N-a venit încă vremea. Doar acesta-i motivul pentru care tu zici că nu-i nimic adevărat, iar întâmplările mă fac să bat pasul pe loc. E doar prea devreme pentru acceptarea unui adevăr care iese din tiparele lumii, e prea devreme pentru a înţelege lumea că legile pe care şi le-a dat pentru a se putea justifica neînţelegerea sensurilor vieţii sunt caduce şi într-un total dezacord cu viaţa. Încă trăim, tu, eu, noi toţi, sub nebuneasca idee de a uita de noi, lăsând faptele trupului să se lase duse de valul minţii, spre a face ce n-ar trebui să facă ori de a nu face ceea ce ar trebui să facă. Încă negrăbindu-te să cunoşti mai multe decât ştii, amăgindu-te cu o învăţătură care bună-i este acestei lumi, stricate, doar pentru a se amăgi că nu s-a stricat, bună doar pentru a fi praf în ochii celor care nu şi-i închid, acceptând, fără cercetare, o credinţă omărâtă prin cuvinte şi trădată prin fapte, şi tu, şi eu, dar şi mai mulţi decât doar noi, ne lăsăm împovăraţi de un drum ce şi-a luat coada în gură şi se tot învârte printre aceleaşi false trăiri, spunându-şi că s-a mers singur către mai departe.
Idiomatică şi extravagantă va fi numită acceptarea a ceea ce faptele lasă în urmă şi chiar ideea că viaţa se va numi urmarea unui simplu da, rostit printre şoaptele faptelor nevăzute decât de razele stelelor nopţii, care va fi răspuns dorinţei pusă cândva, când visai, tu, încă printre poveştile despre uriaşii din vechime, când puneam, eu, piatră de temelie unui turn de veghe al eternităţii ce se începuse printr-un prim semn al nemuririi, în care dat era să nu urc singur, doar eu, ci eu şi o parte din lumea acestor timpuri, oameni care nici nu gândeau că întâmplarea îi va face, într-o clipă, părtaşi sau făptuitori de nemurire, prin legatul faptelor care doar prezentului se pot dezlega, dar rămân pe totdeauna viitorului, legate în pânza de păianjen ce-i face şi pe cei mai târzii, grabnic urcători.
Când s-a pus prima literă a cuvântului, tu erai tu, eu eram eu, alţii erau alţii, ne erau unii prin preajmă, alţii, cu acelaşi pas, în acelaşi timp, împreună merseserăm drum aproape neştiut, alţii ne fuseseră doar tăietori şi-ncercători de strâmbare a căii drepte, iar alţii nu-şi credeau vreodată apropierea, chiar dacă unii aproape se gândeau să fie, simţindu-se plini de puteri pentru un drum fără sfârşit. S-a rostit întâiul nerostit cuvânt şi vorbele ce l-au urmat s-au spus, şi nu mai era, decât în vorbele tale, reală, privirea altfel decât în pământ. Vorbeai vorbele ca să nu recunoşti că restul aparţine destinului care, din partea mea văzut, multe porţi mai are să fie deschise, părţi care şi în drumul tău, asemenea cu al meu, multe drumuri vor aduce.
Oricum, celui dintâi pas, doar cel de-al doilea pas îi dă înţeles, dar fără a-l lăsa tăgăduirii şi motivelor pe care, cândva, mintea, născocind vinovăţii absolute, suprapunându-i frânturi de voinţă, de dorinţă şi de împotrivire îl va face martor într-o judecată în care regretele cer pedeapsa maximă, ele fiind gardienii prea dornici de tortură, mână-n mână cu prea zeloasa judecătoare, mintea,cea care, deghizată în surogat de suflet, se va arăta şi acuzator suprem.
La urma-urmelor şi drept vorbind, cum să fie mai repede ceea ce este dat să fie dacă tu, cea singura îndreptăţită să spui da, acel da pe care ţie, cea pe care nici tu nu o vezi totdeauna în firescul nefardat al judecăţii, trebui să-l spui, ca să nu te laşi pradă întrebărilor despre gura şi ochii lumii, îl doreşti ca poate, îl rosteşti ca nu şi, din-tr-odată, înfumurată şi mândră de unele hotărâri ale clipei, îl laşi să fie doar vis, ca să fie mai târziul da?
Este doar prea devreme, nu-i vorba nici de piedici, nici de presupusele-ţi adevăruri ce ţi s-ar fi relevat, ca şi cum nimănui nu i-ar trece prin cap astfel de idei, ca să devină real ceea ce are nevoie de a se plămădi şi apoi a creşte, din nimicul învăţăturilor de azi, aceste învăţături care ţi-au dat, şi încă îţi dau, un drept scornit, de a alege încercarea ca şi cale a nelegiuirii şi alegerea ca şi formă a dezdumnezeirii, amândouă drumuri ale decăderii şi înrobirii.
Tu poţi încă să vrei să fugi, tu poţi încă să vrei să te împotriveşti, eu însă am destulă putere de a te aştepta, eu am destul timp pentru a te privi în lupta deznădăjduită ce o vei duce cu tine însuţi, când neavând cum să scapi din îmbrăţişarea destinului, te vei gândi la risipa prin care ţi-ai îmbogăţit sărăcia trăirilor mult şi de mult dorite, căutate şi aşteptate, ca şi cum ţi s-ar fi cuvenit oricum ţi-ar fi fost fapta, oriîncotro ţi-ar fugit gândul şi oricare ţi-ar fi fost privirea. Ţie încă îţi este dată libertatea alegerilor, tocmai pentru a fi, când toate se vor rostui firesc, mai mare hotărârea de a merge pe drumul pe care acum poţi să spui că nu vei merge...
Ar trebui să fie altfel, îţi spui, ştiu, şi tocmai de aceea nu vrei să vezi de ce eu spun că este încă prea devreme. Nevoind să vezi, nu poţi să înţelegi de ce spun eu că este încă prea devreme. Aşa se face că spui că niciodată nu poate să fie ceea ce tu credeai că va fi, altfel nici nu-ţi închipui că o să fie. Eu însă îţi spun şi îţi repet, ştiu că mă tot repet, că e doar prea devreme. E prea devreme să se întâmple toate cele care vor ieşi, fiind realitate, din firescul ce-i acum firesc.