E greu, e tot mai greu să fie crezute vorbele care au fost cândva, în timpuri care neştiute ne sunt şi neştiute vor rămâne, fiind prea de mult trecute, dar şi înţelesurile din vremurile de azi, cele pe care le dau aceia care, trăind, le-au regăsit, mai uşor fiind să se caute motive împotriva lor, împotriva trecutului şi împotriva adevărului, până când adevărul nu-şi cere dreptul de a nu mai fi dosit. Şi chiar şi atunci omul, omul de azi, omul nou, chiar dacă-şi aduce aminte că o cale ar mai avea, nu pe acea cale se duce ci, din când în când, crezând că aşa se poate face, ca şi cum s-ar lua un pumn de medicamente, merge pe cale atât cât timp îşi lasă, înainte de a fugi înapoi, pe calea sa, motivând cu graba şi lipsa de timp ce i-o mai lasă viaţa, atât cât este şi atât cum este ea.
Că nu a ştiut ceea ce este păcatul, spun cei care ajung să îşi dea seama că şi-au făcut păcat. Că nu ştie omul ce este păcatul spun cei care spre a nu atrage atenţia spre ei, caută vorbe blânde pentru a lua aparea unora. O mai fac şi părinţii, când este vorba despre copiii lor sau o fac, la fel, copiii, când este vorba de părinţi, dintr-un alt motiv, din alte obişnuinţe ale oamenilor, de a crede ceva altfel decât altceva, oricât ar fi de asemănător acel altceva cu acel ceva, cel de mai aproape prin obişnuinţă şi firea lucrurilor. Şi mai că s-ar putea aşa crede, dacă n-ar fi să fie văzute comportamentele şi auzite vorbele, când despre aceleaşi fapte, vorbele altele sunt, după cum sunt făcute de cineva sau altcineva. Fiindcă omul ştie ce este păcatul, omul, fără să fi învăţat, ştie, doar că nu-l conştientizează, nu îl poate, nu îl acceptă, ori nu îl vrea pune în faţa a ceea ce îi place sau ştie că place. Omul ştie, dar superficialitatea îl face să se creadă neştiutor, sau, la alţii, lipsa de respect şi încredere în propria persoană, lipsa demnităţii prin fuga de asumare a responsabilităţii, îi face să găsească paliativul neştiinţei, necunoaşterii, ca alibi. Şi se mai vede uşor că ştie când vorbeşte despre faptele altora, necunoscuţi, cei pe care nu-i judecă ci faptele lor le judecă.
Pentru oricine, pentru cei care caută să înţeleagă ce este păcatul, ce motive şi cauze duc la păcat şi mai ales ce efecte au păcatele, orice cale de cunoaştere ar apuca, nu este deloc greu să nu mai rătăcească prin lumea întrebărilor. Nici de ştiinţă, nici de studiu şi cercetare, nici de învăţare şi învăţături nu este nevoie pentru a descoperi şi întregi înţelesul, ci doar de voinţă, de respect pentru sine şi de atentă privire în jur, în lumea cu viaţă ori fără viaţă, cea cuvântătoare ori necuvântătoare, mai mică sau mare mare. Fiindcă peste tot, oricând, se vede uşor că orice cauză are un efect şi orice efect este urmarea unei cauze. La fel de uşor e să se ia aminte, trecând peste dorinţa omului de a da nume diferite aceleiaşi fapte, după cum este ea, rea sau bună, că păcatul şi binecuvântarea vin pe acelaşi drum, se spune că e păcătos cel ce face un rău şi binecuvântat cel ce face bine. Şi răul şi binele, împreună stau, aşteptând răsplata, care nu poate fi decât pe măsură, oricât ar spune unii, cei prea dornici de răzbunări, că nu se prea întâmplă. Doar pentru ei, grăbiţi fiind, de multe ori timpul vieţii, scurtat de-atâta grabă, nu este de ajuns ca să vadă clipa în care dreptatea îşi face loc şi răului cu rău i se răspunde, binelui cu bine. Niciodată altfel, niciodată după dorinţa oamenilor neadăpaţi la izvorul dreptăţii. Nu i se dă urii iubire, fiindcă iubirea este pentru ea un rău şi se va face alt război. Fiindcă cei ce iubesc pe cei care vor să pornească războaie, nu vor opri războiul, nici războinicii pacea nu o vor cauta-o, oricât s-ar vorbi despre căutarea ei, oricât ei ar spune că luptă împotriva războiului pentru a fi pace...
Să privim aşadar cu luare aminte împrejuru-ne, fiindcă asemenea cu cele de om făcute este şi omul, fiindcă în el şi-a găsit toate modelele a ceea ce a făcut, fiind şi el, la rândul lui făcut după asemănarea celui ce putea om crea, ceea ce încă omul nu poate, însă ar fi putut dacă nu s-ar fi dus pe panta alegerilor care, de multe ori lui însuşi i s-au opus şi l-au sărăcit de timp şi puterea de a trece bariere. Să privim deci un balon, care, ca orice balon, nici nu poate fi luat în seamă aşa cum este. Omul îl umflă şi el arată frumos, copiii vor cu el să se joace, ba chiar şi oamenii mari îl admiră. Dar dacă, din oricare motiv, omul îl tot umflă, el va arăta şi mai bine, va fi şi mai admirat, dar tocmai când e totul bine şi mai bine, crapă, se sparge, se preface într-un nimic, un nimic de care nici nu se mai vorbeste despre el... Nimic nu mai rămâne din el, nimeni nu şi-l mai doreşte, nimeni nu-l mai admiră şi sfârşeşte ars într-un foc aprins cu scopul de a scăpa de gunoaiele fără de trebuinţă. Doar copiii care s-au jucat cu el îl mai poartă câtva timp în amintire şi uită apoi şi ei de el. Doar un balon era şi cum n-avea puterea să facă ceva pentru a opri ceea ce omul făcea, privind faptele, omul a făcut răul de a-l distruge, şi-a făcut un păcat, se zice. Căci omul, trecând peste ceea ce ştia, umflându-l peste măsura lui, din nesăbuinţă, ori din mândrie, pentru a fi mai atrăgător de priviri, l-a făcut să se piardă cu totul. Adică păcat după păcat. Şi a mai pierdut omul, prin asta, fără folos, ceva: pu-terea sa pe care a irosit-o şi pe care nimeni nu i-o va da înapoi, timpul pe care l-a pierdut umflându-l, şi nimeni nu i-l va da înapoi... Ar fi acesta un exemplu de faptă a omului, bună doar cât nu s-a întâmplat nimic rău, nimic nu a fost distrus. Dincolo de acel bine, a început răul, acolo s-a început păcătuirea. Al omului fiindcă omul putea să se oprească, ştiind ce poate urma. Însă nu s-a oprit, neavând încredere, deci fiind fără credinţă, în cel care a creat acel balon, cel care a lăsat să se ştie cât poate duce balonul.
Dacă ar fi fost să fie balonul cel răspunzător de sine, cel care putea spune: Aceasta îmi este limita, aici trebuie să mă opresc, cel căruia îi putea impune omului să se oprească sau să continue, nu omul avea păcatele care au dus la spargerea balonului, păcatele, toate, erau ale balonului. El era cel care lua de la om mai mult, din-olo de ceea ce omul voia să dea, şi tot el era cel fără de credinţă în cel ce l-a creat, lipsa de credinţă făcându-l să decadă din privirea tuturor, din lumină, în gunoiul comun, în întuneric, şi apoi să ardă în focul mistuitor. Şi nesăbuinţa, şi mândria, trufia chiar, necredinţa, luatul cu forţa, erau cele ce oricine le-ar fi văzut, astea s-ar fi numit, după făptuirea faptelor, ca păcate. Chiar dacă omul nu este un simplu balon, cine poate să ştie că balonul, atunci când se compară inteligenţa şi conştiinţa sa cu a omului, nu este o reflectare a comparaţiei ce se poate face între om şi creatorul său?
Şi tot privind ceea ce se vede, ceea ce există prin creaţia de dintotdeauna, spre ceea ce se crează de viaţa care sub ochii noştri îşi are împliniri, spre ceea ce omul crează, mai toate se pot găsi ca fiind explicaţii pline de înţelesuri şi învăţături, fără de îndoieli, mai multe decât cele care sunt scrise în cărţi. Doar omul, fie tânăr sau fie de mult trecut de tinereţe, să aibă puterea şi voinţa de a le înţelege. Şi toţi au puterea de a o face, de-şi lasă sufletul deschis, fiindcă şi mintea îi este dată de Dumnezeu, după cum îi este sufletul. De şi-l are închis spre ceea ce îi este aproape, spre ceea ce vede şi cu mâna atinge, atât va putea să priceapă, puţinul care-i poate fi aproape, din infinitatea care-i rămâne departe.
Aşa cum zis deja este, şi scris înainte de exemplul cu balonul, totul este prins într-o lege firească a vieţii, aici şi peste tot, în acest univers în care trăim toţi oamenii, în universul mai mare, cel de care nu ştiu toţi oamenii, în universul cu nemărginire de care puţini oameni sunt conştienţi. Însă şi dincolo de ele, în acele universuri paralele, pe care poate foarte puţini oameni le percep, sau încă nu există oameni care să le perceapă, legea este aceeaşi: cauzele au efect şi efectele au cauze. Multi-versul, mulţimea tuturor universurilor, are toate însuşirile părţilor ce-l fac întreg, părţile au însuşirile întregului din care fac parte. Dezordinea este efectul neliniştii, iar explozia efectul dezordinii. Neliniştea face să se încalce legea, finalul, după ce lege după lege se încalcă, este pedeapsa ce se dă celor ce încalcă legile. Precum în Cer aşa şi pe Pământ...
Şi mai simplă este legea de înţeles dacă se ţine cont de măsura a orice există: de ceva-i gol, va trebui umplut,ca măsura să fie păstrată, iar dacă ceva este mai mult, acel mai mult trebuie dat, fiindcă este peste măsură. De unde ceva se ia, trebuie să se pună la loc, unde se pune prea mult, trebuie luat, fiindcă nu doar că nu este de folos, ci poate mai mult rău, să facă, tulburând apele liniştii. O bilă, rotundă, asemenea balonului umflat, linişte fiind în jurui, stă pe locul ei. De cineva-i rupe o bucată, oricât de bine ar aşeza-o să stea la fel ca înainte, o zbatere de aripă a unui flutur, o face să plece în căutarea a ceea ce i s-a luat, pentru că doar aşa îşi poate avea liniştea. Şi lung îi poate fi drumul căutării, în faţă şi în spate, în stânga şi în dreapta, fiindcă ştie ce motive o duc să caute, ştie ce caută, dar nu suficient încât să ştie ce trebuie să găsească pentru ca liniştea de dinaintea furtunii care a rupt o parte din ea, să şi-o regăsească. Ca şi cum ar avea puterea să creadă că poate găsi ceea ce i se potriveşte, încearcă potrivirea cu ceea ce îi iese în cale, fără a putea discerne dacă se mişcă spre acel ceva fiindcă este în mişcare ori este atrasă de acel ceva, ori este atrasă de adâncitura în care acel ceva stă. Aşa ajunge ca să se coboare în noroaie şi adâncul bălţitor urât mirositoare şi pline de gunoaie, aşa ajunge să se murdărească de nu-şi mai simte golul, crezându-se reîntregită, fiindcă noroiul, lipicios fiind, o ţi-ne în loc şi o lasă a crede că totul e foarte bine, că şi-a găsit liniştea. De fapt aici este înşelătoria noroiului care încearcă să treacă pe lângă lege, să se arate ceea ce nu este, ba chiar să se arate că este ceea ce trebuie, pentru bilă, în acest caz, pentru orice altceva, de altceva îl ia drept liniştitor şi întregitor.
Şi aşa cum ajunge în noroi, la fel de bine, în grăbita-i căutare, se poate lovi de pietrele cele tari, alte şi alte bucăţi, mai mici, rupându-se din ea, de ajunge să nu se mai potrivească, pe de-a-ntregul şi cu totul, ori deloc, ceea ce-i era potrivit...
Asemenea este păcatul alegerilor pe care omul le face şi le tot face, în fiecare clipă a lui. Asemenea bilei care tot caută, fără încetare, ceea ce îi lipseşte pentru a se reîntregi şi pentru a-şi găsi fireasca linişte, aşa-i şi omul care, luându-şi motive de alegere unele sau altele, de pietre tari se loveşte, prin noroaie calcă sau chiar stă o vreme. Bila, plină de noroi, nici căutare grăbită nu mai are, nici privită nu mai este la fel şi, de nu se aprinde un foc, acela care, arzând să se usuce noroiul tot, şi să se desprindă după ea, de nu a putut să o spele apa din rouă sau din ploaie, undeva, în-tr-un colţ, într-o margine va ajunge pierdută şi uitată, până ce, cândva, o va găsi-o şi-i va găsi folosinţă. Dar, de multe ori, doar prin focul ce o transformă într-o altă bilă, nouă, o bilă care, adunând toate bucăţile rupte, se redă folosinţei lumii. Pentru om, focul care usucă noroiul şi-l face singur să se depărteze, este suferinţa, apa care-l spală este acceptarea a ceea ce i se dă... Dar şi aici omul încă alege, căci cine vrea să stea în ploaie? Cine mai crede că stând în ploaie nu îi va fi după aceea rău, nu se va îmbolnăvi? Cel care a îndurat arşita soarelui găseşte totdeauna ploaia ca vindecătoare?
Multe sunt cele ce-i sunt sprijin omului în alegerile pe care le face. Întru începuturile vieţii sale, mai totdeauna, de nu-i stă ceva în cale, de nu-l împinge cineva de la spate, alegerile sunt bine făcute şi legate de ceea ce este el ca om. Dar când se mai îndepărtează de începuturi, când cineva-l îndrumă, când cineva-l forţează ceva să facă, ori când el îşi ia ca exemplu ceva ce vede la alţii, ceea ce învaţă, alegerile încep să-l ducă şi pe margini de prăpastie. Unele dintre motive sunt ele în sine păcate şi de alte păcate născătoare, şi ştiute, fiind şi de alţii luate drept bune şi apoi înţelese a fi rele. Dar sunt altele care nu par omului a fi altceva decât un bun îndrumător. Ştiinţa oamenilor, cea care niciodată nu s-a dovedit a fi completă, chiar dacă a fost tot timpul spusă ca fiind reală, este motiv de înşelare. Asta nu înseamnă că ea nu este bună, că ar trebui ca omul să nu ia nimic în seamă. Doar că ea este ca un preludiu, deschide un drum şi pe el se merge până acolo unde se poate merge, o ruptură sau o stâncă prăvălită din înălţimi îi arată capătul, chiar dacă mergătorul drumului ştie că dacă ar putea trece mai departe, drumul mult mai lung ar fi. Cu ceea ce se ştie acum, se poate ceva înţelege, dar unii, crezând cu totul că oamenii au ajuns să cunoască toate tainele, pe perna ei s-au pus să doarmă. Nici că s-au trezit obosiţi, nici că somnul le-a fost târziu venit, nici că visele le-au fost tresăriri şi sperieturi, nu au luat în seamă, şi în ceea ce au văzut scris negru pe alb, au ţinut să creadă şi să se încreadă, mult şi bine. Ştiinţa nu are nimic rău în ea, oamenii o fac să fie rea, crezând-o completă şi crezând că nimic nu mai poate fi nou, ori crezând că în spatele oglinzii ce este ea, nu este întunericul, ci poarta către toate universurile. Ştiinţa este precum becul ce luminează drumul în noapte, luminează doar o parte din drum. Doar soarele, răsărind luminează tot drumul.
În alegerile care se fac privind pe cei care pot fi însoţitori pe drumul vieţii, chiar lumină, şi întunericul, cele definite prin absolutul lor, dar care şi împreună, un timp scurt pot sta, sunt motiv de grabnică şi uşoară mare înşelare. Pe cei luminoşi, propria lumină, de se lasă duşi de alte idei, îi face să nu vadă că doar propria lumină este cea care luminează şi că ochii celui întunecat sunt luminaţi, arătând ca a fi ei luminoşi. Dar ei sunt doar dornici, însetaţi de lumina în care se simt bine şi caută a o avea pentru a fi bine, pentru a fi văzuţi bine aşa cum sunt văzuţi ochii luminoşi. Cel care este plin de răutate, de rău, ştie măsura răului şi ştie şi măsura binelui. Şi va căuta tot timpul să-şi aibă în preajmă binele, chiar dacă el, pe faţă sau pe ascuns, mai face şi rău sau se întovărăşeşte cu răul. Iar ochii lui, întunecaţi în spate, vor întoarce lumina care vine înspre ei, sclipind de bucuria că-i este în preajmă, că o poate folosi pentru a-şi lumina drumurile care, altfel, ştie că spre întunericul în care nimic nu se poate desluşi, merg. În ochii lor se vede bunătatea, iubirea, dragostea, calmul... se vede însă nu este ceea ce ei sunt, se vede ceea ce are acela care ajunge privitor, cel care ajunge să fie înşelat de luciul rece al întunericului negru. Şi păcatul atunci îşi înfige adânc rădăcinile, şi este păcat chiar dacă nimic rău nu se face altcuiva, însă şi a da ceea ce nu este de dat, a da pentru folosinţă înspre un bine nemeritat, a lăsa de izbelişte ceea ce de folos ar fi altora, mai mulţi sau mai puţini, loviţi de aripile tăietoare ale celor întunecaţi, face rău, tocmai pentru că lipseşte pe unii de ceea ce merită şi dat este altora care, primind nemeritat, nu se vor îndrepta, ci mai degrabă se vor deda la acelaşi vicleşug, la aceeaşi prefăcătorie, întărind răul.
Ochii sunt semnul luminii... Ai celor care sunt plini de întuneric sunt sclipitori şi dorinţa dă pe din afară, ai celor luminoşi sunt mereu căutători şi trec dincolo de limite, fiindcă pot depăşi limita privirilor, sfredelind întunericul cu lumina pe care o poartă în ei, în privire. Cei care au agonisit învăţături şi viaţa şi-au făcut-o după învăţături, au privirea fără oprelişte, dar căutarea lor se opreşte la ceea ce au în faţa ochilor, obosind repede în faţa necunoscutului şi a ajungerii în faţa adevărului, când ei cred într-un adevăr al lor, mai mult sau mai puţin plin de esenţe. Atunci devin asemenea celui de rând, cel care poate avea şi bunătate şi răutate, după cum trăieşte clipa. Însă se prea poate ca, de învăţăturile nu s-au prins într-un pământ curat, să se vadă şi strălucirea întunericului rămas de pe vremea necurăţiri şi neînfrânării de orice fel. Şi-aici stricătorii fără de voie ai legii, şi-au lăsat urmele să atingă înţelesurile celor mai slabi de îngeri. Fiindcă poveştile cusute cu aţă albă ale celor care, pentru a fi cunoscuţi au făcut ca apa rece să fie bună şi pentru adormite simţirile sau pentru a se îmbăta cel care aşteaptă pe Făt-Frumos sau pe Ileana Cosânzeana, crezând dorinţa ca dovadă de înaltă simţire şi frumos absolut, extrem. Iar de aici până la păcatul de a se rupe de propria-i realitate, a celui căzut în mâna celor prea doritori, de a se da pe sine, sub orice formă, pentru a se bucura de acea aşa-zisă răsplată a privirilor dornice şi neajutorate, a celor cuvântători de cuvinte ce încântă şi cântă cântec de adormire, nu-i mult. Iar de la acel păcat, la alte păcate, împotriva altora chiar, e şi mai scurt drumul, doar Cel ce pe toate le ştie, ori conştiinţa, îl poate curma.
Mai ştie omul, şi nu ia de multe ori în seamă, că păcatele tinereţii le plăteşte bătrâneţea... Ştie, însă dacă nu ştie de ce aşa va fi, cât nu ştie ce este bătrâneţea, dă vorba la spate, făcând-o ca ui-tată. Că aşa urmează pentru oricine a se întâmpla, nu este greu de înţeles, dacă se trece peste simpla privire în oglindă a trupului şi peste cuvintele pe care alţi oameni le spun, de laudă sau de cri-tică a faptelor, şi se acceptă că omul este ceea ce se vede, ceea ce se manifestă şi ceea ce simte şi se simte, dincolo de simţuri, în simţiri. Fapta cea rea, păcatul, ştiut fiind că lasă urâţenia să fie văzută, realul, conştientul, caută să o ascundă de alţii, adunând gunoiul sub covor, adăpostind totul în subconştientul care stă, ca o sită, între el şi inconştientul, sufletul, curat, nededat la răul lumii, nevândut mîndriei ori orgoliului. Sufletul când caută să-şi arate frumuseţea, încearcă să treacă de sita înfundată de urâţenia faptei păcatului, împingând-o înspre afară, unde poate fi văzută, ca să dea omului singura modalitate de a se scăpa de ea. Conştientul însă, prea mândru de sine, nu vrea să fie nici pedepsit, nici să se ruşineze şi, consumând din ceea ce are, el sau la un loc cu celelalte două, încearcă să împingă tot mai jos, în ceea ce vrea să fie propria uitare, toate faptele murdare sau mai puţin curate, care, de după prima faptă, încep să se adune şi tot adune, puţine rămânând, cele ce se fac bune şi curăţitoare de celelalte. Simţirile amorţesc şi chiar ajung să adoarmă, lăsându-i conştientului datoria de a se îngriji, cum poate, cu ce poate, de trup şi de minte. Dar acesta, cu puţinele lui posibilităţi, nu are ce face vieţii, nu are cum apăra ceea ce nu ştie cum să apere. Şi încet, după cum a fost greutatea apăsării, sau puterea loviturilor, boala loveşte în minte sau în trup, tocmai când ele devin mai neputincioase, firesc, cu trecerea timpului. Atunci, ceea ce a stat, de nevoie ascuns, sufletul, iese şi se arată omului care, nemaiputându-se bucura de ceea ce s-ar fi putut bucura, se lasă cuprins de tristeţe sau mânie, împotrivindu-se sieşi, judecându-se pe sine, condamnându-se, chiar pedepsindu-se... Pentru unii, înainte de a se ajunge la clipa judecăţii, când par toate să fie bune şi frumoase, când crezutul podium al gloriei este sub picioare şi privirile către alţii sunt de sus, uitând să mai apese, înspre dosire, pe cele urâte, se sparge sita, mintea se întunecă dintr-odată şi nimic nu mai opreşte răul să se întoarcă brusc, fără menajamente, împotriva celui care a făcut cândva rău. Aşa se petrec multe din accidentele pe care unii, plini şi ei de păcatul mândriei şi prostiei de a crede în gândirea lor mai mult decât în orice altceva, cred că puteau fi evitate.
E greu, e tot mai greu să fie crezute cuvintele care, din timpuri vechi, erau lege a firii pentru lumea care încă îşi mai găsea leacuri fireşti, trăind firesc şi în care se trăia firesc, ţinându-se cont de adevărurile care erau ale tuturor şi nu doar ale cuiva, ale unuia care şi le scornea ca să-i fie bine. Şi nu erau cuvintele condamnate să se răstălmăcească, pe motive de sunet plăcut urechilor. Acum e greu, dar încă n-au murit speranţele toate.