Timpul, timpurile...

Aşa cum au modul de a gândi oamenii, azi, nimic nu e clar: nici direcţie, nici sens, nici motiv. Viaţa pe Pământ se duce sub auspiciile Cerului şi gerului. Unora li s-a dat un drum căruia nu i s-au putut opune: la ceea ce încă nu au avut puterea să renunţe, le-a fost adus, prin întâmplări şi coincidenţe, pentru cei care încă nu se gândeau că Dumnezeu, ca realitate. Şi chiar de au fugit cândva, acum nu mai au unde. Li s-a dat, pentru că aşa trebuia să fie, un singur drum.

Nebunie! Asta vor spune mulţi. Norocul meu e că cei mai mulţi din cei care s-ar putea să spună asta, acum, vor afla când nu vor avea ce să mai spună. Dar în această nebunie, durere şi înfricoşătoare disperare, de doar câteva zile, se vor face cunoscute atâtea persoane ce sunt ziditori de temple. Vor fi atâţia câţi vor trebui să fie. După acele zile va veni veni vremea rescrierii destinelor, în concepţia celor ce cred că destinul noi ni-l facem. Am uitat poate doar terminologia prin care noi nu este definit pentru acum. Dar aşa cum nu realizăm că spunem „în viaţa asta...” deşi contrazicem ideea transcenderii dintr-o viaţă-n altă viaţă, aşa suntem atât de siguri în materialitatea concepţiilor noastre.

Se va spune, după aceste zile, că e o nebunie fără margini... Perceptual, în varianta azi-ului, aşa e. Recunosc şi eu, nu mă ascund. Dar eu nu tremur de frică, refugiindu-mă în aici, în acum. Mi-este dat ce trebuie să mi se dea, mi-este luat ce trebuie să mi se ia. Eu nu mai sunt omul modern, nici măcar tehnicistul ce-am fost nu mai sunt, căci am trecut prin serii de furci caudine, după ce m-am întors din drum să caut şi să adaug stratul de încărcătură metafizică necesar explicării mecanismelor superioare care guvernează rodul activităţii umane, înainte de toate chiar prin mine, prin cobaiul ce-mi eram.

N-am cum, nu pot, nu e necesar să mă refugiez. N-am unde să mă refugiez, n-am unde să mă întorc. Noaptea în care vor îngheţa toate, înaintea zilei cele mari, va lăsa deschis drumul adevărului. Am fost suspendat pe puntea suspinelor, dar atunci voi pune piciorul pe mal. În acea zi se va şti ce trebuie să vina. Ceea ce azi îmi este frică să spun, va spune cine trebuie să spună. În acea zi se va şti cine trebuie să vină. Spusele vor defini. Spusele sunt adevărul ce se va materializa în începutul toamnei rodului bogat.

Sunt vremuri în care multe se întâmplă aşa cum se întâmplă, doar pentru a nu se arăta celor ce stau la pândă. Nu este vorba de psihoza victimei. Nu doar de mine este vorba. Toată această lume e un roi. Acest roi s-a ierarhizat şi s-a divizat după criteriul tupeului, mai mult decât cel al utilităţii, divinul criteriu ce a rânduit lumea. În acest roi Irod este mai peste tot. Mereu cel de lângă este văzut ca cel ce-ţi poate lua locul chiar şi acolo unde nu ţi-l poate lua. Adevărul când este spus este văzut ca o mare împotrivire, nicidecum ca o constatare menită a da înţelesuri vieţii. Tiparele sunt criterii imbatabile. Odată intrat în tipar trebuie să joci jocurile tiparului, care are o singură condiţie: laşi sufletul la intrare. Aşa e uşor să ajungi mincinos, imoral, hapsân, avar, ucigaş... Cei ce nu rezistă jocului trec la măsuri împotriva lor, cel mai adesea îmbălsămarea cu alcool. Iraţionalitatea câştigată îi scoate din tipar dar nu-şi recâştigă niciodată ceea ce au pierdut, sufletul. Puţini sunt cei ce reuşesc să iasă din tipar şi să facă pasul spre regăsirea sufletului, prin credinţă, nu însă obligatoriu prin biserică. Vor trece peste prag şi vor încerca de atâtea ori urechile acului. Vor lăsa la o parte tot ceea ce au acumulat în viaţă în tipar, ultima fiind avuţia. Mulţi vor, puţini reuşesc, cei mai mulţi îşi epuizează resursele şi îşi aduc lângă ei finalul: sinuciderea, chiar dacă ea se manifestă prin accident, îmbolnăvire gravă... Acei puţini ce renunţă la ataşamente, dorinţe nemotivate, mândrie, prejudecăţi, după o perioadă în care le este dat să experimenteze treceri prin stări ce nu le concepeau posibil a se întâmpla lor, se repoziţionează pe o stabilitate asemenea cu cea avută dar cu alte repere. Ei sunt unii din cei care spun, în primă instanţă, că şi-au rescris destinul.

Cei rămaşi în tipar îşi continuă viaţa robotind haotic. Ceea ce fac ei o numesc muncă necesară existenţei cât mai prospere, o numesc, de multe ori, carieră. Prosperitatea lor nu se opreşte la necesitate, ci se vrea altceva. Nici nu realizează când pragul necesităţii ce ei o văd este deja opulenţă. Ca să ajungă în acel punct fac destule compromisuri. Au ceva dar vor mai mult, dincolo de posibilităţi. Pentru a avea renunţă şi la ultimul drept divin, al morţii, drept pe care îl cedează contra unei sume de bani necesară realizării acelor proiecte ce i-ar propulsa într-o lume a elitelor materialiste. Reuşita le este garantată de tot felul de sloganuri, bine gândite de ierarhia superioară dar, de fapt, cei mai mulţi nu reuşesc, neavând cum să reuşeacă o idee de împrumut, sfârşind sub securea nemiloaselor boli fără cauze externe (cancer, diabet, boli endocrine, ale ficatului şi ale intestinelor, boli circulatorii, boli ale creierului), nu înainte de a plăti cu vârf şi îndesat ceea ce li s-a dat, însă fără a duce la final maiestuosul proiect. Imoralitatea lor îmbracă toate formele posibile, de la „cuceriri” senzaţionale, ca număr sau ca însemnătate, pe plan sexual, până la distrugerea psihică a unor alte persoane, persoană fără vină în relaţionarea cu ei şi până la înşelătorie, cămătarie sau trafic de persoane.

O categorie aparte sunt acele persoane care se încadrează în aşa-numiţii, popular, spirit liber, când încearcă să se armonizeze cu tiparele societăţii. Aceste spirite se manifestă distinct încă din copilarie şi e uşor să se observe că, pe lângă grupurile de copii apare câte unul pe margine, care timid încearcă să intre în mijlocul grupului, dar, şi de ajunge, simpla mişcare a grupului îl aduce tot pe margine. La această vârsta ei sunt excluşi printr-un mod inconştient. De fapt, în viaţa de zi cu zi, aceşti copii au ceva diferit de ceilalţi: unii au o creativitate, sau îndemânare, sau inteligenţă, imposibilă vârstei, visători, talentaţi, intuitivi, maturi în gândire, visători, dar toţi sunt greu de supus fără măsuri coercitive. Chiar şi atunci când se supun o fac pentru momentul respectiv, recidivând în nesupunere. Sunt consideraţi ciudaţi iar ei realizează că sunt nişte neînţeleşi. Naivitatea vârstei îi fac să cedeze de prea multe ori mult prea mult în relaţia cu ceilalţi, din dorinţa firească, de a evita singurătatea. Cei cărora li se cedează profită de această dorinţă, instaurând un mod de control şantajist, asupra lor.

Spiritului liber căruia i s-a impus cedarea libertăţii, prin teroarea de ordin fizic, psihic, ori alteori subtil poate avea manifestări din cele mai diferite, pozitive sau negative, spectaculoase, extreme.

Omul-spirit liber, neconstrâns, se manifestă, în evoluţie prin accentuarea calităţilor native, croindu-şi drumul, pe care, şi-l defineşte pas cu pas, singur, prin excluderea continuă a viselor fără consistenţă, vise la care însă nu renunţă ca şi cărări paralele drumului, în limbaj social, pasiuni. Oricum drumul ales este o împletire a pasiunii şi a opţiunii, a ceea ce este raţiune cu ceea ce este imbold.

Cel constrâns, oprimat, ori merge pe o cale a detaşării, a acumulării la cote maxime, selective, a ceea ce este bun (ajutat fiind, în selecţie, de forţe, repere şi modele pe care le are ca har), ori rămâne prizonierul viselor nerealizabile, forţând orice notă pentru a le împlini. Cum însă în visul lor cuprind ceea ce cred ei că trebuie să cuprindă, pot face absurde presiuni asupra altor spirite, ca şi ei, libere, favorizând, nemeritat tocmai pe acei care le sunt opresori. Folosesc din plin creativitatea tipică a spiritului liber dar, de acestă dată, o parte este consumată pe această luptă, dezvoltând negativităţi care, în afara faptului că se răsfrâng asupra celorlalţi, se răsfrâng, mai devreme sau mai târziu asupra lor. Posesivitatea le accentuează spiritul de dominare, dominarea la rândul ei accentuează posesivitatea. La fel de bine se deschide poarta frustrărilor (încă din momentul excluderii de către ceilalţi copii) fapt ce-i poate determina să încerce supunerea unui grup din ce în ce mai mare. Totodată planul emoţional-sentimental le este afectat de confuzii, ajungându-se la gelozii pătimaşe, ucigaşe chiar. În plan social sunt neintegrabili, graţie nesupunerii, dar, în acest caz exacerbată, extremă. Pot deveni uşor impunători de tipare, tocmai ei, cei care nu le acceptă şi nu se pot încadra în ele. Amplificarea acestor comportamente este mult mărită dacă victimele acceptă, pas cu pas, faptele lor.

Din fericire viaţa îi pune, la un moment dat, în faţa alegerii, dur, şi renunţă la o parte din aceste principialităţi extreme, dar, până atunci, multe fapte şi-au produs efectul, efect ireparabil.

Pentru ei tiparele altora, cele pe care nu le acceptă, nu există, ei nu pot fi prinşi în nici un tipar, dar, aşa cum e menţionat mai sus, la nivel micro sau macro, determină tipare, creează tipare în care chiar îi forţează pe alţii să se încadreze.

Drama cea mai mare o trăiesc cei care, liberi fiind, încearcă să se înscrie în tipare. Încearcă să intre într-o lume cu principii materialiste, având un bagaj de principii care se suprapun cu celelalte doar pe segmente, căci sunt încărcate de trăiri pe planul care lipseşte celorlalţi: planul sufletului. Să nu fie văzută moartea ca pe ceva foarte grav, ci ca o necesitate chiar evolutivă, este o blasfemie în concepţia celorlalţi; să fie văzut individul ca unicat fără încrengături de neam, diferenţiindu-se tocmai prin individualitate şi nu prin grad de instruire şcolar, este un non-sens; să se considere că elementul de legătură între oameni este iubirea iar în cuplu să primeze dragostea, prietenia, respectul, consideraţia non-materială devine un atac frontal la adresa valorilor impuse de tipar... Încercând a se lăsa inclus în aceasta mulţime, nu poate fi mai mut decât o mulţime rezultantă a intersecţiei cu cea din care vine. Ori mulţimea tiparului este una exclusivistă, care totdeauna va rejecta ceea ce nu are toate caracteristicile comune. Diferenţierea, pe oricare dintre planuri induce declasarea, împingerea către margine, desconsiderarea, categorisirea ca paria, nebun. Nimic nou faţă de anii copilăriei, doar că motivaţiile sunt diferite. Dar, tot ca şi atunci, persoanele în sine sunt excluse, ideile care convin însă „tiparului” sunt preluate fără nici un fel de jenă şi de cele mai multe ori ştergându-se urma provenienţei acestora (celebru, ca şi caz, este de amintit Nikola Tesla căruia i refuzat dreptul de părinte al radioului timp de aproape 100 de ani). Este, de asemenea foarte binevenită munca „în folosul comunităţii” tiparului, nerecompensată, până la epuizarea celui ce o face, apoi debarasarea de acesta.

Ridicarea în rang social a unui spirit liber este imposibilă dacă stă atârnat pe cele două maluri, dacă se vrea recunoscut de ambele tabere. Rămâne totuşi oricând un mare pericol pentru „tipar” pentru că polarizează, penetrează şi induce idei contrare tiparului, contribuind la revolta împotriva stagnării şi restrângerii libertăţilor individuale şi colective, pentru promovarea unei societăţi non-dictatoriale, a acelei dictaturi disimulate, dictatura a celor mulţi, dar fără personalitate, prin conducători cu aceleaşi principii.

Aceste spirite libere reprezintă categoria cu spiritualitate incontestabilă, fără excese, constantă şi definitorie permanent, în comparaţie cu cei care sunt sclavii tiparului, ce devin spirituali de faţadă, în momentul în care se confruntă cu probleme pe orice plan; îşi induc sugestii spirituale culese sau preluate fără discernământ devenind habotnici, fanatici, sperând într-o minune, asemeni primirii de foloase materiale. Totul durează până la rezolvarea problemelor, după care se reîntorc la vechile năravuri, la vechile principii, la vechile obiceiuri. Din această categorie se ridică, precum ciupercile după ploaie, o sumedenie de spiritualişti ce denaturează ideea de spiritualitate, creând un terci indigerabil, dar, bazat pe dorinţele maselor, prinde mult mai bine, mai ales că este recompensabil, aşa cum place categoriei căreia i se adreseză, prin mijloace materiale, prin bani aproape totdeauna, şi nu prin fapte proprii. Un exemplu ar fi moda mai nouă în care un călugăr este plătit pentru a ţine post în locul cuiva, ca şi cum Divinităţii i se prezintă un raport statistic, numeric şi nu unul al personalizat, al cazurilor. Acest exemplu este suficient pentru a stabili şi locul actual al multor bisericilor în interiorul tiparului, renunţând la multe dintre valorile spirituale ce le-au dat motiv spre a exista. Biserica este mai nou o elită care luptă împotriva adevăraţilor oameni de spirit dar duce şi o luptă cu cei care încearcă să acceadă la acest segment de putere, a spiritualiştilor. Lupta este dusă pe două planuri. Biserica nu mai este decât o instituţie cu reguli stricte. Ajutor din partea ei e greu, de multe ori, să se spună dacă mai există pe plan spiritual, dar pe plan social, este prea evident, acesta este ca şi inexistent.

O anumită categorie de spirite libere evadează din contextul social şi, chiar dacă ajung în interiorul bisericii, ca şi călugări, de obicei sunt cei care se retrag în sihăstrie sau duc o viaţă asemenea sihaştrilor.

Alegerea drumului pentru aceste spirite este într-o oarecare măsură opţiune personală la vârste mici cu precădere, dar, în general este vorba de un „prizonierat al propriului destin” libertatea de acţiune fiind limitată, o mică diferenţiere fiind între bărbaţi şi femei. Poate că singura libertate ce este permisă în limite mai mari este cea de a întârzia evenimentele, însă plata pentru aceasta este mult prea mare, fiind de preferat evitarea folosirii exagerate a „liberului arbitru”, a acelei posibilităţi care face ca judecata să ia loc încrederii în propria persoană.

Poate sunt prea filosofice gândurile acestea, sub ploaia de fapte şi evenimente care ar trebui să mă facă să fiu mai axat pe materialism decât pe spiritualitate sau filozofie. Nu exclud această direcţie, însă nu pot decât, cel mult, să caut un compromis, pentru că n-am cum, structural, să-mi schimb structura internă psihică şi mentală, sufletească. Stiu la fel de bine că un minim compromis îl voi face, dar la fel de bine ştiu că totul se va încadra şi în această stare de fapt: ceea ce sunt acum. O nişă, o portiţă pe care nu am văzut-o, nu reuşesc să o văd, abia când îmi va fi scoasă în cale prin, aşa cum am spus în alt context, cineva, ceva, trimis către mine, am s-o văd într-un întreg absolut al ei. Aici l-am numit ziditor de temple, pornind de la ideea că orice construcţie umană, în acord cu ceea ce este divinitatea, este un templu.

Faptele nu se mai încadrează în nici o normalitate. Orice dezastru în care mor oameni nevinovaţi este doar o ştire de presă, însă nu una de primă importanţă, ci una aruncată în completare, nicicum luată în seamă. Cei care vor construirea unei lumi întipărite, conducătorii acestei lumii „întipărite” au trecut la vânătoarea de suflete dar cu precădere a spiritelor libere, a marilor spirite libere. Din cei evoluaţi, dar prizonieri tiparelor, oameni până mai ieri, chiar şi azi, buni, de necrezut a se dovedi posibil criminali, au coborât în catacombe, vânzându-se pentru bani şi putere, s-a format armata de vânătoare, comnandourile ce vor să stinge opaiţurile de la ferestrele luminate. Alţii, cu feţe mai blânde, aleargă să întoarcă din drum pe cei care nu îşi încetinesc paşii spre mai sus, iar alţii pun capcane „pe la colţ de stradă”. Deşi, aparent, fiecare îşi duce viaţa cum poate, în realitate este o luptă de guerilă urbană în cel mai bun sens al cuvântului, peste tot, în orice clipă.

Cea mai infestată, în afara lumii politice, este lumea presei video şi apoi a presei scrise. Aici se filtrează informaţia ce poate să ajungă la robotitori, aici se minte. Chiar şi dacă transpare câte un adevăr acesta este repede modelat după necesitate. Cu greu se poate şti adevărul despre acest an. Elementele ştiinţifice chiar sunt ascunse sub plapuma lui „să nu panicăm populaţia” deşi doar 2% din populaţie ar înţelege cu adevărat explicaţiile ştiinţifice. Cât despre efecte nimeni nu încearcă explicaţii principiale, toată lumea copiază ce se spune pe aiurea, nicicum ce spune vreun român cu scaun la cap, se minimalizează cu totul sau se exagerează totul. Chiar şi conceptul de salt dimensional nu este deloc explicat, pentru că puţini îl înţeleg. 3D, 4D, 5D e pe buzele tuturor dar marea confuzie determinată de D (dimension) ce nu are legătura cu fizica, vorbind despre cea clasică, face pe mulţi să se întrebe ce mai e asta? Fizic 3D (x,y,z) înseamnă spaţiul static, 4D (x,y,z,t) spaţiul dinamic, iar 5D trece în domeniul cuantic, unde se adaugă o altă dimensiune caracteristică, de exemplu m. Conştiinţa însă nu e statică, e dinamică, totdeauna dinamică, are dinamicitate spaţială virtual dar şi dinamicitate de alt tip. Şi atunci cum să se înţeleagă, cum să se perceapă fenomenul? Pot oare toţi vorbitorii despre asta să dezbată problema, au toată cunoaşterea care să le dea startul într-o cursă fără lungime prestabilită, au curajul de a se lansa într-un univers pe care închipuirea nu-l poate defini? Chiar este cineva naiv să se creadă că cineva care nu are cunoştinţe, solide, de fizică, biologie, psihologie etc. să abordeze acea temă? Chanelling-ul este suficient să se explice super-realiştilor o idee atât de complexă? Eu unul mă îndoiesc şi nu mă îndoiesc de îndoiala mea...

Mai mult, lumea spirituală calcă strâmb. Sunt multe subiecte care se pun în discuţie pe baza a ceea ce se cunoaşte din închipuire, din poveşti inventate şi răstălmăcite. Urmele civilizaţiilor vechi sunt explorate cu buldozerele mândriei, nedesluşite idei sunt folosite pentru a da importanţă ideii. Se citeşte în stele de o armată de şcoliţi care mai de care mai plini de inspiraţie. Unii încearcă să dea explicaţii comportamentului uman după “energia zilei conform calendarului maya", ori calendarul respectiv este atât de controversat prin înţelesurile date de atâţia şi atâţia cercetători, încât a discuta ceva atât de amănunţit nu este chiar foarte sigur.

Subiectele româneşti şi ele suferă de aceeaşi boală. Este o moda în a vorbi despre daci, este o modă căutarea, ori chiar inventarea dovezilor despre daci, chiar şi în domenii care sunt, pentru vremurile lor, faşse, de parcă ar fi o civilizaţie de mult apusă, pierdută în negura vremurilor. Toată lumea caută secrete dar câţi se luptă în primul rând pentru a dovedi secretul limbii? Sarmizecetusa este asaltată de tot felul de „iniţiaţi” însă cine ştie totul, sau măcar jumătate din tot, despre religia iniţiatică a acestor meleaguri? Vrem adevărul să-l dovedim cu adevăruri inventate de dragul unui renume de durată infimă, de dragul popularităţii sau de dragului unui salariu plătit celor care pun preţ, fiindu-le lor de folos, pe subiecte incendiare?

Lupta cu întunericul, în vremea de azi, a rămas pe locul „n”, unii spiritualişti, chiar şi biserica, negând la un momentat existenţa „soldaţilor întunericului” prin celebra idee „cine nu crede în aşa ceva nu poate fi atacat” ori prin exagerarea principiului, înspre unanim, a toate cuprinzător, de karmă.

Anii din urmă au dus la apogeu activităţile oculte ale întunericului, dar şi şarlatanilor, încurajaţi mereu de atitudinea, intenţionat dualistă, a celor ce asta îşi doresc să apară publicului, sau în public. Reacţia taberei celelate? Public, prin latura dominată de spiritualişti, nulă! Cei care cu adevărat luptă pentru eliberarea din chingile subtilului sunt neluaţi în seamă, eventual ironizaţi, minimalizază lupta, arătaţi cu degetul ca şi călători prin alte lumi, fictive. Ba mai mult, în faţă sunt scoşi, sunt aduşi, de-ai lor, mascaţi şi fardaţi, care vorbesc mult şi nu spun nimic.

Căderile şi decăderile, nicidecum, cu nici un argument, ex-plicabile, vor sta mereu alături de oameni. Mulţi dintre cei bogaţi se vor prăbuşi copleşiti de neliniştea pierderilor datorate capriciior cosmice. Mulţi vor sufla în lampa afacerilor lor. Agricultura, ca afacere nu va mai exista, iar forma actuală de proprietate va dispare, trecându-se la proprietatea şi munca în comun, un comun însă desprins din tiparul “tiparului”. Doar cele ce se numesc sistemul de sănătate şi sistemul de învăţământ, pe alte reguli şi forme, pe alte baze, vor continua să existe. Dreptatea nu va mai fi, un timp, făcută de oameni...

Sinuciderile neadaptabililor se ţin lanţ. Dar se va întâmpla să se sinucidă cei care, având de toate, nu vor mai putea să le aibă, după epuizarea rezervelor, care vor deveni scumpe, foarte scumpe, motiv pentru care vor avea loc numeroase conflicte şi, mai apoi, revolte.

Au început să iasă la rampă falşii prooroci, care încercă să ridice în slăvi dreptul divin al celor avuţi pentru a-i salva de furia mulţumilor. Oamenii se vor diviza, rupându-se încrengăturile de neam, atât de specifice tiparului. Spusele lui Iisus, prin întrebarea „cine-i mama mea şi cine-s fraţii mei?” atunci se va adeveri cel mai bine căci puţine „familii” nu vor avea sciziuni definitive.

Se nasc şi se vor naşte copii ai luminii. Aceşti copii vor avea reprogramat ADN-ul şi vor fi aceia care vor duce viaţa în forma humanoidă mai departe. Vor trăi, iarăşi, va şi cândva, cei 120 de ani, indiferent care va fi mărimea de măsurare a timpului, care va fi măsura duratei, când timpul actual nu va mai avea importanţa de azi. Reprogramarea ADN-ului, modificarea a ceva ce este la fel de neînţeles pentru foarte mulţi, ca şi dimensiunile, s-a făcut deja acum în această perioadă. Tot ceea ce se întâmplă acum cu oamenii face parte din planul divin în care fiecare dintre noi este inclus.

S-ar vrea poate să spun mai multe despre mine. Unii doar din curiozitate. Alţii ca să mă prindă cu ceva şi să poată face un atac direct. S-ar vrea să fiu, cu amănunte cât mai suculente, ca om, personaj principal, în poveşti din care să se poată extrage probe pentru un probatoriu al vinovăţiilor indirecte... 

Fiind trăitor în această lume, nici pe mine nu mă vor ocoli cele care vor veni. Marea diferenţă este cum va fi să înţeleg eu această cădere pe toate planurile. Eu spun că-mi va fi uşor să nu fac parte din disperaţi, pentru că am experimentat, fără voie, multe din „lipsurile” care ne vor veni şi ne vor stăpâni. Nu le iau ca lipsuri, pentru că ştiu că fără ele se poate trăi, existenţa nu este pusă în pericol. Ceea ce ni se va lua, Dumnezeu ne va da! (un plural necesar!). Ceea ce azi nu s-ar concepe inexistenţa a ceva pentru viaţa, atunci va fi posibil căci gândirea altfel va fi. Cei ce azi au un copil mic ar spune că ceea ce va veni va fi un chin! Nu, nu va fi deloc, copiii aceea vor creşte frumoşi şi sănătoşi pentru că ei vor avea alte necesităţi, alte condiţii de îndeplinit. Cei ce vor fi copii luminii vor avea acele mame pe care „Dumnezeu le-a luat în braţe”! Ei se vor naşte direct „sus”, nu vor mai începe prin a lupta pentru a doborî bariere şi a cuceri baricade.

Se va percepe oare, ca moarte, nemoartea, trecerea în acele diferite dimensiuni, pe care acum oamenii nu le percep în nici un fel, judecând cu noţiunile spaţiului real? Se va întâmpla invizibilitatea unora pentru alţii? Eu spun Da, la un moment dat unii vor pieri din orizontul vizual al mulţimii, fără însă a se putea spune că au murit. Nu va fi moarte în sensul actual, totdeauna. Se vor petrece chiar minuni. Toate într-un vârtej ameţitor, o ştire va urma imediat alteia... Primii vor fi invizibili cei care sunt pregătiţi să sară „mai sus”, cei care acceptă că pot “sări”, apoi şi cei mai puţini săritori, dar totuşi săritori, nu vor mai fi văzuţi de cei rămaşi în acest „acum”, „aici”. Puţini vor merge foarte sus, ceva mai mulţi sus. Pentru cei ce vor urca, schimbările se vor simţi. Tehnologiile lor se va baza pe actualele cuceriri ştiinţifice transpuse în alte concretităţi materiale, specifice nivelelor lor. Vechile principii fizice se vor reajusta la noile condiţii şi particularităţi. Viteza luminii va fi o viteză depăşită, cu înţeles dictat doar de existenţa ca atare a luminii. Detaliile sunt prea consistente ca să poată fi sintetizată în câteva idei...

E chiar aşa cum crezi?

Aşa se vede... că râzi. Aşa se vede... că îţi este viaţa împlinire. Chiar tu, cuprinsă de impresia celorlalţi, de vorbele celorlalţi, te întrebi de nu-i chiar aşa. Te laşi vreme de o clipă sedusă de acest gând, şi râzi. Şi o faci de mai multe ori până ce vine clipa viselor.

Amintirile-ţi râd, amintirile-ţi plâng. Visele se iau la trântă cu visurile. Te poţi osteni oare să le împlineşti dacă visele ţi le dărâmă şi ar trebui să o iei de la capăt în fiecare zi? Crezi că dacă primul pas a fost aşa cum ai dorit, poţi câştiga o cursă cu obstacole pe care le ridică tocmai cei care te încurajează şi tocmai când te-ai aştepta să fii încurajată, la vedere, sau, prin spate, când nu poţi să vezi?

Ai renunţa de mult să vezi, ţi-i de-ajuns ceea ce ochii-ţi privesc. Chiar şi ceea ce auzi acum este totuna cu ceea ce ţi se spune. Te-ai depărtat de mine ca să nu mai aibă cine să îţi spu-nă că nu totdeauna când dormi o faci fiindcă ţi-e somn, că atunci când taci nu o faci pentru că nu ai avea ceva de spus. Dar mai ales te-ai depărtat fiindcă aveau unii ce aveau cu ceea ce vedeam şi ei credeau că nu se vede, că auzeam ceea ce ei credeau că nu se aude, că rostind cuvintele ce le rosteau, în sens invers, desluşeam ceea ce voiau să-ţi rămână îndemn şi poruncă şi ordin. Dezluşeam, îţi spuneam, şi puterea lor nu te mai putea atinge, nu mai erai cea care ar fi făcut ceea ce ziceau eo. Da, te-ai depărtat, ai uitat însă a-mi cere să mă depărtez şi eu. Oare chiar ai uitat?

Depărtare, s-ar crede, e tot ce m-ar împiedica să te văd. Tu ştii că asta s-a vrut? Tu crezi că asta s-a vrut? Nu răspunde, nu face asta pentru că orice ai spune, nu dai un răspuns ci repeţi acelaşi pasaj din ceea ce de atâtea ori ţi-am descifrat şi spuneai că nu se va întâmpla aşa niciodată. Acum e deja întâmplat.

Te văd şi, de multe ori te-aş întreba: de ce te ruşinezi de tine, de tine mai ales. Ce motiv ai să nu-ţi ai bucurie, când vorbele se vor bucurie, ce motiv ai să nu te simţi în siguranţă când vorbele vor să spună oricui că eşti în siguranţă? Cât de rece este vântul ce te face să-ţi ascunzi faţa ca să laşi lacrimile să curgă atunci când nu mai pot fi domolite?

Te-ai întrebat vreodată cum ţi-ar fi fost drumul de nu-ţi aplecai urechea la cei care de ajutor şi de sfătuitori i-ai ţinut şi nu-ţi fugea privirea către plinuri ori goluri? Te-ai gândit dacă e atât de important să dai bine în faţa oamenilor sau în faţa lui Dumnezeu? De ce oare când spuneam eu de Dumnezeii din Ceruri şi dumnezeii de pe Pământ, îmi căutai pricină de hulă şi cârcotă? Ştii şi acum că pe Pământ eu merg cu fruntea sus, oricare ar fi vorbele ce se spun în spate. Tu, care te arătai atât de încrezătoare în singurul şi al tuturor Dumnezeu, de ce-ţi întorci privirea către cei care vorbesc în spate? Şi de ce adevăr făcut spre nevinovăţie a ta, către ei totdeauna rosteşti? De ce ai, în tine, motivele de teamă?

Nu te întrista... ceea ce va urma este ceea ce ai ales. Ridică-ţi fruntea, dacă până acum ţi-ai ţinut-o ridicată doar pentru aparenţe, de acum încolo va trebui să o ţii ridicată spre a înfrunta valul nimicitor. Te obligă vorbele, ce le-ai aruncat unde ai putut, să stai dreaptă până când va fi să ajung ceea ce este de scos dintre valuri, ceea ce tu nici nu poţi nici nu ai cum să scoţi din acel nemaiîntâlnit, de tine, uragan stârnit din joaca de-a viaţa a celor ce-ţi spuneau că de tine le pasă şi că lor de le vei da ascultare, pe tărâm de rai îţi va fi dat să-ţi aşezi pasul, când vei vrea să mergi.

Nu vezi valul, dar nici malul. Pluteşti... dar eu ştiu că orice barcă pluteşte chiar şi când apa o umple. Şi doar când se umple de tot. Atunci însă nimeni nu se mai poate salva, în coborârea ei spre adâncuri, trage după ea tot, chiar şi pe cei care s-ar avânta să fie salvatori. Vei mai putea să vezi, în întunericul valului ce se apropie năucitor de repede de tine, apa care deja ţi-a udat gleznele?

Bucură-te azi! Ai răgaz, această vreme, să poţi şti cum altfel ar fi fost viaţa de n-o lăsai zăgăzuită între necunoaştere, neştiinţă şi necredinţă. Când puteai să fii pârâu, şi râu nestăvilit, n-ai vrut să te laşi purtată de valul ce te ridicase înspre Ceruri şi te putea purta dincolo de jugul care acum îţi întemniţează şi îţi drămuieşte, şi îţi rânduieşte curgerea. Încă mai ai timp să crezi că este firesc, în zilele din urmă, de dinaintea timpului în care n-ai să poţi ocoli nici pragul de sus, nici pragul de jos. Valului te vei îndatora pe totdeauna. Voi veni aşa cum am promis, să salvez ceea ce trebuie salvat, ceea ce dat este să fie scos din apele înfierbântate de uragan. Ce mult aş vrea să spun că şi tu te-ai putea salva...

Valoare ca povară

Oriunde, oricând, peste tot este la fel. Oriunde s-ar întoarce privirea se văd: păduri şi copaci falnici, haite şi trofee, turme bine strunite şi pur-sânge. Oare să fi reuşit oamenii să fie altfel? Animalele merg în viaţă pe mâna unei raţiuni instinctuale, greu s-ar putea identifica ceva cu gândirea raţională. Oamenii au ceva în plus, ceva ce se numeşte gândire şi raţiune, cele două caracteristici, folosite, putând defini, într-un alt fel, superior, omul. Separat luându-le, ele formează o entitate bazată pe o energie de tip informaţional, informaţii provenite din planul orizontal. Faţă de animal, omul are capacitatea de a le prelucra la nivel superior. Dar oare, această entitate s-a putut lipsi, întru totul şi pentru totdeauna, de năravuri?

Şi oamenii, ca şi animalele, se regăsesc în turme sau singuratice. Singuratice sunt valorile, turma adună la un loc mediocritatea...

Cei care stau la un loc au instituit reguli. Majoritari fiind, au impus regulile astfel că singurătatea valorii este ceva anormal. Pentru ei nesingurătatea este o distincţie de personalitate, fiind evaluată prin numărul de indivizi ce sar într-un picior la o idee puerilă, forma de manifestare şi aplauzele spontane însoţite de râsete şi chiuituri, ingredientele ce iau faţa, eventual schimbă faţa şi mintea, de comportamentul prin care se renunţă, încet-încet, la tot, de la decenţă până la intimitate. Aşa definesc ei nesingurătatea.

Majoritarii văd valoarea doar din rândurile lor, definită fiind de criterii ce se pot etala: ori banii, pentru cei mai mulţi, ori diplomele ce au nume cât mai pompose. Este valoare şi cel care iese la rampă, o rampă a majorităţii, şi face furori, este valoare cel care este mai bine reprezentat acolo unde ori se vede, ori se aude şi tot valoare este cel care este văzut peste tot, în cât mai multe distracţii cu senzaţii de bine şi distracţii la botul calului, în afişe sau fotografii, în dedicaţii răsunătoare arătate tuturor. Valoare reprezintă omul citit, cel ce ştie, cel ce cunoaşte, cu obligatoria condiţie de a face o bibliografie de trimiteri la autori şi cărţi, altfel este văzut ca o nulitate, deşi spusele-i sunt la fel ca ale acelora sau chiar revoluţionare. Valorile lor sunt doar cele care sunt în rândurile lor.

Cel ce e văzut în anormalitate, având coeficientul de nesingurătate nul, valoarea niciodată recunoscută la timpul prezent, nu-şi are temeri de singurătatea dictată de aceste criterii. Adevărata valoare nu-şi caută slăvirea şi recunoaşterea, ea îşi crează eternitatea şi, după ce o creează, conştient fiind de ea, nu mai caută lumini strălucitoare şi covoare roşii. Nu este, nu are cum să fie „fan”, dar apreciază şi recunoaşte valoarea altcuiva, nu fuge de la manifestaţie la manifestaţie, de la o întrunire la altă întrunire, de la un „party” la alt „party”. Nici nu se apucă să îşi promoveze rezultatele cu surle şi trâmbiţe ci, mai degrabă, cu simplitate şi modestie, şi doar atunci când majoritarii i-o cer, cu claritate, cu demnitate. Şi i-o cer atunci când sunt încolţiţi de dezastrul provocat, în rândurile ei, de valorile ei.

Totdeauna, şi nu există exemplu contrar, înspre valoare, mediocritatea, în haită, se repede să muşte. Muşcă de peste tot, muşcă de unde poate, muşcă aşa cum poate. Şi loveşte în tot, fără a cruţa măcar un amănunt. Este dramatică suferinţa valorii care a avut curajul, din rândurile lor, sau trecătoare prin rândurile mediocrităţii, să se ridice la rangul ce-l are hărăzit. Nu ea, valoarea, îi neglijează, ci tocmai ei, mediocrii, îi întorc spatele, o lasă singură tocmai atunci când ea se aştepta mai puţin. E ultima zvâcnire a mediocrităţii, pe faţă, de a bara calea valorii. E şi ultimul şoc di-rect pe care valoarea îl trăieşte în relaţionarea cu mediocritatea, cu membrii ei.

Ca pentru orice om, şi oamenilor de valoare le este greu, se simt şi sunt încolţiţi, forţaţi, hăituiţi, criticaţi. Mediocritatea sare la bătaie “unul pentru altul” doar din ideea de a apăra, chiar dacă nu are ce apăra. Cel mai ades, mediocritatea sare la gâtul valorilor, căci doar valorile au curajul şi argumentele să le arate în faţă ade-vărul. Că epigonii nu se pot împăca niciodată cu ideea că nu ei au drepturile de autor asupra originalului, îi face să fie turbaţi în reacţii. Preferă să demoleze zgârâie-nori decât să vadă cât de neînsemnată este cocioaba lor. Dar valorilor, oricât de greu le-ar fi, chiar şi în ultimul moment, au puterea de a se arăta tuturor ca o stea strălucitoare, văzută de toţi. Ceilalţi se văd între ei, se aplaudă între ei, sunt mereu împreună. Dar în urma lor nu rămâne lumina, ci praful şi pulberea. Şi rămâne terfelirea, în fel şi chip, a valorii. Dar nu-i poate fi anulată eternitatea!

* * * * * * *

Am deschis o Cutie a Pandorei, am ieşit în faţă cu o idee pentru care îmi voi primi toate “laudele”, îmi voi atrage destule epitete, începând, bineînţeles cu “rău”. Se vor arunca iarăşi hienele să mă sfâşie. În spatele meu iarăşi vor bate tobe şi vor suna trâmbiţe. Catalogat ca lipsit de modestie ştiu că am să fiu, de lângă mine ştiu că vor mai pleca unii, ştiu că prin spate se vor forţa notele pentru însingurarea mea.

În artă, în literatură, în spiritualitate, în ştiinţă, este la fel. Câţi pictori, muzicieni, pictori, actori, regizori, poeţi, scriitori, ce au lăsat valori perene în urma lor, au fost înconjuraţi de turme? Câţi dintre cei care au revoluţiont ştiinţa nu au purtat eticheta de nebuni, de aerieni? Câţi mari duhovnici şi filozofi autentici nu au luat calea sihăstriei pentru că erau marginalizaţi până la refuzul existenţial de către mediocritatea ce prefera să se complacă în plăcerile lumeşti şi carnale?

Valorile atrag lângă ele valori şi nu sunt, şi nu se erijează în făcători sau deschizători de drumuri. Valorile sunt catalizatoare pentru alte valori. Când mai şi merg umăr lângă umăr, e mare fierbere în mediocritate... Eu, din lumea pe care o ştiu mai bine, a ştiinţei îmi permit să dau un exemplu: Pierre şi Marie Curie. Prin ei şi prin alţii ca ei, Dumnezeu a arătat ceva oamenilor, şi arată ceva oamenilor: că valorile nu sunt dominate de ego şi egoism iar oamenii trebuie să-şi lase ego-ul şi egoismul de turmă.

Când valorile stau cu braţele deschise către toţi cei care cer sprijin sau ajutor în anumite situaţii, este motiv de laudă din partea mediocrităţii când aceasta cere. Când nu este nevoie sau când le-au fost celorlalţi îndeplinite cerinţele, valorile sunt catalogate ca “de o mare prostie”. Nu mai este bună valoarea, nu mai este de o nobleţe fără seamă, ci este urâtă, este ponegrită, este blamată...

* * * * * * *

Aş putea să mă apăr, să apăr cele spuse, exemplificând. Există destule exemple în viaţa reală, cu atât mai multe în mai noua şi primejdioasa viaţă virtuală. Aici toţi vorbesc de prietenie, de socializare, dar de fapt mult prea mulţi au îngroşat rândurile aplaudacilor. Şi dacă este să pun degetul pe rană, recunosc, public, faptul că înspre ei mi-ndrept gândurile şi de la ei aştept şi represaliile, aceia care mă vor citi, căci greu le este multora să ducă o citire până la capăt. De fapt ei ştiu, aceia care scriu, că şi ceea ce scriu ei, tot superficial şi la început este citit, dar se mulţumesc să aibă aprecieri şi eventual cuvinte de laudă, chiar dacă între subiectul lor şi al cuvintelor de laudă este o diferenţă ca de la Cer la Pământ. Lumea aceasta vrea să fie lăudată şi în lumea aceasta toţi îşi etalează fapte cu aură de mari realizări apreciate... Dar de eternitate oare nu se mai ştie? Efemerul este atât de important?

* * * * * * *

Spre cei de valoare ce se mulţumesc cu această lume de aplaudaci îmi îndrept mereu gândul... De ce au nevoie de această lume a doua? Chiar nu realizează că mărgăritarul, ce sunt şi ei, se ofileşte în mirosul pătrunzător al turmei? N-ar fi mai frumoasă o lume în care mărgăritarul să tot înflorească şi suavul lui miros să fie dominant?

* * * * * * *

Şi spre cei din mulţimea adunată în turmă, care se cred valori, mă îndrept cu gândul. Acum, în cumpănă de vremuri şi timp de alegeri pentru totdeauna. E libertatea omului mare valoare şi sufletul lui singura comoară. Oricâte ştiţi, oricâte aţi citit şi citaţi, oricât vă citaţi între voi, lăsaţi-vă treziţi de bruma de conştiinţă ce mai este prezentă în voi. Loviţi mereu în dreptul celor ce încă nu au pretenţii de valori dar care caută să se ştie pe drumul lor, alături de cine vor voi. Le baraţi calea de urcare ori de apropiere spre valori autentice, numin valorile după bunul vostru plac şi debusolând oamenii, amestecându-le credinţele cu găselniţele voastre.

Autentic nou nu aduceţi nimic. Nou este doar amestecul de informaţii pe care aţi încercat să le aveţi, dar şi pe acelea le-aţi răstălmăcit după interes. Valoarea v-o daţi prin preţuri şi pe cele ce le arătaţi spre dovadă de reuşită, materiale, nicicum pe planul pe care vă bateţi cu pumnul în piept că sunteţi valori. Valorile nu-şi calculează timpul în bani. Şi nici cunoaşterea ce o dau altora! Valoare se arată fără încordările de care tocmai cei ce nu o au fac multă risipă.

Arzând, te treci

Nu există loc sub soare în care umbra să fie tot timpul umbră. Nu există pe suprafaţa Pământului nici un loc în care lumina să nu pătrundă. Ar fi fost timpul, mai de mult, mai devreme, să-şi aducă oricine aminte. Chiar şi tu trebuia să ştii că nu există, pentru faptele omului, găuri de şarpe...

Acum, când multora li s-ar părea că a trecut timp ştergător de detalii, de undeva, de acolo de unde nu se stă sub imperiul liniei directe dintre trecut şi viitor, vin să se arate amănuntele ţintuite sub peceţile promisiunilor puse pe destin şi trăiri. Peste umbra zilelor se mai aşează, din când în când, amintirea ce are nuanţe de adevăr făptuit, dar zorii dimineţilor de început şi de sfârşit de săptămână desluşesc sensurile neobişnuitului ce a fost adus, cândva, ca înţeles de realitate, din zdrobitorul abis ce tescuieşte vieţi, după bunul plac sau nesăbuite dorinţe.

Din flăcările amintirilor, cenuşa trecutului s-a ars, şi dusă de vânturile vieţii înspre soare-răsare, a aprins candela răbdării. Înspre soare-apune s-a risipit fumul arderii şi a deschis uşa îndurării şi prefacerii durerii în rost de înălţare şi împlinire. Înspre miază-zi s-au lăsat duse vorbele de taină şi s-au strâns ghem, spre a putea urca în Crucea Cerului ca să se ţese tabloul adevărurilor. Şi toate faptele, cele pe faţă sau cele pe ascuns, încet, încet, spre a nu se pierde nimic, s-au adunat înspre miază-noapte, pentru ca ploaia de lumină să le arate nefăţărnicite, în vise.

Acum se sparg peceţile iar timpul, mânat de la spate de vremuri noi ce ard umbrele zi de zi, fără a se mai arătă privitoare în calendare, nu se mai îndeletniceşte a acoperi ceva în mantia-i de trecut, pe care oamenii, dornici de a se arăta biruitori, i-au dat nume de uitare. Azi, când dintr-o viaţă în alta unii pot trece fără să-şi piardă pământescul rost actual, ceea ce a fost, este şi va fi, e un tot. Nici cel ce prin el însuşi se vrea neştiutor, nu are cum să nu ştie tot...

Tocmai acum, când v-aţi fi spus că s-au aşezat valurile furtunii pe care tu şi ea, şi ea, şi el, aţi cerut-o să apară, când v-a ajuns credinţa în adevărul vostru ca stindard de victorie, focul ce l-aţi dosit spre a vă da de gol căile ascunse prin care făceaţi de petrecanie vieţii, se aprinde şi arde cu putere dată de vântul ce-a strârnit uraganul. Şi trebuia să ştii că ordinea e firească. De ea, de el, pecetluiţi fiind de faptele dorinţelor, nicicui nu-i pasă. Ei, ştiutoarei de neştiuturi, drum cu flori sclipitoare i s-a gătit de atunci când primul gând spre pântecele alteia şi-a avut. Tu ai fost adusă în faţa carului împodobit, ce dinspre partea ta arăta a fi car de triumf. Şi l-ai ales fără să cauţi şi din cealaltă parte, de unde nicicum nu arăta la fel. Era doar un car mortuar sărăcăcios.

Printr-o urmă de pecete spartă, priveşte să găseşti oglinda timpului, ca să-ţi vezi leacul de-ţi ai lecuirea. Şi-ai să vezi, înainte de toate, drumul, scurtătura, pe care fusesem trimis, grabnic, la întâlnire cu ultima clipă, clipa morţii, aşa cum o denumiţi voi, înfricoşând pe cei slabi de înger. Şi-ai să vezi de ce n-am ajuns, de ce am întârziat, trebăluind printre oameni şi prin Ceruri, ai să vezi de ce peste voi venise nerăbdarea şi vă lua la întrebări, când ţie ţi s-a cerut plata promisă şi două Ceruri ai căzut fără să crâcneşti iar cel de-al treilea l-ai coborât singură prin fapta plăţii, şi nu-ţi va mai fi cu mirare de ce focul arde acum în piepul şi în pântecul tău. De n-ai fi ştiut ce te-aşteaptă, mi-aş lupta să-ţi ai leacul vindecării, cele două Ceruri să le poţi iarăşi urca, dar o alegere este o alegere, când ştii ce alegi, şi se răsplăteşte pe măsură. Şi eu mi-am plătit nepăsarea mea la schimbarea de drum pe care m-aţi împins. Am ani buni, aici pe Pământ, de întors la trăire.

Ţi-ai lăsat puterile pierdute neputinţei pe care, cândva aici, înainte de a te arăta pe de-a-ntregul lumii, ţi-a fost înălţată la rang de virtute, pentru ca să se poată, când va vrea ea, atoateştiutoarea, să te convingă să-ţi arăţi a doua faţă. În viaţa asta puteai să o învingi pentru totdeauna. Acum, arzând te treci. Arzi şi te arde, mistuindu-te un foc ce ţi-i răsplata ruperii de tine şi de cuvintele de cândva ce le-ai promis pentru totdeauna. Încă nu ştiai ce va urma când te-ai făgăduit şi pentru un viitor în care cu mizeria de acum n-ai putea ajunge. Aşa că n-ai leac azi, te treci doar, arzând.

Înainte de plecare, vestitor [2]

- continuare din Înainte de plecare, vestitor [1] -

În acele vremuri, cei ce au fost să trăiască, când plăcerilor cele stricătoare s-au detat, nu mai aveau grijă de suflet, neluând seama la cele spuse de cei care îi povăţuiau la bună purtare şi la trăiri cu luare aminte pentru ce va urma apoi, după ce sfârşită va fi viaţa aceasta. Din blestemele faptelor s-au înfruptat şi s-au ales cu neamuri degrabă pieritoare.

Înţelegere, pact, nesăbuinţă, minciună, închinare omului şi avuţiilor lui, împreunări spre trăire altfel decât cea dată de destin, alegeri de rost în viaţă pentru trai îmbuibat şi lăudăros, plăceri fără trăiri şi câte altele, ce-n Legea adusă de cei din Ceruri, începând cu cel dintâiul Mare Preot, acela care le-a arătat oamenilor să nu-şi piardă omenia chiar dacă viaţa le era fără grijă, cel ce Păcii îi jertfea moartea şi nu viaţa oamenilor, şi mai apoi prin cei care ştiau când şi unde puteau vorbi cu cei din Cerurile Înalte, erau arătate ca fiind degrabă şi pentru multe vremuri coborâtoare în adâncuri, le făceau oamenii ce se sfădeau cu Dumnezeu, povăţuiţi fiind de cei urcaţi spre ei întru a le primite şi chiar a le da, primind la schimb ceea ce aveau mai de preţ dar pe care nu mai punea preţ. Atunci a fost vremea când mânia Cerurilor s-a arătat chiar prin focul care a ars de vii pe cei mai decăzuţi, sau, pentru cei mai mulţi, prin boli cu suferinţă mare sau cele care îi coborau în neruşinare acelora care prea mult ajunsese să le pese de ruşinea în faţa altor oameni, chiar dacă neruşinaţi se arătau în faţa Cerurilor.

Între apă şi foc, după apă, spre a nu fi foc, mai victorios decât orice sabie, doar Cuvântul putea fi. Şi Cuvântului, de ajutor erau faptele pe care tot un om, ca orice om la făptură, putea să le facă, pentru ca omul să ia aminte şi să se păstreze pe sine, să se lepede de cele rău făcătoare lui, nemurilor lui şi neamului omenesc. Căci nu se putea omul să se despartă de Cel ce l-a făcut om, dacă se vroia fără de moarte prin urmaşi. Se văzuse că urmaşii celor care se lepădaseră de dumnezeire, cea din ei şi cea din Înalturi erau doar făcători de fapte necuvenite chiar împotriva celor ce le erau aducătoare pe lume, erau sluţi şi în nici o faptă căutători să lase ceva în urma lor. Plini de mânie şi furii grabnic doritoare de moarte înainte de vreme a altora. Şi erau însemnaţi cu semnul focului în care, după ce sfârşeau fărădelegile şi li se sfârşea şi viaţa, aveau să se piardă. Cu cât mai mare era însemnarea, cu atât se arăta despre cei, dar mai ales cele, aducătoare de om pe Pământ, că dezdumnezeirea era mai mare, faptele pe placul făcătorilor de plăceri fără trăiri, erau mai numeroase sau mai grele, ori copii erau făcuţi ca să împlinească legea oamenilor care nu mai ţinea cont de Lege.

Cuvântul de aducere aminte a Legii era primul şi cel mai mare rău, oamenii nu voiau să îl audă. Şi repede, pe cel ce despre Legea de dintotdeauna vorbea, nelegiut îl numeau şi-i căutau motive spre a-l arunca în marginea lumii ca să nu i se audă sau crede vorbele. Se vedeau pe sine, în sinea lor, dar pentru că n-ar fi vrut să li se vadă nimicnicia şi nici să şi-o vadă, spre cel ce despre nimicnicie vorbea, li se îndrepta ura.

Din aceste timpuri, aducându-mi aminte acele vremuri, îmi pare că toate au ajuns la fel, la fel era atunci ca şi acum când ne e dat vederii tuturor cum aproapele nostru este stăpânit de cel mai sălbatic egoism, dar nu ne dăm seamă că şi noi înşine în acelaşi păcat ne afundăm, ne revoltă zgârcenia altora, fără a fi noi mai puţin zgârciţi. Măreţia şi trufia sălăşluieşte în fiecare, dar turburare mare numai mândria şi semeţia celorlalţi dă. E omul îndărătnic, nerecunoscător şi nemulţumitor faţă de binefăcătorii săi, lipsit de cuviinţă, şi de dragoste faţă de semenii lui, dar grozavă supărare are când alţii se întorc spre el cu aceeaşi măsură. Neînduplecat este când e vorba de a trece cu vederea greşeala şi supărarea ce i-a căşunat-o vecinul, dar este cuprins de mânie şi dor de răzbunare, când vecinul se poartă la fel cu el. Grăieşte de rău pe alţii, cu gândul vrăjmaş de a le strica numele cel bun, dar să nu audă pe cineva clevetindu-l, că-i pune mâna în gât. Cel ce trăieşte o viaţă uşuratică şi fără frâu, nu caută cuvinte cât mai tari pentru ca să înfiereze pe nesocotitorii bunelor moravuri, îl supără însă nedreptatea, dar el întrece măsura la nedreptăţi. Şi e omul crud până la vărsare de sânge şi hain până la crimă, dar cerem totuşi milă şi omenie de la alţii. Şi cu drăcească bucurie se arată când vede pe altul în suferinţă şi strâmtorare. De Dumnezeu vorbesc mulţi, dar când li se arată că ei de un dumnezeu prefăcut vorbesc, mare hulă dau pe cei care nu le împărtăşesc voinţa. Iar cei ce-l hulesc neîncetat pe Dumnezeu, sunt cei scârbiţi când aud pe alţii luând în deşert numele lui.

Mulţi îşi doresc şi aşteaptă cu, cu înfrigurare, schimbarea vremurilor şi a oamenilor, dar nici unul nu încearcă să înceapă cu el însuşi această prefacere. Este mulţumitoare doar arătarea credinţei, însă prin purtarea nechibzuită, se tăgăduieşte puterea ei. Pentru astfel de păcate şi alte multe fărădelegi, despre care ruşine este a şi grăi, din pricina nesupunerii şi nesocotirii Legii, viaţa a ajuns acum, ca şi atunci, o povară strivitoare, zilele ce le trăiesc oamenii, crunte, apăsătoare până la deznădejde.

Trecută fiind atunci lumea prin ani de întuneric şi războaie făcute în numele a orice se găsea bun ca motiv, calea de îndreptare a lumii, deşi putea fi cea care curăţase cele două mari cuiburi de nelegiuiri, s-a crezut că mai bună ar fi prin Luminarea omului. Dar nu mai putea fi făcută prin cei care aveau ca-lea Luminii în ei, printre oameni trebuia să se coboare trimisul Luminii, care să fie ştiut ca trimis, dar care să fie Om cum ar trebui să fie oamenii în fapte şi în trăiri. Şi pentru om, pentru a i se arăta atunci puterea de Iertare, de putea omul să se rupă de calea înjosirii propriei făpturi, ori de condamnare la coborârea şi după moarte, s-a coborât pe sine chiar Dumnezeu cel Prea Înalt, prin singurul născut altfel decât toţi cei născuţi pe Pământ, cel care, la vremea când bătuse ceasul arătării feţelor adevărate, calea celui dintâi Mare Preot a luat-o, şi împotriva legii făcute de cei ce-şi spunea ştiutori de taine, şi cei care din ei făceau idoli, cei care îi îndemnau pe oameni să preaslăvească oameni ce prin bogăţie ajunseseră să fie ştiuţi sau să conducă, să se arate ca nemaifiind egali cu ceilalţi, ascunzându-şi chiar trupul mort, ca să prostească pe cei conduşi, a venit spre a împlini Legea, făcută spre neschimbare, neschimbând-o nici El, necerând Dumnezeului din Ceruri schimbarea a ceva din Ea.

Erau mulţi care cereau să vadă ca să creadă. Le-a arătat, au văzut, dar şi după ce au văzut, de necredinţă nu s-au lepădat. Nu se făcuse până atunci înviere din moarte, nu se făcuse să se dea vedere spre lume celui ce nu văzuse niciodată, ori mers celui ce nu mersese niciodată. Din toate cele ce le făcea în faţa oamenilor, puteau să vadă că orice se poate, că omul cel cu avuţii nu e deloc mai sus decât cel fără de bogăţii, că cel fără de casă, dormind sub cerul rece al nopţii n-avea suferinţă, iar cel care avea casa ca motiv de viaţă, boala frigului degrabă îl prindea. Vedea că sub bolile lumeşti cad nu cei care fac omenescul dat după cum trăirea le e să o facă, ci aceia care caută şi plătesc pentru a nu sta să aştepte datul ce li-i dat. Când spunea înfrânează-te, omului îi spunea să aştepte, să nu ceară cuiva să îşi vândă o parte din suflet ori cu de-a sila, ori cu viclenia să îi ia. Şi vedeau oamenii, şi atunci când vedeau spuneau şi spuneau că e timpul de credinţă, doar că după ce El pleca pe drumurile spre alţii, cuvinte grele îi puneau în spate, şi tot în legea oamenilor, oricât de strâmbă era, se întorceau!

Prin chiar venirea Sa, Cerurile au arătat oamenilor cât de strâmbă era legea lor când ea se lega de viaţă, şi cât de urât judecau ei pe cei care se găseau a fi împreună chiar dacă erau despărţiţi de cumpene de ani. După legea şi judecata oamenilor, cea pe care o aleseseră Cerurile spre a fi aducătoare între ei a făpturii asemeni omului la trup şi doar Dumnezeului cel Prea Înalt, asemenea la suflet, nu făcuse ceea ce era în căderea ei să facă în alegerea celui ce tată lumesc era dat să fie. Era ştiut din Legea, pe care o omorau oamenii, că deopotrivă tată de copil este şi cel care face să se facă venirea de suflet pe Pământ, dar şi cel care îi e alături în a ajunge de la prunc la copil şi de la copil la om în toată firea. Legea oamenilor ţinea de privirea prin gând a vieţii. Sub umbra falnicilor stejari nu cresc stejari, sămânţa stejarului este dusă departe spre a creşte alţii la fel de falnici. Iar ca să crească, ierburile şi copacii mici, ce niciodată nu ajung la coroana stejarului, pun oprelişte vânturilor ce i-ar putea doborî. Legea oamenilor condamna stejarii falnici că nu-şi aruncă sămânţa aproape şi pe cei ocrotitori îi priveau ca nesăbuiţi pentru ocrotirea celui care ajungea să îi umbrească. Oamenii au văzut că şi pentru El şi pentru mama Sa, Tatăl era tatăl, ştiut fiind fiecăruia rostul şi menirea. Însă doar unii oameni au învăţat asta...

Şi s-a mai arătat omului că cel ce a greşit poate să se întoarcă în faţa oamenilor şi a Cerului, recunoscând tot ce a greşit şi punând chezăşie Cuvântul prin care dă de ştire că nu va mai face ceea ce a făcut şi Cuvântul prin care spune ceea ce va face, ştiind că singur se va duce pe drumul pedepsei de-l va încălca. Pacăt de vânzare de trup şi lepădare de suflet era de iertat dacă iertare prin făgăduinţă este cerută, iar cel păcătuitor este la fel oricăruia altul, când urmează drumul pe care l-a făgăduit, dar în neisprăvire, şi suferinţă, şi boală, şi pierderi cade când făgăduinţa sa, necerută de nimeni, o face a fi fluturare de frunză atinsă de vânt. Şi chiar văzând iertarea ce o dăduse, El arătând preţuire celui iertat, oamenii pe El l-au privit ca uneltitor împreună cu păcătosul împotriva legii lor. Greu le-a fost oamenilor să înţeleagă şi puţini, prea puţini au făcut asemenea Lui. Şi nici asemenea celui iertat n-au făcut decât la fel de puţini.

Oamenii nu voiau să creadă despre El ceea ce era, dar văzând ce face, vedeau că nu le este inferior, aşa cum tot timpul căutau să-i vadă pe alţii. Le arăta el că toţi suntem la fel, neamul omenesc şi întreaga viaţă este un tot întreg şi că nu există nimic căruia să-i fie omului superior şi nimic căruia omul îi este superior. Dar oamenii asta nu voiau, nu credeau, şi pentru că-i privea pe toţi la fel, ba mai mult se uita la cei urgisiţi de alţii sau de viaţă, îl pizmuiau şi-i voiau moartea.

- continuare în Înainte de plecare, vestitor [3] -

Înainte de plecare, vestitor [1]

Despre sfârşitul lumilor, la gura sobei, s-au spus, dintotdeauna, poveşti copiilor. Erau poveşti despre oameni, cu oameni şi cu făpturi venite din Înalturi luminoase şi Adâncuri întunecate. Copii le ascultau, unii înfricoşaţi, alţii interesaţi. Povestitorii, deloc învăţaţi în ale tainelor, ştiau, din frica sau interesul copiilor, cum vor creşte şi cum vor trăi acei copii când vor fi la vreme de fapte ale lor. Despre cei care vor muri, despre cei care vor omorî sau despre cei care doar vor pleca, mulţi dintre ei ştiau. Nu erau învăţaţi în ale tainelor, povestitorii, ei erau cunoscătorii tainelor, veniţi spre a veghea la mersul lumii în lumina Legii. Copiii înfricoşaţi, când ajungeau să pună mâna pe săbiile scurtătoare de cap, pe ei îi căutau, şi omorându-i îşi arătau priceperea la sfârşitul uceniciei în şcolile acelor oameni tainici, adunaţi pe tăcute, învăţaţi la miez de noapte, cum pot fi dumnezei împotriva lui Dumnezeu cel Prea Înalt, singurul îzbăvitor al oamenilor ce-şi trăiau viaţa sub cumpăna alegerilor ce-i puteau face să uite faptele trecutului, sau înainte mergători, desluşitori de taine şi învăţători pentru cei care nu-şi puneau alegerile înaintea pornirilor.

Cei ce ştiau să spună poveştile fără a le fi auzit, fără a le fi învăţat vreodată pe undeva, erau cei veniţi sub un stindard, şi acel stindard l-au purtat mereu. Erau cei ce nu amestecau trăirile cu judecăţile, acei care ştiau că judecăţile sunt date pentru fapte şi nu pentru om. Aveau curajul acestei lumi să îi spună că omul este păcătos prin faptul că de nu ţine seama de Lege, poate face păcate. Păcătos este omul din prima clipă a venirii şi până în ultima clipă a vieţuirii. În Ceruri chiar şi cel care nu a făcut păcate este trimis la judecată, căci toţi oamenii sunt egali. Toţi se nasc păcătoşi, altfel nu s-ar naşte. Nu li s-a dat oamenilor să ştie păcatul, aceasta fiind taina cea mai mare. Oamenii au căutat găselniţe pentru a spune altora despre acest păcat. Aşa s-au făcut nedemni şi făcători de păcat, vorbind despre naşterea din fapt de păcat. De frica de ei înşişi unii oameni s-a numit, şi încă se numesc, născuţi din păcat în loc de a se numi născuţi în păcat.

Cel Dintâiul Mare Preot, unicul coborât, a venit să lase omului Legea spre a o respecta. Şi, după plecarea, ca şi venirea, neînţeles lumească a Lui, au venit povestitorii. Veneau să spună povestea, de câte ori se găseau unii oameni să se facă povestitori şi să strâmbe rânduiala. Legea se păstra în vorbe pe care doar nelegiuiţii o schimbau. Şi aveau pe atunci oamenii viaţă lungă şi timp de a arăta că nu se vor mai presus de Lege. N-aveau pe atunci conducători ci îşi alegeau pe unul dintre ei să vorbească şi în numele lor. Neamurilor care nu se puteau înţelege şi îşi vroiau pe cineva care să îi conducă, din locurile în care Dumnezeu se cobora pe Pământ, li se trimiteau conducători drepţi şi înţelepţi.

Nici unui povestitor nu îi era dat să cunoască toate tainele. Ştia despre toate, atât cât trebuia să ştie. Taina pe care oamenii căutau să o cunoască, făptuind fapte pe care Legea nu le îngăduia, o cunoştea, şi venea să o facă simţită iarăşi omului. Şi o făcea trăind, fără a-şi negocia trăirile, făcându-şi paşii vieţii liberi şi nu după reguli de la alţii luate. De multe ori, oamenii, prin legile pe care ei şi le făceau, în contra Legii vieţii, i-au judecat, i-au condamnat, i-au omorât. Oamenii judecau omul şi nu faptele sale. Oamenilor nu le erau pe plac cei care îşi aveau stindard pe care nu-l plecau doar pentru că ei voiau să-l plece.

Li s-a lăsat mai puţin timp oamenilor spre a trăi, fiindcă ajunseseră să-şi omoare singuri Dumnezeirea, omorând ceea ce dat ar fi fost să moară când era scris. Veniseră printre ei mulţi, odată cu venirea unora din Ceruri. Ei veniseră să cerceteze lumea şi prin împreunarea cu ea să îndrepte urâciunea care se cuibărea, pe nesimţite pentru oameni, între ei. Şi mai veniseră să vadă care dintre oameni aleg să fie cu ei, să nu se teamă de Înălţimea pe care o aveau, să vadă pe cei care preferau nimicnicia şi se dedau la faptele celorlalţi care, văzând venirea celor de Sus, şi-au trimis pe cei mai făţarnici dintre ei spre a încurca pe om, cel care n-avea cum să-i recunoască dar ştiau ca cine se aseamănă se adună.

Şi s-a văzut că omul e greu păstrător de lege, chiar după ce lumea a fost spălată. N-au trecut prea multe vieţi şi aceleaşi vechi nelegiuiri au învăţat oamenii de la cei potrivnici Legii. Şi iar s-a scurtat timpul omului, căci de nu se scurta, prea multele rele ce le putea face, coborâtoare pe multe alte vieţi i-ar fi fost. Şi s-a dat să fie războaie, pentru cercetarea gândului omului dar şi spre scurtarea timpului celor mai greşitori dintre toţi, cei care prin puterea trupului său nu doar omora, dar împingea spre calea pierzaniei alte suflete ce nu-şi aveau menire de împăcătuire. Şi tocmai de aceea timpul bărbaţilor este mai mic decât al femeilor. El împingea femeia spre păcat şi, chiar dacă nu o împingea, îi dă apă la moară să păcătuiască fără ştiinţă. Dreptul de a o opri nu-l avea, dar avea putinţa de a o face. Doar că ştiindu-se mai aproape de Ceruri, credea că lui mai degrabă îi este iertat păcatul. Cei cunoscători de taine i-au învăţat despre păcătuirea lor, dar mândria puterii i-a orbit. Nici azi nu este altfel pe Pământ. Şi le dă curaj chiar cei ce se zic pe ei cunoscători de taine, obligând la legarea pe viaţă, fără a cerceta cu de-amănuntul de e trebuinţă să fie făcută. Şi de ştiut e bine să se ştie că mai mare păcat îşi face cel ce, ştiindu-se mai aproape de Ceruri, se încrede în apropierea-i şi faptele le face cu mândrie prostească.

Oricâţi veghetori, vestitori şi povestitori au trecut prin lume, şi alungaţi, ocărâţi sau omorâţi au fost, oricât, prin prooroci, începând cu cel dintâiul ce chiar din ghearele cele mai sălbatice şi puternice a scăpat, oamenii repede uitau şi o luau de la capăt... Începeau să fure oul şi-ajungeau să fure boul... Închinare făceau omului şi chiar după moarte o făceau spre chipul său cioplit în piatră. Iar cei care purtau cu ei semnele întunericului, adunau bogăţiile spre a-şi plăti cioplirea chipului care să rămână de închinare oamenilor ce credeau că bogăţia, ce-i făcea pe unii să se vadă pe Pământ ajunşi în Ceruri, era scop de trai în afara Legii. Se dădea omul pe sine, îşi vindea copiii, îşi omora semenii, şi se făceau războaie pentru că râvna spre ceea ce al altuia era, nu avea oprelişte. Aşa s-a făcut că boli i-au cuprins pe oameni şi suferinţa se nemărginea.

Şi tot mai mulţi dintre cei păstrători de taine mureau, puşi în lanţuri de cei care se făceau şi se numeau între ei, cunoscători şi păstrători de taine. Atunci, ca întoteauna, atunci ca şi acum... pe Pământ, sub Soare, nimic nu e nou...

Din căderi în căderi, din decăderi în decăderi se ducea traiul lumii. Nimeni nu mai era egal cu nimeni, nimeni nu se mai îngrijea de viaţă, viaţa era doar luptă şi doar circ. Stăpânii se credeau pe vecie stăpânitori iar gloata n-avea timp să-şi mai amintească de poveştile de demult, ce aveau deja izul nemuririi. Nici măcar timpului nu-i mai dădeau importanţă şi, de ar fi fost după cei care dădeau ordine trebuiau să cultive pământul înainte de a recolta ceea ce puseseră în el cu ani în urmă. Şi erau vremurile când vitejii unei armate ajungeau peste noapte luptători în Circurile morţii pentru a-i distra pe cei care se mulţumeau să râdă de durerea şi moartea altora. Ajunseseră mai mari stăpânitori cei ce aveau înţelegere pecetluită cu sufletul urmaşilor şi stricaseră nu doar legile oamenilor, stricaseră Legea vieţii, cea păzită pe Pământ de cei ce urcau în Ceruri şi veneau din Ceruri. Doar câteva neamuri şi o mai ţineau şi chiar şi acolo cuţite se înfigeau prin spate în cei ce se arătau neclintiţi încrezători şi crezători în ea. Au pierit copii, femei, bărbaţi de rând, dar şi regi ori preoţi de la Dumnezeu lăsaţi, acei veghetori ce ştiau taine de care cei din întunericuri se fereau dari ar fi vrut să le ştie.

- contiunuare în Înainte de plecare, vestitor [2] -

Scrisoare înspre final [II]

Un sfârşit se tot apropie. Unii spun că ar fi într-un fel, alţii într-un alt fel. Şi dintre cei unii, şi dintre cei alţii, ştiutori, sau neştiutori, înţelegători sau neînţelegători, s-au găsit mânuitori de cuvinte ce s-au pus să dea învăţături şi de gândit celor care caută doar un fel de adevăr, caută să se ştie aşa cum vor să crea-dă că sunt ştiuţi, celor caută continuu şi continuu, uitând că de multe ori au spus că au găsit ceea ce au căutat. Şi eu ştiu că vine un sfârşit, şi un început, care şi el vine îi va urma, că nu vor mai fi toate aşa cum sunt, că schimbări vor fi. Ştiu că va fi mai rău şi va fi şi mai bine. Ştiu aşa cum mulţi ştiu, ceea ce însă mie-mi este cunoscut es-te că nimeni nu va cunoaşte acel hotar, acea clipă. Se vor face toa-te să fie, dar nimeni nu ştie cum se va arăta totul.

Cândva, parcă mult mai de mult, parcă într-un trecut pe care firescul l-a făcut acum uitat, venind din necunoscutul plin de înţelesuri, te-am găsit sprijinindu-ţi gândul viitorului pe credinţă şi pe credinţa speranţei în înfăptuiri într-un rost, ştiind făptuirile de până atunci fără de rost, pe speranţa rodirii, ştiind că rodului stau împotrivă cei care ar fi trebuit să-ţi vrea văzute roadele. Venisem trecând şi-mi ştiai drum trecând. Nimic n-ar fi putut să dea motivul opririi trecerii, dar motivul s-a ivit printr-o deodată ivită putere de a fi margine de pod rupt, singurul drum care te lăsa să treci peste abisul ce-l ştiai zămislit în gând opritor de adevăruri. Nici dinaintele vestiri nu îmi erau înţelegeri ale popasului ce s-a întâmplat, făcându-se timp din viitor.

Rar mi s-a întâmplat să trăiesc, atât de aproape, schimbări pe care poveştile doar le aveau în cuprinsuri. Acum pot vorbi, altfel şi cu multe detalii, de schimbările într-un fel şi schimbările într-un alt fel. Privind dintr-o parte erau schimbări din rău în bine şi schimbări din bine în rău. Privind din cealaltă parte erau schimbări din bine în rău şi schimbări din rău în bine. Acum, când îţi scriu, în timpul de dinaintea timpurilor în care nu ne vom mai şti nici măcar de existenţă, tu nu mai ai repere ca să numeşti nici binele, bine, nici răul, rău. Toate reperele ţi le-ai lăsat pe seama altora, pierzând fireasca proprie privire asupra vieţii, iar ceea ce trăieşti este pedeapsa pentru împotrivire la împotrivitorii tăi.

Idei cu sens şi idei fără sens au făcut ca adevărurile să se muleze pe calapoade. Aceleaşi calapoade erau, ştiute de tine din timpurile în care îţi înţelegeai piedicile. Când n-ai ţinut cont de ele ţi s-au arătat nelimitările pe care calapoadele încercau să ţi le arate şi pe care ţi se croiau învelitori. Cât privirea ţi-era înspre înalturi îndreptată, trăite ţi-au fost clipe în care chiar tu înţelegeai cum ţi se vrea îndreptată înspre cenuşiul întunericului locului de sub tine. Atunci vorbeai ca nu-i timp de adormire, că nu-i timp de somn, că nu există pentru nimeni motiv de tras cu urechea la cuvinte mieroase şi şters lacrimi de şopârlă.

S-a făcut rodul rod şi are însemnul motivării şi motivului de rod. Are însemn de neşters, de netăgăduit tocmai pentru că se găsiseră vorbe de tăgadă care să pună umbre luminii. Doar aşa se mai putea să-ţi fure iarăşi pasul drumului şi să te facă slujnică la porţile trecutului, dându-ţi înţeles de netemeinicie a vieţii de altceva, altfel, altcumva ţie îţi doreşti. Azi, prin cuvântul meu, îţi arăt de nu e chiar aşa, de nu cumva ţi-au fost omorâte dorinţele de altfel şi altcumva. Iar dacă vei să îţi răspunzi, vezi de nu cumva gând rău este pus şi către altceva. Căci de este pus, rodul cu care te-ai învrednicit va pleca şi el din lumea ta şi doar eu voi mai şti de el. Pentru că nu-şi are menire să se piardă în lumi întunecate.

Tăcerii îi dai formă de lumească trăire, de fierbere la focul aprins pentru a nu lăsa gândului putinţa de a se înţelege cu trăiri de om cu rost. De prin depărtare săgeţi se tot aruncă spre a-ţi agăţa de ele simţirile şi, agându-se, să-ţi împuţineze trăirile. Sunt săgeţi făcute penru a lovi dacă nu le dai de la tine ceea ce se vrea dat, iar de dai, cu ceea ce dai, se întorc acolo de unde au plecat, în locul ce şi-l au, arătat ca fiind găsit, drept dovadă de adevăr, pentru a-ţi orbi mintea şi a-ţi întuneca rostirea. Orbind, te-ai prins în jocul neruşinat de a mă privi învins, întins în noroaie chiar şi atunci când amuţeşti, văzându-mă în faţa ta, privindu-te în ochi, nu ridicând privirea ci, mai degrabă coborând-o spre orizontul pe care tu ţi-l consideri înalt, întrebătoare despre cum încă îmi este uşor să privesc, cu aceeaşi luare aminte, înspre toate, să vad şi răsăritul şi apusul, şi chiar stelele unde cad, atunci când cad . Şi tocmai de aceea îţi doreşti să nu fiu în faţa ta: Mai sus de orizontul tău nu poţi accepta că există, altfel decât ţi s-a spus, un alt orizont.

Iar, din nou, iarăşi, încă o dată... se repetă o poveste pe care acum nu vrei să o identifici cu nimic din ceea ce înseamnă trecut pentru tine, cel ce nu pentru mine şi nici pentru altcineva nu a fost. Doar tu priveşti de-a lungul dru-murilor şi nu te uiţi nici că vin din spate către în faţă. Şi nu vezi nici că se-mpreună drumuri şi se despart drumuri, când îţi ţinteşti un gând spre mine şi rostogoleşti, doar către mine, munţii ce-ai vrea să-mi acopere cuvintele care nu se feresc de nedorinţa ta de a le auzi aşa cum sunt. Azi, e mult prea târziu să cauţi cărarea ce te lasă pierdută de zdrobitorul teasc al lumii în care poţi vieţui fără să poţi spune că trăieşti... Peste apa repede ce nu s-a oprit la marginea drumului pe care trebuia să mergi, apă ce merge înainte pe drumul meu spre a decolbui paşii, pod, acum, îţi spui că trebuia să faci, pentru că de neoprit a fost în a-l rupe şi a-ţi îndrepta paşii înspre a cunoaşte lumea în care fireasca menirea avea rost de împlinire.

Nu-i timpul, ştii prea bine, de a sta să te întrebi dacă nu cumva cumpăna fântânilor este o punte între adâncul fântânilor şi înălţimea văzduhurilor. Doar apa din fântâni o ridică o cumpănă şi-i arată folosul şi rostul. Este apa care n-a stat să aştepte ca cineva să îi arate lumina zilei, ea singură a căutat drumul de a privi spre lumină spre a ieşi la lumină. Iar când ciutura fântânii s-a coborât la ea, îmbrăţişând-o, nu a ţinut-o în frigul adâncului ci s-a lăsat ridicată spre a fi văzută şi a-şi face rostul şi menirea. Apa fântânilor prădate de hoţi ori cele care şi-au oprit ciutura în adâncuri, din care nimeni nu scoate apa, neavând cu ce, moare şi nu e nicicui de folosinţă. Şi nimeni nu vine pregătit spre a scoate apa, oricâtă sete ar avea. Doar bătrânii mai vin la fântânile cu ape stătute, să se mai scalde în apa lor. Cei care ştiu rostul lumii şi al apelor nu vin pentru scăldătoare ci pentru a le reda viaţa... Cei ce vin să se scalde vin pentru a fura şi ultima fărâmă de suflet a apelor.

Adevărul nu are nici feţe, nici faţete. Adevărul este doar unul singur. După clipa sfârşitului care se tot apropie, adevărul va fi văzut faţă în faţă. Ţi-e frică de singurătatea care-i va cuprinde pe toţi ... dar de vei ajunge în lumea ta singură, vei înţelege când ai făcut pasul înapoi, pierzându-ţi dumnezeirea, căutând să faci pace cu omul care ţi se arăta făcător de fapte dumnezeieşti, deşi n-avea cum să fie aşa, căci împotriva lui Dumnezeu era când cerea pentru sine şi pe tine te cerea pentru sine, oricât tu ai fi vrut să-ţi fii ţie şi alături de cine tu îţi voiai alăturarea.

Cuvintele acestea trebuiau să le las scrise. Este cuvânt ce va dăinui peste vieţi. Din lumea mea am să ştiu când le vei reciti. Şi paşii ce-i vei face, spre dezrobire, am să-i văd. Şi un înger ce îi întrupat acum, şi-i lângă tine, va spune, înaintea oricui, adevărul pe care nu ai avut puterea să-l mai cauţi. Cuvintele acestea vor sta să fie străjere adevărului, pentru a nu-l putea nimeni face rătăcit, pentru ca, dacă cineva se va însoţi de gândul de a face un altfel de adevăr, prin vorbele altcuiva, ori prin cântecul vreunui menestrel rătăcitor pe drumurile oamenilor, să fie spus şi să fie ştiut. Acum scrise, cuvintele acestea nicicum nu se pot schimba, nici chiar ele nu o pot face, cumva...