luni, 16 ianuarie 2012

Discuţii de dinainte de a deveni prezent [1]

Eu sunt ceea ce sunt. Şi aici, acum, nu mai am nici un motiv să cred că greşesc. Mi-am uitat năravul de a nu accepta ceea ce sunt, de a-mi spune mie că nu sunt ceea ce sunt. Mi-am uitat până şi uitarea a ceea ce am de spus, chiar şi atunci când sunt întrebat de ce spun sau ce vreau să spun. Nu spun însă tuturor, căci şi asta am uitat: să spun celor ce oricât ar auzi ceva, ar înţelege altceva...
Eu sunt cel de aici, eu sunt cel de acolo... acolo unde toate cele ce-au fost şi cele ce vor fi se ştiu, se cunosc. Acolo este până la urmă tot ce am ca zestre, din cele învăţate şi acumulate, din cele trăite, din cele întîmplate. Acolo îmi este păstrat sensul nemuririi.
Că aici sunt mai puţin văzut, mai greu acceptat, mai mereu privit cu uimire, în sens pozitiv sau negativ, nu are acum prea mare importanţă. Sunt destui ani, cam 35, de când această idee, de a marca, prin recunoaştere aici, ceea ce sunt acolo... Acum atat îmi mai este clar: Eu sunt cel ce sunt, eu sunt ceea ce sunt.
Tăcerilor le-am dat prea mare importanţă, le-am considerat a fi mai aproape de normalitate decât însumi realitatea. Acum nu mai tac, chiar dacă, aşa cum spuneam, nu spun tuturor.
* * *
Stau pe aici cât este nevoie să stau, stau aici ca să pot să fac tot ceea ce am de făcut. Viaţa de aici, vieţuirea pe Pământ, este doar o infimă parte, şi-mi este imposibil de a da o valoare acestei infimităţi, căci, matematic, infinitul este un cumul de infinite infimităţi. Nemurirea, prin analogie reprezintă infinitul, iar viaţa este infimitatea constituentă. Acum, aici, a venit vremea să fie precum în cer, căci după atâtea treceri pe aici, mi s-a dat un drept, dreptul de a nu fi uitat. Ca să vin aici am coborât multe trepte, trepte pe care le urc şi le cobor chiar de mai multe ori într-o zi ce o măsor cu timpul de aici, de fapt cu timpul ca măsură a dinamicităţii vieţii pământene. Acolo măsura este alta, o măsură ce ne va fi, şi nouă, multora de aici, măsura cu care vom putea aprecia cât şi cum au crescut copii noştri.
Copii noştri... Da, pentru cei care nu vor încă să se accepte, din varii motive, în general legate de accentele materiale ale prezentului, sunt idei ce le neagă din primul moment... Însă dat li-i lor să se arate acum cu Nu şi să apară atunci cu Da. Nimic nu-i va feri de ceea ce ei au acceptat înainte de plecarea în timpul desăvârşirii. Şi nici frica, nici opreşistea, oricât le-ar fi de frică, oricât ar fi de opriţi să-şi împlinească menirea, nu va putea opri întâmplarea de a-şi avea copii ce vor trebui să-i aibă. Vremurile ce vor face ca minuni să se numească acum cele ce vor fi. Opriri nu mai pot prea mult timp face, doar, cel ce se teme sau este neîncrezător, mai poate sădi suferinţă şi tristeţe în cei ce nu se tem să se accepte, nu se tem să se arate.
* * *
Mai tot timpul, noapte de noapte, plec de aici acolo. Noapte de noapte mă întorc de acolo, aici. Nu-i greu, e necesar. Trăiesc la limită aici dar ştiu că sunt consonant cu ceea ce acolo se ştie. Aici îmi este chiar foarte greu uneori, acolo simt şi trăiesc armonia. De acolo vin şi spun ceea ce am de spus. De acolo mă întorc şi am puterea de a continua drumul pe care mulţi mi-ar spune şi chiar îmi spun să îl abandonez.
De-acolo ştiu că trebuie să caut şi să-i găsesc pe acei ce trebuie să-i găsesc. E timpul de a ne şti că suntem şi unde suntem... Am reuşit să ştiu azi cinci, ieri ştiam de trei... Mai sunt încă patru... De ce atâţia doar? Cei ce înteleg să înţeleagă...
* * *
Pe-aici mă ştiu cam aprig în reacţii atunci când nu ies treburile aşa cum se cade. Şi sunt la fel şi acolo. Ca să mă apăr, pe aici nu o fac, însă acolo trebuie să-l apăr pe cel de aici, trebuie să apăr faptele de aici.
Şi dacă, atunci când e vorba de cei pe care nu i-am întâlnit vreodată, argumentele sunt convingătoare şi nu-i greu să obţinclemenţă pentru ei şi pentru mine. Dacă este vorba de cei ce-mi sunt cunoscuţi, treburile nu mai merg aşa uşor. Însă când e vorba de cei de lângă mine, trebuie să fac faţă unor argumente ce-mi sfredelesc existenţa, trebuie să-mi fac faţă mie.
Pentru ei mă zbat în a apăra şi a mă apăra de toţi cei care vor să găsească drum drept, fără poticniri. Ei ştiu, chiar ştiu ceea ce suntem aici, fiecare dintre noi, ei ştiu ce sunt şi ce fac toţi cei de lângă noi. Ei spun tot ceea ce au de spus, nu neglijează şi nu menajează nimic şi pe nimeni. De multe ori mi se impută că las de la mine mult prea mult, că am vinovăţia de a vorbi mult pentru a spune ceea ce am de spus. Alteori mi se cere să fac aşa cum trebuie să fac şi pentru că nu fac, mi se arată, fără de idee de înţelegere că iarăşi mă las sedus de decadentele idei ale celor care se lasă a fi ceea ce şi ei ştiu că nu ar trebui să fie. Mai întotdeauna trebuie să apăr ideea că nu necredinţa ne lasă coborâţi, că îndoiala este doar o stare dată de răutatea ce musteşte pe langă noi, dar de tot atâtea ori mi se arată realitatea ce ar trebui să mă lase mut.
Poate că nu aş sta prea mult pe gânduri dacă într-unele din cele ce sunt prezentul viitorului, eu cel de aici, de acum, nu aş fi parte de faptă, parte de înţeles, parte de actualitate a realităţii. Venit-am aici cunoscând totul, faptele identificându-se cu anii ce-i aveam în fiece moment, au rostuit ceea ce era, atunci de rostuit.
Întâia oară am primit vestea când întâmplate erau începuturile, ştiind cine vine, ştiind ce rost şi-ar avea şi ce se vor întâmpla. Şi azi, când puterea de a accepta îmi este deplină, nici durere pentru toate nu mai am. Mi-aş fi dorit -fiindu-mi dorinţă drum senin copiilor- să fie altele întâmplările, faptele, plăţile şi răsplăţile. Dar azi e totul aşa cum el şi-a ales să fie, aşa cum mie, neştiutorul de aici, într-o seară a unei ierni, mi s-au lăsat reamintite!
Când trebuia să fie al doilea pas, atât de necesar încât în juru-mi zburau margini de drum să se poată fi real conturat, un suflet de înger venea mereu să-mi spună: Eu sunt! Şi se grăbea să vină, şi se grăbea să fie ceea ce trebuia să fie, încât de nici o realitate n-a vrut să ţină Ei cont. M-au pus să dau de veste chiar dacă vestea mea îi făcea pe cei de lângă mine să se întrebe: Ce-i cu el? Dar spus-am vorbele aşa cum le-am spus, ba chiar şi timpului i-am dat putere de real, încât abia când s-a proiectat în realul acum-ului, cei ce se întrebau despre mine nu mai spuneau decât: De unde ai ştiut? De le-aş fi spus alte întrebări ar fi venit... Am preferat să nu mai spun...
Când drumul pribegiei şi renunţării la cele ce aici începeau să devină valoare de preţ, când mă întorceam acolo de unde plecasem după primele două cicluri ale vieţii, într-o noapte, într-o pădure, într-un loc în care doar drumul mai putea fi legătură a mea cu lumea, printre copacii înalţi am zărit un petec de cer, senin şi înstelat. Din puzderia de stele mici, pâlpâinde, două stele s-au transformat în lumini. Apoi, când lumina a ajuns să se împreune cu înaltul coroanelor, erau nu doar chipuri, ci întregul a două făpturi. Făptura cea dintâie ţinea de mânuţă o alta, strălucitoare, aşa de luminoasă că până şi firul ierbii era cuprins de freamăt. Îşi arăta chip minunat şi mâna-i către mine întinsă îmi cerea să ştiu că întregul trebuie întregit, că puterea toată ne este dată mie şi făpturii ce-şi arăta chipul ce aici şi-l avea!
Un semn al lui mi-a spus totul... chiar şi numele mi l-a spus... Cu mânuţa-i a arătat ce-i va fi primul, şi ce-i va fi al doilea, ca însemn al eternităţii pentru amândoi... Şi de-atunci l-am tot văzut şi i-am privit aşteptatea de a vedea contopirea lui doi în unu.
Şi nu credeam să se întâmple vreodată...
Şi s-a-ntâmplat căci trebuia să se întâmple. Nu era întâia oară, chiar dacă-ntâia oară ne spuneam că este. Nimic nu era altfel, totul era asemenea precum ni se arăta să fie. Veneau amintirile din viitor...
A revenit apoi de câteva ori. Ba chiar a vrut să vină, dar a plecat pentru pentru că nu era vremea. Şi a venit de mai multe ori. Îi e menirea să plătească înainte de a ajunge aici, căci aici îi este motivaţie Lumina şi Adevărul vremurilor viitoare. Cu El mă cert, el mă ceartă... Lui şi doar în faţa Lui însă îmi plec privirea. E prea adevărat totul şi prea puţin fac eu...

Un comentariu:

maria spunea...

Doamne ce cunoscute-mi sunt trairile, doar la o scara infinit mai mica.
Atat stiam sa spun''pentru tine rabd toate, Doamne''.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: