Eu, de la început ţi-am spus şi chiar atunci când ai negat, nu am avut, nu am găsit, n-aveam unde căuta, nici alte vorbe, nici alte gânduri, nici alte simţiri, să pun în loc şi aceleaşi spuse mi-au rămas, şi pe acelea le-am spus, fără îndoieli, chiar şi când erau glumă sau parte a glumelor noastre, şi atunci când erau discuţii pline de sens sau parte a discuţiilor noastre despre sensurile vieţii mele, despre sensurile vieţii tale, despre sensul vieţii, despre mersul lumii, despre imediat prezentul mâine pe care îl vom trăi, în care vom intra, fără să fim conştienţi că tocmai din prezentul acum trăit s-a întregit trecutul şi ne-a surprins viitorul despre el vorbind, fiindcă deja devenea prezent. Ţi-am spus fără ca măcar un fir de gând să mişc din loc, cu acele cuvinte, mai mereu aceleşi, fiind care doar ele pot să spună, fără să lase loc altor înţelesuri, despre ceea ce faptă făptuită e dat să fie, căci altfel de-ar fi, fapte spre mai departe ar sta ţinute în frâu şi ar aştepta-o, fiind prag pe care să-l bată şi pe care să se sprijine, să-şi aibă sprijin pentru a fi ceea ce şi ele sunt date să fie, împlinire şi întru împlinire.
Legi vechi, legi de care ţinem toţi, fără să vrem, fără să le ştim, legi pe care lumea zilelor noastre nu doar că nu le înţelege, nu le poate înţelege, nu doar că bufneşte în râs, cu înţeles de absurd, ci se-mpotriveşte lor, semn sigur că nu are cum să le nege. Sunt legi pe care le-am ştiut şi le-am păstrat peste timpurile vieţilor, peste timpurile trecerilor, când uraganele măturau lumile şi când focurile nu conteneau să se aprindă chiar şi când apele şiroiau din Ceruri ca să spele cenuşa neputinţelor arse, şi le-am păstrat ca să ne avem îndemnul de a nu ne uita pe noi, cei care am fost şi a nu uita de noi, cei care am fost aşa cum am fost şi ne-am promis, prin cuvinte legându-ne de săgeţile timpului, să fim şi să mai fim, până când ne vom lăsa liberi, unul pe celălalt, şi vom fi liberi, fără a ne şti legaţi de altcineva, dar mai ales libertatea de a nu mai sta nici o clipă în cumpeni, cu ochii ţintiţi spre lumea care ne-ar putea sta împotrivă sau care ar duce vorba de colo-colo, şi a nu mai da răgaz vorbelor, spre a se rosti, înainte ca faptele să fie fapte, fără a le putea ceva zădărnici sau preschimba în altele.
Erau zarurile aruncate când prezentului ne-am arătat că suntem aşa cum promisesem timpului să fim, tu, tu, eu, eu. Când încă zarurile se mişcau ni s-au întretăiat drumurile şi atunci, cuvintele mele, prinse în hora glumei, ţi-au sărit în faţă ca, rostogolindu-se încet, asemenea zarurilor care aşteptau să fie văzute, să nu rămână neauzite, pentru a nu avea, nici unul dintre noi, vreodată, motive să creadă că poate să dea înapoi, că poate să spere a nu fi astfel, ci a fi altfel. Întâmplător, ca toate coincidenţele, s-a arătat cerul senin şi puteai să vezi ceea ce şi eu vedeam, şi trăiai, acolo, într-o depărtare încă firească, aceeaşi bucurie a înseninării pe care o trăiam şi eu, eu cel abia ieşit dintr-o margine de furtună. Şi, chiar dacă vuietul furtunii încă se adăuga amintirii oricărei şoapte, chiar dacă tu încercai să te mai bazezi pe amintirea unei clipe de linişte dorită, se auzeau, rostogolindu-se, aceleaşi cuvinte...
N-am să-ţi spun că e uşor, n-am să spun, nici de-ar fi să-mi fie ştiut că mai este timp, ori că ceasul bate-n poarţile sufletelor noastre. Ceea ce de mine este spus, este spus pentru că trebuia să fie spus, nu pentru a te convinge şi nici pentru a te învinge, nici pentru a te lăsa convinsă, nici pentru a te lăsa învinsă. Dar nici n-am avut puterea să tac, să adun de ici-colo frânturi de idei care să ţină loc de răspunsuri sau să se prefacă întrebătoare pentru a primi răspusuri. Deja acum, în tine, în gândurile zilelor şi în visele nopţilor, se răscoală amintirile mirate de atâtea şi atâtea întrebări pe care le cauţi răspunsurilor pe care le ai fără să le cauţi, fără să ceri. Prin munţi să trecem pe o poartă ni-i dat să intrăm şi tot pe o poartă să ieşim, amândoi ca şi cum unul am fi. Mie-mi e dat să văd munţii, ţie poarta s-o deschizi. Privindu-te în ochi, când stelele se vor coborâ, jucăuşe, în privirile tale, îţi vei aminti trecutul şi vei şti de ce prezentul, redându-ne nouă, aceeaşi ce suntem, te va lăsă să urci în Ceruri şi, de-acolo, să vezi lumea dezbrăcată de legile-i ce nu fac din o diferenţă între pripon şi legătură.
A fost tot aşa cum va fi, ieri ne-a dat, ca şi mâine, puterea de a fi azi, eu, eu, tu, tu. Ne-am rămas datori, promiţându-ne cândva şi nemurirea şi înălţarea. Şi ne-am lăsat Pământului datori, aici promiţându-ne şi aici făcându-i legământ de dragoste şi iubire. A fost aşa cum va fi, de la faptă până la urmare, de la idee până la întâmplare. Mai suntem încă departe, cât încă mai e drumul de mers, mai suntem încă vis cât încă nu s-a umplut paharul răbdării şi încă mai dăm, încă odată, şi încă o dată, şanse celor caree nici pe ei nu se cred când vorbesc despre ei, celor caree nici nu îşi dau seama că ne spun ceea ce sunt ei, arătând, cumva a dispreţ şi ură, cu degetul înspre noi, făcându-se că nu pot nimic să priceapă. Când toate astea se întâmplă, paşii tăi, fără să te lase să te mai uiţi în urmă, te aduc, încet, zice-se şi chiar cumva şi tu crezi, coborâtor, la poala munţilor. Acolo voi fi, aşteptându-te!