vineri, 31 mai 2013

Repere de adevăr

Loc pentru toate în viaţă se poate găsi, loc pentru orice se poate face, şi toate pot fi mutate, după cum e vrerea, sau conjunctura necesară, omului. Se găseşte loc pentru esenţe, însă, pentru cine mai ştie care motiv, se face loc şi absurdului. În toate nevoile vieţii le găsim, şi dacă ale vieţii nu sunt, le facem să fie şi le numim ca fiind ale ei, prin firescul sau nefirescul faptelor. Şi le punem când mai aproape, mai la suprafaţă, când mai departe, mai adânc, de ajungem să nu ne mai fie de folos ori chiar să ne fie piedică. Avem loc pentru toate, dar nici o clipă nu ne gândim că doar pentru două realităţi ale vieţii nu ni-i dată nici vrerea nici alegerea, mereu acelaşi având începuturile şi sfârşiturile, cele ce singure definesc adevărul. Nici măcar timpului nu se supun, fiindcă tocmai ele sunt cele care dau timpului înţeles.
Ard în noi ca văpăi, ori ne dau fiori reci, gândurile... Depărtările, dacă ar fi să se poată, le-am scurta, când ne pare a fi bine, şi, când mărindu-le ne-ar fi bine, le-am face tot mai mari. Niciodată invers, niciodată altfel. Căutăm începuturi şi căutăm sfârşituri sfredelind munţii care nu ar fi munţi de nu le-am da, din minte, înălţimi, şi nu i-am face mai de nemişcat decât munţii. Căutăm sfârşit începuturilor dar niciodată început sfârşitului, uitând că nimic nu începe decât sfârşind ceva ce e asemenea a ceea ce vrem să înceapă. Când vine fără veste un alt început, n-avem puterea de a lăsa ceva pe care ducându-l spre nesfârşit, omoară orice alt început. Vinovatul clipei, găsit totdeauna, este binele, ce prinde forme după vrere şi neputinţă.
Vrei azi să fie alfel ceva ce ieri a fost aşa cum a fost, şi nu i-ai dat înţelesul de azi? Nu, nu poţi, este ceea ce nu eu spun, ceea ce şi tu, chiar aşa neiertătoare, dintr-odată cu faptele care n-au fost doar ale tale, le pui în seama celor ce ţi-au fost şi le-ai fost părtaşă, şi cauţi vinovăţia lor, ca să-ţi faci bine, ca să nu simţi vinovăţia pe care ştii că o ai. Pentru acest bine tai în două orizontul şi laşi, tot ce te prinde în hora adevărului, în seama oricui, în seama nimănui chiar, căci tot ce este dincolo de linia tăieturii devine doar altcineva, ori doar un neesenţial altceva, indiferent ce era ieri. Cu gândul, revanşard, cauţi să te rupi, tai, separând, totul la nici un sfert de vorbă înţeleasă, de tine departe, şi îţi spui că orice se poate... Eu nu sunt convins, eu nu am puterea să cred că cenuşa în capul altora aruncată, ori cenuşa în propriul cap pusă, este semnul puterii adevărate şi este semnul adevărului imaculat.
Ieri, mână în mână stătea începutul cu ceea ce era continuarea. Ieri era ieri... ştiu vorba, dar azi de ce oare ţi se pare că mâine este prins în contururile sfârşitului, te întrebi? Greu îţi este să crezi, dar adevărul sfârşitului stă sprijinit pe un alt început, totdeauna îl găseşti sprijinit pe începutul al cărui sfîrşit îl ademeneşti, prin teama de ceea ce nu-i dă libertatea de a creşte spre nesfârşit. Nici un stejar nu creşte falnic de stă sub coroana altui stejar falnic, dar care are rădăcini adânci, pentru că nici lumina nu-i este de ajuns, nici rădăcinile nu şi le poate prinde aşa cum stejarului falnic îi stă bine. Şi de-ar fi să crească, doar tulpina l-ar defini, coroana i-ar fi una cu celălalt şi rădăcinile-i neîmpământănite aşa cum se cade. Şi tocmai de aceea l-ar lua pe sus vântul furtunii, sau boala celuilalt l-ar omorî, chiar înainte să moară celălalt, cel bolnav. Iar dacă nici vântul nici boala nu l-ar doborî, şi-ar sluţi măreţia coroanei, ca mai apoi să îl împingă într-o parte pe celălalt, ca diferenţa să nu fie văzută.
Nu de întrebări ai nevoie de cauţi răspunsuri spre a-ţi avea neînţelesul înţeles, sau măcar posibilitatea de a-l înţelege. Nimeni, în afară de gândul tău, nu-ţi va răspunde. Al tău fiind, chipul şi asemănarea ta o va lua şi înţelesul va fi mereu acelaşi cu ceea ce tu îţi laşi ca înţeles. Şi nici vorbele al-tuia de le asculţi, înţelesul tot nu se face pe deplin înţeles. Orice nevăzut greu de înţeles, caută dar să vezi ca să poţi să înţelegi. Eu ţi-am arătat ca să vezi de ce un început nu e început de ceva a-semenea nu sfârşeşte. De vrei stejar falnic să crească, într-un cu totul alt loc pe cel nou pune-l. Nici un motiv nu poţi avea ca să te încrezi în devreme sfârşitul ce falnic e, chiar dacă îl vezi clătinat de câte-o răbufnire de vânt. Şi nu te poţi încrede nici în tăişul securii, căci tăindu-l nu poţi fi sigură că nu se va prăbuşi, rupându-l, peste cel pe care abia l-ai dăruit vieţii sale. Şi chiar dacă e stejar, nu-l pune cu pomii sau cu buruienile la un loc. Vor şti să se teamă de umbra lui şi nu se vor da înapoi, înainte de a-şi avea rădăcini, de a-l alunga ori a-i înţeleni dedesubtul, spre a nu i le lăsa să crească şi să se prindă bine, ca el mai apoi să crească.
Ia-ţi cuvintele înapoi... cum ţi s-ar părea de ţi-aş spune vreodată asta? Se poate muta un lucru.., dar, cum să muţi o faptă, ştii? Crezi că poţi să îţi iei vorbele înapoi sau să le retragi? Arunci o săgeată... de-a lovit ce-ai vrut să lovească, ori de-a lovit altceva, tot înfiptă o găseşti. De tras poţi să o tragi, dar înţepătura rămâne ca semn, pe totdeauna, al săgeţii aruncate. N-ai decât să vindeci rana, dacă se poate vindeca, dar n-ai ce să mai faci, nu poţi să ascunde lovitura, pentru că înapoi, înainte de început n-ai cum să găseşti drum să te întorci, că urmele nu le poţi acoperi ca să nu fie acolo, aşa cum înainte nu erau. Ca săgeţile sunt vorbele, totdeauna ajung şi nici o clipă n-au spre a se-ntoarce. Nimic nu le opreşte a ajunge, nimic nu le opreşte a fi auzite, nimic nu le opreşte a stârni furtuna sau uraganul. Iar de le-ai pus otravă, otrăvesc, de le-ai pus leacuri, lecuiesc. Ai tras... arcul în mâna ta a fost, nimeni altcineva nu e răspunzător. N-ai cum să spui că altcineva e răspunzător... Că ar fi vinovat cel lovit, de lovitura ce ai dat-o... Te poţi crede, îţi poţi face credinţa pavăză, dar când săgeata ce va veni înspre tine dinspre altcineva, de alcineva trasă, îţi vei găsi la fel de uşor vinovăţia, aşa cum altă dată ai găsit un vinovat? Îţi vei putea întoarce ţie spatele, aşa cum ai întors, pe când erai arcaş, încercându-ţi puterea de a face din alţii ţinte şi de a trage în ei, fiindu-ţi ţinte?
Aminteşte-ţi drumul care intra în pădure... Când era arşită, când umbra era o binefacere, nicicând înapoi nu te uitai, căci acolo, în spate, îşi avea urme arşiţa de care abia aşteptai să scapi. Dar au fost şi drumuri în care fugăreai paşii, să ajungi ca soarele să îmblânzească frigul... Atunci când te-ai oprit şi priveai înapoi, când vedeai căldura pe care, în umbra pădurii n-o aveai, te-ai gândit cumva să îţi mergi drumul înapoi? Ţi-ai spus că întorcându-te nu doar că drumul îţi va fi mai lung, ci şi că poţi ajunge fără să găseşti ceea ce în clipa aceea te-ar fi îndemnat să te întorci, că soarele nu aşteaptă mersul tău, că norii ce şi ei îşi au mersul lor, nici nu stau pe loc, nici împotriva a ceea ce-i mână de la spate nu pot merge. Şi-ai mers mai departe, nici peste umăr privirea n-ai întors-o. Poate ţi-a fost în gând să spui că dacă te întorci, drumului un alt început vei da, dar altul fiind, n-ai avea cum să ştii de vei ajunge la fel cum, început fiind, îl mergi deja. Te uită dar în urmă, la ceea ce ieri a fost continuare... Şi dincolo de ieri, şi vezi începutul. Acolo-i izvorul pârâului care-şi lasă curgerea prin tine. Opreşte-l... dacă poţi... Poţi? Pune-i stavilă, de crezi că stăvilindu-l îl vei convinge să se întoarcă... Pune-i stavilă şi aruncă-n el ceea ce crezi că-i face apa să se ruşineze de ea, gunoaie... Dar când gunoaiele vor ajunge în izvorul pe care tu l-ai lăsat să-şi curgă apele, te poţi bucura? Orice vei aşeza deasupră-i, de oprit nu-l vei putea opri, şi tot apa izvorului tău va fi, şi ceea ce-i pui deasupra cu ea va duce... Când însetată vei fi, îţi vei potoli setea, apa pârâului bând-o? Alt izvor de vei găsi, când apa lui de te va întreba dacă nu vei face şi cu ea la fel ce vei răspunde, ce vei face? Dar oare izvorul se va lăsa întru totul curgător ştiind că unui alt izvor nu i-ai lăsat curgere firească, nelăsând să-şi aibă firesc sfârşit?
Poţi mai departe să vezi, dacă vrei să vezi, să nu te opreşti la cele câteva spuse ale mele, dacă vrei mai multe înţelesuri, de prin viaţă, să ai. Eu ţi-am arătat eu cum şi ce văd. Caută şi tu înţelesuri, dar nu te opri la ceea ce pentru tine e acum bun, nu împărţi pe tu binele şi răul. Priveşte şi spre mâine, privind în jurul tău. Nu doar spre oameni, nu doar ei sunt trăitori. De-ţi vrei îm-plinire, la tot ce pe pe pământ trăieşte ia aminte, ia, la toate, a-minte. Oamenii uită de oameni, mai greu vei găsi asta la cei care gândesc puţin, ori deloc, dar ştiu că asemeni lor sunt şi ceilalţi... Aşa vei putea şti mai multe, şi aşa vei putea la alţii mai multe să spui...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [01]

*Adevărul, pur şi simplu, e singura modalitate de a suda fractura vieţii. Orice altceva este echivalentul punerii în atele.

*Dumnezeu mi-a luat bogăţia, oamenii mi-au luat drepturile. Eu mi-am permis luxul de a privi înspre lumină.

*Nimeni nu se poate opune răsăritului de soare!

*Mai mult decât atrăgător este negrul făcut să fie sclipitor, căci de luminat este, pare a fi el însuşi lumina. Când însă lumina dispare, negrul se vede cât este de negru... Uneori însă e prea târziu!

*Când sunt vinovaţi, oamenii îşi ascund faţa. Când însă se simt superiori, ei nu se tem să-ţi râdă în faţa!

*Pereţii verticali ai munţilor nu pot fi ascunşi de zăpezi. Chiar şi viscolul se teme de ei pentru că-l pot opri!

*Când vor ajunge corbii să cânte imnurile dimineţii, uşile caselor vor fi ferecate!

*De la vlădică la opincă ştie azi că cea mai bună cale de a controla un om, o familie, o comunitate, un popor este sărăcirea. Şi fac asta nu doar cei bogaţi ci şi cei care vor să arate că ei pot face asta.

*În curând vom merge la teatru să privim personajele jucând rolul de actori. Noi oamenii deja mimăm rolul de oameni, căci de fapt suntem spectatori în rolurile vieţii.

*Iubirea nu are condiţii, teama are o mulţime!

joi, 30 mai 2013

Praguri şi semne

Cândva, undeva, pe o insulă uitată de căutările oamenilor, departe de umbletul lor, ieşind din furtună, o corabie şi-a găsit sfârşitul călătoriilor ei pe drumurile fără pulbere şi fără urme. O corabie ce fusese casă unor marinari vestiţi şi iscusiţi, care aleseseră să trăiască întru totul viaţa, fiind din aceia care băteau, înaintea altora, apele nesfârşite, spre a deschide drum, şi multe din drumurile ce alţii le-au pus pe hărţi, ei le văzuseră întâia oară. Pe corabie era întreaga lor viaţă, şi corabia era pentru ei precum cătunul celor din creierul munţilor, acolo trăind cu nevestele lor, cu copiii lor.
Cândva, nimeni nu mai ştia când se întâmplase, ca, într-o noapte, după ce o furtună asemenea celor care trimiteau adâncurilor orice întâlneau plutind, când nici vieţuitoarele apelor ce trebuie să se arate cerului pentru a putea trăi, cu teamă se ridicau şi degrabă coborau spre adîncul liniştit, nori adunaţi din răzleţirea de care nici ei nu puteau să scape, parcă pentru a se putea mândri că doar ei au putut răzbate, au lovit, când marinarii dormeau, cu limbi de foc, catargele pe care stăteau de strajă şi prindeau în ele adierea vântului, pânzele. Şi-au tot lovit, aprinzând pânzele şi doborând catargele care, căzând, cu un vuiet prelung şi îngrozitor, i-au trezit pe cei ce făcuseră din corabie un învingător al furtunii. Era prea târziu însă, ceea ce nu mistuiseră flăcările, înghiţea apa. Corabia nu mai era decât o barcă mare şi doar cârma-i mai putea aminti trecutul.
Ştiau toţi, cei mai vârstnici, cei tineri, copiii, că doar vântul şi apa le mai putea fi de ajutor, dar ştiau şi că, departe fiind, oameni cu greu vor putea întâlni. Şi ştiau că totul se va schimba, doar cerul se va arăta mereu deasupra lor, ca oriunde altundeva... După zile de aşteptare şi plimbaţi de ape precum le era firescul, într-o noapte vântul i-a gonit de la spate, pe o mare care dormea, fără să bage de seamă pornirii vântului. Şi-au adormit cu toţii, trezindu-se când corabia, parcă făcând o plecăciune ţărmului în care se înfipsese, s-a oprit. Şi de-atunci, vieţi trecuseră, şi muriseră acei marinari şi copiii copiilor lor muriseră. Niciodată, nici un om, nu ştia că ei trăiesc acolo.
Nu erau mulţi, dar trăiau acolo în liniştea firească a bucuriei de a fi toţi împreună, şi când era cald, şi când era frig, şi când era furtună şi când era arşiţă, şi la bine şi la rău, şi când era uşor şi când era greu. Viaţa avea acelaşi firesc. Dar ceva nefiresc s-a întâmplat când, tot într-o noapte, pe insulă au rămas doar trei tinere, ce, oricât au căutat, nici urme măcar ale celorlalţi n-au găsit. Nefiind de găsit altă cale, au trebuit să se împace cu gândul că vor fi ultimii oameni ce vor fi părtaşi vieţii insulei, până când vreodată poate, alţi oameni vor ajunge acolo, găsind povestea lor, a celor câteva neamuri ce-au devenit unul, acolo, sub pe insula de sub crucea cerului.
Şi marea-şi avea viaţa ei, neştiută decât de ea, şi, de cerul ce o cerceta. Nimic altceva nu se zărea, nimic altceva decât răsăritul, apusul şi norii când se înfuriau...
Într-o noapte, în care parcă norii se apucaseră nebuneşte la ceartă şi întunecaseră totul, ca să se arate cât mai orbitori când loveau, un tunet, altfel decât cele ce se auzeau în cer, le-a făcut să tresară. Nu era asemenea cu nimic. Şi doar unul a fost. Abia dimineata, privind spre ţărm, au văzut trei bărbaţi ce căutau prin nisipul ce părea că ascunsese o bogăţie a lor. S-au apropiat şi din primele cuvinte au început să se înţeleagă, în limba acelor bărbaţi, pe care ele parcă dintotdeauna o vorbiseră. Aşa au aflat că veniseră pe mare, de departe şi mergeau departe. Dar un val uriaş, după ce le-a luat tot ce aveau în mica lor corabie, i-a aruncat pe ţărm. Din tot ce fusese corabie de vis, doar motorul rămăsese întreg. Şi aveau şi cu ce-l porni, căci întreg rămăsese şi rezervorul uriaş...
Le-au spus şi ele povestea lor şi i-au dus la corabia care stătea nemişcată în acelaşi loc. Nici joaca copiilor, nici valurile, nu o clintiseră din loc. Nisipul o cuprinsese, îmbrăţişind-o, păstrând-o întreagă.
Ele trăiau bucuria întâlnirii altor oameni, ei trăiau doar cu speranţa întoarcerii în lumea din care plecaseră doar pentru a arăta că pot face ceea ce alţii nu mai făcuseră. Ele trăiau bucurându-se de trăiri, ei se bucurau doar gândindu-se că punând motorul, ce era la fel de bun ca atunci când plecaseră din portul plin de oameni, se vor bucura de toate spusele celor ce-i vor lăuda pentru ceea ce au făcut. Ele povesteau despre cum se trăieşte simplu şi îndestulător din ceea ce creşte pe insulă, ori în ape, şi chiar în apele oceanelor, ei povesteau despre viaţa altor mii şi mii de oameni, despre zilele în care arşita poate să fie domolită, despre nopţile care, de vrea omul, pot să fie uşor asemenea zilelor, despre oameni mulţi şi despre toate câte ei le pot face, şi bune şi rele, despre copacii care cresc când omul îi vrea aproape, doar acolo unde vrea şi cum vrea omul, despre flori şi păsări, despre o lume cu oameni de tot felul. Ele ascultau cu dorinţa de a şti, ei povesteau cu dorinţa de a le convinge să meargă cu ei, în lumea lor, între oameni. Dar, cu toate că ei ştiau din ce lume vin, lor le era teamă şi pentru ei, gândindu-se ce vor zice ceilalţi, şi pentru ele că le va fi greu. Ele însă, acceptând, erau convinse că orice va fi, oricum va fi, la toate vor putea să facă faţă.
Bucuroşi că vor izbândi, împinşi de dor şi dorinţa întoarcerii, de bucuria ce ele o aveau văzându-i pe ei bucuroşi, cu fiecare zi care trecea, clipa plecării se arăta a fi aproape şi tot mai aproape. Găsiseră toate cele de trebuinţă, unelte vechi, de pe vremea când străbunicii lor erau copii, le erau de folos în a face loc şi a da vechii corăbii rolul de salvatoare a lor şi a planului lor. Şi pe lângă uneltele de lucru, vechile hărţi şi cele de folos mersului pe mare, la fel de bune ca întotdeauna, şi cu acelaşi folos ca şi cele pentru care ei munciseră ani şi ani, şi pe care valul, necruţător, le trimisese neantului într-o clipă, le sporise încrederea în a fi asemenea celor din poveştile marinăreşti ce aminteau pe cei ce s-au salvat miraculos. Îşi căutau în ceea ce învăţaseră şi după multă chibzuială şi-au stabilit şi ziua şi ora de plecare. Şi nimic, nici vântul, care parcă-i ajuta să dezgroape, corabia, spulberând nisipul din juru-i, marea ce spăla dedesubtul pe care-l eliberau, nu le dădeau altfel de semne, decât de încurajare. Şi nici norii cerului nu le punea piedici, ploaia căzând doar atât cât trebuia să cadă şi când trebuia să cadă. Muncind împreună, toţi, înainte de ziua stabilită era gata totul. Corabia ajunsese să plutească, iarăşi, după atâta vreme, lângă ţărmul înalt în care o duseseră, ajutaţi de apele ce parcă le ştiau gîndurile. În acel scurt drum, ele s-au regăsit cu toată cunoaşterea într-ale marinăriei, ca şi strămoşii lor, de care doar prin poveşti ştiau.
Era gata totul, toate erau spuse şi toate erau discutate. Doar despre drum, despre cum să meargă şi unde să se oprească nu vorbiseră. Ştiau doar că vor merge drumul ce-i adusese acolo, invers, nefiindu-le complete hărţile vechi. Drumul era lung, chiar şi din ceea ce ştiau ei. Nu puteau să ajungă acolo de unde plecaseră, fără să se oprească. Lungiseră drumul căci nu se putea altfel. Nu doar motorul nu avea cum să împingă corabia atâta drum, chiar şi pentru ei trebuiau să-şi ia cele necesare, având de trecut prin locuri grele, bântuite de vânturi reci şi chiar de gerul năpraznic. Nici un cuvânt nu au rostit cele trei, până când a venit vorba de locurile prin care treceau şi când şi despre ceea ce ele nu ştiau, ceva ce ei le explicaseră, despre bani, venise vorba.
Toate erau pregătite, şi ultima noapte, pentru toţi şase, pe insulă a venit. Ei erau bucuroşi că vor pleca, ele n-aveau nici un motiv de tristeţe. În colibele pe care au hotărât să le lase aşa cum erau, ca semn al prezenţei lor pe acolo, şi ultima noapte şi-au petrecut-o, păstrând hotărârea ce au luat-o, de a nu vorbi despre ceea ce va urma, ci doar să povestească ele despre ceea ce trăiseră şi ceea ce ştiau de la cei dinaintea lor trăitori. Şi poveştile au curs, până dincolo de miezul nopţii când s-a pus să doarmă chiar şi focul. Pentru ei noaptea a fost mai grea, gândurile la ceea ce va urma a luat locul somnului, până spre zori. Somnul lor a fost liniştit, şi, după cum erau de liniştite, ei ştiau că ele călătoreau în lumea viselor. Dimineaţa s-au trezit înaintea lor, trezindu-i blând, cu grije pentru ei, pentru a începe frumos şi bine întâia zi a drumului.
Au închis uşile colibelor, să se păstreze, cât se vor putea păstra, iar când soarele-i privea-n ochi, erau toţi pe corabie iar motorul, pornit de la prima încercare, mişca împingea corabia departe de ţărm. Nimeni nu privea în urmă, aşa cum era tradiţia marinarilor de pretutindeni, de totdeauna.
Alunecau pe ape, motorul parcă trăia bucuria de a purta spre lume o corabie cândva legendă. Şi vântul îşi arăta bucuria, mângîindu-le obrajii. Dar, parcă trezindu-se dintr-un somn greu, una dintre femei, ca pentru ea, dar destul de tare că toţi au auzit: pe pragul apelor, corabia îşi va ridica prora deasupra pragului iar pupa se va cufunda în adânc; motorul o va duce la fund. Corabia are nevoie de catarg şi pânze...
Toţi au amuţit surprinşi. Nici ea nu putea să spună de unde ştia asta. Îşi amintea totuşi că visase ceva...
Au ajuns în primul port şi mirarea celor de acolo era mare. Ştiau legenda corăbiei, însă nu le venea să creadă, mai ales că îi lipseau catargele. Sau, de credeau că e acea corabie, îşi spu-neau că nu poate să fie decât o părere. Era schimbată lumea, corăbiile erau amintire, amintire erau şi pânzele şi catargele. Aveau de ales să meargă mai departe aşa cum ajunseseră până aici sau să o lase acolo şi altfel să plece mai departe. Cei trei, temerari şi încrezători, mândri de ceea ce reuşiseră au hotărât să înfrunte pragul apelor ce era străjuit de stânci şi pe maluri şi în ape. Şi au plecat, hotărâţi că va fi cum spun ei.
Înainte de prag, seara, s-au oprit. Peste noapte s-a pornit vântul, un vânt rece. Dimineaţa, de cum au pornit, motorul tremura şi tremurul lui se simţea peste tot. Marea fierbea şi vântul parcă voia să-i oprească, suflând împotrivă-le. Şi-au ajuns pe prag. Un zgomot ciudat, la motor, i-a dus pe cei trei sub punte. Săltând pe prag, prova s-a coborât brusc şi apa a năvălit. S-a rupt şi puntea care a căzut pe apă, plutind. Cele trei femei au înţeles că se împlinise spusa, asemenea visului. Şi s-au coborât pe pluta ce le-o dăruise bătrâna corabie.
Unde au ajuns nu se ştie, dar povestea este ştiută. Corabia a rămas acolo unde s-a lăsat pradă apelor şi stâncilor nevăzute, şi poate că, dacă nu a lovit-o nici un vapor, e încă mărturie nepotriviri ei cu mult prea noul motor, a mândriei celor trei doritori de laude şi mândri, neascultători la cei cu care erau alături şi neînţelegători ai semnelor ce li se dădeau.

marți, 28 mai 2013

Uitatul alb al neuitării

Ceea ce nu se vede, se uită, chiar şi vântul, iarna, când nu e ajutat de frunze să se facă văzut, când nici albul zăpezilor nu se osteneşte să-i facă jocul, lasă celor ce dau bineţe dimineaţa, în miezul zilei, seara şi ori de câte ori îi mai face câte o amintire a gândului să se întrebe cum pot fi oameni când doar plăcerile îi fac să se creadă oameni, nu prea au habar de viaţa celor ce, mereu, oricând, pot fi întrebaţi şi despre vreme, şi despre vremuri. Acum, oamenii să doarmă sub cerul înstelat se tem. Aşa pot să se ascundă de infinitul ce le-ar da gânduri de ducă, preferându-le uitarea.
E prea departe cerul şi prea puţini tainele i le mai pot cuprinde. Şi chiar de sunt unii ce le ştiu, prea mare e lumea şi nu se va şti ceea ce acelora li-i dat să ştie, acelora care dintr-o privire pot da veste că ploaia care aduce, la picioarele celor ce nici nu-şi doresc să vadă de deasupra norilor cerul, ori pe cea care dă de veste că nimic nu e de neclintit, tot ploaie se numeşte şi tot din ceruri se lasă coborâtă. Puţini iubesc iarna, care e prea albă şi conturul umbrelor lasă urme adevărate pe covorul ce Pământul şi-l doreşte spre a şti, fără urme de îndoială, cât mai lasă de la ei, sau cât de mult se privesc prin faţă într-un fel şi prin spate în altfel, cei ce n-ar trebui să caute a avea totul la picioarele lor. Şi e uşor de înţeles de ce, doar cei ce sunt copii, se bucură totdeauna de albul zăpezilor. Lumina ce o au nu se teme că poate fi orbită de lumina albului neiertător în a arăta cu degetul chiar şi spre roşu, de nu mai e roşu ca orice miez de foc, spre galben de nu mai e galben ca şi stelele, spre albastru de nu mai e albastru ca şi limpezimea mării cea mare.
Dacă nu-i văzut, totul se uită, aşa se crede, şi aşa se spune. Şi sunt atâţia care, dacă-i întrebi cum au lovit, ori au omorât, cu gândul de a-şi ascunde o trăire sau o faptă, nu doar mâinile ci şi ochii şi i-ar băga în foc pentru a da putere spusei şi a fi crezuţi că au uitat. Unii sunt de crezut, căci li s-a dat uitarea pentru a avea timp să facă ceea ce au de făcut să îndrepte stricăciunile. Şi ei nu mint, tocmai pentru că de ochi nu zic, ei zic de picioare, fiindu-le de trebuinţă ochii să vadă cât e răul de mare, ceilalţi de picioare au nevoie, ca să poată să fugă sau să mai calce ceea ce nu au călcat, ceea ce poartă viu gândul de atunci, cel care devine umbră de care lumina nu poate să treacă, peste care cei ce o văd nu pot sări. Şi de multe ori chiar şi norii cei din mari înălţimi se lovesc, şi slobozesc fulgere mari, spre rădăcina ei.
Să fie negru pământul, ca albul să fie uitat, este înţelesul pe care nici unul din cei ce albul zăpezilor le dă fiori, n-ar vrea să-l audă rostit, fiindcă le-aduce aminte de vremurile în care praful şi pulberea se înalţa deasupra fumurilor hornurilor, în urma lor. Şi cu atât mai mult le tremură haina pe ei când albul chiciurei urcă şi urcând, nici privirile lor nu-l mai pot ocoli. Atunci nu doar albul prea mult îi face să tragă draperii, ori cortine, ci frica de a nu aluneca şi a ajunge să-şi aibă sprijin opririi din dusul către vale, în cei ce nu prin faptele lor au rămas căzuţi, ci tocmai au fost seceraţi de teama rodului şi a rodirii prea grabnic urcătoare spre vârfuri mereu în lumină şi până departe văzute. Tremurătoare fiindu-le haina, unii şi-o schimbă, crezând că hainele fac să nu li se uite faptele şi năravurile...
Ceea ce nu se vede, se uită... Orice gol se poate acoperi şi mulţi trec pe lângă el şi nu-l mai văd, şi chiar cei ce l-au acoperit nevăzându-l cred că l-au uitat, dar uitarea nu-i face să treacă prea aproape, însă îi lasă în fără întrebări, tocmai pentru a le dovedi că n-are nimic de-a face cu ceea ce-i este dat omului, ci doar dorinţa lui, asemenea celui ce duce-n spate poveri şi vrea o clipă să o lase jos, spre a se simţi liber şi uşor. Fiindu-i a lui, îi face pe plac, şi-i tot face, lui şi numai lui, până ce nici ea nu-i mai poate face faţă, ori e, de adevăr, alungată din preajmă-i. Şi se alungă pe sine dacă în golul, ce-l ştia omul ca gol, dar credea că nimeni nu-l va cerceta, acoperit fiind, cineva cade, dându-l de gol, dându-i goliciunea de gol, dând fapta omului de gol...
Pământul însă nu-şi poate uita motivul pentru care pământ al zăpezilor se vrea. El caută alte şi alte căi spre a-i face pe cei doritori de uitare să mai aducă aminte, ceea ce destui nu mai vor, se unde şi cum au plecat, cum şi de ce au ajuns, de ce şi unde au ajuns. Şi-şi doreşte albul care să-i facă pe oameni să îşi mai amintească bucuria şi veselia copilăriilor în care nici noaptea nu avea întuneric, dându-i vremilor lumină albul jurîmprejurului ce ţinea până unde privirea putea să vadă.
Mare căutare au culorile în care albul pierde din nuanţe şi lasă detaliile pierdute. Şi se caută mai mereu, cu motive fel de fel, cu adevăruri după bunul plac şi dorinţa plăcerii ce e de preţ, de mai mare preţ decât dorinţa trăirii, uitată şi ea, nefiind la-ndemână la tot pasul. Cei ce albi, cei ce prin albul orbitor desluşesc cutele detaliilor, sunt departe alungaţi. Tocmai spre a fi uitaţi, oamenii-i alungă în singurătăţi.

luni, 27 mai 2013

Tu, asemenea înseninării

Cine şi cum, şi chiar când, a aprins o scânteie care te-a adus în gândul, cel care nu poate să se justifice, care nu-şi poate nega trăirea care i-a fost sămânţă şi care mai apoi s-a încurajat să fie cuvânt care, scris şi rostit, pe tine te-a adus prezentului care se conturează? De atâta timp caut întrebărilor, de cum se naşte un gând, răspunsuri, dar acum m-au pus căutările în încurcătură, luându-mi dreptul de a pierde timpul... Şi nu au făcut-o ca să nu aflu răspunsul, ci ca să-mi arate că darnic nu mai este cu mine timpul, că trebuie făcute cele care mai sunt de făcut înainte de plecarea-mi din trecut, înainte de venirea-ţi, spre prezent, dinspre cuvânt spre viaţă, dinspre viaţă spre realul incontestabil al lumii ce se trăieşte sub însemnul lui azi.
Mă pot mie împotrivi, pot să neg ceea spun, pot să îmi opun argumente oricărei idei, dar am învăţat că nu ajung, chiar şi după ce timpul trece, decât acolo unde eram când am început să fiu eu împotriva mea, adică într-un nicăieri al viitorului. Aşa am învăţat că mă pot opune oricui, mă pot opune la tot ce fac să fie, gândind, aşa să fie, dar pornirii fără motive nu mă pot opune cu sorţi de izbândă. Fiind adevăr şi ca orice adevăr care este şi afirmaţie şi argument al afirmaţiei, simplă simţire care spre a se împlini, zdruncină munţii, dacă munţii i s-ar opune, nu are nici cum să-i reziste un biet gând, o biată gândire ce se vrea oglindită în spusele altora, în ideile altora, în judecăţile altora.
Din timpul pe care l-am pierdut dus întors mergând, din paşii care au bătătorit acelaşi loc, din cercurile care se tot dădeau în rotocoale aceluiaşi orizont, am învăţat... Mi-au spus unii că mi-e bună ideea, dar că piedicile mi le-am pus cândva, în trecut şi că voi ajunge doar după ce voi sta pe loc atât cât va fi nevoie să-mi găsesc piedicile şi să le iau din drumul meu, dar n-am ajuns niciodată... O altă pornire a luat locul ideii, o pornire despre care aceiaşi erau cei care îmi spuneau că nu-i decât dorinţă şi că nu va fi niciodată decât dorinţă, dar m-am lăsat pe mâna ei, fără să-i dau poveţe, fără să sar garduri, nici măcar să nu stau să mă întreb de ce drumul mergea şi el înspre mine, scurtându-se, şi am ajuns... Acum, după ce faptele-s fapte, am ajuns să înţeleg că doar mie îmi este dat să cunosc adevărul, fără să-i caut motive pentru care este adevăr şi celor ce ştiau toate adevărurile despre mine, din primul cuvânt, să le las dreptul de a spune ce au de spus şi să nu-i întreb nici măcar de vreodată au crezut că ideile sunt idei şi pornirile sunt porniri, căutările sunt căutări şi întâmplările sunt întâmplări, că verdele-i verde dacă doar cu verde se adună şi nu se face gri dacă nu se pune, peste alb, negru, orice altă culoare s-ar pune. Şi-am învăţat să nu mă ţin scai de învăţătura care te învaţă să priveşti înainte, fără a dărui puterea de a vedea ceva în viitorul care nu se poate regăsi în trecut, ci doar în viitor.
Ştiu că vii, ştiu că îţi cauţi calea spre drumul de care nu-ţi este nici frică, nici îndoieli nu ai. Seninătatea înaltului ţi s-a întipărit pe chipul care înseninează priviri şi lasă depărtările să fie văzute ca şi cum, pierzându-şi rostul de a arăta că nu totul e la îndemâna celor ce stau cu braţele încrucişate, aşteptând să fie la picioare puse darurile ce se dau tuturor, dar le au cei care fricii de a merge drum lung să le ia, nu i se închină. Venirea-ţi şi seninul somnului tău m-a făcut să fiu convins că rostul Pământului este de a lăsa bucuria să fie bucurie când se întregeşte prin trăirea împreună, altfel decât în Ceruri, căci de-ar fi fost la fel nici n-ar fi avut motiv oamenii să fie aşa cum sunt oamenii, trebuind altfel, asemenea a ceea ce erau ca şi cuvânt, peste tot, întru tot şi mereu luminaţi de Adevărul infinităţii. Doar un Pământ a fost ales să fie leagăn al continuului fără moarte, al adunării ce împreună doi spre a fi ca unul şi a da trăirilor puterea de împleti fir cu fir, mereu şi mereu, pe drumul eternităţii a ceea ce se poate preface în viaţă fără moarte, de viaţă mereu dătătoare.
Tocmai adevărul cuvântului de tine rostit m-a convins că nici un alt adevăr, dosit sau la vedere, spus sau nespus, nu există, că, oricum ar fi să se arate doar unul este şi că nu poate fi decât adevăr, fiind nemişcat în faţa a orice ar încerca să-l cutremure ca să-l convingă să se întoarcă din drumul care l-a adus ca scânteie gândului fulgerător şi s-a pus să rodească, să îşi vadă rodul mărturisit şi mărturia să-l preschimbe în faptele pe care tu, cea asemenea înseninării, le aduci cu tine, într-un firesc al nemuririi, căruia îi sunt dator, căreia îi eşti imbold şi te îndeamnă înspre drumul care te va înnobila, văzându-te dătătoare de viaţă şi sensuri vieţii. M-a convins să să las dorul să cheme şi să-i las puterea de a-mi duce paşii spre ceea ce-l face să fie dor, şi să-mi las convingerea că mă pot împotrivi celui ce tocmai mă descopăr că eu sunt, în cel care continui să fiu eu. Şi sunt acum, la fel, sau chiar mai mult, convins că legile, care nu ne spun ce suntem, ne arată, de fapt, că suntem egali. Iar când încă mai vreau să neg adevărul, mă întreb de ce adevărul nu mă neagă el pe mine?

duminică, 26 mai 2013

De departe înspre prezent

Ştiu deja, acum, de cât de departe vii. Ţi-am văzut razele care îşi caută drum peste trecătorile munţilor şi pune poduri peste apele ce vor rămâne în urma ta, venind. Am văzut paşii pe unde vor călca şi, chiar dacă mi-erau gata întrebările să se rostească, am privit tăcut, îndemnat şi de razele soarelui care, sprijinindu-se de cumpăna dintre Cer şi Pământ, cu florile vorbeau, punând la cale să adune toate, dintr-un capăt în altul al lumii, spre a face venirea-ţi uşoară.
În miez de vară, legilor lumii tale, prin înţelesurile lumii altele decât cele ale lumii mele, le vei regăsi rădăcinile, şi ştiindu-le, găsindu-le aceleaşi, aceleaşi vei şti că sunt, doar spuse altfel, şi cele în care m-am arătat eu lumii, de la începuturi, şi mă voi arăta, până la sfârşiturile de acum şi de totdeauna. Precum este legea Cerurilor şi precum este legea din Ceruri nouă dată, este legea mea. Iar dacă scrisul vorbei mele este asemenea curgerii apelor, curgerea vorbelor tale este asemenea, pentru a se întâlni mai degrabă cu a mea, fiind aşa pentru ca, întocmai şi acum, să fie toate întâmplate, dinspre soare-răsare spre soare-apune venind tu, trecând ca orice trecere înspre împlinire, dinspre-soare apune spre soare-răsare aşteptându-te eu, ca orice aşteptare a înălţării prin nemurirea care, fără tine, ar fi dorinţă în zadar.
În şoaptele ce s-au alăturat rugăciunii dimineţilor tale, şi prin gândurile ce s-au alăturat cuvintelor învăţate prin firescul vieţii, care în fiecare seară ţi le laşi spre Ceruri a se înălţa, întrebările despre tine, despre rostul şi menirea ta, aici, acum, te-ai lăsat a fi, dincolo de orice poate separa, a fi alături de ceea ce eşti, Acolo unde gândul omului fuge, deseori, cu pornirea de a schimba, cu dorinţa de a i se face pe plac, chiar cu ambiţia de a şti că i se recunosc adevărurile sale împotriva oricăror alte adevăruri, de a i se da pentru că vrea, nicidecum că îi este de nevoie spre a fi ceea ce şi-a promis, cu legământ că va fi. Aşa ţi s-a răspuns că nici schimbătoare nici călcătoare de legi nu vei fi, ci doar împlinitoare şi regăsire a unităţii pe care au vândut-o cei de dinaintea noastră, cu preţul nimicului mândriei şi trufie ce ne-a dezbinat, cele care ne-au dezbinat pe fiecare dintre noi chiar şi de noi, învăţându-ne să avem doar o singură lege, numită, după pricepere şi întâietate ca singură deschizătoare de porţi, împlinitoare şi pe veci trăitoare.
Te văd păşind, mângâind, şi nu strivind, florile pe care calci, lăsând astfel văzut semnul rodniciei tale care, aşteptând să fie rod, viaţă şi rod lasă fiecărui suflet mărunt, care, nefiind de nimic înşelat, sub pasul tău se aşează spre a se şti binecuvântat în trăirea-i de cât îi este dată să fie, spre a fi rostul ce-i este dat să-l aibă şi a-şi împlini menirea pentru care dăruit a fost acestui Pământ. Şi drum de departe, păşind, arătându-te asemenea florilor ce frumuseţe dau ochilor oamenilor şi privirilor Cerurilor, faci, ca toate câmpurile, din calea drumului tău, să redevină rodnice şi curate, să fie câmpuri ale vieţii, reînviindu-le din moartea care le-au dat-o alţii, cei care nu stau nici măcar să se întrebe dacă pot da ceea ce nu-i al lor, ceva ce este al tuturor, pustiului în care toate sunt sortite pieirii, dintotdeauna.
Şi cerul, şi câmpurile sunt purpurii, îmbrăcându-te şi pe tine în roşul lor purpuriu, acea culoare de dintotdeauna, oriunde, şi oricând ştiută a fi a celor care trăiesc pentru a dărui eternitate şi nemurire, a da viaţă şi a readuce la viaţă, aşa cum, doar din Înaltul Cerurilor, nevăzute puteri coborâte printre oameni, ar putea-o face. Dorinţei lor te-ai ales să vii şi de departe vii, tocmai spre a face ştiut, celor ce nu mai vor să creadă, celor ce nu mai vor să ştie, celor ce-şi spun că e pierdere de vreme să nu fie altfel decât mândri că ei sunt totul şi totul este cum vor ei, că singurătatea este pentru totdeauna doar pentru cei ce singurătăţii îi fac temenele, dându-i viaţă tocmai din viaţa lor, dându-i, asemenea celor ce dau ceea ce nu-i al lor, dar şi neştiind cui dau. Peste graniţa legilor treci, şi spre a da dreptul legilor oamenilor să se regăsească în cea dintâi şi singura Lege ce nu caută să se potrivească unor oameni ci este potrivită pentru toţi oamenii. Cerurile ştiindu-te, te-au ales să fii însemn al Lor şi model pentru cei care vor să aibă, totuşi, curajul de a-şi trăi omenia.
De departe, dinspre soare-răsare, vii, ca şi zorii zilei, zori de viaţă fiindu-mi. De departe, precum lumina ce trezeşte viaţa din somnul nopţii, vii, spre a-mi reda puterea de a fi trăitor al vieţii pe care, începând-o, am dreptul Aici, şi am obligaţia Acolo, de a o face Acum, ceea ce mi-a fost dată să fie, precum Acolo am ales şi Aici am dus-o să fie. Semn, consemn, întregitoare de destin şi definitorie de drum, pe drumul fără întoarcere vii, înspre prezentul în care între-bările se vor îngrămădi spre a-şi căuta răspunsuri, admonestând pe cele care au ales răspunsurile pe placul celor ce s-au întrebat doar ca să mai ridice o piatră şi să poată să-şi aibe apărare la judecata de care, deşi le este ştiut că va veni, caută să fugă, ştiind în cine au vrut să lovească. De departe vii, înspre prezentul în care te arăţi a fi...

joi, 23 mai 2013

Înainte de plecare vestitor [10]


Din timpuri vechi venind, spre timpuri noi trebuie să merg, la fel ca oricine, aşa cum toţi ar trebui să meargă. Vremurile vechi le-am trăit, le ştiu, vremuri noi trebuie să ştiu, trăindu-le. Acum, aici, nici cele vechi nu mai sunt, nici de cele noi nu se poate vorbi. În această lume nici orizonturile cerului nu-şi mai află rostul, nemaifiind semn de început răsăritul şi semn de sfârşit apusul, ceasurile oamenilor nu se mai potrivesc nici timpului, nici absolutului în care haosul este o ordine deplină. Iar oamenii fac şi desfac legi după bunul plac, uitând să spună că cele vechi nu mai sunt bune, uitând chiar cei ce le fac şi de cele noi, când paşii li se încurcă în hăţişurile care sunt şi ele tot de oameni puse în calea oamenilor, ca nu cumva să aibă fapte pe care alţii să nu le facă, să nu cumva să le treacă prin minte că nu suntem la fel toţi, că cineva, mai îndrăzneţ ori mai curajos în a avea adevărul înainte de a lua ca adevăr ce i se spune, să nu aibă sorţi de izbândă ori să n-aibă cine să-i asculte ceea ce află. Venind din lumea în care întâmplarea este doar un cuvânt de care se vorbeşte că s-a sinucis din mândrie, nemaifiind folosit, din lumea în care stelele n-au taine şi în care oamenilor le pasă de oameni, trebuie să plec de aici pentru ca să-mi dau dovada existenţei în această lume în care fiecare este este reperul după care împarte lumea, în care minciunii şi lipsei de respect pentru propriul cuvânt li se spune, la un loc, fără crâcnire, uitare, în care cei buni sunt cei care îşi spun că sunt buni şi sunt buni doar dacă sunt cunoscuţi, în care ideea de neam, de rudă este singura care dă înţeles diferit morţii şi în care orice altceva este doar o idee frumoasă de care trebuie să se vorbească pentru ca cine o aude să caute cuvintele în sacul cu laude.
Prin cel ştiute, fiindu-mi fapte trăite, am văzut mai repede, mai uşor ceea ce trebuia să văd, mi-au fost căutările mai uşoare, aşa putând să fie mai multe, mai departe, în pustiu sau cotloanele bine dosite, deloc fără motive, mai totdeauna, dar şi din preamulta încredere în cele de la alţii învăţate. Cele mai neştiute mi-au fost date ca fapte care s-au numit schimbări, când imposibilul îl făceau posibil, accidente, când nimic nu dădea de veste că urmarea unei clipe nu are nici o legătură cu cea care abia îşi întorcea spatele mergând spre trecut, misiuni, când îşi luau de la sine dreptul şi puterea de a aduce realităţii un orizont nou, plin de amănunte care puteau fi gândite dar nimeni nu stătea, ori nu-şi avea timp, să le gândească. Şi le-am dat eu nume în multe feluri, alţii le-au numit după cum au avut a le înţelege ori a le judeca, după cum i-a lăsat sau şi-au lăsat sufletul să vadă, mai aproape sau mai departe, la suprafaţă sau întru totul în adâncuri. Şi-au lăsat bucurie sau suferinţă, după cum eram pregătit să le am, mai mare sau mai mică după cât de mult ştiam să le trăiesc sau după cât de mult mă împotriveam, fiind sau nefiind pregătit să le iau ca necesitate ori, de veneau din mintea altora, ca ajutor spre a învăţa mai repede, mai temeinic.
Când a fost să tac, am tăcut. Am vorbit când a fost să vorbesc şi-am spus lumii, rar pe înţelesul care se vrea, dar nu pentru a înţelege, ci pentru a se putea da cu piatra ori cu securea în cap, ceea ce de la mine avea de aflat, o parte din ceea ce, pe fiecare în felul lui, la un adevăr îl poate duce. Ce n-am putut să fac altădată nici acum nu am făcut, nici acum nu am copiat pe cei care, pentru arginţi şi orice altceva cred că li se cuvine, le spun oamenilor ce să facă. Mulţi sunt dintr-aceştia şi se vede cât sunt de mulţi... se vede după cum zboară vorbele, dintr-o parte în alta, de la cei care şi ei le-au primit, la alţii ca şi ei, dar faptele, care să le arate că nu-s nici praf în ochi, nici vorbe goale, nu se prea văd. Omului de-i spui ce să facă e ca şi cum de lanţ l-ai purta, şi, când liber îl laşi, tot ceea ce era nărăvit face. Acel ce el caută adevărul vorbelor spuse pentru a face ca oglinda să nu se aburească privind-o, fără să vadă nimic, va şti ce să facă, înţelegându-se în tot ceea ce este şi tot ceea ce are de făcut. Altfel mi-au fost vorbele şi altfel a fost înţelesul lor, tocmai pentru a şti că sunt de folos celor ce le vor citi dar şi pentru a nu fi bune de învăţat celor ce vorbesc din ceea ce au citit cu sârg spre a învăţa şi a rosti, asemenea, altora. Doar celor ce ştiu altfel înţelege, le-am spus vorbele ce-şi spun singure pe nume, însă rar, prea rar, aşa s-a putut vorbi.
E aproape ceasul plecării, e tot mai aproape. E timp care se măsoară singur, trecând, dar n-are măsura ce i-o dau ceasurile sau calendarele pe care unii, crezându-le singurele în măsură să le spună cât timp mai au, le ţin ca bogăţie, le arată oricui vrea să-i privească şi le mai lasă şi ca moştenire ori le dau ca zestre. Timpul mi se măsoară în cele câteva fapte ce mai sunt de făcut, ca rest de final împlinirilor care trebuiau să fie, dar nu şi-au avut timp, la vremea lor, să fie trăite. Trăind, am plătit şi am primit datorii de care omul uită dar ele nu se uită. Având de plătit, am plătit, având de primit, am primit, fără să mă întristez, fără să mă bucur. Tocmai acele fapte, numite în fel şi chip, m-au lăsat să înţeleg firescul vieţii, acel firesc ce nu poate fi dus în instanţele de judecată umane, aşa cum, de multe ori, aici, acum, se ajunge să fie. Şi m-am ferit, cât s-a putut, cât de mine a ţinut, să mă ştiu liber de orice constrângere pe mai târziu, când va fi să fie altfel, ca să nu fie la fel. Nu s-au putut toate iţele să se descurce, şi, cele ce acum s-au încurcat, aşa vor fi rămase până când va veni dorinţa, ori necesitatea descurcării, fără de care, cei ce le lasă ori le ţin încurcate, nici să-şi ridice privirea către Ceruri nu vor avea curaj.
Am venit ştiind de ce vin, plec ştiind de ce trebuie să plec. Plec lăsând împlinit ceva şi chiar de se va vrea, chiar de se va cere, nu se poate şterge. Am lăsat ca dar oamenilor şi las ca dar vieţii un semn prin care se va şti că am fost acestei lumi trăitor, că i-am descoperit nuanţe şi înţelesuri, că i-am cunoscut şi pietrele, şi zidurile, şi munţii, şi înălţimile, şi adâncurile, şi întunericul, şi gerul, şi frigul. Şi-am pus, aşa cum a fost dat să fie, pietre în temelia vieţii...
Mai repede decât mie îmi zboară gândul, zboară timpul. Şi va veni, fără să aştepte, clipa plecării mele într-o altă lume, în care adevărul nu stă niciodată să ceară dreptul de a se arăta, fiind, prin el însăşi, liber. De-acolo nu voi mai avea timpul ce-l am aici ca să mai pot vorbi ceea ce, firesc după cum cred eu, trebuie spus acelor care au toate motivele să ştie. Aproape de plecare, celor care au gândit rău sau au făcut rău, prin gânduri, prin vorbe şi prin fapte, altora, mie, le spun să-şi caute cale de îndreptare de mai pot ceva îndrepta, de iertare de mai sunt cei ce-i pot ierta, de spovedanie, pocăinţă şi proprie îndreptare, de nimic altceva nu pot face. Acum încă râd aceia care cred că se pot bucura că i-au dat apă la moară răului, dar e râsul cel de dinainte de plâns. Le va veni rândul să vadă în ei, şi-n cei lor apropiaţi, toată suferin-ţa pe care, cei de ei loviţi, au îndurat-o şi de care ei s-au bucurat. Ca să redevină ce-au fost, cum au fost, le va trebui înmiit timp faţă de cel în care au făcut rău şi înzecit faţă de timpul în care răul făcut, ori trimis, unora care, de multe ori doar vinovăţia de a se afla în preajmă-le au avut-o. Puterea câştigată se va schimba în neputinţă şi căldura luminii soarelui furat în cel mai rece întuneric, ce le va îngheţa inimile, şi chiar privirile.
În urma clipei mele de plecare se vor întâmpla multe, nu vor mai avea timp, din acei care voiau sau gândeau, să facă altfel să fie cele ce mie mi le-au făcut. Mă voi bucura pentru cei care ar fi putut să facă un rău, căci aşa vor fi cu mai puţine păcate. Pentru cei ce au făcut răul, şi se gândeau să facă bine, n-am altceva decât o părere de rău pentru că, irosind timpul, vom ajunge să avem iarăşi timpuri împreună. Îmi pare rău şi pentru că atunci când va fi, viaţa cea nepieritoare îi va pune în genunchi şi ei nu vor mai fi ca cei de azi, când alegerea faptei încă era la îndemână. Prin apă şi prin foc de vor trece, promisele, în gând sau cu vorbă auzită, fapte, vor fi făcute.
Pentru cei care, vânzându-se, trufindu-se, ori mândrindu-se cu fapte care au adus răul, îmi este milă, ştiind ce le va fi viaţa şi ştiind ce le va fi moartea. Dacă ar avea curajul de a auzi despre cum se întrezăreşte viaţa de după moarte, ar putea învăţa că, atunci când viaţa îşi va bate joc de ei, când vor trăi răul pe care şi l-au făcut făcând rău, mai au la îndemână demnitatea, ultima fărâmă din omenia ce şi-au târât-o în şanţurile pline cu duhori ale plăcerilor neputincioase. Milă-mi e de cei care nici atunci nu vor putea să creadă în Dumnezeul ce l-au avut în ei şi de care n-au ţinut seama, crezându-se mai presus de orice, chiar şi faţă de ei, fiind şi eu un semen de-al lor.
Plec din lume... plec spre a mă întoarce în viaţă, acolo unde sunt eu şi unde înstrăinat este doar cel ce întoarce spatele vieţii, acolo unde singurătatea nu-şi are tărâm, unde cuvântul este cuvânt şi creează din clipa în care este rostit, şi nici un alt cuvânt, al altcuiva, nu-i stă împotrivă, nefiind nici el împotriva cuiva, nici măcar împotrivirea nu se ştie ce este. În viaţa spre care plec, fiecare este cel ce este, şi nu ceea ce este văzut, nici cum este văzut, toţi fiind un întreg şi nu o mulţime mai mare sau mai mică, după interese sau după dorinţa de a fi cineva, fiind toţi, pentru toţi cineva.
Înainte de plecare dau veste şi cine vrea să ia aminte să ia, cine nu vrea, are dreptul lui să nu o ia, alegerea e un drept al oricui, chiar dacă nici măcar el nu şi-o vede cu ochi buni. Ceea ce astăzi este aici, nu va mai fi în curând. Ceea ce va fi nu este uşor de înţeles oamenilor de acum, căci ceea ce acum e referinţă, nu-i dă nici puterea, nici dreptul de a şti ceea ce va fi. Nu se va şti când va fi, dar va fi şi pentru mulţi dintre cei de acum, pentru aceia ce vor alege viaţa, lăsând această lume trecutului, lăsând-o legilor care o duce la pieire.

miercuri, 22 mai 2013

Între nori şi ceaţa întunericului

În întunericul nopţii, oamenii şi-au ales să doarmă ca să nu-şi întrebe nici simţurile, nici simţirile, de nepăsarea lor faţă de înaltul cerului în care norii se pot aduna şi pot lua hotărâri de care oricine are motive să se teamă. Şi pentru că n-ar avea răspunsuri, nu-şi prea pune nimeni întrebări de-s norii furtunii ori doar călătoarele picături de apă ce, pentru a nu da apei prilej să se dedea la obiceiul oamenilor, lenevind, dormind, se ridică spre a se muta acolo unde e nevoie de a însufleţi ceea ce lumina soarelui, a ars spre a curăţi toată necurăţenia cuibărită în ascunzătorile bine dosite. Ba, chiar mai mult, vântului, care încearcă să-i ajute a-şi uita o clipă de lenea care-i face să-şi numească somnul odihnă, de cumva le dă semne despre ceea ce deasupra capetelor lor se poate preface în deloc potrivit vieţii, cuvinte de pierire în pustii, şoptit, ori uneori cu glas tare, îi spun, cuaceeaşi nepăsare cu care îşi apleacă privirile în jos când li se pare a fi bine, uitând de disperarea care-i face să ceară Cerurilor ceea ce nu mai au, ceea ce le lipseşte, ceea ce vor.
Şi ţin oamenii la alegerea lor, ba chiar obiceiuri şi-au făcut spre a fi făcute doar sub umbrela întunericului, legându-şi viaţa de necunoscut şi neputinţa de a vedea adevărul, punându-şi toată încrederea în ceea ce mâna simte şi gândul face să fie realitatea ce şi-o doreşte, pentru a-şi numi fapta împlinire, când are puterea aşa a o numi, ori doar simplă necesitate a trecerii fără înţelegere peste hotarele pe care viaţa le pune, pe care le transformă din când în când în prag ce singur se aşează, când mai sus, când mai jos, după cum omul se coboară ori se ridică, prin gândurile şi faptele ce-l definesc. Obiceiurile, pe mulţi, i-au convins deja să creadă că, noaptea, aşa cum toate pisicile par negre, aşa şi pragurile se lasă înşelate şi sunt pentru toţi la fel, că aşa cum alţii le trec şi ei vor fi lăsaţi să le treacă. Şi mulţi ajung prinşi în ştreangul pe care-l credeau doar o simplă jucărie a sorţii.
Fiindu-le, oamenilor, pe plac amorţirea somnului, prea mult n-a trebuit, nicicui a înţeles de ce omul fuge chiar şi de sine, ori de ce faptul că nu-şi vede umbra întinsă la propriile-i picioare îl face să creadă că făcându-se umbră a amintirii ce şi-o ştia când se lăsa luminat, ori căuta să se lumineze, pentru a da odihnei întâietate, chiar dacă şi altfel odihna ar fi de mai mare folos şi cu mai multă folosinţă omului. Cei ce-au gândit să mai stârpească răul, spre a-l opri pe om de la răul pe care îl alege ca încercare a puterilor, chiar dacă încercând adâncimea mării cu degetul piciorului, nu-i e îndeajuns că simte clipocitul apei şi ajunge, crezându-se stăpân pe ceea ce nu poate fi stăpânit, să se înece, au găsit a fi bine să-l adune pe om, noaptea, de pe drumurile pline de ispite. Dar şi cei care au gândit să se pună de-a curmezişul drumurilor, mai cu sârg au muncit în a convinge că noaptea e timpul somnului, numindu-l doar pe acesta odihnă şi doar acestuia dându-i însemnătatea normalului şi firescului, pentru a se şti apăraţi, în lucrarea lor de împuternicire a ceea le e de folos şi folositor spre a-i avea pe cei ce uşor se lasă pradă somnului drept slujbaşi şi împlinitori de dorinţe străine de chiar gândurile lor, de chiar simţirile lor.
Abia în zori, când lumina zilei caută să înţeleagă noaptea, când caută să afle cât de sus au vrut norii să ajungă şi cine i-a convins să coboare, ori să plece, ori să năvălească furioşi, stricând ceea ce nu era stricat, unii dintre oameni, mai mult din obişnuinţa de a-şi arăta că nu şi-au pierdut puterea de a-şi roti capul, ori doar privirea, o privire aruncă spre cer, luând lumina care-i ajută să nu se împiedice de orice, drept ceva ce li se cuvi-ne prin simpla existenţă. Dar dacă văd stricăciuni, dacă somnul nu le-a fost aşa cum vroiau să fie, dacă dacă fruntea le spune că pragul de sus nu este cel care opreşte apa ori noroiul să dea buzna peste ei, privirea face înconjurul orizontului, împrăştiind înspre razele luminii vinovăţia de a veni prea repede şi de a spulbera gândul că noaptea e mai mare, aşa după cum se cade a o avea cel ce nopţii-i dă şi respectul pe care luminii nu-i prea dă mâna să-l dea.
Şi chiar dacă norii se ridică, umbra lor şi-o lasă, atât de aproape de oameni, că îi cuprinde cu totul. Doar că din somn plecând direct în viaţă, mai că se bucură că nu-i lumină întru totul şi nu se văd urmele în care somnul şi dorinţa de a dormi s-au întipărit ca o pecete înfricoşată că, de-ar fi să fie ştersă, şi s-ar trezi cel pecetluit, n-ar mai fi ţinută la mare cinste de cei văzuţi sau nevăzuţi, de cei care, prin ea, amprentă pe oameni îşi pun şi pe oameni îi ţin din scurt sau îi îndeamnă spre fapte de care trebuie cineva să dea socoteală.
Dimineaţa este cea care dă în vileag pe cei care îşi dorm gândurile, crezându-se limpezi precum apa izvoarelor din munţii ce poartă pe creste, în coroană albă, strălucitoare, imaculată, modelul de curăţenie ce doar nălucirea celor ce-şi spun, dar nu pot dovedi că au ceva ce se poate asemăna, o poate lăsa la vederea adormiţilor care preferă moartea ca soluţie a vieţii, pentru a nu renunţa la năravul de a se crampona de ceas şi calendar, pentru a împărţi timpul, trăirile fiind doar poveşti pe care nu le cred, poveşti pe care, de le e dat să le trăiască, le numesc întâmplări ciudate şi ispite fără folos. Doar dimineaţa, cei ce ştiu că somnul este sicriul în care viaţa se lasă îngropată când omul nu-i mai vede rostul de a fi trăită şi-i vrea doar numele pe care-l dă faptelor ce le repetă mereu şi mereu, până când nici măcar faptele nu se mai lasă pe mâna lui.
Între ceaţă şi nori, dacă-i noapte, mulţi sunt cei care cred că sunt legături fireşti. Cred doar, fără să ştie, nefiindu-le decât rar, dacă ceva-i fură somnului, văzute, printre şuvoaiele de întuneric cărora le dau ascultare şi se gonesc singuri în adormire. Puţini, dar pe deplin înţelegători, sunt cei care ştiu că întunericul dă ceţii putere de a se arăta ca orice, chiar şi ca nor, ori ca umbră, ori ca vietate zburătoare de colo-colo, ori ca pasăre ce se coboară până ce se face una cu praful drumurilor pe care dimineaţa paşii de om calcă. Ceaţa pe care norii ploilor o lasă nu stă să fie atinsă de om, nu se lasă niciodată depărtată de vânturile ce dinspre pământuri curate se pornesc spre a curăţi alte pământuri. Oamenii neprieteni cu somnul nu se lasă înşelaţi de norii care umbresc lumina şi închid orizonturi, neavând nici o picătură de apă ce s-ar putea dărui pământului, mult prea însetat uneori. Cei ce dorm mai tot timpul nori numesc şi ceaţa de care se bucură ca fiindu-le de folos. Unii trăiesc o viaţă şi nu văd diferenţa între nori şi ceaţa întunericului. Între ceaţă şi nori, dacă-i noapte, mulţi sunt cei care cred că sunt legături fireşti. Cred doar, fără să ştie, nefiindu-le decât rar, dacă ceva-i fură somnului, văzute, printre şuvoaiele de întuneric cărora le dau ascultare şi se gonesc singuri în adormire. Puţini, dar pe deplin înţelegători, sunt cei care ştiu că întunericul dă ceţii putere de a se arăta ca orice, chiar şi ca nor, ori ca umbră, ori ca vietate zburătoare de colo-colo, ori ca pasăre ce se coboară până ce se face una cu praful drumurilor pe care dimineaţa paşii de om calcă. Ceaţa pe care norii ploilor o lasă nu stă să fie atinsă de om, nu se lasă niciodată depărtată de vânturile ce dinspre pământuri curate se pornesc spre a curăţi alte pământuri. Oamenii neprieteni cu somnul nu se lasă înşelaţi de norii care umbresc lumina şi închid orizonturi, neavând nici o picătură de apă ce s-ar putea dărui pământului, mult prea însetat uneori. Cei ce dorm mai tot timpul nori numesc şi ceaţa de care se bucură ca fiindu-le de folos. Unii trăiesc o viaţă şi nu văd diferenţa între nori şi ceaţa întunericului.

luni, 20 mai 2013

Trezindu-te, printre cuvinte...

Din praful amănuntelor mă adun pe mine, oricând trebuie să ştiu mai multe. Am învăţat, din toate câte mi s-au întâmplat, din toate câte ştiu că s-au întâmplat, că nici un adevăr, celui care pot fi într-o anumită clipă, nu se arată dacă nu sunt, cu toate, întru totul, eu, fără farduri, fără mască, fără ceea ce las pierdut, fără ceea ce se pierde prin fapte, fără ceea ce se ia, fără ceea ce se poate fura. Din resturile adevărurilor, din spusele fără motiv, din pulberea drumurilor pe care paşii bătuţi pe loc au ridicat-o, câteodată din urma noroiului care, uscat de mult s-a împrăştiat, a lăsat pete şi urme, redescopăr, când, uneori, întâia oară spun despre ceea ce a stat sub poleieli şi neacceptate convingeri, trecutul. Iar din nuanţele lui, viitorul, de cele mai multe ori altfel, de cele mai multe ori cu totul diferit, se arată precum razele soarelui printre norii plini de cenuşa gândurilor care pot preschimba albul fulgilor de zăpadă în smoală arzândă şi greu mirositoare.
Tocmai aşa, pe când stateam în cumpănă, neştiind de ce se adună, unul lângă altul, cuvintele care îmi povesteau cu totul altceva decât puteam să desluşesc, în lumina unui apus care ardea privirile, ca fiindu-mi orizont al timpului care purta pe azi spre mâine şi nici atunci nu-l deosebea de mâinele mâinelui, mi-a fost dat să te văd conturându-te şi luând formă din rotunjimea literelor şi arătându-te ca fiind reală aşa cum cuvintele se prindeau în horă sau, de erau făcute să se joace, spre a lăsa drumurilor dreptul de a se contura, se jucau şi trăgeau gândurile din margini înspre aproape, alungându-le pe cele care ţineau morţiş să nu ajungă undeva de unde nu le-ar mai fi luat nimeni în seamă. Şi-ai apărut întâia oară dormind... adormisei în aşteptarea cuvintelor care ştiau că ai venit ca în cale-mi să vii... Dormeai...liniştea somnului tău mi-a redat şi mie liniştea...
Mi-aduceam aminte începuturi, mi-aduceam aminte fapte, îmi erau tot mai clare vorbele ce se puneau să rostească viitorul cu o siguranţă de care nu mă ştiusem niciodată în stare să o am, pe care niciodată nu mă crezusem în stare a o avea. Se scriau vorbele singure şi singure-şi găseau rostul de a se lăsa timpurilor viitoare, acele timpuri care, pentru cei ce le vor fi cititori, vor fi timpuri în care vorbele vor fi urme ale faptelor şi în care te vor găsi ca pe cineva care, regăsită prin scrisul unor cuvinte care treceau în ochii multora drept năzuinţă ori nălucire, ori chiar o plăsmuire pentru a îmbogăţi o poveste scrisă în grabă. Scriindu-mi vorbele, te-am văzut trezindu-te, printre cuvinte care-şi aduceau viitorul într-un prezent pe care chiar şi eu îl aveam, cu aproape totul, neînţeles, aşa luându-mi speranţa că altcineva l-ar fi înţeles.
Exişti, şi chiar dacă, acelora care văd existenţa ca prezenţă, ar trebui să te descriu, însă nu o fac. Nu mă tem, nici de vorbe, nici de judecăţi, nici de semnele discrete ce tâmplei mele se alătură, trimise cum îmi întorc spatele, şi nu găsesc temei pentru a o face. Aşa cum doar eu ştiu ceea ce sunt, de unde vin şi încotro îmi este drumul, tot aşa ştiu, din clipa în care printre cuvinte te-am simţit păşind, că nu-mi mai pot găsi cuvintele care să nege existenţa ta, neavând eu puterea de a te întoarce din drum, neavând eu puterea de a sta cu ochii ţintiţi spre cei ce te neagă, gândind că mi-ar fi mai bine a renunţa la tine, la a vorbi despre tine, doar pentru a le da satisfacţia că m-am lăsat convins de ei. Nu am cum să fiu convins, fiindu-mi convingere semnul ce-l regăsesc în fiecare cuvânt pe care-l scriu, ca bucurie împlinitoare prin fapte, desăvârşite prin trăiri care, doar ştiindu-şi existenţa, pot să se lase ştiute chiar înainte ca timpul să şi le aibă ca măsură a trecerii înspre mereu cele ce au fost, urmând să mai fie.
Trezindu-te, printre cuvinte s-au regăsit speranţele vieţii şi, printre cuvinte, alături de ceea ce eu spun, tu, celor ce pot asculta citind, despre ceea ce eu uit să-mi amintesc, le spui, redându-le puterea de a se privi pe ei în viitor, înainte de a se gândi la ceea care le-a fost trecutul. Împreună, noi, nici nu mai are rost să caut cine dă viaţă cuvintelor, unindu-ne prin unirea ce va fi dată ca să nu se mai vadă semne şi nici să se judece cele ce n-ar fi niciodată de judecat, punem în contul vieţii amănuntele de care oamenii rar vor să mai ştie şi tot mai rar le cred bogăţie pe care n-o pot pierde, ci doar s-o arunce pot, aruncându-se pe ei în golul căruia nu vor să-i lase liniştea ce l-ar acoperi pentru totdeauna.
Regăsindu-mi amănuntele care mă definesc, ştiu ceea ce sunt ştiind ceea ce eşti, ştiu ceea ce voi fi, ştiind ceea ce vei fi. Nimic nu este schimbat, nimic din ceea ce s-a făcut prin vorbe şi învăţături altfel decât ne-a fost dat, de la începturi, începuturi care ne sunt amintire nepieritoare, nu se va lăsa pierdut de noi. Tu exişti, ştiu acum că venirea ta, în acea clipă când întregului regăsit nu-i găseam motiv de prezenţă aici, aici unde se bat cap în cap cele ce sunt tot mai rele cu cele dorite a fi tot mai bune, n-a fost deloc un simplu gând care să pună mască laşităţii ce nu ne-o recunoaştem. În curând, realitate vei fi!

duminică, 19 mai 2013

Înspre viitor prin trecut

La timpul viitor, cu tine, despre tine, încă nu pot vorbi. Nu te gândi şi tu, aşa cum cei mai mulţi gândesc, că motivul e că nu ar exista un viitor... Putem vorbi despre viitor, dar şi despre asta vorbind, prezentul şi chiar trecutul unor fapte se face ştiut, se face ca şi întâmplat, astfel că totul există, dincolo de existenţa pe care ne-o ştim din amintirile vieţii, care nu se lasă puse în nici un fel în tiparul vorbelor. Chiar şi vorbele tale au înţelesul unui prezent continuu iar eternitatea ia locul acestui scurt trecut în care n-am făcut nimic iar aşteptarea pare coşmarul unui vis căruia trăirile noastre îi vrea sfârşitul, pentru ca viaţa să-şi regăsească adevărul zilelor şi adevărul nopţilor, definitorii peceţi pe timpul de-acum şi pe cel de totdeauna, cel ce a fost şi cel ce va fi.
Oricum şi oriîncotro ne-am arunca privirile, tot nedumeriţi neam întoarce înspre noi, găsindu-ne precum ne ştiam, în amănunte care mai de care ciudate prin detalii, ascunse fiind, până când noi nu dăm existenţă faptelor, chiar în noi. Şi le-am regăsi, la un loc sau risipite în pasul gestului, ori în gestul pasului, fără putinţa de tăgadă, fără dorinţa de împotrivire. Şi mereu aceleaşi, ale prezentului, dar fără să se simtă rupte de trecut, chiar dacă se dovedesc definitorii pentru viitorul care nu se lasă acum cuprins nici căutările minţii, nici de scornirile gândului, mereu pus pe socotelile potrivirilor şi nepotrivirilor.
Rătăcitoţi de noi înşine, aşa cum suntem acum, însinguraţi de-a binelea şi, prin faţă, la fel ca prin spate, vorbiţi ca fiind de neînţeles, nu ne simţim având în obiceiuri. Şi tocmai ele, obiceiurile faptelor ne dau măsura a ceea ce suntem. În ele ne regăsim când ne doare trecerea zilei de ieri, prin ele suntem noi, la ceasul când, devreme, razele soarelui dă munţilor curajul de a încerca să le arate oamenilor care nici de ei, nici de înălţimea lor nu au uitat, că tot mai greu este să tragă aer în piept, seara, fără teama nopţilor pline de coşmaruri în care adevărul se simte ca o cădere în gol, fără prag şi fără izbitura de final. Căutând să ne regăsim, chiar şi aşa de rar, ni-i dat să înţelegem că avem toate motivele, vechi, dincolo de lume, să ne căutăm.
Extreme emblematice sunt gândurile când stau legate, pe de o parte de vorba lumii, pe de altă parte de ceea ce simţi, ceea ce simţi şi contrazici, contrazicându-ţi simţiri de care, dacă te-ai lua după tine, nimic n-ar fi să te sperie, dar aşa te laşi căzută în temeri şi întrebări la care tu răspunsuri nu găseşti. Aşa ajungi să crezi că bune-s cele spuse de unii, de alţii. Dar, din acest aşa, ajungi uneori să pui oprelişte dorinţelor şi piedică părerilor despre tine şi despre faptele care prin tine ajung să se ţină scai una de alta, nevoind să se rupă de lanţul ce doar trage de ele, dându-le impresia că nu-s decât rătăciri ale tale.
După cum bat vânturile, mai mult ca sigur, te întrebi de ce simţi că ploile toamnei vor veni să îngheţe ultimele speranţe şi din această simţire alte şi alte gânduri laşi să te apese. Sigur, mai mult ca sigur spun, din acelaşi neînţeles trecut deja întâmplat al faptelor care vin din viitor! Viitorului, când va fi prezent, de-i vom căuta trecutul, de-l vom găsi tot în viitor, oare cum ne va fi să numim trecutul? Oare vei putea să te înţelegi, judecând ca acum, că vei face ceea ce vei face, aşa cum deja ai fi făcut?
Adineauri parcă s-a întâmplat să dăm unul de celălat, într-o vreme în care tăcerea se făcea cuvânt, avându-şi nevoia de a se defini ca motiv şi a se motiva ca existenţă, sub tăvălugul unor schimbări care-şi căutau trecutul, întrebându-ne despre viitorul ce ni-l făgăduiam şi nu ne iertau când mereu ne întorceam, căutând să regă-sim clipe cărora credeam că ne-am putea îndatora, că dându-le suflet spre a reînvia, pe cei ce-am fost vor putea repune în drepturi în cei ce vom fi... Adineauri acum, cândva, târziu vedeam totul pe atunci...
Ne mai este greu să înţelegem acum ceea ce va fi? Ne mai este greu acum să ne acceptăm ca departe, doar ca amintire din ceea ce a fost? Ne vom mai putea mira că n-am avut ceva care să fie nou, când, redobândindu-ne dreptul de a visa, faptele realului in-contestabil vor fi asemenea realităţii viselor pe care, rar, dar convingător ni s-au arătat şi ni s-au preumblat prin gândurile pe care le fugăream, sperând că se vor speria, numindu-le ca fiind merse prea departe şi năluciri de clipă a dorinţei ivită din trăiri omeneşti?
Am încă timp să mă întreb, ai încă timp să nu crezi, despre tre-cutul care se va face repede viitor şi despre viitorul care ne este cunoscut aşa cum, acum, sunt prea bine ştiute faptele trecutului. Încă, doar încă este măsura timpului care nu dă aşteptării prea mari speranţe, care nu dă şanse uitării şi care taie orice avânt alegerilor pe care mintea le-ar mai putea face, pe care mintea, de nu le-ar avea, le-ar născoci, aşa cum, cândva, ne-o ţineam de ajutor, spre a nu călca strâmb, după cum ştiam că strâmb numea lumea orice nu era asemenea pasului ei, acel pas căruia-i dădeam putere de a ne fi legământ. Clipe, încă, doar, mai sunt...

vineri, 17 mai 2013

Focul de ieri, scrumul de azi

Caută înspre departe spre altcineva, chiar spre oricine, dar mai bine spre cel ce nu ai avut niciodată de ce să îl cunoşti, dacă vrei să îţi aduci aminte de mersul pe care ţi-l tot făgăduieşti, de drumul pe care-l tot cauţi, de luminile orizontului nemărginit şi de întunericul a ceea ce rămâne în urmă, trecut prin focul vieţii trăite prin propriile simţiri, zi de zi.
Rămasă în urmă e vremea căutărilor pe care le-am înţeles, şi înţelese au fost până când ai început să le baţi cap în cap cu vreascuri de trăiri şi sensuri de dorinţe, cu învăţări şi învăţături fugare, cu obiceiuri şi obişnuinţe scoase din cufărul cu vorbe date spre ţinere de minte, toate fiind acelea care, din când în când, când nu erai amorţită de amintirile nedesluşite ale trecutului, le voiai înţeles şi lăsate la o parte până ce puteai să simţi că viaţa nu se trăieşte nici pe apucate, nici pe furate, nici pe sărite, că viaţa e un azi care nu se regăseşte într-un mâine confundat cu ieri. Rămasă în urmă e vremea în care vorbelor le căutai fapte spre a nu fi vorbe aruncate în vânt şi spre a se avea, prin fapte şi prin tine, ca motiv al împlinirii întru menire şi destin.
Iar dacă vrei să vorbim deschis, încearcă să te adui, la un loc, cea care erai, cea care ai fost, cea care eşti... Adună-ţi şi ideile, şi gândurile, şi vorbele, şi faptele... Eu nu vin să judec, nu vin să aduc argumente, eu sunt doar martor... Nu martorul judecăţii, nu-i cinstit, faţă de mine în primul rând, să-ţi arăt eu un drum, să spun eu ce văd că e rău şi ce văd că e bine. Numai tu, tu, parte din întregul care toţi suntem, căci în toţi o parte din întreg este, mai mult ori mai puţin, după cum punem sau nu punem frâu sufletului, poate să-şi găsească acel adevăr, parte din adevărul întregului, şi nu un adevăr care n-are nimic de-a face cu „totdeauna” şi nici cu „pentru mai toţi”. Adunându-le pe toate, haide, vezi tu, care sunt cele adevărate, nu lăsa pe niciuna deoparte. Martor sunt tocmai pentru a-ţi spune că toate sunt ale tale, că, deşi s-au bătut cap în cap, după cum simţeai că bate vântul, le-ai fost, întru totul, apărătoare şi, de nu ţi-au mai părut bune, doritoare de uitare.
S-au întâmplat multe, spunem toţi când nu mai avem în ce, unde, şi cum să ne mai ascundem şi apărăm de noi înşine. Şi tot pentru asta, oricui găsim o vinovăţie care, dacă nu e destul de mare, măcar ştim că o putem lua drept punct de sprijin al paşilor noştri. Şi pentru noi păstrăm toate atu-urile, ba chiar aşii pe mânecă, pentru a ne încorona ca regi, ori împăraţi, după cum ni se pare a fi mai bine, ai adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iubirii... Nici nu mai contează că aşii au aceeaşi culoare şi sunt de câteva ori mai mulţi decât necesari şi fireşti, nici că vede oricine aerul de trişori ai propriei realităţi... Doar aerul de nevinovăţie contează, doar culoarea dimprejuru-ne e importantă, ca să se dea, de departe, drept aură. Chiar dacă e fum, chiar dacă mai are şi miros, chiar dacă doar scânteile dau lumină...
Trecutului ne-am avut, şi eu, şi tu, ca datornici, fiindu-ne nouă datori cu toate cele ce ne-au fost fapte şi urmări. Azi, ceea ce suntem, suntem ca un tot a toate, cu sau fără alte datorii, în sensul adevărurilor de demult, ori ale celor pe care, acum trăind, le avem de partea noastră ori împotrivă-ne. Şi-n lumina lor am văzut, şi doar de asta pot eu să vorbesc fără să iau la bani mărunţi esenţialităţile trăirilor, cum te-ai pus să faci, din reguli, când ciocan, când nicovală, când săbii cu tăiş lucitor, dornic de a se arăta de folosinţă spre a forţa mersul paşilor mei pe drumuri înstrăinării de principii şi valori care şi-au arătat, în anii trăiţi, măcar omeneşte mai mulţi decât ai tăi, roadele ce azi, ştii bine, sunt deja rude bune cu eternitatea...
Iartă dacă încă nu te-ai hotărât pe care drum vrei să mergi. Iartă, iartă cu adevărat, nu lua uitarea ca pe o iertare pe care, din mărinimie, tu spui că o dai celor care nu ţi-au fost decât neiertători. Pe tine iartă-te, asta ţi-o spun eu, dacă vrei să vezi cine, într-adevăr, ţi-a greşit, greşind faţă de viaţă, ca să ştii dacă iertarea pe care nu ştii să o dai, e de fapt iertarea pe care o cauţi, însă de primit nu o primeşti, fiind sigură că nu ai de ce să fii iertată, fiind prea sigură de calea cea bună pe care eşti tu, calea pe care alţii chiar nu se gândesc să meargă. Iartă, încearcă să vrei, doar aşa vei şti dacă poţi mai mult şi cât de mult poţi.
Nu îţi mai aminteşti multe, de mine şi despre mine tot mai puţine, spun cei cărora le vorbeşti. Dar ţi-au spus, oare, cei cărora le dai credit chiar viaţa ta, că se vede uşor, nici nu-ţi închipui cât de uşor, că te joci de-a uitarea ca să-ţi ascunzi trecutul care, şi cât era una cu viaţa ta, doar cuvinte auzite îţi lăsa să ai, când doar cuvintele altora le puteai rosti, aceeaşi fiind cei ce te sărăceau de propria-ţi putere de a fi, tu, însăţi tu?
Au rămas cele încă nespuse, nespuse. Eu am timp să le spun, şi le voi spune... Doar tu să mai ai timp, că să poţi să faci să-ncapă în bagajul tău şi alte păreri, ca să ştii nu doar cum crezi că eşti văzută ci cum ai fost şi cum eşti, de alţii văzută. Cei ce nu îţi spun nimic, crezi tu că-ţi sunt adevăraţi prieteni?

Semn de îngheţ şi dezgheţ

Mai târziu, e adevărat, mai târziu decât ar fi fost să fie, mai târziu decât acel timp promis a fi dăruit regăsirii firescului care se mai şi joacă, uneori, de-a v-aţi ascunselea cu datul dat alegerilor pe care nu le mai putem schimba, cu o clipă mai târziu decât se pregătea gândul să plece în alte preumblări, dar încă se mai întreba de ce ar fi bine să plece, te-ai regăsit în cuvintele care îmi regăseau mereu prezenta existenţă, undeva la margine de lume, pe treptele scării pe care urcă cine vrea şi coboară cine nu poate să se simtă bine acolo, sus. Tu ai readus ceea ce rămăsese, din uitatul şi trecutul ieri, în amintirile făgăduinţelor, eu acum doar îţi spun ceva ce, dacă stai o clipă locului, amintindu-ţi legea firii, nu îţi mai ai îndoieli: ceea ce ţi-ai spus rămâne ca şi spus, nu doar ceea ce un om aude, fiindcă ceea ce aude, în Ceruri e deja auzit, alăturat cu tot ceea ce s-a mai auzit... Iar tu atât de a-proape de Ceruri eşti...
Am uitat şi eu, prins între cuţitele ghilotinante ale vieţii de zi cu zi, multe... Am uitat mai ales că timpului nu-i avem măsura potrivită, ea e aşa cum cineva s-a găsit să i-o facă, după mersul stelelor dar mai ales după trăirea oamenilor din timpuri mai vechi decât ale lui, după cum era cald, sau era rece, după cum ploaia era în vremea ploii, zăpada în timpul zăpezii şi arşiţa în timpul arşiţei, după rânduieli ce s-au păstrat, şi omului nu-i dădea mâna să le schimbe, din începuturi şi naşteri ale vieţii. Ori acum, obişnuit eu fiind cu rânduiala, orânduirile şi curăţenia vechilor oameni, căutând mereu, printre pulberea de stele, adevărurile fugărite de gândul oamenilor, am uitat că trece timpul oamenilor şi nu se mai potrivesc, în nici un fel, nici ceasurile, nici calendarele. Amintindu-mi tu că pentru tine exist, mi-a venit să te întreb cât arată ceasul tău, dar am tăcut... Îmi era clar că unul dintre ele, acela care-ţi măsoară timpul trecerii mele, a stat. Ceea ce nouă ne este mai greu să înţelegem este că ceasurile nu se opresc aşa, că le vine lor ideea să se oprească... Se opresc, ba chiar îngheaţă, ca să se facă loc arderii rămăşiţelor altor alegeri. Tu ai ales ceva ce acum, încet parcă, cenuşii îşi lasă ultimile scânteieri.
Rămăseseră multe în urma vremurilor, parcă şi noi de lăsasem duşi, pe valul ademenitor, de creasta căruia se tot agaţă corăbii aproape putrezite de nisipul în care s-au îngropat când n-au mai putut să plutească, îngreunate de gândurile celor care le opreau să se piardă în zările de dorul cărora, de multe ori, se şi înecau. Corăbii vechi se văd, dar se văd şi bărci încropite din resturi, cu vopseluri scumpe făcute să fure ochii, pe din afară date, şi cu nume zugrăvite în litere ce-şi ţin conturul în mare strălucire ca să nu fie la vedere golul dinspre înăuntru. Şi toate se cred, aşa cum le-au lăudat cei ce le cârmuiesc, arcă salvatoare, care ca nici o alta nu-i, căci nici o alta nu e, în afară de ea, salvatoare din toate câte pot lovi pământul vieţii oamenilor. Tot atunci, când rosteai tu cuvintele, mă întrebam, şi parcă te-aş fi întrebat, despre cântecul acela, ce părea pentru mulţi de sirenă, pentru tine marş de triumf... Mă întrebam, ştiind că uşor faci diferenţa între albul înegrit de alţii şi negrul ce vrea să fie alb, cum de n-ai văzut că o lebădă, una care doar lucea în razele soarelui şi părea albă, ţi-l cânta...
Indiferent câte spuse mi-a fost dat să aud, câte am ascultat şi câte a trebuit să ascult, de spusele tale, chiar şi acum, în timp trecut celui în care le-am auzit, ascult, la spusele tale mă întorc şi iau aminte. Vorbindu-mi despre tine, în felul în care tu ai fost, firesc, tu, iar eu, tot la fel de firesc, am fost eu, mă simţeam a fi eu în locul tău, mă simţeam întocmai trăitor pe unele, sau în felul în care eu le puteam trăi. Mă gândeam şi mă tot gândesc la toate câte au fost să le facem, şi parcă le simt greutatea. Şi mă mai gândesc la toate câte acum le facem, fiindu-le timpul să le facem...
Aproape că uitasem să-ţi spun că mai toate cele ce rămân nefăcute nu se lasă uşor convinse să nu-şi ţină promisiunea, noi oamenii uităm de noi, uitând de cuvântul nostru, uitând de dorinţa noastră, ba, de multe ori, o punem pe seama timpului trecut, pe nefăcutele fapte ale trecutului, sărăcind de adevăr un prezent care, spre a ne trezi din amorţeala nevredniciei noastre, ori beţia iluziei că ne-a fost adus cerul la picioarele noastre, ne aşteaptă la colţul primei rătăciri, în mijlocul primei răscruci, ajuns, pe drumul cel drept, înaintea noastră, spre a ne face să mai privim şi în oglindă, nu doar să ne promitem că o vom face... Şi tocmai el, de noi, cei care-l trimitem pe căi străine, nu fuge, ci ni se dă şi redă, spre a nu ne şti cu totul şi cu totul săraci, iertându-ne de vinovăţia grea a trufiei. Greu însă e ca noi să ne iertăm, greu e ca noi să ne înţelegem pe noi, când nimic nu ne e sprijin, când lunecăm pe panta alegerilor drumurilor... Abia în fundătura lor ajungând, ne ştim adevărata măsură... Acolo, doar lumina prezentului fugărit de apucăturile noastre, ne mai poate arăta cum să ieşim la drumul cel mare... Aproape că uitaserăm amândoi, fiecare după cum ne-a fost viaţa şi după cum ne-a fost să o trăim, că existăm în prezent... Şi totuşi te-ai regăsit în cuvintele ce-mi regăseau mereu prezenta existenţă... Faptele ne aşteaptă!
Flag Counter