E chiar aşa cum crezi?

Aşa se vede... că râzi. Aşa se vede... că îţi este viaţa împlinire. Chiar tu, cuprinsă de impresia celorlalţi, de vorbele celorlalţi, te întrebi de nu-i chiar aşa. Te laşi vreme de o clipă sedusă de acest gând, şi râzi. Şi o faci de mai multe ori până ce vine clipa viselor.

Amintirile-ţi râd, amintirile-ţi plâng. Visele se iau la trântă cu visurile. Te poţi osteni oare să le împlineşti dacă visele ţi le dărâmă şi ar trebui să o iei de la capăt în fiecare zi? Crezi că dacă primul pas a fost aşa cum ai dorit, poţi câştiga o cursă cu obstacole pe care le ridică tocmai cei care te încurajează şi tocmai când te-ai aştepta să fii încurajată, la vedere, sau, prin spate, când nu poţi să vezi?

Ai renunţa de mult să vezi, ţi-i de-ajuns ceea ce ochii-ţi privesc. Chiar şi ceea ce auzi acum este totuna cu ceea ce ţi se spune. Te-ai depărtat de mine ca să nu mai aibă cine să îţi spu-nă că nu totdeauna când dormi o faci fiindcă ţi-e somn, că atunci când taci nu o faci pentru că nu ai avea ceva de spus. Dar mai ales te-ai depărtat fiindcă aveau unii ce aveau cu ceea ce vedeam şi ei credeau că nu se vede, că auzeam ceea ce ei credeau că nu se aude, că rostind cuvintele ce le rosteau, în sens invers, desluşeam ceea ce voiau să-ţi rămână îndemn şi poruncă şi ordin. Dezluşeam, îţi spuneam, şi puterea lor nu te mai putea atinge, nu mai erai cea care ar fi făcut ceea ce ziceau eo. Da, te-ai depărtat, ai uitat însă a-mi cere să mă depărtez şi eu. Oare chiar ai uitat?

Depărtare, s-ar crede, e tot ce m-ar împiedica să te văd. Tu ştii că asta s-a vrut? Tu crezi că asta s-a vrut? Nu răspunde, nu face asta pentru că orice ai spune, nu dai un răspuns ci repeţi acelaşi pasaj din ceea ce de atâtea ori ţi-am descifrat şi spuneai că nu se va întâmpla aşa niciodată. Acum e deja întâmplat.

Te văd şi, de multe ori te-aş întreba: de ce te ruşinezi de tine, de tine mai ales. Ce motiv ai să nu-ţi ai bucurie, când vorbele se vor bucurie, ce motiv ai să nu te simţi în siguranţă când vorbele vor să spună oricui că eşti în siguranţă? Cât de rece este vântul ce te face să-ţi ascunzi faţa ca să laşi lacrimile să curgă atunci când nu mai pot fi domolite?

Te-ai întrebat vreodată cum ţi-ar fi fost drumul de nu-ţi aplecai urechea la cei care de ajutor şi de sfătuitori i-ai ţinut şi nu-ţi fugea privirea către plinuri ori goluri? Te-ai gândit dacă e atât de important să dai bine în faţa oamenilor sau în faţa lui Dumnezeu? De ce oare când spuneam eu de Dumnezeii din Ceruri şi dumnezeii de pe Pământ, îmi căutai pricină de hulă şi cârcotă? Ştii şi acum că pe Pământ eu merg cu fruntea sus, oricare ar fi vorbele ce se spun în spate. Tu, care te arătai atât de încrezătoare în singurul şi al tuturor Dumnezeu, de ce-ţi întorci privirea către cei care vorbesc în spate? Şi de ce adevăr făcut spre nevinovăţie a ta, către ei totdeauna rosteşti? De ce ai, în tine, motivele de teamă?

Nu te întrista... ceea ce va urma este ceea ce ai ales. Ridică-ţi fruntea, dacă până acum ţi-ai ţinut-o ridicată doar pentru aparenţe, de acum încolo va trebui să o ţii ridicată spre a înfrunta valul nimicitor. Te obligă vorbele, ce le-ai aruncat unde ai putut, să stai dreaptă până când va fi să ajung ceea ce este de scos dintre valuri, ceea ce tu nici nu poţi nici nu ai cum să scoţi din acel nemaiîntâlnit, de tine, uragan stârnit din joaca de-a viaţa a celor ce-ţi spuneau că de tine le pasă şi că lor de le vei da ascultare, pe tărâm de rai îţi va fi dat să-ţi aşezi pasul, când vei vrea să mergi.

Nu vezi valul, dar nici malul. Pluteşti... dar eu ştiu că orice barcă pluteşte chiar şi când apa o umple. Şi doar când se umple de tot. Atunci însă nimeni nu se mai poate salva, în coborârea ei spre adâncuri, trage după ea tot, chiar şi pe cei care s-ar avânta să fie salvatori. Vei mai putea să vezi, în întunericul valului ce se apropie năucitor de repede de tine, apa care deja ţi-a udat gleznele?

Bucură-te azi! Ai răgaz, această vreme, să poţi şti cum altfel ar fi fost viaţa de n-o lăsai zăgăzuită între necunoaştere, neştiinţă şi necredinţă. Când puteai să fii pârâu, şi râu nestăvilit, n-ai vrut să te laşi purtată de valul ce te ridicase înspre Ceruri şi te putea purta dincolo de jugul care acum îţi întemniţează şi îţi drămuieşte, şi îţi rânduieşte curgerea. Încă mai ai timp să crezi că este firesc, în zilele din urmă, de dinaintea timpului în care n-ai să poţi ocoli nici pragul de sus, nici pragul de jos. Valului te vei îndatora pe totdeauna. Voi veni aşa cum am promis, să salvez ceea ce trebuie salvat, ceea ce dat este să fie scos din apele înfierbântate de uragan. Ce mult aş vrea să spun că şi tu te-ai putea salva...

Nimic de zis

Ştii bine că m-ai lovit! Ştii bine că ai făcut-o în ziua în care, măcar în acea zi, trebuia să te chinuieşti, de-ţi venea să faci rău, dar nu trebuia să faci rău. Ştii bine că ţi-am spus, făcând fapte pe care tu credeai că mă poţi opri să le fac, să nu mai încerci. M-ai auzit, ai simţit faptele, şi tot ai lovit. Mă ştiai, văzându-mă din fuga unor cuvinte ce te-au făcut să-ţi simţi timpanele trosnind. Te ştiai cu musca pe căciulă, ţi se aşezaseră faptele pe mâinile ce tremurau iar privirile erau îngropate în întunericul nopţilor în care făceai căutări, promisiuni şi târguri pentru a afla ce mă apără şi în care chip, dorinţa ta de demult ţi-o poţi înfăptui. Te-am simţit colac de ură şi frică, tu credeai că mă înşeală vorbele-ţi de om temător pentru fapte de om cu gând rău. Şi te-ai bucurat că mă pot lăsa dus de gândurile tale către fapte, dar nu ţi-a trecut prin cap că joc doar pe începutul unui cântec ce-ţi pierde încet ritmul devenind asemenea unui cânt de îngropăciune. Şi ştiai şi tu asta, dar nu ţi-a trecut prin minte că brusc, în horă te voi lăsa singură şi nu voi fi eu singur la final...

Ai lovit în zi luminată, ca să poţi prinde ultimul tren pe drumul ce-ţi fusese promis de-atunci când rostogoleai capete în iarbă şi furai rostul oamenilor, când pe bărbaţi îi făceai să trăiască în pustietatea minţilor pierdute iar pe femei le vindeai cui îţi era ţie de trebuinţă sau de înţelegere. Acum, în vremea când n-ai mai putut să scurtezi trupurile de cap, ai prins a te deda şi la alt nărav mare, de a însemna pe copii promişi de tine cu foc negru şi a pune în ei frica. Dar cum nu te-au mai lăsat Cerurile să hoinăreşti pe unde-ţi venea, lăsându-te fără multe din cele ce în lumea de azi ţi-ar fi fost trebuincioase hoinăririi, îngerii celor de lângă tine te-ai apucat să-i pui pe fugă, i-ai speriat cu gândurile-ţi noaptea mişcătoare de buze şi, spre a nu te da de gol, ţi le ţuguiai ziua. Semnul ăsta, ce-l ştiam că-l poartă cei urât strigători către Cer, a fost primul ce m-a făcut să vin întru ajutorul celor ce reuşiseră să fugă de tine şi să ajungă la mine. Până atunci ţi-a fost libertatea fărădelegilor neîngrădită, iar tu pe mulţi ai îngrădit...

Ai lovit când nimeni nu se aştepta şi când, în firea oamenilor, stăteau dorinţe de speranţă, nu de ură. Doar că puţini ştiau că ţie speranţa îţi stă în ura pe care ei trebuiau să o poarte altora. Omenescul lăsat din timpurile oamenilor copii îţi este de neînţeles ori, de-l vrei înţelege, peste dorinţa ta de a fi măcar icoană dacă nu chiar sfântul pus în icoană, venin ai pus în paharul cu apă al celor care trebuia să-l dai curat şi luminat. Drumul spre ascunzători ţi-a fost luat, ai fost pusă în margine de răscruce să fii în văzul tuturor. Tânjeai după garduri înalte ca să-ţi fie ascunzător paharului înveninat ce-l dădeai luând chip sfidător de adevărul ultimei şanse de a întoarce spatele faptelor de cândva.

Nu o mănuşă, ci toate sunt deja aruncate. Nimic nu se mai schimbă, nimeni şi nimic nu se întoarce în trecut. Zarurile timpului s-au rostogolit. Şi vorbele s-au spus, şi feţele s-au arătat... De pe zaruri trebuie să se ridice acoperitoarea. Te-ai temut până acum, acum e timpul să vezi tu că nu mă tem. Îţi vei cânta singură, vei juca singură, ameţitor, şi aplecându-te spre a-ţi găsi urmele, ochii vor privi doar prin praful întins pe drum. De atâtea ori ai ridicat piatra împotriva celor cărora le-ai găsit doar tu vinovăţie, şi lovitura-ţi era pe la spate şi grea. De-atâtea ori ai pus piedică alergătorilor necunoscuţi şi ai tăiat aripile celor ce îi vedeai ridicându-se să zboare şi tot cu piatra loveai ce vedeai zburând, nefiindu-ţi gândul la viaţă...

M-ai lovit de atâtea ori şi, neauzindu-mă spunând ceva ce credeai că ai să auzi, te-ai încrezut în puteri şi mereu marea cu degetul ai încercat-o. Am tăcut ca să te vad cât şi ce poţi. Acum ştiu. Şi mai ştiu ceea ce a rămas în urmă. Pentru ce ai făcut tu, în dreptul tău sunt toate păstrate. Pentru ce i-ai pus pe alţii să facă, sunt în dreptul lor. În urma a tot au rămas păcatele faptelor. V-au rămas tocmai blestemele pe care faptele vi le-au adus ca răsplată. Şi sunt blesteme pierzătoare de neam şi întorcătoare mai apoi în hăţişurile marilor îngenuncheri şi suferinţe. Şi, acum, când ştii că nu vei avea scăpare, că nu mai poţi ocoli Cerurile, aşa cum ai făcut-o, te zbaţi şi urmele zbaterilor se arată pe tine. Încet, încet, din tine se vor arunca bucăţi de carne netrebuincioase, putrezite în noroiul ce l-ai ţinut mereu în palme, din care plămădeai chip de om şi-i făceai destin. Nu-s vinovat eu, nici cine m-a chemat a-proape. Erau toate rânduite să ne reîntâlnim, trebuia să fie şi ultima dată. Nu te mai încrunta, vinovăţia a ceea ce eşti, ţie îţi aparţine!

Numele nu ţi-l rostesc, nu ţi-l scriu. Este, acum, prea destul că ţi-l gândesc. Ţi se sparg oricum oglinzile în care îţi priveai chipul dorit şi aşa făceai să fii văzută. De-acum vei fi văzută fără umbra zămislită a-ţi acoperi haotica preumblare prin cotloanele minţii celor ce-ţi treceau pragul şi hoţia. Ai furat mult, şi nu credea nimeni că tu furi, toţi credeau că tu înduri. Cine eşti, cu nume cu tot se poate şti privind pe cei din urma ta. Minciună, poveste mereu altfel repovestită, dezmăţ, mândrie, nestatornicie, simţiri în contradicţii... sunt cele ce pot să se vadă la cea pe care de atâtea ori ai vândut-o. Urmează şi semnul cel mare, ce nimeni nu-l va putea trece cu vederea: sluţirea şi boala minţii... Iar pe cel care l-ai făcut să fie doritor de moarte şi de arginţi, neamul nici nu mai poate să-l ducă mai departe. Şi va pieri înainte de pieirea ta. Cuvintele mele atunci se vor auzi din guri străine şi vei fugi de lume, asurzind cu totul, pierdută în lumea gândurilor prin care vorbeşti cu cei ce-şi sunt îndrumători.

Cândva ai fugit. Ai fugit... nici nu-ţi trecea prin minte că voi ajunge atât de aproape de dositele tale fapte. Atunci ştiai frica faptelor, acum ştii frica vorbelor. Dar le-ai făcut acum să fie mai tari decât cuvintele moliftelor spuse la miez de noapte. Le-ai dat tărie prin cele ce le-am îndurat şi îndur eu. Acum scriu doar cuvântul ce l-am rostit... N-aveam cum să-l las nerostit, să-l las nescris. Orice pasăre pe limba ei piere. Cuvinte spui, cuvinte primeşti. Tu spre oameni, eu spre Ceruri. De cuvinte fugi, cuvintele te-ajung. Şi încă pe de-a-ntregul nu e spus. Vor fi spuse când se vor trece cinci săptămâni în care vei mai fi potrivnică Zorilor. De zorii ultimei zile numărate nu vei mai trece. Atunci se vor trezi toţi adormiţii de tine şi te vor întreba de somnul prea lung, de zorii pierduţi în încrâncenări şi de timpul zilei scurs între picoteli.

Timp de pace trebuia să fie. L-ai făcut timp de război. Un război plin de nevoi, ai făcut iar între noi. Legea Cerului o vei cunoaşte, Legea Pământului mă va dezlega. Ţi i-ai legat pe-ai tăi de talpa casei, vei plăti pentru a fi dezlegaţi de talpa iadului. Pe Legea Cerurilor, prin Legea Pământului, numele meu nu-l mai desprinzi de neamul tău, dar tu ai vrut să se ştie cine a tăiat parâmele porţilor cele mari ce te-a dezvelit şi te-a arătat în toată goliciunea sufletului tău, tu le-ai vrut pe toate, le vei avea pe toate...

Aşa a fost datul să fie. Nu m-ai învins, nu m-ai neomenit. Plânsul cerurilor mi-a fost sfătuitor şi nici când auzeam cum şuierau pietre nu i-am oprit pe cei ce le aruncau înspre unde credeau că m-ar lovi pe mine. Şi le-am lăsat cuvintele de ocară să curgă. Au scuipat obraji sărutaţi, şi-au sărutat pe cei altădată scuipaţi, ca tu să fii văzută înger... Dar toată lumea ştie cine avea de-a face cu îngeri negri.

Din drum nimeni nu se mai întoarce. Doar că, vrei tu sau nu, spirală e drumul oamenilor. Ceea ce tu acum ai vrut să nu fie, va fi. De ceea ce tu ai fugit, alţii vor vrea să înfăptuias-că. Mai devreme sau mai târziu, totul va fi aşa cum a fost dat. Doar că se vor cutremura adâncurile de furia ce te va cuprin-de. Vor fi atunci mulţi care să-ţi spună că-nviforniţându-te nu te mai poţi decât să-ţi arăţi nesăbuinţa de acum. Te vor judeca fără milă şi cei cărora te-ai împotrivit şi cei pe care i-ai avut drept stăpâni.

Nimic de zis, doar de aşteptat mai este. Se pot număra zilele, chiar şi orele deloc nu-i greu. Ştii bine că ai lovit. Ştii bine că iarăşi m-ai lovit. Ai făcut-o în ziua în care trebuia să te chinuieşti, de-ţi venea să faci rău, dar nu trebuia să faci rău. Erai însă prea mândră. Războiul, chiar din acea clipă l-ai pierdut. Războiul doar tu l-ai vrut...

Numărând invers

Până nu de mult, când oamenii încă mai ştiau Pământul şi rostul fiecărui loc, nu stăteau să întrebe dacă pălămida e bine să crească între flori, dacă pirul trebuie să fie ţinut ca semn de hotar ori dacă iedera e bine să stea agăţată de pomii roditori. Ştiau toate astea şi nu stăteau să se uite la degete înainte de a le smulge. Iar dacă tot le smulgeau nu le lăsau acolo căzute. Le smulgeau şi le duceau în loc la bine ştiut, unde pirul avea rolul lui, de a ţine pământul să nu se mai preumble în voia apelor, unde pălămida dădea motiv albinelor să ajungă în stup, unde iedera era vara umbrelă şi iarna pătură ce ferea de îngheţ ferestrele prin care lumina trebuia să nu facă o cale întoarsă.

De-acolo de unde nici pălămida, nici pirul, nici iedera nu cresc, s-au dus unii să ia învăţătură despre rostul lor pe pământ. Acolo unde se ştiau din auzite toate, se întoarceau pe toate părţile ştiutele din totdeauna rosturi, căutându-se fiecăruia nod în papură. Acolo învăţau unii că neghina nu-i bine să fie scoasă din grâu, cum că ar avea rost de a curăţi rodul grâului. O spuneau ei, cei care luaseră cuvintele, unul câte unul să înţeleagă conţinutul, dar nu puteau să înţeleagă esenţa şi nici nuanţa legăturii dintre ele. Aşa s-a ajuns de la adevărul că neghina curăţă grâul de rod la adevărul cu care au venit învăţaţii, şi pe care îl flutură neştiutorilor, că neghina curăţă rodul grâului.

Şi aşa, cu fală şi mândrie, întorcându-se, învăţaţii s-au numit pe ei învăţători, învăluind în frânturi amestecate necunoaşterea rosturilor. Că nu mai are rod bogat grâul nu vor să recu-noască celor care-i ascultă, spunându-le că nu a venit încă vremea să vorbească despre asta. Dar că va veni şi, învăţând doar de la ei, pas cu pas, pot să se uite la degete să nu se înţepe ori să se murdărească, dar şi să găsească motivul pentru care grâul nu mai are rod. Cu obiceiul omului de a aştepta să fie ziua de mâine mai bună, cei care dau ascultare fără crâcnire, prea târziu vor şti că nimic nu se mai poate face. Vor şti că s-au lăsat duşi de mână doar când pâi-nea va fi greu de găsit şi pentru că nu o vor găsi-o, copiii lor nu mai au puterea să stea pe picioare. Chiar şi aşa unii vor spune că învăţătorii lor i-au învăţat lucruri bune, ei nu au înţeles vorbele lor... Unii doar se vor trezi să caute învăţătura de la cei câţiva bătrâni ce vor mai exista...

* * * * * * *

Lângă tine, la două picături de viaţă mă găseşti încă. În vârful de ac al unei fapte stă trecerea mea spre trecut sau spre viitor. Marea frică de înţepături sau de murdărire, te face să vrei să vezi ce va face vârful de ac, ori ce voi face eu cu acel vârf de ac.

* * * * * * *

Când au spus oamenii că bătrâni cine nu are să-i cumpere, nu stăteau să le numere paşii. Pe-atunci învăţătura nu ţinea de lumescul înţeles al faptei, ci de firescul adevăr al celor adunate la trecerea înaintea lor prin toate. Şi se ştia atunci că pânza de păianjen prinsă de genunchii bătrânilor, de e ruptă, paşii le sunt mai voioşi decât ai lor, paşii lor sunt mai mici decât al bătrânilor. Nu se sfiau, nu se temeau că pânza li se lipea de degete, şi o rupeau. Nu stăteau să se întrebe dacă sigur ruptura, ce o făceau, pe bătrâni îi va face înainte mergători, sau că de-ar fi fost în zadar făcută unii le vor spune că nu s-au îngrijit de ei înainte de a se îngriji de bătrâni. Şi pe atunci unii vedeau zisa ca nefolositoare şi îi îndemnau pe cei bătrâni să şi-o rupă singuri, dar de bătrânii reuşeau singuri, sau alţii îi ajutau, să o rupă, veneau şi spuneau că e meritul lor şi că meritul trebuia răsplătit. Iar altora le arătau mâinile lor curate. Doar când ei ajungeau bătrâni ajungeau să se întrebe de ce ei nu ştiau să-şi cureţe genunchii, de vreme ce bătrânii reuşiseră când ei îi îndemnaseră să o facă singuri. Atunci, de-ar mai fi putut, s-ar fi întors să cumpere bătrâni cărora să le rupă legăturile de pe genunchii ce aşteptau să zvâcnească în paşii făuritori de drumuri spre totdeauna. Căutau însă în zadar, bătrânii nu se lăsau de ei cumpăraţi, ştiindu-i doar vorbitori şi nu făcători de dezlegare.

* * * * * * *

E prea greu acum înţelesul pânzei de păianjen. Acum altă învăţătură a prins să rodească, învăţătură care pune întrebări bătrânilor despre motivele care au făcut pânzei de păianjen loc de prindere pe genunchi...

Două picături de viaţă, lasă loc gol între ele şi pe-acolo vântul deşertăciunii se poate arăta ca furtună sau uragan. Tu poţi să faci din picături una singură şi vântul să ocolească de-a pururi locul prin care ştia că poate trece nestăvilit... Asta de ţi-ai fi credinţă şi ţi-ai vrea ştiută menirea-ţi cuvântului neîntâmplător.

* * * * * * *

Ceasurile îşi duc mişcarea aşa cum merge soarele când răsăritul e întâiul prins în mâna care totul poate schimba. Doar o dată, oricine, în mâna cealaltă prinde soarele şi vede pornit ceasul care la fel se mişcă. Numai că faţă de celelalte ceasuri merge invers. Şi mai e o diferenţă pe care o ştie doar cel care vede ceasul că nu se opreşte. El ştie că celelalte ceasuri vor bate ora amiezii,doar acela va bate miezul nopţii. Atunci se va arăta acel ceas vederii. Îl vor şti toţi ca ceasul care s-a oprit.

* * * * * * *

Am început să privesc zvâcnetul unui ceas pe care îl refuzi, pe care nu crezi că poţi să-l vezi. Va veni vremea să mă crezi că îl văd. Şi vei şti atunci că doar atât am putut să mai fac: să-l fac să bată mai repede, pentru a putea să potrivesc un alt ceas, acela care va bate şi secundele pe care acestuia tu nu ai vrut să i le laşi să bată... Număr şi eu odată cu el clipele care trec. Şi aşa mă va găsi timpul opririi lui: numărând invers. Atunci vei înţelege puterea ce-o aveai, în clipa de acum, să-l faci iarăşi nevăzut, să bată mai încet, acum când mâna mea e întinsă spre vârful degetelor tale...

Dinainte vestire [2]

-continuare din Dinainte vestire [1]-

Nume şi renume, din vorbă de om, pietrelor, ce taine, şi mai mult decât taine purtau în ele, le-au dat oamenii. Deloc întâmplător, cu siguranţă însă mai mult decât trebuia. Oricât de multe se ştiu, mult mai este până ce adevărul se lasă cu totul să stea în mâinile oamenilor. Unele din Ceruri îndepărtate vin şi stau ascunse de oameni, doar pentru că în poveşti fantastice şi năluciri s-ar găsi unii să le cufunde. Oricum le-ar fi numit oamenii, multe rămân cu toate pietre. Doar cele mai limpezi, cele care s-au limpezit pe drumul lung şi s-au curăţit de ceea ce nu aveau să păstreze, prin căderea arzândă, sunt nu pietre, ci cristale pe de-a-ntregul.

Prin oameni lucrează Dumnezeu, este ştiut dintotdeauna, doar acum, tocmai acum, oamenii cârtesc cu nesaţ şi reînvaţă pe alţii despre o cale ce lor nu le e dată. Prin oameni doar, pentru a se face şi bine şi pe înţeles, Pământul va putea fi curăţit de toată stricarea şi de toată stricăciune. Oameni noi trebuiau să se nască pentru ca suflete înzestrate cu împuterniciri, ce de mult nu s-au mai dat, să vină spre a face lucrarea divină împreună cu toate şi toţi cei ce vor fi de ajutor. Înainte de toate să fie călăuze pentru dintâi şi cei mai mulţi ce au ales, au fost aleşi, şi vor urca, fete şi femei dar şi băieţi, atât cât e nevoie, acei ce ştiuţi sunt.

Vremurile grele au fost şi mulţi din cei care puteau să ţină aprinsă o candelă, atunci când fără lumină va rămâne omenirea, când pământurile vor crăpa şi se vor amesteca lumile de jos cu lumea noastră, s-au dedat la iluminarea culorilor strălucitoare şi candela au stins-o, deşi ştiau că n-o vor mai putea reaprinde, nici măcar încerca a o reaprinde. Şi la ceasuri din urmă, s-a ales venirea copiilor ce candele vor fi prin ei înşişi, copii care sunt la fel ca toţi, dar uşor de văzut ca altfel de lumi-naţii şi iluminaţii lumii.

Cum, unde, când şi prin cine, să vină, în Ceruri s-a ales. Peste tot, ca să nu poate nimeni să-i adune, în curtea celor vânduţi sau vânzători de bogăţii supreme, pe acolo pe unde se forţau umbrele să facă acoperiş luminii şi scoteau lumina sub cerul liber, în vânt, în ploi, în ger... De-acolo au ales o parte, pentru că acolo era loc de ucenicie şi de învăţare, acolo, cât încă Dumnezeul cel Prea Înalt îi va avea în pază pe copii, îngerii lor ce nu vor putea fi izgoniţi , având timp să cunoască puterea şi forţa celor ce-i vor vrea prinşi. Altfel, dintre cei ştiuţi drept mergători, dintre cei ştiuţi ca ducători de mult mai mult, li s-a dat şi misiunea de a purta flamura neînfricării şi nesupunerii, au fost aleşi acei care puteau depăşi barierele, cei care, întregind întregul, împlineau rostul creaţiei, prin naştere în legea pământului.

S-a făcut alegerea în timpuri deja trecute, pe vremea schimbării rânduirilor, când frica şi curajul se amestecau pestriţ, când râsul şi plânsul stăteau mereu aproape şi oricine putea să râdă sau putea să plângă, sau să râdă plângând ori să plângă râzând, când moartea fusese adusă de oamenii însemnaţi, aleşi de alţi oameni care ştiau de planurile Cerurilor şi le voiau zădărnicite. În timpul buimăceilii celor mai mulţi, în timpurile acelea în care neînţelesurile se întâmplau, nici cei aleşi n-au ştiut de schimbarea din ei, nici unul de altul n-au ştiut. Şi nici acum nu se ştiu, dar semnele li s-au dat.

Şi locurile s-au pregătit şi s-au arătat. Focurile au ars urme de rău mare, până atunci adunate. Au prefăcut în scrum toate făcutele celor ce trecuseră prin târgul de suflete, cei care vânduseră şi primiseră plată. Le venise rândul la răsplată, li se întindea o mână spre a se răscumpăra pe ei înşişi, de mai aveau ultima picătură de încredere şi credinţă în ei... Puţini au făcut-o, alegerile s-au pecetluit.

Nimeni n-a ştiut atunci rostul adevărat al trăirilor schimbătoare. Şi de-atunci multe s-au schimbat, multe s-au trecut, totul s-a mişcat haotic. Pietrele doar au rămas, oricâte ape au trecut peste ele. Apele le-au mişcat şi chiar pământul s-a mişcat, ducându-le să fie, acolo unde trebuiau să fie, pentru a spune, când trebuiau să spună, celor ce trebuiau să ştie, ceea ce în ele s-a înscris, tot ce s-a făcut atunci, tot ce s-a făcut de atunci până acum, tot ceea ce urmează de acum încolo, tot ce va urma şi după aceea. Apa, spartă de propria-i curgere şi raza pătrunzătoare a soarelui, cea care era făcută să citească înscrisul, trecând peste Podul pus de Dumnezeu până în ochiul omului ce tot atunci fusese ales să ştie să citească, făcea să se poată şti, înainte de faptă, întâmplarea ce va veni. Dinainte vestire era dată... Oamenii, atunci n-aveau motive să creadă nici ce era vestit, nici în vestitori.

Cei asemenea cristalelor, cei care prin ei înşişi vor fi model de curăţenie într-o apropiere murdară, cei care vor sparge tiparele şi barierele, cei care vor împărţi nu după cum vor înţelege ci după cum deja ştiu, ce este jos şi ce este sus, adevărul de minciună, Lumina de întuneric, efemerul de etern, copiii cu sufletul asemenea cristalului prin care lumina chiar, trecând, îşi arată adevărurile, au fost vestiţi pe când nimicul era singurul suport al vestirii, motiv mare ca nimeni să nu creadă nimic. Doar cei ce ştiau paşii lumii, în drumu-i spre creuzetul încins al purificării, ştiau că nimicul era în fapte, cuvântul era însă spus şi vremuri de fapte deja erau arătate că vin. La început doar atât, şi ei, ştiau.

Deloc uşor, aşa cum era, aşa cum încă este, gândirea omului, de la început, lor, cei ce vor fi primii învăţători de rânduieli, nu era dat să le fie. Tocmai bine era însă ales tot, pentru ca omul ce-şi spunea om, şi care nu spre omenie îndemna, să îşi dea în cap cu propriile-i idei, văzându-se neputincios în faţa a ceea ce dintotdeauna crezuse că e doar un grăunte de nisip pe care îl poate aşeza oriunde ar vrea. Acolo era ales locul în care se puteau singuri şlefui, într-o muncă văzută ca joacă. Cuvintele puţine să le fie tăiş de cuţit şi balsam de rană sângerândă, trebuiau să fie adunate din cenuşa începuturilor şi trăirilor furate ale celor dedaţi la cumpărări de trăiri şi nemaifăcători de zămislitoare fapte înspre timpuri de mai târziu.

Între firesc şi nefiresc, între real şi ireal, fiind eu, vorbele mi s-au agăţat de margini de pod văzând dincolo de priviri. Eram vestitor şi eram mai mult decât atât, şi vorbeam cu gândul care nu mai asculta de porunca mea, pierzându-se de mine. După rostiri, abia după rostiri înţelegeam, cu toate că nu tocmai bune clipei mele erau, rol, rost, menire şi misiune ce aveam. Şi înţelegeam, nu întâia oară, e adevărat, că eu pot face multe, dar nu pot face orice, că eu mă pot opune, dar nu pot fi totdeauna învingător. Vorbisem, cuvântul era spus!

S-au făcut cele de făcut, alţii au văzut înţelesurile. Cei ce, de voiau să înţeleagă, puteau înţelege, nu-şi mai aveau puteri de a-nţelege. Arma tăietoare doar prin spate au înfipt-o, întâi în pământ, apoi spre cer şi rost de război în care de nimeni nu au păsare, au început. Tăişul l-am văzut lucind în raze de lună şi-l ştiu mereu căutător al ţintei numite şi rostuite spre pieire de fiinţă. E doar o luptă care, şi de nu-mi era bună, ştiam că e bună, ştiind că diamantul celor orbi nu-şi lasă sclipirea, dar ei aflând cumva, de la alţii, auzindu-l când pus între pietre este, împotriva celor ce-i văd frumuseţea se pun.

Cei ce asemea veniri au avut sunt deja veniţi. Mai apar ici-colo câte unul, după cum este nevoie, când mai cade pradă urgiei un vestitor sau un aprinzător de candelă. Mi s-a dat să ştiu, trecând porţile, mergând acasă, pasul de împlinire. Dinainte vestire am dat, dinainte vestire mai am de dat. Atunci puţini mi-era dat să audă, neînţelegători cumva. Dar orice piatră de preţ străluceşte când în juru-i e lumină, când însoţită-i de Lumină. Se plămădeşte un alt orizont, şi vor veni cei ce ei înşişi sunt izvor de Lumină. Şi venirea lor mi-e rost de rămânere, de trecere nedormită peste noaptea cea mare, veghind candela din faţa oglinzii ce aruncă lumina pe drumurile merse de alegătorii mersului cu privirile întoarse spre locurile ce-au fost, de sute de ani, loc de cădere şi decădere, spre locurile unde au rămas cei pe care îi credeau alături mergători.

Alegere, speranţă şi dorinţă de om cu Legea Pământului în suflet, fără zăbavă rostită şi la timpu-i împlinită, în matca firească a dus, a adus şi va ţine, până la capăt toate cele ce, aici fiind, încă o dată, în noi s-a pus... Dinainte dau vestire! Puţini şi acum vor vrea să creadă.

De de-atunci, din timpuri... [3]

- continuare din De de-atunci, din timpuri... [2] -

A gândi, de multe ori se-mpotriveşte lui a trăi. A vrea nu-mi este totuna cu a dori; gândesc deci vreau, simt şi asta înseamnă că doresc. Doresc fiindu-mi dor, şi nu vreau ceea ce îmi doresc. Potrivnice idei şi de neînţeles pentru alţii. Nu ştiu dacă e normal sau nu, ştiu însă mecanismul maşinăriilor care se autodistrug, nesimţind că o parte, mică, neînsemnată chiar, nu mai ţine ritmul cu restul, cele încă neatinse de nefuncţionalitate. Ori, mă întreb pe mine, să renunţ la tot ce nu mă face maşinărie, să uit că pot fi maşinărie?

Alte întrebări, dar oare sunt altele sau continuare firească iar un răspuns găsit la prima dă răspunsuri şi pentru celelalte?

De ce dorul rămâne dor ani şi ani, împotriva unei realităţi chiar, împotriva gândului şi împotriva faptelor şi de ce dorul face şi desface drumurile şi toate se fac spre a dărui omului bucuria care nici nu ştia că o caută dar e îzbăvitoare, izbânditoare şi împlinitoare? De unde forţa de a lăsa la o parte orice, de a-şi lăsa eu-l gânditor, de a-şi lăsa eu-l înţelegător şi a merge fără oprire spre ceea ce nicicum, nicicui nu-i poate spune cu înţeles, căci înţelesul doar lui i se şopteşte.

Dacă omul îşi duce dorul peste ani şi ani, sufletul nu-şi duce dorul peste vieţi şi vieţi?

Fulgerul ajunge mai repede pe Pământ, pentru a lumina drumul trăznetului. Dar şi omului să-i arate, pe faţă, unde va ajunge să lovească trăznetul. Fulgerul pleacă din nori, trăznetul tot de acolo... Dorul ce-l simt fulgeră prin cuvintele ce se vor rostite, ca să dea de ştire faptele... Firea omului se gândeşte că trăznetul face rău: omoară, aprinde focul... E răul ce-l vede omul, căci trăznetul face ceea ce trebuie să facă... Moartea se întâmplă fără aşteptare, focul arde ceea ce e de ars... Dar, omule, câte comori n-au ieşit la iveală tocmai pentru că a căzut trăznetul şi le-a scos la lumină?

M-a fulgerat o pornire... Ce fel de nori pot să dea fulgerele pe care abia le ţin să nu pornească, ar trebui eu să îl ştiu. Eu, cel care e nevăzut pentru mulţi, eu cel de care mai nimeni nu ţine cont, eu cel care pot să privesc deasupra norilor, chiar dacă apa ploii îmi şiroieşte pe frunte. Eu, cel care pot să ţin pământul în palme şi pot să mângâi stelele pe frunte. Eu cel care nu poate şi nici încarcerat, şi nici omorât, fiindcă mâna de om nu-l poate a-tinge, nu-i poate pune cătuşe. Acel eu ce ţine mâna pe sabie când e nevoie să fie necruţător, cel care taie drum prin întuneric înspre lumina dezrobitoare, fără a putea fi oprit până ce tăietura nu doboară orice obstacol...

Spre mine deci, mie trebuie să pun toate întrebările. Să stau să aştept răspunsurile fără să îmi macin gândurile. Răspunsurile lor îmi sunt ştiute. Nici înţelesuri să caut nu mai trebuie, şi ele deja există. Doar adevărul curat, nerăstălmăcit, luat pe de-a-ntregul, este singurul răspuns sigur...

-M-ai dus de-atâtea ori pe deasupra drumurilor şi m-ai trecut peste porţi. Cu tine am fost acolo, cu tine am fost aici. Ţi-am fost potrivnic pornirii de om şi mă-mpotrivesc de vrei să uiţi de tine... Acum mie îmi ceri, singur să merg să găsesc pentru tine răspunsul... Acum, întâia oară, îţi cer să promiţi ceva: Orice răspuns îţi voi aduce, nu-l vei pritoci şi nici pitroci? Te vei lăsa, dincolo de gânduri şi vei face doar ceea ce clipei îi este dat să-ţi lase ca simţire şi pornire? Promiţi că-ţi ridici privirea spre zările depărtate şi te laşi pe tine ţie?

Lovesc eu precum fulgerul, dar pe mine să mă trăznesc... E oare posibil? Cuvântul de-l dau, nu-l pot întoarce, pentru totdeauna va fi. Şi va fi ori ghilotină ori podium de-a pururi înălţător. Cuvântul care rămâne neîmplinit e ghilotina care nu iartă. Cuvântul care devine faptă, înalţă. Fapta doar poate fi coborâtoare... Am legământul meu, ştiut de Ceruri, cu Adevărul. Cum să îl rup acum, când pe mine mă pot strivi sau descătuşa?

-Pădure da, pădurea e în jurul tău... Pădurea în care nu e ţipenie de om... Ai fost văzut intrând, mulţi chiar cred că te-au ucis fiarele pădurii. Cei care te-au împins pe cărările pădurii chiar cred că aşa s-a întâmplat. Credeau în binele ce şi-l fac, voindu-se neştiuţi într-ale lor. Potrivnicia ta le dădea fiori, omeneşti nărăviri nu voiau să piardă. Se încredeau în cel ce-l ştiau pentru unii mumă, pentru alţii ciumă... Că te-ai rătăcit la început, nu ţi-a fost spre bine. Fără să întâlneşti fiarele pădurii te-ai fi temut şi tu. Nu te-a ucis ciuma lor, chiar dacă nu te-ai închinat mumii, închinându-te Tatălui. Fiarele pădurii ţi-au ieşit în cale. Acum şi de le vezi, şi de te văd, nu te mai temi, nu se mai reped la tine. Le-ai îmblânzit şi ţi-ai împărţit clipele cu ele... Priveşte în urmă să le vezi. Triste şi bucuroase le vei găsi, şi ele văd marginea pădurii... Nici tristeţea, nici bucuria nu le-o cere să şi-o alunge...

Lasă trecutul acolo unde este. Privirile lor vin din trecut. Şi ei au trecutul lor. Au ucis însă nu totdeauna. Oamenii îi ştiu ca fiind omorâtori. Tu însă, trăind aproape de ei, i-ai văzut, şi m-ai ales poţi să ştii pe cine ucid. Chiar şi ele, fiarele, pot să nu mai ucidă niciodată. Dar ai mai văzut şi ierburile pe care le ştiai ca fiind de leac. Unele dintre ele, când cele mai fioroase fiare le mâncau, erau otravă. Dar nu otrăveau decât pe cele fioroase. Aşa era rostul să lecuiască, tăind răul din rădăcină. Iar despre altele, ce le ştiai lecuitoare, ştii acum că e doar vorbă, că ele nu cruţă pe nimeni. Au flori frumoase, atrăgătoare şi atrag până şi vulturii din înălţimea cerului. Lasă trecutul acolo unde este, în desişul pădurii pierde-i urma. Acolo să rămână ceea ce a fost... Priveşte lumina ce ţie ţi se arată, nu te întreba de e advărat. Ţi-e văzul bun, vezi!

Vezi, trebuie să vezi... Păşeşte, fără să păşeşti nu vei ieşi în lumină, vei sta în umbră. Nu sta sub copacii cei mari, umbra lor te-mpiedică să priveşti tu însuţi lumina. Ieşi la vederea oamenilor şi, de cum păşeşti şi simţi razele Luminii nu te ascunde de cei ce te pot zări, de cei care vin mai aproape să privească. Ei, cei ce vin aproape, nu vor recunoaşte că au venit aproape, vor spune, întorcându-se în umbră, că tu te-ai arătat lor. Ei vor vorbi şi se vor vorbi şi între ei. Păşeşte, lasă-te vederii oricui, spune ce-ţi vine să spui, fă ceea ce te îndeamnă pornirea să faci. Tot ceea ce îţi este dat să faci este pentru că este bine. Gândurile sunt bune pentru ceea ce nu trăieşte. Când gândeşti că lemnul pădurii e bun de foc trebuie mai întâi să-l omori şi apoi să-l pui pe foc. De nu aştepţi să moară, nu te încălzeşte. De te laşi stând sub talpa gândului, vei ajunge să spui gândului simţire şi vrerii pornire...

Ai ajuns acolo unde Adevărul e în Lumină. La vederea ta stă totul. De la ceea ce vezi ţi-a pornit drumul şi aici te-a purtat dorul. Stai clipei de veghe şi clipele ultime, cele ce au lăsat, agăţate de timp, fapte ce atunci trebuiau să fie, le vei retrăi... Până acum nu puteai să ajungi să le vezi, că tu, cu firea ce-o aveai, sabia o ridicai, chiar că rămâneai să tot loveşti în nişte umbre, şi nu te-ai mai fi întors alte şi alte vieţi. Pentru tine eşti răspunzător, vieţii tale poţi să-i faci ce vrei, dar nici un drept nu mai ai dacă viaţa ta e dăruită şi făgăduită. Cuvintele ce-ţi vine sunt pecetea făgăduinţei. Nici o minte nu poate scorni cuvinte ce se aud înainte de a fi spuse.

Omule, te mai întrebi de ce? De ce nu doar tu, de ce viforul pornirii s-a pornit? Te întrebi cum vei pune stavilă primului val? Nu te întrebi mai bine de ce să-l stăvileşti? Poate şi azi îţi sunt încurajate toate aşa cum ţi-au fost încurajate atunci... Lasă-le să împlineacă ceea ce nu au împlinit atunci! E rostul stricat, cândva, de oameni. Acum e dat să fie. Multe sunt la fel celor ce atunci erau, nu doar pentru tine. Rânduite-s toate pentru a fi prag, pentru vremurile pragurilor.Ascultă făgăduinţele să nu mai ai întrebări atunci când faptele şi urmările vor încărca totul cu esenţe pe care unii le vor privi cu nesaţ, alţii cu ciudă... Nimic nu s-a schimbat, doar vremurile.

Noutatea vă este tipar al făpturii, eternitatea este tiparul în care se aşează sufletele. Lasă-ţi nerăbdarea ca să nu pierzi amănuntele. De unde-ţi vine dorul poţi să vezi acum! De unde-ţi vine puterea nemişcării în faţa uraganelor imediat vei înţelege...

Cuvintele de dor dor mai tare decât orice lovitură primită în luptă, dor mai tare decât loviturile primite pe la spate. Măsură însă nu au când dorul se ridică la cer odată cu sufletul, plecat din lovitura mişelească. Acum vezi lupta şi cunoşti de unde puterea luptelor următoare. Erau încă vremuri în care stricăciunea nu cuprinsese pe om întru totul şi când dorinţele nu erau gând, când doi era sfânt şi nimeni nu-l obliga să se arate înjumătăţit. Şi tocmai că era întreg, puterea-i era întreită. Şi cum mult timp a trecut, întreitul s-a şi înzecit. Nu mai poţi, omule, să-i opui altă putere, poate doar viaţa ta şi nu numai a ta. Şi chiar şi aşa, ce omori acum dă putere pasului următor. O putere şi mai mare. Te mai întreabă de poţi omorî, tu, ceea ce prin vieţile trecute trecând, viaţă ai dat! Şi te mai întreabă de poţi lăsa pe mâine ce poţi face azi!

Plecării tale s-ar fi opus Cerurile, de te-ar fi obligat să pleci privitorii spre Ceruri. Dar aceia, nu puţinii, ce n-au putut să accepte corola voastră de lumini, erau cu spatele întors către Ceruri. Şi trebuia, rând pe rând, prin lumile şi vremurile în care s-au risipit, ca făcători şi îndrumători spre fapte de grozăvire, vânzare şi pierdere, cineva să îi găsescă, în orice s-ar fi întrupat. Îi vezi câţi sunt, ştii acum de câte ori ai ridicat sabia. Acum îi şi ştii pe fiecare după rang şi nume. Aminteşte-ţi bine... cei pe care acum te ascund nu ţi-s cunoscuţi şi după făptură? Cei doi care leagă chingile, nu i-ai întâlnit, nu ţi-au fost aproape?

Acum ştii de ce au venit timpurile să dea buzna la porţile împlinirii. Primeşte ce ţi s-a dat acum, primeşte-l ca darul Cerurilor. Şi lasă-te dar a fi! Şi fii, mereu, totdeauna, precum în Ceruri, pe Pământ. Treabă, în timpul din urmă al vremurilor de acum e multă. Şi mai multă în cele ce vor veni. Ţine candela aprinsă, vor trebui aprinse, în curând felinarele. La multe fereste nu se va mai aprinde lumina! Sunt case în care va trebui să mergeţi să o aprindeţi voi...

Mi-e tot mai dor şi doare chiar cuvântul dor. Doar nefirescul ce-l gândeam ştiu acum că e firesc. Doar teama de privire spre zări mi s-a spulberat. Ştiind pot să urc în Ceruri, să merg acasă, să am aici o casă. O casă cu fereste luminate.

Promisa e promisă, faptă se va face!

De de-atunci, din timpuri... [2]

- continuare din De de-atunci, din timpuri... [1] -

Truditorul de gânduri, eu-l realităţii, răspunsuri de nu are, înţelesuri de nu găseşte, mă face să nu mă las să stau în aşteptare, căci ştiu, şi ştii, că răspunsul e de trebuinţă pentru mai mult decât inexplicabilele trăiri, pentru tot ce este, şi va fi, viața.

Celui care sunt şi leg văzutul de nevăzut şi înţelesul de neînţeles, nevăzând dar înţelegând, făcând roţionamente în sensuri contrarii şi închizând cercul spre a puncta centrul adevărat, răspunsul la întrebări i-am cerut şi cu răsuflarea tăiată l-am aşteptat, cu siguranţa maximă dată de şirul de răspunsuri de altădată, pline de o sinceritate înfricoşătoare.

-Începuturile sunt date celor ce nu se tem de începuturi. Căci vin de demult, din necesare continuări, fără de care m-aş lăsa pe mâna celui care, înainte de toate, este chemat să dea răspunsuri. Din cenuşa ce rămâne în urma focului în care arde tot ce poate pentru el să ardă, din vreascurile ce rămân împrăştiate în jurul vetrei, adun esenţele nepieritoare, ce nu priesc focului aprins de el, începătorul. Lasă vreascurile pentru că nu vrea să arate că focul lui nu arde ceea ce nu se poate arde, nu vrea să ştie nici măcar el că, asemenea pietrelor preţiose ce nu se topesc în foc, nu le macină apa, şi nici pământul nu le poate timp mult acoperi, nici nevăzutul, nici neştiutul, nici neatinsul, când este mai preţios decât orice piatră sau realitate, nu poate să ardă, nu poate să fie cuprins în limitări şi condiţii, în dorinţele omului pierdut în mrejele mândriei.

Dacă îţi este dor, şi nu te poţi lega de ceea ce până acum ţi-a fost existenţă, faptă, trăire, ce vrei să găseşti în jurul tău? Arde-te pe tine, coboară-te în adâncuri întunecate... minte-te! Dacă îţi vin cuvinte pe care le-ai rosti atunci când le-ai rostit, aşa cum ţi-a venit să le rosteşti, ce-ţi este mai drag, ce-ţi este mai de preţ? Îţi sunt spusele celor care cred că doar nebunii pot să zică, fără motive pe care ei să le ştie, ceea ce vrei a zice, sau zisa ta care nu pune nici sare, nici piper, nici altele bune şi folositoare, ci este simplă şi fără gândire?

Pădurea prin care mergi, o văd mulţi ca nesfârşită şi deasă. Te mai şi întreabă unii cum de nu te rătăceşti prin ea. Tu-i vezi marginea şi chiar de nu vrei să crezi că e margine, luminiş tot ştii că e. Paşii picioarelor acum desculţe, calcă pe iarbă şi pe toate cele căzute. Vezi iarba şi ştii că e moale. E moale sub picior, dar nu o dată ţi-a fost dat să crezi că vei călca pe moale şi spini ascunşi în iarbă să te înţepe şi să te opreşti ca durerea să treacă. Vezi alteori ţepi sau uscături şi le ocoleşti. Uneori te şi superi că ocolul ar fi mare, dar te trezeşti că drumul din care te-au scos, către alt drum, îşi are sfârşitul într-o râpă sau într-o prăpastie de netrecut, de necoborât, de neurcat. Spune-ţi sincer, îţi este teamă de ţepi, din oricare parte ţi-ar fi daţi să apară în faţa ta, de-ţi este dat să-i vezi în calea ta?

Cândva drumul ţi l-ai mers invers. Prin aceeaşi pădure, acolo unde, ceva, cândva s-a întâmplat să-ţi rămână drumul nemers, acum ajungi. Câte n-ar putea să fie. Priveşte pe sub poala coroanei copacilor ce marginea pădurii o străjuiesc. Ceea ce-ţi e dat să vezi e ceea ce a rămas ca ultimă frântură de privire... Cuprinde copacii cu privirea şi tot cu privirea treci dincolo de aura luminişului, dincolo de umbra verdelui crud. Acolo erai atunci când lovituri crâncene te-au aruncat dincolo de aici şi venind ceasul de neamânat al respectului pentru ceea ce eşti acolo, clipa de conti-nuare a unui nevinovat ţie sfârşit.

Acolo e adevărul pe care îl cauţi. Vezi ceea ce vezi şi lasă-ţi pierdută piedica ce vrei să te ascundă de tine. N-ai fugit de timp, nici el nu te-a urmărit. A venit doar ziua de întâlnire. Tu doar priveşte. Acela este adevărul. Dincolo de el, e orice posibil. Orice este mai mult, eu n-am cum să-l mai aflu. Dacă vrei să mai cauţi, caută. Dar nu-ţi poţi trăi trăiri de om, uitând că de atâtea ori, pentru alţii, m-ai obligat să rămân singur de veghe, pe când treceai porţile pe care puţinii ce le mai ştiu se încumetă rar să le treacă.

Aşa cum eşti gândul, aşa prin mine, eu al tău, eşti cuvântul. Caută de vrei scânteia...

Priveam şi era ceaţă, dar nu ceaţa vremii reci, nici ceaţa întunecării ci acea ceaţă ce se vede înspre crestele semeţe, îmbrăţişată din toate părţile de lumină. Restul era ceva, un ceva ce-l vedeam, amintindu-mi de dorul de a fi pentru totdeauna. Acel totdeauna cuprins în legământul pe care l-au auzit şi l-au văzut faptele, foşnetul pădurii, razele stelelor, îngerii şi tăişul lucios ivit din marginea pădurii. Şi simţeam că îmi era iarăşi dor, şi auzeam cuvintele ce se opreau a se striga. Şi-n jur o ploaie de lumini... Îngerii ucişi atunci când sabia mea s-a înfipt în pământul de sub pieptul ce o apăsa pentru a nu fi de alţii purtată... .

- continuare în De de-atunci, din timpuri... [3] -

De de-atunci, din timpuri... [1]

Să stau să mă întreb, sau să întreb? Pe cine să întreb oare? Câţi din trecătorii de pe drumuri au fost pe acolo, pe unde am fost noi şi, mai ales atunci când am fost noi? Pe tine de te-ntreb, cum aş putea afla mai mult decât ştiu eu, când şi tu îmi pui mie aceleaşi întrebări?

Pe cine atunci... Pe cine să-l întreb şi să nu mă tem că ceea ce mi se răspunde nu e o scornire? Pe cine?

Ca om, cu mine trebuie să încep, căci eu sunt şi trăitorul şi simţitorul şi făptuitorul de aici, de acum, de atunci, de acolo... În afară de mine, doar îngerii şi Dumnezeirea, răspuns pot să îmi dea, să îţi dea, să ne dea... M-aş întreba de crezi şi tu la fel, dar nu mă-ntreb căci tot la fel ştiu că e şi pentru tine...

Pe mine, mie... E chiar întâia oară când mă îndemn să fac toate astea, căci mie trebuie să-mi explic de ce şi cum sfidez realitatea ce sunt şi sunt altfel decât sunt, de ce aştept cu sufletul la gură ceea ce nimeni nu ar crede că aştept, de ce îmi este dor de ceva ce nu se poate defini clipei de faţă ca motiv sau cauză. Dincolo de realitate trebuie să văd, realitatea mi-e ştiută dar simt că altceva o redefineşte şi altceva face ca eu să fiu altfel.

Spre omul, gânditorul în formule şi cifre, trecut prin sita anilor şi îmbogăţit în raţionamente adunate pas cu pas, m-am întors şi l-am întrebat de ce e diferită realitatea de simţirile realităţii. Şi nu ştiu dacă a privit în oglindă ori ori din gândurile măcinate, frământate şi dospite, a încropit o piramidă cu de toate, dar a încercat să-mi arate că este pornit un uragan căruia el nu-i poate ţine piept.

-Adună-te, pune în balanţă şi compară! Fă numărătoarea timpului, contabilizează-ţi faptele, împarte-le în cele ce lasă să spui Da, fără să crâcneşti şi cele ce te obligă să spui Nu, indubitabil. Dacă te trezeşti în nebunie, dacă nu ştii de nu e mai bine să te mulţumeşti cu prima concluzie, nu uita că trebuie să fii pregătit să auzi multe şi să vezi multe. Ţi-s dator, ca fiind tu, să îţi spun ceea ce eu, împreună cu tine, am învăţat. Întregul ce eşti poate fi un uriaş, dar că ceea ce se vede contează lumii în care stai şi trăieşti. Cea mai măruntă faptă ce ţi-a scurtat un picior este văzută până în zările albe, orice creştere nimeni nu o bagă în seamă. Dacă ai reuşit să te ridici, cei ce nu te ştiu, că ţi s-au pus trepte sau rampe sub picioare încă mai cred. De te-ai ridicat dintr-o cădere, toţi vor spune că ţi-s oasele rupte şi te ţin protezele drept, că alfel ai fi rămas să te târăşti.

Aşa cum am fost, aşa cum sunt, aşa voi fi tot timpul părtaş la toate. Prin mine eşti tu, şi eu mă ştiu acum ceea ce sunt în lume. Mă văd puţini, prin altele ale tale mă pui în situaţii grele în faţa celor care se uită doar la mine. Să le fac faţă nu pot, sunt doar o buturugă mică pe care ei tot vor să o calce în picioare dar o fac pe încercate, n-au curajul, şi nu ştiu de ce, să treacă, în fugă peste mine, ori să o ia şi să o arunce în foc. Rar, mai trece cineva şi ştergând praful se arată mirată de lemnu-mi neputrezit, dar, ori e izgonită, ori gonită, ori temătoare, pleacă uitându-se mereu în urmă, spre mijlocul răscrucii în care stau. Iar noaptea trebuie să simt ascuţit tăiş al securilor ce mă lovesc spre a încerca spargerea-mi.

Eu sunt faptă, cuvânt eşti tu! De fapte pot să vorbesc, şi ceea ce pot să spun îţi spun. Eu dau glas cuvântului, eu îl plămădesc, dar în afară de a te întreba dacă pe mine mă iubeşti mai mult decât restul a ce eşti, şi de mine ţii cont mai mult decât de tot restul, nu pot. Eu nu m-aş mai pune la încercare, dar tu de mult m-ai arătat cu degetul şi mi-ai punctat necruţător în cele adunate de la lume, de la alţii ori de la cele modelate de mine. Şi cum acum nu pot să îţi mai spun că nu greşesc, căci greşit-ai prin mine, fă cercetare şi pune întrebare către restul. Cât pot eu cuprinde, nu e destul, întregul e prea mare...

Pe mine întrebându-mă... Nu mai ştiu ce sunt: Cel ce merge prin pădure dar nu vede copacii sau Cel ce merge printre copaci şi nu ştie că merge prin pădure. Pădurea prin care păşesc să fie cea dătătoare de trăiri ce transcend realitatea sau liziera, plină de Lumini calde şi orizonturi adevărate, deschise spre departe să fie miez de speranţă, iar liniştea ce mi se aşterne sub paşi şi mă înveleşte, ferindu-mă de frigul în care am tot stat de credeau toţi că voi îngheţa, să fie venită din mine, cel privit de toţi cei ce-l privesc?

Mai mult decât pot să înţeleg duc în trăiri. Am motiv de tăcere doar ştiind că unui cuvânt simţit mi s-ar opune cel puţin zece cuvinte gândite. Nimic, niciodată nu este întâmplător... gândul meu nu mă mai poate contrazice, fiind deja tăvălit de câteva ori în luptele pe care le-a pornit crezându-se dinainte învingător. Şi nimic nu se întâmplă decât cum trebuie să se întâmple, pentru că totul trebuie să devină ştiut. Dar om sunt şi, fiinţând doar, nu pot să mă ştiu. Trăirile îmi spun asta. Ele sunt şi pornire şi îndemn în căutărea adevărurilor mereu adevărate.

- continuare în De de-atunci, din timpuri... [2] -

Dinainte vestire [1]

Pentru mine erau timpuri trecute când vorbeam, privind jocul apei în matca pe care oamenii se chinuiau să i-o facă, despre ceea ce va fi fost să fie, la timpul care nu-şi avea nici pentru mine, dacă era să mă iau după gânduri, un înţeles. Şi cum mie, cel ce dădeam vestea îngerilor ce se vor coborî fără ştire, prin cei ce vor veni, spre a da lumii cristalinul privirilor, mi s-a arătat repede şi mirarea şi râsul din spate, parcă vorbei îi ceream să tacă.

Când s-a vrut a se înţelege, mai toţi s-au oprit la poarta pe care credeau că o vor fi deschis-o înainte de a prinde eu de veste că uşor se merge dar mai uşor se pleacă. Şi oprindu-se acolo, n-au avut cum să vrea să ştie că, ceea ce va fi, fusese, că ceea ce eu spun de două decenii era deja realitatea ce va fi. Omul, de se vrea, stăpân pe toate nu poate să fie, dar de-i este adevăr credinţa, nimic nu-l opreşte să devină ştiutor, făptuitor şi înfăptuitor.

Jucau lumini pe firul apei şi foşnea pădurea, lin. Curcubeie, pe care ochiul n-avea timp să le vadă, se ridicau din picăturile ce se desprindeau când apa lovea pietrele ce-i stătea în cale, şi, sub poala pădurii, unde îngerii stăteau de pază la Poarta Ceţii Albastre, se vorbea despre Cel ce va veni să întorcă în firesc rânduieli stricate de neobrăzaţii care, generaţii şi generaţii, preschimbaseră întregul în petice de minciună pe care le fardaseră cu iz de iubire şi surogat de bunătate. Păzeau îngerii cu străşnicie poarta, pentru că, exact în mijlocul câmpului din faţa porţii, mai toţi făceau târg cu suflete, chiar şi cu sufletele lor, pentru un blestemat de noroc.

Tocmai unde nu se voia veniri, tocmai unde se punea în cumpănă dreptul de a fi asemenea tuturor, era dat să vină. Nu îşi voia venirea acolo unde laptele şi mierea s-ar fi lăsat să curgă în valuri, acolo unde chiar şi muştele ar fi robotit ca nişte albinuţe spre a-şi găsi rost, ci acolo unde rosturile se făcuseră cu dispreţ pentru suflet şi Credinţă. Dinainte vestea o dădeam, căci de atâtea nenumărate clipe trecute îi simţeam venirea. Vremea venirii şi chiar clipa venirii o ştiam atunci când vorbeam, până atunci uitasem, în trecerea prin furtuni, să mai cred că spusele-mi vechi se vor pune în fapte noi.

N-aveam repere şi vorba oamenilor mă fulgera cu neluarea în seamă, ba chiar mirată de pornirea vestirii mele împotriva vestitorului. N-aveam dovezi şi oamenii căutau argumente pentru a-mi arăta că mă agăţ de o zburdalnică adiere de vânt pentru a sta împrejurul lor. Doar eu ştiam ce-mi spuseseră îngerii ce vin înainte de a veni un suflet, spre a-i putea şti care-i vor fi primii paşi pe care tot ei îl vor ajuta să îi facă, primul cuvânt ce îl vor învăţa ei să-l rostească.

Şi trecut-a timp să treacă, vorba spusă să se uite, nimeni să nu-şi amintească cum şi când o să se nască, semnul pus de Cerul pragului înalt deasupra valurilor de păcat făcut din neomeneşti dorinţe de împotrivire la mai departele firesc al vieţii. Împotrivitorilor li se face pe plac atât cât să-şi creadă deplină şi de folos mândria, dar printr-o faptă fără timp şi fără multe vorbe, oglinda li se sparge în ochii ce rămân să privească adevărul de care s-au temut.

Că s-a uitat sau că vorbă în deşert am spus eu, încercam să cred, în trecerea, una după alta a zilelor şi a nopţilor, privind calendarele oamenilor care se făceau tot mai mici. Şi era mare liniştea pe la unii târgoveţi, că dăduseră tot ce aveau de dat şi luaseră în schimb ceea ce îşi voiau şi erau prea mândri, ori prea temători de cei ce le dădeau în avans, să primească daruri îngereşti. Iar eu îmi băteam drumurile şi mai înfruntam câteodată tocmai pe aceea de care aveau târgoveţii teamă, ei ştiindu-mă în nevoi, eu ştiindu-le neobrăzarea şi lăcomia, ei luându-mi, eu dându-le.

Era doar liniştea de dinainte de urmare. Nu se temeau că îmi va fi cuvântul împlinire, pe atunci, decât cei care şi ei făceau cuvântului avânt de a se împlini. Şi se temeau căci ei vorbeau despre moarte iar eu despre viaţă, ei despre pierderi, eu despre câştig. Şi nu era deloc pace de vorbeam despre Adevăr, despre Dreptate, că prea călcătoare de dorinţe după mintea şi priceperea lor era Dreptatea şi mai mult era Adevărul pe care eu nu-l făceam, dar îl căutam.

O piatră-i doar o piatră, zic unii. O piatră e o valoare, spun acei care nu-s trec nepăsători prin lume. O piatră e un tot, spun cei care cunosc... Stateam uneori, în clipe de copilărie şi întrebam pietrele de una, de alta. Le luam din apă şi le ţineam strâns în palme, ferite de privirile altora. Ei spuneau ca sunt un copil, eu ascultam poveştile şi învăţăturile lor. Pietrele albe îmi vorbeau despre lumi, cele pestriţe despre oameni, iar despre pământ îmi vorbeau pietrele pământii. Şi pietrele negre îmi povesteau despre nişte chipuri cu formă diformă, care-şi petreceau viaţa găsind oamenilor nod în papură. Rar de tot, când apa scădea după ce fusese mare, găseam pietrele care luceau la soare şi noaptea făceau lumină în jurul lor şi-mi vorbeau de întâmplări ce vor veni.

Adormeam întrebându-mă de ce ele vorbesc despre ceea ce va fi ca dar pentru ele şi fusese. În vis primeam răspunsul. Mi-l aducea un înger. Eu l-am numit Moarte şi el, când îi ziceam aşa, mă mângâia şi mă întreba de ce eu l-am numit cu numele celui de care se sperie toţi... Atunci nu-i răspundeam, dar îmi era drag. Şi-mi vorbea de oameni, de mulţi oameni. El îi ştia pe toţi, îi ştia şi pe cei care încă nu erau.

23.09.12

-continuare în Dinainte vestire [2]-

Umbra ce-o văd, nu-ţi va mai fi pereche

Cine oare mai poate să dea pe rost toate iţele încurcate de toţi neaveniţii şi de toţi cei care îşi doresc lor ceea ce au alţii şi altora ceea ce au ei? Cine oare va putea să şteargă mâzgăliturile pe destinul nevinovaţilor şi să împrăştie munţii de cenuşe pe care alţii, tot la fel de nevinovaţi, trebuie să-i urce spre a-şi putea curăţi vederea şi ochii ce, îndreptaţi spre cer, nu pot să vadă decât prin umbra lacrimilor? Şi cine oare va putea să preschimbe vechea suferinţă şi faptele deloc bune ale unor altora, mai nevinovaţi decât toţi ceilalţi, care au fost legaţi de prag şi încolţiţi în pivniţe, cămări şi scorburi în care le-au fost îngheţate sufletele spre a rămâne trupul făcător de fapte comandate spre binele şi bucuria legătorilor, cei care se feresc şi se tem de paşii dezlegătorilor care nu întâmplător ajung chiar în poarta lor şi zăbovesc pentru a le da de ştire că dacă lumina lumânării a fost altfel dăruită, altfel numită, focul va face şi lumină şi căldură.

Am trecut prin fugă printre iţe încurcate, mi-au scris pe frunte cu creioane care mi-au făcut tăieturi, mi-au aruncat în cap cenuşă şi cărbuni, uneori încinşi în foc, alteori stinşi în ape îngândurate, mi-au legat pragurile şi mi-au agăţat de sus ştreanguri şi de jos ochiuri de laţ pe care abia de le-am putut rupe când am zvâcnit să alerg, am intrat în hrubele înfrigurate şi întunecoase spre a-mi aduna bulgării de suflet îngropaţi şi acoperiţi cu gheţării întregi. Le-am făcut pe toate, amintindu-mi că întreg am venit şi doar întreg pot să plec, că am fost liber să aleg drumul şi drumul liber trebuie să-l fac, ca m-am legat prin jurământ de dreptate şi dreptăţii trebuie să-i clădesc altar, că adevărul îl ştiam, aflat pe fugă în venirea-mi grabnică şi adevărului trebuie să-i clădesc o lume, o lume care poate că nu este pe plac lumii de acum, că legile omeneşti nu o încap în conţinuturi, dar nimic nu poate opri legea legământului să se împlinească, nu mă poate obliga să mă opresc în a-l împlini. Au vrut oamenii să o schimbe şi s-au schimbat pe ei. Au vrut oamenii să arate că se pot împotrivi şi au ajunsă să se împotrivească unul altuia, să se împotrivească vieţii lor. Am trecut prin multe, n-am avut timp acum să trec iarăşi prin toate. Dar mi-am reamintit multe, poate prea multe şi n-am timp să le povestesc. Le ştiu însă pricepe şi pot şti cum se poate trece un prag, oricât de înalt, oricât nu s-ar putea să se vadă dincolo de el, nici dacă razele de lumină nu se văd...

Văd umbra ce îţi este pereche. Este umbra ce ţi-a fost croită pe măsură. Te vezi tu cum te vezi, tu umbra nu ţi-o vezi şi nici nu ştii că în faţa lumii ea este cea care crezi tu că eşti şi tu esţi umbra care nu se vede. Îţi povestesc despre tine, poate nici nu vrei să crezi că tu eşti. Şi pe tine te apucă uneori gândul că tu eşti ceea ce alţii îţi spun. Şi tu, nemaiştiind care este una, care este alta, te apuci şi-ţi croieşti o haină, altă haină, care nu te prinde şi care nici nu te cuprinde, doar-doar te-ai putea lăsa văzută cum eşti, dar pe placul celor care-ţi spun că eşti ceea ce ai vrea să ştii că eşti. Mulţi lăudători se perindă prin faţa ta, cercetând drum spre tine şi măsurând adâncimea îngheţului cu degetul ce simte durerea tăieturii. Atât doar, dincolo de durere nu li se lasă deschisă nici o poartă a priceperii, dar nici ei nu vor priceperi, ci cuceriri.

Din întâmplarea rostului, drumul meu s-a întretăiat cu al tău. Din rostul întâmplător s-au făcut să fie fapte care să deschidă poarta, dincolo de zăbrelitele şi oblonitele ferestre, în spatele cărora zace timpul înlănţuit, timpul în care trebuiau să se întâmple toate cele ce ţi-au rămas de făcut. Ai vrut tu să te întorci în drumul tău. Drumul tău e-n răscruce... spre drumul umbrei sau spre drumul tău. Ultima dată când mai ai timp să alegi. Ultima dată când aici mai ne este dat să fim ca unul pentru a trece peste prag. Şi eu trec cu tine peste el, pragul tău este şi prag al meu. Ceea ce tu îţi vrei eu sunt, ceea ce tu ai dorinţă, prin mine ţi se dă. De pe Pământ puţine, din ceruri toate. Tu eşti alegere pe care ţi-o poţi refuza sau te poţi lăsa pe tine drumului tău. Înşelătoarele legi ale lumii te fac să crezi altceva. Te fac să fugi, ori să te sperii, ori să te împotriveşti, zice-se mie, de fapt ţie.

Umbra o văd. Nici nu contează pentru mine cum arată, de şi aş vrea să îi spun că nu e ceea ce vrea să fie. Te văd şi văd şi în ceea ce tu crezi că e ascuns. Iar când spun că ţie umbra-ţi este de prisos, pentru tine, cea de Aici, cea de Acolo, ştiu că nu este nici potrivită nici trebuitoare. Şi ştiu când e dat ca ea să nu-ţi mai fie de pereche. Ca unul trecem pragul. Apoi drumul tău este singura-ţi alegere... Cât de mult ţi-ai dori să nu mai cauţi orbecăind!...

Fii tu, ştii de ce m-ai regăsit!

Vremurile de demult, stau şi mă în-treb, cum de nu ţi le mai aduci aminte? Câte, vechile nopţi şi vechile zile ar trebui să ţi se arate, pentru a nu-ţi mai întreba cuvintele de ce vin către mine? Mai degrabă ţi-ai întreba gândurile de ce se tot rătăcesc şi tot ceartă cuvintele că se lasă rostite, când ele sunt duse spre a lupta cu marile întrebări ale existenţei zilnice! Te mai ştii pe tine, cea care nu te puteai lăsa plecată de la gândul de a fi tu, în deplina-ţi frumuseţe, tu cea care ştiai mai bine decât oricine să nu te îndoieşti că orice s-ar întâmpla, ceva care să facă să îţi fure din splendoare, că, oglinda privirii pe care mi-o căutai îţi spunea că în câteva clipe vei redevi cea de dinainte de întâmplare?

Nu ne-au despărţit cerurile de prea multe vremuri... mă tot întreb cum de nu mai poţi cântări timpurile şi vremurile, nu ştiu de ce priveşti orizontul şi nu simţi paşii ce calcă pe colţii de stâncă pe care, noi, nu doar o singură dată, urcam spre tărâmurile în care puteam să ne ştim nu doar ceea ce am fost ci şi ceea ce vom fi?

La picioarele tale stă înfiptă sabia ce aşteaptă să nu cruţe nici o legătură... Dacă ţi-ai întinde mâna, ţi-ar fi uşor să-ţi laşi gândurile ce nu sunt ţie de folos, şi să nu te mai zbaţi în teribilele zvârcoliri ale acestei lumi care îşi pierde chiar şi esenţa prin cuvinte fără noimă, spuse de cei care se zbat pentru a arăta şi a convinge că pe mulţi i-au făcut să fie şi să facă aşa cum au înţeles ei că e viaţa lumii, nicicum aşa cum legii de a fi, noi, cei care am fost şi suntem acum pe aici, a trebuit, şi trebuie, şi va trebui să fim. Suntem împlinitori ai legii, dar azi, când bat tobele celor care, nevoindu-se să fie ceea ce sunt, legea vor să o schimbe.

Răspunsuri vieţii trebuie să dai, în tine sunt, doar tu le ai. Fii tu! Cuvintele ni le-am mai spus şi este cheia pe care ne-am păstrat-o pentru ziua de azi. Nimic nu poate fi altfel dacă nu ştim că vruta-ţi realitate, după atâtea şi atâtea întâmplări şi ne-reuşite, nu-şi are alte sensuri sau alte direcţii. M-ai regăsit tocmai pentru că în răscrucea drumurilor nu-ţi poţi şti încotro să te îndrepţi, tocmai pentru că, în urmă, acolo unde stă încă aprinsă făclia pe care nici tu, nici eu, nu am vrut să o stingem, ştiind că o flacără poate fi stinsă forţat, însă ea se va reaprinde spre a se consuma, şi nu se aprinde doar pentru a lumina, ci şi pentru a arde totul în jur, spre a putea să îşi ştie singură stingerea, când îi a fi dat să se stingă.

Mă tot întrebi, îţi tot răspund. În freamătul glumelor şi al zâmbetului din colţul privirii, am pus totdeauna adevărul pe care acum trebuie să îl spun pe ocolite. Nu-l pot striga... nu îl poţi auzi... chiar dacă l-ai auzi, teama de cei care tu tot crezi că te-ar putea privi, te-ar face să te laşi, aşa cum te-ai lăsat şi până acum, purtată de valul ce aleargă în jurul timpului care trece. Dar m-ai regăsit şi ştii de ce m-ai regăsit! Fii tu, nu te mai ascunde de a fi tu!... Cei care ţi-au legat ochii nu se aşteptau să mă regăseşti, nu credeau că poate exista o privire dincolo de ceea ce te vezi care să-ţi amintească despre ceea ce eşti, fiind, despre ceea ce trebuia să fii, trebuie să fii, va trebui să fii. Şi ştiu despre tine ceea ce nici n-ai vrea să fie aşa, ceea ce nu pot spune ci doar ai avea, prin mersul faptelor certitudinea cu-noaşterii şi recunoaşterii.

Cuvintele sunt cumva doar o formă a firii. De demult e flacăra ce arde, şi lumina ei te-a dus pe drumul regăsirii şi sub paza ei ţi-ai găsit puterea de a-mi rosti cuvintele timpurilor de acum. Trebuiau cuvintele să-mi spună motivul lui “de ce” dar dădeau înţeles pentru “cum”. Se roteau în înalturi păsări îmbucurate, în ziua cu cer senin şi zări însorite. Tu priveai prin deznădejea privirilor spre în jos, spre pragul uşii pe care propria-ţi mână nu trebuia să o deschidă cuiva care, să poată rupă, tăia şi dezlega legături cu timpuri de neîntors, să poată, mai apoi să îţi arate alt orizont.

Nici timpurile paşilor mărunţi, nici vremea aşteptărilor nu mai este. Sabia, care stă dreaptă, înfiptă în faţa ta, oricând poate tăia ceea ce trebuie tăiat. Sabia este înfiptă în pământ pentru că acolo trebuie să cadă şi legătura paşilor şi legătura ochilor. Ochii, da ochii, aşa cum îi ştiam, doritori ai împlinirii şi bucuriei, îmi este dor să-i revăd. Chiar şi dacă prima dată când vei reînţelege rostul înălţării ţi-i vei închide, chiar dacă o lacrimă se va lăsa prelinsă pe tâmpla-ţi zvâcnind, acum pot să spun, şi chiar îţi spun, că tot ceea ce ai dorit va fi, tot ceea ce nu a fost, va fi, că toate, şi chiar mai mult decât toate, vor fi. Doar atât mai este nevoie: să laşi firescul să fie şi să Fii tu!

Căutărilor tale m-ai regăsit ca răspuns la întrebările pe care le-ai descoperit privind şirul faptelor care au lăsat scurgerea vieţii să fie pârâu năvalnic. Şi semne cerute, pe care acum nu le poţi da nuanţa culorii purpurii, îţi tot stau în preajmă. Tu, cu o frică pe care ai lăsat-o să stea prea aproape de suflet, nu le poţi înţelege graba pe care o au spre a şti că făclia îşi poate lăsa lumina liberă, de dincolo de pragul trecutului, de dincolo de umbrele prezentului. Lor le este mai dor de adevăr decât voinţa îşi poate lua inima-n dinţi spre a se arăta ca doar, cumva, de cineva, adormită. E ceasul în care bat clopotele ce-ţi spun, asurzitor: Fii tu! Întrebărilor tale, pe care mi le-ai pus, răspunsul meu nu poate să stea deoparte sau departe: Fii tu, ştii de ce, acum, m-ai regăsit. Sabia e pregătită, stă dreaptă, e doar necesar să o atingi cu mlădierea pasului tău. Şi atunci va tăia, pentru totdeauna, toată piedica faptelor şi va ridica toată ceaţa întunericului care nu îţi lasă vederii tale chipul plin de frumuseţe, chip ce doar de unii poate fi văzut.

Din lume doar, din depărtarea mea

Din timp, de departe, de mult, de demult, spre tine venit-am... Din nou este timpul, eu ştiu că e vremea, cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem, ca-n vremea aceea, când fără de teamă, priveam răsărituri din vârf de-nălţimi, şi nu se-ntâmplase, alegerea tainei prin care, acum, se pierde esenţa luminii-n neanturi şi omul se crede stăpân absolut.

Sunt parte din lumea ce prinsă-n vâltoare, nimic nu mai vede, mai mult se orbeşte, spre umbre se-apleacă urechea ades. Sunt partea ce nimeni nu vrea să o vadă, ce-i pune parafe prin spate mereu. Vorbesc de departe, mai nimeni n-aude... Doar câte-o privire, mereu pre fugară, vrea chiar să-nţeleagă ce timpuri ce vin, fără a crede că întâmplarea e doar o urmare a faptelor vechi..

Din depărtare vin mai aproape spre căutarea ce ştiu că o ai. Mă vezi prin umbre ori prin tăcerea ce aşternută se vrea cumva despărţitoare şi împotriva unui firesc, ce-l ştii în tine şi-l simt în mine, ce nu se-nchină oricărui ghiont pe care unii, mânaţi de hulă, îl pun în sensul unei rostiri care de grijă să-ţi poarte ţie, şi mie frică să-mi fie-n veci, spre a nu ajunge niciodată unde avem de ajuns.

Caut acum, aşa cum căutător am fost şi cândva, şi altădată, neumbrite drumuri pe care să poată oricine să meargă fără teama de a-şi zdreli gândurile ori de a-şi risipi paşii. Drumuri pe care cei ce merg să poată să vadă tot timpul unde au de ajuns fără să uite de unde au plecat, fără să nege urcuşul sau să dea crezare tentaţiei de a se da de-a dura înapoi, pentru a şti ce nuanţe înşelătoare poate avea irepetabilitatea timpului.

Creste de val, cornişe mişcătoare de zăpezi ce-n urmă-ţi se topeau, sau de nisipuri mişcătoare ce-n urmă-ţi fugeau şi se pierdeau de tine, se pierdeau de urmele tale ori îţi pierdeau urmele, ţi s-au lăsat ca fundal şi fundament al drumului tău. De-ţi era nehotărârea în pornire, n-aveai unde te întoarce, fiindu-ţi drumul de întoarcere zăvorât în nicăieri. Veghetor al drumului şi călăuzitor ţi-a fost ochiul de cer prin care puteai să-mi întrezăreşti venirea şi prin care puteam să-ţi văd şovăirea când credeai că paşii se vor afunda ori lua la vale, înspre stânga ori spre dreapta. Nu pe mine mă ştiai, dar îmi ştiai privirea ce te veghea. Eu te cunoşteam pe tine, privirea însă ţi-o căutam, ştiind-o mereu spre drum aplecată, căutând locuri pe care să-ţi pui paşii de drum şi pe care să-ţi aşezi paşii de odihnă. Îţi ştiam îmbrăţişarea de pe când îţi deschideai braţele să cuprinzi raza de lumină ce te trezea din somn când când nu mai ştiai cum să-l alungi, nefiindu-ţi de folos ci rău făcător dorinţei tale de a ajunge la limanul de care sufletul nu se putea lipsi.

Plecaţi la drum de atâta timp suntem, că între timp ne-au încurcat, cei cărora le-a fost dat să ne întâlnească, până şi numele, căci nu mai ştiau decât povestea că, şi eu, şi tu, ne aveam origini pe sub dealurile pe care, dintotdeauna, chiar şi acum, noaptea coboară Dumnezeu şi dimineaţa, înainte de a se înzori Pământul, îşi poartă paşii desculţi prin rouă. Şi tocmai pentru că ştiua că ne-au încurcat şi se tot încurcau, neînţelegând cum tu puteai să spui continuarea poveştii pe care eu începusem să le-o spun, ne-au dat nume scurt, nume de neuitat, nume ştiut de când oamenilor li se vorbea din Ceruri şi tot din Ceruri li se trimiteua soli şi solii şi când oameni aleşi puteau pleca în Ceruri spre cunoaştere şi învăţătură.

E încă departe, se zice, vremea adevărului şi depărtări se par despărţitoare şi depărtătoare... Dar ceea ce se vede depărtare nu este decât statul meu în marginea orizontului celor ce spre tine privesc. Sunt undeva aproape, atât de aproape că, cei care m-au zărit, s-au temut ca de moartea pe care ei o plătesc spre a nu-i elibera de chinul propriei neînţelegeri şi ţi-au spus povestea lor, înlocuindu-şi numele cu al meu spre a se crede ei îngeri şi a crede ei în primul rând şi tu mai apoi, despre mine, că pot fi sabie şi ştreag de călău care a obosit ucigând prunci nevinovaţi.

Eram departe da, eram departe... Azi sunt aproape, da, azi sunt aproape. Doar că stau în aşteptare, aşa cum se vede din trecerea timpului tău, până când, desluşindu-i tu nemotivata lui trecere, decredibilizându-i pe cei care îţi şoptesc armoniile vechilor iluzii pierdante, la ceas de amiază, când stelele stau pitite după lumina soarelui, să redai eternitate poveştii prin care nemuritorii pot să ardă în foc spre a stinge focuri.

Mai devreme se poate, spre a se învăţa minte timpul care prea minte lumea că s-a înstăpânit peste viaţa de om şi că el le face şi pe toate, dacă vrea, le şi desface. Mai târziu poţi alege, de încă e teama ce-şi pune în joc obrazul pentru a nu-i dezamăgi pe mai marii înspăimântaţi de nereuşita dezbinărilor ce le vor tuturor poruncite.

De-ţi laşi privirea ochiului de cer, spre soarele care se pregăteşte să răsară poţi să vezi cum timpul lumii deznădăjduieşte. Şi tot încearcă să-ţi acopere înţelesurile cu umbra lui... Şi ai să te miri că se teme până şi de umbra lui...