Malurile îţi poartă amintirea încercărilor de a te prinde cumva de pletele sălciilor ce se unduiau peste curgerea înspumată a râurilor revărsate ale vieţii. Te ştiu la fel de bine şi de când încercai să-ţi înfigi picioarele în prunduri ca să rezişti vâltorii vârtejurilor ce-ţi năuceau până şi lacrimile ce ţi se prelingeau pe obraji, reconturându-ţi sânii.
Te ştiau toate adierile de vânt, te ştiau toate furtunile, căci toate ţi-au mângîiat sau lovit privirile ce ţi le ascundeai de dezmăţul întunecatelor imbolduri la supuşenie oarbă. Poartă şi acum, în curgerea lor peste câmpurile depărtărilor, aripile-ţi tăiate.
Dintotdeauna te ştiau razele lunii care te găseau şi te lăsau trează, de pază la dorinţa de libertate ce încercai să o eliberezi din zăbrelitele carcere. Pe firescul luminării lor poartă însemnul durerii imposibilei fugi din gheaţa ce o simţeai tăindu-ţi picioarele.
Soarele te poartă în amintire cum în toiul verii, sub arşiţa neîndurătoare îţi frământai gândurile către umbrele îndepărtate ce căutau la tine, pline de scorţoase dorinţe. Şi te ştia dintotdeuna ca nevoind să laşi mâlurile soioase să te cuprindă.
Din vremuri vechi, purtai cunună strălucitoare şi străluceau pe lângă tine visele. Visau şi fluturii, albinele îşi alergau drumurile continui, visau vulturii ce deasupră-ţi se opreau spre a te apăra. Visau copacii şi înfloreau în miez de iarnă, simţindu-ţi căldura ce o dădeai luminându-i. Când se opreau, pe malurile apelor, lupii înfomeţaţi visau şi nu-şi mai doreau vânatul spre care alergau.
Ţi-aduci aminte când, sub viscole de soartă, pe mal, alergând sau în pas domol, după curgerea apei ce-ţi era paznic, un Lup, altfel decât ceilalţi, Alb, nu te scăpa din privire? Ţii minte cum îl alergau vânătorii ce şi-l doreau ca trofeu de mare preţ? Mai ţii minte săgeţile şi gloanţele ce se opreau în faţa lui şi se întorceau, omorându-i, pe vânători? Şi ţii minte cum alerga să prindă săgeţile otrăvite ce şi în tine le aruncau, când te vroiai apropia de el?
Când Lupul Alb a trebuit să lupte cu haitele de lupi negri, semn de moarte pe tine au vrut să facă. Şi tot atunci au vrut să-ţi cresteze în destin ţărâna mormântului. Ţi-au îngheţat apele din jur şi în durerea ticioarelor ce se tăiau de marginile gheţii, ţi-au tăiat tot spatele ca să-ţi ardă pentru totdeauna aripile. Au căutat prin tine muguri de floare, să ţi-i fure sau să-i facă muguri de spini.
Cu spatele ars şi cu pântecul prins în platoşă strângătoare, te-au arătat alor lor şi te-au pus la zidul pe care se zăreau umbrele celor ucişi pentru vina de a nu se ascunde în întuneric. Acele trei acvile ce vegheau din înălţimi ştiau cât e de mare dorinţa celor ce puseseră mâna pe pietre, şi s-au aruncat la picioarele lor învelite în tină. Când ochii ţi i-ai ridicat i-ai văzut pe ţintaşi la pământ şi ai văzut cum acvilele îţi făceau umbră spre a-ţi alina durerea arsurilor.
Se ridicau în văzduh când i-ai întrebat de Lupul Alb. Te-ai gândit că el ţi le trimisese să vegheze trăirea-ţi? Ţi-au şoptit atunci, şi i-au auzit bine: Omul care eşti s-a curăţat şi acum iertate i-au fost rătăcirile, căci sufletul i-a rămas, chiar şi aşa, luminat...
Fugeai spre zările largi şi-ai trecut prin ape moarte ce şi-au agăţat nemişcatele îmbâcseli pe tălpile tale. Vieţăţi nemaivăzute ţi s-au urcat pe picioare şi s-au cuibărit sub platoşă să-ţi îngreuneze fuga. Auzeai tropotul paşilor ce te urmăreau să te prindă... Auzeai, prin păduri, strigătul de luptă al libertăţii. Ţi-ai întors capul, de teamă să nu te ajungă paşii şi câteva clipe ai avut privirile arse. Ai auzit ţipete nebuneşti, răcnite de bărbaţi ucigaşi şi te-ai cutremurat, te-ai ascuns să nu le mai auzi. Când au încetat ai continuat să alergi, dar te-ai oprit când ţipătul de ajutor al unei mame neajutorate te-a ajuns din urmă. Ai crezut că neajutorarea este adevărată, şi când stăteai să vezi de unde vine, şerpii, din ierburi, ţi-au legat pricioarele cu odgoane răsucite de jur împrejur.
Îţi sfâşiau trăirea când cântecul îngerilor te-a făcut să-ţi deschizi ochii. Urechile ţi s-au desurzit şi ai auzit chemarea din depărtare, chemarea ce doar Lupii Albi o pot striga. Atunci ai înţeles că doar depărtarea îţi va fi casă. Atunci ai înţeles că şi sirenele se plâng de boli lumeşti ca să oprească pe corăbieri când nimic nu-i mai face să se lase atraşi.
Dureri de om ai avut când ogoanele ţi s-au tăiat iar platoşa a fost desprinsă de pe tine. Ai simţit atunci otrava vietăţilor ce se cuibăriseră sub platoşă. Platoşa a luat-o soarele şi-a topit-o, vietăţile le-a luat vântul şi le-a îngheţat. Otrava se încăpăţânează să omoare încă, dar cu fiecare vis, cu fiecare trăire, se otrăveşte cu neputinţa-i de a mai fi otravă.
Aripile-ţi tăiate nu mai pot creşte acolo unde crescuseră cândva. Dar cresc iarăşi, perechi, ca zborul să-ţi fie lin şi înalt. Pe malul cel înalt pecetluit îţi va fi zborul. Deasupra apei ce s-a domolit îţi vei primi darul cel mai de preţ, ce pentru totdeauna va fi semnul tău de nemurire. Şi luna şi soarele vor fi purtătorii coroanei ce ţi se va pune pe frunte, când porţile Cerurilor se vor deschide. Iar vântul, dând vestea înflorii mugurilor de floare, va arunca în pustiu tot ce-a mai rămas din întunericul ce ţi s-a încuibărit în cutele frunţii.
Şi aripile-ţi cresc. Mugurii ce vor înflori au nevoie de lumina Înalturilor. În zborul tău le vei înţelege bucuria înfloririi...