duminică, 21 octombrie 2012

La vremuri noi şi oameni noi [1]

Trăim timpuri care se mişcă şi se mişcă uimitor de repede. Sunt timpuri vii, mai vii ca niciodată, schimbările a tot şi toate sunt extrem de rapide că uneori nici nu se mai ştie cum au fost toate cu câteva clipe înainte.
Vremurile noi sunt, în frânturi, pe bucăţi, realităţi. Omul nou este deja, tot pe bucăţi, o realitate. Vremurile noi ca şi oamenii noi nu sunt rodul unei intervenţii majore a Cerurilor cu tot ceea ce există acolo. Cei care intervin nu se lasă văzuţi. Nu e nouă afirmaţia că „Dumnezeu lucrează prin oameni“. Dacă Dumnezeu a vrut să schimbe lumea nu a luat pe oameni de pe această lume ducându-i într-un loc unde să le schimbe câte ceva. Nu, dar intervenit într-un alt mod: a schimbat, încet, încet, câte ceva, la cei care aveau puterea să se accepte ca fiind altfel, fără să se întrebe de ce sunt altfel, fără să le pară rău că sunt altfel.
Noul Om, este o idee frumoasă, spusă şi repetată fără noimă! Mulţi o spun, puţini se întreabă de unde să vină acest Om Nou, cum va fi să apară acest Om Nou? Mai mult decât sigur este faptul că el este de fapt făptura Omului Vechi cu alte idei. Făptura Omului Vechi nu are motiv să fie altfel, fiind dată Pâmântului de la facerea lumii. Vremurile noi vor fi înfăptuite de Noul Om din vremurile vechi. Lumea nouă va fi doar a oamenilor noi. Pentru a trăi în Lumea nouă, Vechiul Om nu are decât o şansă: să se transforme în Noul Om. Altă şansă nu are, altfel trebuie să dispară.
Schimbarea este o încercare a Cerurilor asemenea cu ceea ce omul ştie: pentru ca rodul următoarelor culturi să fie cu-rat, câmpurile trebuie să fie curăţite şi pregătite, pentru ca să cadă în pământ doar seminţele dorite, să nu rămână nici o sămânţă veche. La fel şi cu Omul Nou: Omul Vechi poate să mai existe doar dacă Omul Nou este împiedicat să apară. Dacă Omul Nou va ajunge să nu mai fie doar în fragmente ci într-un întreg uşor de definit, Omul Vechi va pieri, trebuie să piară!
Vremurile noi, ca şi Omul Nou trebuie să apară căci de apariţia lor este legată supravieţuirea Pâmântului, în toate sensurile, ca planetă, dar şi ca viaţă, căci, cel puţin în lumea din jurul soarelui, Pământ este numele ce defineşte viaţa. Problema este de viaţă şi de moarte!
Ce este acum Omul Vechi? Acum el este distructivitatea în sine, căci a ajuns la limite. Cu toate avantajele realului, avansului tehnic de necontestat, principiile Omului Vechi nu mai lasă posibilă viaţa ci doar moartea. Acumularea excesivă ce stă în mentalului vechi este chiar ideea ce duce la sinu-cidere. Omul Vechi chiar asta face: se pregăteşte de o sinuci-dere la nivel global.
Omul Vechi acumulează orice. De bani cred că nu trebuie să mai aducă nimeni vorba, ei sunt primii pe listă. Dar Omul vechi nu se sfieşte să acumuleze chiar şi bombe care, dacă toate explodează duce la moarte totală a Pământului. Scopul Omului Vechi este de a comite chiar o sinucidere colectivă. Scop sau dorinţă? Mai înainte de orice este o dorinţă inconştientă, dictată de frica apariţiei Omului Nou: decât să lase Omului Nou posibilitatea de a deveni realitate, preferă să distrugă tot.
Mâine se naşte din azi. Dacă există grija pentru acest azi, înseamnă de fapt grija pentru mâine. Doar lipsit fiind pentru ziua de azi, omul nu va fi îngrijorat pentru mâine. Omul prea îngrijorat pentru ziua de mâine nu poate trăi ziua de azi, ratează această ocazie, pentru totdeauna. Ratând pe azi, va rata pe mâine, pentru că azi va fi mîine azi, întotdeauna azi. Acesta este modul sinucigaş al Omului Vechi de a trăi viaţa. Cel care nu se gândeşte la ziua de mâine este desconsiderat. Din acest motiv Vechiul Om ratează trăirile în mod permanent şi astfel este mereu trist, mizerabil de trist. Prin această tristeţe el este împotriva sa şi a lumii şi pentru orice condamnă lumea, ea este vinovată pentru propria mizerie. Lumea ar putea fi frumoasă, ca şi viaţa. Viaţa este în sine frumuseţe, binecuvântare şi fericire. Ceea ce nu lasă pe om să vadă asta este greşeala din gândirea Vechiului Om, care ori este îndreptată spre trecut, ori înspre viitor, nicicând spre prezent. Iar dacă s-a mai orientat, cât de cât, spre prezent a gândit “trăieşte clipa” în sensul desfrânării şi al plăcerii pentru sine!
Între mentalităţile Vechiului Noului Om va fi o mare lup-tă. Omul Vechi priveşte cu evlavie dar şi cu teamă Cerurile, preocupat fiind mai mult de viaţa de după moarte decât de viaţa de dinainte de moarte. Omul Nou va fi preocupat de ce-ea ce există, adică de viaţa de dinainte de moarte, fără grija celeilalte căci ea va urma ca firesc. Omul Nou nu va mai pri-vi cu evlavie spre Ceruri.
Preocuparea Omului Vechi de a se teme de Dumnezeu este pregnantă. Omul Nou nu va mai avea această preocupare, nici măcar ideea de Dumnezeu nu va fi o preocupare, el va trăi şi va iubi lumea şi aceasta va fi trăirea întru existenţa lui Dumnezeu. Din speculativ, Omul Vechi, dacă va putea să facă necesarul salt cuantic, un salt măreţ, va deveni existenţial. De aceea ar trebui protejat noul, fiindcă noul poartă tot viitorul în el.
Vechiul Om trăieşte cu teamă şi din teamă, până şi Dumnezeu nu este altceva decât o creaţie din teamă. Templele, moscheile, bisericile, în modul în care sunt construite şi decorate arată această teamă. El tremură, înfricoşat. Omul Nou va trăi din dragoste şi nu din teamă, doarece teama deserveşte moartea, dragostea deserveşte viaţa. Cine vrea să vadă adevărul, îl vede şi acum: cel ce trăieşti din teamă, nu cunoaşte niciodată ce este viaţa, merge direct să cunoască doar moartea. Cel care trăieşte din frică creează tot felul de situaţii în care ea trebuie să simtă tot mai multă frică. Frica îi crează situaţii, întocmai precum dragostea îi poate crea situaţii, dacă iubeşte va găsi multe situaţii de a-l face iubitor, dacă este speriat va găsi multe situaţii de a-l face speriat. 

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: