joi, 19 ianuarie 2012

Discuţii de dinainte de a deveni prezent [4]

Acum, când pun în cuvinte ceea ce “de văzut se vede de cel care crede”, imposibil sau imperceptibil pentru cel ce nu vrea să accepte propria-i dualitate de om şi spirit, material şi spiritual, trebuie să o fac sub ameninţarea Sabiei lui Damocles: “Revelaţie versus manipulare”. Faptul că vorbesc despre vremuri bune pare o crimă, faptul că ceea ce va fi este în partea opusă a ceea ce a fost se crede a fi împotrivire vieţii omului,  însă cu puterea celui implicat  îmi asum legea divină de a primi exact contrariul dacă minciuna o vreau adevăr suprem.
***
Ca toate lucrurile să se întâmple aşa cum trebuie, în ritmul ce ne este dat, ce-mi este dat, ce dat este celorlalţi. Sut toate legate şi nu pot fi separate. Eu unul pot îndura efectele întârzierilor, al paşilor înapoi. Nu cer sub aspectual acesta îndurare, dar nu pot pe ceilalţi să îi las să-şi prelungească calvarul. Am început să spun cerându-mi-se să spun; acum spusele nu sunt conforme cu gândurile şi greu îmi e să continui. Dar voi continua, pentru că, înainte de toate trebuie să îmi respect menirea, contractul meu cu divinitatea pentru această viaţă. Orice-ar fi cu mine, suflete trebuie să fie salvate, Cei ce trebuie să vina TREBUIE să vină. Eu nu mă pot împotrivi, eu nu pot minţi, eu nu mă pot minţi. Respect legământul chiar dacă legile umane îi sunt jurământului împotrivă.
***
Ceea ce e acolo, dincolo de scară, acolo unde e atâta lumină că n-ai cum să vezi, căci este mai strălucitoare decât raza soarelui ce intră direct în ochi, e o văpaie. Aceasta e văpaia schimbărilor menite vieţii. Aşa cum îmi spunea El: “Voi îi spuneţi linişte, bucurie, fericire, când vă gândiţi la ceea ce nu aţi avut. Acolo este ceea ce dat vă este, cum dat este şi altora, care şi ei caută asta!”, acolo se regăseşte, atunci se întâmplă. Întregul este asemenea unui cerc. Ca să pot spune ceea ce El mereu îmi descrie este asemănarea cu celebrul simbol al completitudinii, Yn-Yang. Asemănător pentru că e vorba de ceva mult mai complex, o sferă care din orice parte ar fi privită, asemenea acestui simbol se arată.
Acolo  toate complexităţile de aici sunt foarte simple, pentru că Acolo totul este bine rânduit, pe nivele orizontale cu interconexiunile pe verticală. Noi, aici am stricat rânduielile amestecând orizontalele cu verticalele. Noi acum suntem ceva de genul: oaia fată un miel, îi dă lapte dar când merg pe drum merge după miel, vrând să creadă că mielul, care niciodată nu a făcut drumul spre păşune ştie unde este păşunea. Astfel de-ar sta lucrurile, şi mielul şi oaia s-ar pierde pe câmpuri şi prădătorilor li s-ar aduce singuri spre a fi mâncaţi. Animalele însă nu şi-au stricat rânduielile, ele, în felul lor sunt mai apropiate de Dumnezeu, de conştinţa universală. Noi, prin gânduri, am pervertit totul, noi singuri ne-am stricat rânduielile şi facem, în gând, rău pe cel care ne stă aproape, dar nu ne aduce osanale, bun pe cel care ne vânează pentru interesul lui, dar nu vede decât splendoare la noi, chiar dacă noroiul fierbe să dea pe din afară.
Am trecut prin această lume, am văzut şi eu atâtea. Discut cu El, cel care a trecut de mult mai multe ori pe aici, El care aici va veni ultima data pentru a-şi face lucrarea sa întru schimbarea lumii, despre toate acestea. Învăţ de la El, şi chiar dacă aici ceea ce spun îi face pe ceilalţi să mă facă “om rău”, nu vreau să nu respesct ceea ce spune, ceea ce ştie. Scriind asta îmi dau seama că trebuie să îl întreb dacă nu cumva mi-a vorbit şi atunci când eu nu ştiam că cineva îmi vorbeşte, când eram copil şi făceam lucruri nefăcute de un copil... Pentru că, acum când dilemele vieţii de aici mă pun în cumpănă, când simt că sunt la limita de a avea voie să spun ceea ce discut cu El, dincolo de ceea ce eu sunt acolo –şi, fără să spun ce, spun doar că ceva sunt– înţeleg multe din cele ce le fac, din drumul pe care mi-ar place să spun că singur am pornit... Dar, uite că şi eu mă îndoiesc! Cum orice Preot are deasupra un Mare Preot, şi eu, cel de aici, acolo am pe cineva. Fiică a Luminii, Fiică a Marelui Preot mi-e dată în grijă, şi alergături de Lup Alb mi-e dat să am spre împlinirea celor de demult. El ne păzeşte, mie îmi este dată zbaterea de a redeveni acela ce pe lângă el adună ostaşii Luminii, spre apărarea şi paza tărâmului liniştii copiilor.
 Să-ţi spun Ţie, fiică a Luminii, ce-ţi ştii destinul, soarta şi menirea, dar te îndoieşti că până acum nu ţi-ai văzut sfinţenia ceea ce este de făcut, îmi este greu. Te-am iubit - aşa cum facem referire aici la iubire dintre doi- şi te-am tot căutat,  prin timpuri şi vremuri. Şi ştii câte lucruri am făcut, măreţe, atunci când ceea ce fusesem eram. Nu paşii vreau să ţi-i spun, dar, până când vei vrea să te accepţi ceea ce eşti, voi spune ceea ce eşti. De oamenii m-ar îngropa de viu, din pământul mormântului ar ieşi spusa mea şi din mormânt aş ieşi, căci Dumnezeiasca poruncă ni-i sortită nouă, astfel. Aşa cum şi altora le este sortită. Eşti tu aleasă pentru El, aşa există şi alţii ce trebuie să vină, şi pentru Ei există deja alese.
Eu, ca şi alţii suntem ceea ce suntem, pentru că Voi aţi fost alese. Noi doar suntem, lângă voi, cu voi, pentru voi! Trăim ceea ce veţi Voi. Acolo unde aţi acceptat, lucrurile sunt deja mergând spre Binele de Acolo. Există însă undeva încă o mare incertitudine căci Ea este prea legată de un el ce nu este cel ce trebuie să fie... Acolo e o zbatere mai mare decât tu vorbeşti că ai, decât eu am. Acolo e tăcere şi e răbufnire. Acolo urmează războiul. E sora ta, aveţi acelaşi nume...
Mai e vreme de zbatere doar până ne vom întâlni spre a fi totul... Şi va fi, căci spre aste merg toate... Anul care vine, El va veni! Acum fără teamă, aş putea să spun aici şi numele tău, şi numele lui... Dar încă nu e timpul, căci mai sunt unii ce păzesc colţurile să facă drumul şi mai greu...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: