duminică, 25 noiembrie 2012

Timp pierdut de timp

Se războieşte timpul cu clipele sale care se rătăcesc în trecerea de la o oră la alta şi nu o mai lasă întreagă, aşa cum s-a tot lăsat să fie ştiută până nu demult. Ştiindu-se stăpân peste toate faptele lumilor, ştiindu-se şi vindecător dar şi călău, nu-i prea dă mâna să se simtă acum prăbuşit în propria-i mândrie, ce şi-o arăta de ori câte ori putea, celor care se lăsau pe ei lui, neîngrijind de voinţa care şi-o clamau, doar-doar, ea singură, îşi va pune stăpânire pe ei.
Azi nu mai încape în nici un fel în mâine şi aşa se face că tocmai cel căruia i s-au dat puteri fără limite, lăsându-i, nemeritat, şanse de a-şi pune amprenta oricum, este cel care învârte cuţitul în rană şi cuţitul va ajunge până la os. Cei ce şi-au lăsat, nepăsători, timpului, toată agoniseala de fapte şi de urmări, abia acum începe să se teamă şi să se îndoiască de marea lui dragoste pentru ei. Nu iau crezut limite şi au pus în seama lui doar făcutele lor rele altora, îngrijindu-se nu să le îndrepte, ci doar de a se şti la adăpost de orice urmă de responsabilitate, crezând în răzbunarea celuilalţi. Şi-au crezut că timpul a fost cel care a rezolvat, fără să dea crezare semenului, fără să creadă că el lasă timpul să facă tocmai ceea ce ştie mai bine. Răzbunătorul crede că timpul şe rezolvă pe toate, cel ce nu-şi ţine de prieten răzbunarea, ştie că timpul totdeauna se răzbună.
Închipuirile stau adunate în neiertătorul ieri, gată să dea pe dinafară la prima zdruncinătură, sau dacă o picătură din mâine vrea să ştergă urmele de praf lăsat neşters, după învăţătura celor care nici lor nu şi-au găsit rost şi, nu s-au vrut singuri la masa sărăcăciosă a trăirilor, căutând să-i înveţe şi pe alţii să se sărăcească de trăiri, ademenindu-i cu bogăţiile care pot să le stea în palmă, dar pot chiar să le rupă mâna sau să-i îndoaie de spate. Şi aşa azi, prea des, se văd palate, cu ziduri poleite în culori şterse, cândva strălucitoare închipuiri, ce nu-şi mai pot ţine temeliile pe vârfurile care se înalţă din suferinţele acelora care au fost zidiţi dedesubt. Cei ce-au jertfit pe alţii, sperând în îmbunarea îngerilor proprii, nici n-au vrut să creadă că îngerii lor pleacă împreună cu ai celorlalţi, spre a le aduce aminte că nu orice piatră, ce cade din vârful munţilor, rămâne piatră ce poate stăvili şuvoaile apelor care uneori ies din maluri.
În derută este timpul, şi chiar disperat, pierdut în alergătura de a-şi aduna rătăcitoarele clipe de pe unde se ascund, de toată responsabilitatea ce li s-a pus în spate. Timpul, ca întreg, n-a avut şi încă nu are păsare de cele ce-l arătau ca tot, chiar dacă ele în sine făceau, de multe ori mai mult decât el, pentru a arăta lumii măreţia lui. Şi de-atâta uitare, acum, când pleacă una câte una, separat, dar multe dintr-odată, nu-şi mai poate găsi drumul de care credea că-i este mereu fără oprelişte. Aleargă altfel decât altădată, deja ştiindu-se în disoluţie.
Înainte de a se lăsa noaptea, cerul se învăpăiază. Înainte de a se goli de rost, timpul lasă vederii toate neîmplinirile ce i s-au lăsat ca povară, păstrându-şi doar faptele bune, ce-i mai lasă răgaz de a se arăta plin de nuanţe şi strălucire. Dar spre a nu se lăsa pierdut şi el în uitare, ridică, fără milă, preţul regăsirii în actualitatea tot mai confuză, cu unic sens, ori fără sens. Greu şi scump preţ plătesc cei ce privesc înainte, uşor şi enorm pentru cei care nu-şi lasă privirile decât spre înapoi. Şi chiar de-şi ştie sfârşitul, îl face pe om să-i dea, el, cu mâna lui, fără crâcnire, datul unic al trăirii în această lume.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: