vineri, 9 martie 2012

Portrete printre legături

Plecare-mi este împinsă spre alte drumuri arătate prin străfulgerări cu iz de aură. Căutările-mi sunt zădărnicite prin absurde convulsii dovedidoare, zice-se, de faptă contrarie. Altfel paşi bătuţi pe loc, spre a lăsa alţi paşi, pe totdeauna, locului voit sortit.
Nicicând o altă lume nu ţi se pare mai reală decât cea pe care ţi s-a dat, picătură cu picătură, zi de zi, seară de seară, ca să nu pleci în lumea ce te aşteaptă. Din toate ce ţi-ar fi, să-ţi fie nu se poate căci ţi-ar mişca paşii prea repede ca cineva să te mai poată împiedica.
Şi totul se face ca împotrivire a doi, ceea ce va fi şi vom fi. Împotrivirea sensului lui doi.
De prin lumi străine de-a venit, lumii fără sens pironit e cel ce de-ar pleca, nicicând nu s-ar întoarce, căci şi-ar schimba şi gândul şi făptura. Luminile-i se sting mai repede de câte-i se arată şi întomnat îi este rodul. Pe pragul dinspre intrare caută a-i fi bine, întorcându-şi continuu spatele înspre ieşire. În căutarea lui spre doi, în zori de zi mereu se caută pe sine, el cel prea nevoit să încerce să urce mereu pe lângă scară.
De ce-ar fi doi când mai aproape rămâne unul?
Îngerii n-ar avea de ce să plângă, dar plâng atunci când alungaţi sunt când fugăriţi sunt de lângă sufletul ce trebuie să-l ajute să meargă spre căile înălţării ce departe l-ar duce. Dar alungaţi mereu, se obosesc între a se întoarce şi a pleca pe totdeauna acolo unde sunt trimişi. Căci li se arătă chipuri negre de care să se teamă, chipuri zugrăvite la miez de noapte, pe pereţii albi ai visului, cu cărbunele făcut zugrăvitor în miez de zi.
Câte picături de apă se scurg zi de zi, adunate ani de ani ar face ca un sfer de ceas ploaia să nu se oprească. Ploaia e bună când soarele e ascuns de nori dar arde şi sparge pietrele când sunt înfierbântate de razele ce o fac să fie piatră ce nu se lasă nici de pasul apăsat ori de pumnii încleştaţi. Dar picătură cu picătură lăsată să cadă în vatra focului poate să-l stingă, prefâcând toate cele ce-ar trebui să se ardă în cărbune şi nu în cenuşa ce ar trebui să se împrăştie spre a nu tăia respiraţia florilor.
Până unde, până când?
Luminii greu îi poate fura cineva drumul drept. Prin picăturile ploii se poate să dea culori orbitoare, dar nicicând nu se pierde şi mereu se va regăsi în lumina ce, poate cu greu dar mult prea sigur, picăturile otrăvite le va limpezi iar de nu le va usca. Se vor usca şi se vor arde. Se vor preface în scrum ce se va aprinde să se ardă spre a nu fi împrăştiat de vânturile stârnite de plânsul îngerilor şi de reînflorirea florilor. Acolo şi atunci toate se vor sfârşi. Acolo e aproape, atunci e dat să fie curând. Atât de aproape, atât de firesc, încât cutremur zdrobitor de timp absurd se va stârni. Iar doi, reintrând în drepturi va elibera destinele prinse în cleştele acelui însingurat unu neroditor. Şi îngerii se vor bucura de revenirea sufletului în neobositu-i urcuş.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: