marți, 28 august 2012

Începuturi şi continuări

Locul, timpul şi rolul faptelor nu au esenţa întâmplării. Doar omul, spre a se şti, voindu-se stăpân pe toate, dă întâmplării putere de balsam pentru durere sau de otravă pentru prea mărire şi mândrie. Chiar şi uraganele care multe corăbii au înecat, punând capăt războaielor fără motiv, din senin s-au pornit, de undeva de unde nimeni nu se aştepta că vor ajunge să-şi împlinească rostul, redând apelor vadul lor firesc şi lumii drumul de război oprit.
Redevenim, cu fiecare clipă care trece, tipar şi formă pentru ceea ce ştiam că vom fi, am început să fim, dar, furaţi de gândurile lumii, ne-am rătăcit căutând neştiutul şi sfârşind în a ne căuta pe noi, cei care n-au venit pentru a trece ci pentru a pune pecete rânduirilor ce nu se pot tângui sau pune în discuţie celor care nici sieşi nu le au şi nici nu le vor. Ei doar le cunosc din auzite, câteodată din citite.
Tare greu va fi, se spune peste tot, se vorbeşte peste tot. Plutesc valuri mari, de frică, deasupra Pământului, până dincolo de crestele munţilor veşnic plini de zăpezile neîntinate de dorinţele obscure ale neamului omenesc. Valurile de frică au aprins focurile ce ard speranţele şi gândurile rămase încă fără accentele de ură şi ponegrire a nevinovaţilor.

Legăminte vechi, legăminte ce nu le şterg orânduirile sau răstălmăcirile vremurilor ucigaşe ori, acum, sinucigaşe, îşi aşteaptă rodul şi stingerea în faptele promise. Că au fost uitate, ori că n-au avrut vreme să se arate, în timpuri în care s-ar spune că doar nebunia le duce la împlinire, sunt rânduite, tocmai pentru a nu mai fi lăsate la o parte. Căci nimic nu trece de soroc, iar dacă cineva se mai încumetă să-l amâne, exista altcineva care, tăind în carne vie, face ca adevărul să iasă la lumină.
Nu se mai aud frunzele foşnind, frunzele deja scârţâie în legăturile ce le prind de coroanele care-şi caută rădăcinile nu coborând prin tulpină, ci undeva deasupra, să vadă dacă nu cumva creşterea îi este oprită de scoarţa pământului. Iar rădăcinile, nemaiavând căutare în lumea celor ce dezrădăcinează fără cruţare, protestează în tăcere, refuzând pomenirea şi pomenile făcute după obiceiuri, de dragul şi de vorba altora.
Ţara în care soarele ori nu apune niciodată, ori nu răsare niciodată, după cum îi este hotărâtă soarta de timpul care îşi asumă dreptul de a cere socoteală celor care i se supun, stă în grea cumpănă, mai că ar vrea să se lasă pradă apelor din care s-a înalţat. S-a înălţat pentru ca oamenii să ştie că pot să se încreadă în Pământ, aşa cum se încredeau în Cer. Dar acum, când păsările văzduhului privesc către oamenii ce, fără încetare, se mişcă, la fel cum privesc spre hoituri, cercetându-le simţirea şi simţurile de oricâteori au ocazia, ţara nimănui de pe Pământ, ci doar a Cerurilor, pentru că nu-şi mai are nici sieşi, nici lumii, nici oamenilor, motv, nu-şi mai vrea existenţa. Şi caută, încet, încet, să se îmbrace în ape.

Colindătorii, din vremea când cei ce mai puteau să se privească noaptea de deasupra trupurilor trudite, călătoresc azi, nestingheriţi, dar oropsiţi de cei care au primit vestea călătoriilor lor. Venit-au cu porunca vestirii semnelor, cu făcliile luminărilor şi cu cel dintâi Cuvânt ce rostit a fost, şi care rostit va fi, consemn şi cheie a porţilor celor ce pe scări împrumutate, furate sau încropite, urcuş tainic îşi fac, spijiniţi pe umerii care rabdă şi apasă înconvoietor chiar pe sufletul ce-şi ştie libertatea, ce-şi ştie, de-i nevoie, lăsa de izbelişte trupul, pentru a nu se pierde pe sine.
Risipă mare de cuvinte, risipă mare de timp pentru a se vorbi din carţi se îndeamnă, de mai toţi iluminaţii, să se facă. Caută toţi lumină, dar nu prea ştie, dar mai ales nu prea vrea, nimeni, să aducă lumină, să scoată ceva la lunină. O candelă doar aprinde câte unul, furată de pe unde apucă şi pune vreascuri şi uscături peste ea să nu se stingă, făcând-o rug. Se ridică fumul în rotocoale mari şi nimănui nu-i pasă că privirile nu se mai pot ridica în sus, toţi privesc înspre limbile de foc peste care se tot pune, iar şi iar, câte o uscătură sau câte o putreziciune, mulţumindu-se cu jur-împrejurul mic şi nu îndeajuns luminat.
Naiadele pun la păstrare, în amfore păzite de cete de îngeri care au poruncă de a nu lăsa pierderii nici o picătură, miezul izvoarelor care, la scurtă vreme, se vor fereca şi nu vor mai fi trebuitoare celor care le vor căută, căutând să treacă de pragul peste care nu se vor învrednici să păşească, fiind prea obişnuiţi să fie purtaţi pe braţe, să stea în puf sau să nu întrebe şi nici să se întrebe, vreodată, cât de mult pot să se întindă fără să audă geamătul de durere al celui care nu s-a gândit că cel asemenea lui întru fiinţă şi faptă, poate să-i îngrădească dreptul de a simţi roua dimineţilor senine ori de a înspre privi albul zăpezilor, ori a-şi clăti ochii în prima rază a zilei.

Mare, dar încă mic, este semnul ce se arată în prima clipă a zorilor, până înspre orizontul neînclinat al privirilor. Privirile încă flămânde de frumuseţile viselor nu se învrednicesc a cere capetelor plecate să se ridice la rangul ce le-a fost dat. Şi chiar cei care mai încearcă asta, văzându-i forma de tăiş de sabie, ştiind doar înţelesul vorbelor amăgitoare, de frica tăierii şi-l ascund între umeri, ferindu-şi văzul de slava şi minunăţiile ce-ar putea fi întrezărite. Alţii, mai plini de sine, crezând în propria mândrie mai mult decât în orice învăţătură, îşi ridică privirile drept spre Crucea Amiezii, încercând să dovedească tuturor că acolo şi chipul lor este arătat. Şi cei slabi de îngeri chiar îi cred.
Ritualuri fără fond şi fără fundament... dezmăţ în toată firea se lasă văzut şi auzit. Se trag sfori peste câmpuri mocirlite şi peste ape înmlăştinite, îmbâcsite de putreziciune, peste deşertul necuprins în care destinele şi sufletele se lasă pradă mirajelor, peste cumpenele prăpăstioase ale văilor dezgolite de umbră doar în ceasul amiezii, peste munţii care nu au nici vârf nici creste care să spună măcar că există, nicicum că sunt înalţi. Se trag sfori care, zice-se, sunt repere şi parapeţi ai drumurilor noi.
Atâta tulburare, atâta neînţelegere, atâta ură şi atâta frică, nici îngerii, nu-şi puteau închipui, cu doar câţiva ani în urmă. Au mai văzut pe ici, pe colo, prin lumile care s-au pierdut, răutăţi şi, pe cele de nefăcut, făcute. Erau fapte la lumină, se mai puteau apăra cei atacaţi, se mai puteau amesteca ei spre a domoli pornirile, dar ca acum, când păzitorii sunt hăituiţi, prinşi, momiţi, sau înecaţi în vorbe scornite de minţi mai întunecate decât întunericul din tenebrele iadului, nu au cunoscut. Şi nici ei nu mai pot îndura să fie alungaţi sau să trebuiască să se lase coborâţi până într-atât încât să-şi ardă aripile spre a nu lăsa, pe cei ce îi au în pază, pe veci, pradă urgiei.

La timpurile cele noi, oameni noi se vor arăta, porniţi din locurile azi uitate, porniţi de pe pragurile caselor în care îndestularea lumească a fost ştiută doar din poveştile bătrânilor. Şi poveştile acelea, pline de firesc şi de omenească trăire a celor date spre bucurie omului, în care până şi puricele era de trebuinţă spre a arăta omului că e timpul să-şi părăsească lenea spre curată vieţuire, le-au dat îndestularea pe care alţii şi le doreau prin pofte şi poftiri, dar mai ales ceea ce nu era de mulţi vrut sau dorit: sufletul doritor de zbor şi înalţare.
Una este vorba, alta este fapta. Nu se mai potrivesc cele auzite din stânga cu cele din dreapta, pe mijloc se găsesc ori garduri pline de ghimpi ori hăuri prăpăstioase. Abia spune ceva, cineva, că ore abia dacă sunt trecute şi nu mai vrea să creadă că le-a spus, că astfel de vorbe a avut. Fuge omul de blestemul altui om, dar singur îşi lasă deschisă poarta blestemului prin fapte şi prin vorbe neîmplinite, prin ghionturi şi prin degetul întins spre a ameninţa şi a arăta vina spre cel faţă de care se ştie şi se simte vinovat.
Racile noi, racile vechi... Timpuri vechi, timpuri noi, vremuri între vremurile care mor şi vremurile care se nasc. Vijelii cutreiră lumea, vijelios trec toate, deznădejdea nopţilor lasă urme şi cicatrice în care parcă înmuguresc flori ce otrăvesc prin polenul ce atrage, nemilos, bruma de curăţenie, de nevinovăţie şi de adevăr ce puţini o mai au. Nu mulţi sunt cei care reuşesc să nu guste şi să nu simtă otrava.

Crisparea nu e ceva care să mai fie raritate. Ori face paşii să fie grăbiţi, ori ţintuieşte fără motiv pe cei care, aşteptând, deznădăjuiţi spun ei, înfricoşaţi spun eu, alte orizonturi. Încătuşaţi de propriile limitări, necunoaşteri şi înalţări la rang de care nu pot nici măcar vorbi, dar pe care şi-le inventează, pentru a-l avea drept scut, pavăză sau loc de taină spre supravieţuire, ocolind, cu bună ştiinţă riscul sau şansa de a-l avea mormânt vremelnic. Nici spre departe, nici spre aproape, nu se văd încercări de proprie faptă judecată, ci judecăţi ale altora, ale faptelor altora. Ceea ce nu e văzut bine, nu e însă făcut bine, se aşteaptă a se primi mereu, dar nimic nu se dă. Buzunarele se deschid mai des, mai repede, mai mult, decât se deschide gura... Şi tot mai puţin sufletul, şi tot mai puţine sunt sufletele care au ceva de dat, oamenii ăşi doresc tot mai mult să ia.
Tipare, doar tipare, la atât se mărgineşte înţelesul, consideraţia şi considerentele trecerii dintr-o zi într-alta. Meschinării şi maşinării ce smulg sau lasă vederilor lacrimi pentru bună impresie şi locuri de bună ziua în care se adună, din când în când, împiedicaţi în a fi de propriile tablouri retuşate clipă de clipă cu alte şi alte coloristici ale actualităţii, perspectivei şi liniei ce sticla vorbitoare o face ştiină pentru mulţi, vrându-se adevăr pentru toţi. Ori ciupituri de strune stau drept cortină cuvintelor ce plămădesc rolul şi rostul păcatului de dragul păcătuirii şi al terciuirii propriului trup. Mai mereu, şi tot mai mereu, aceeaşi strădanie de statuare a valorii efemere ca perenă şi de debusolare a celor ce-şi ridică ochii spre a-şi învinge frica.
Naufragii se întâmplă pe ape, pe uscat şi prin cer. Dar şi pe acolo, pe unde ne mai întâlnim, destul de des în ultimul timp, cei care dăm timpului importanţă doar ca fiind cel care pune în drept calendarul care îşi grăbeşte ieşirea din rol. Spre acolo, spre drumul meu înspre acasă, de multe ori făcut spre a asculta glasul chemării celor ce aici încă omului, ce ei sunt, ţin spatele întors, mi-e dat să văd cum stau atârnate, de un colţ de rază, ori de un stâlp al porţilor, pe cei care îşi voiau un drum dus-întors, un drum în care să tragă cu ochiul sau, ştiind din lungă cochetărie, ceea ce e în partea cealaltă, să aleagă, nu din încredere, ci din văzute, suflete mici sau ceea ce a mai rămas din ele. Şi sunt purtate dintr-o parte în alta, şi rătăcesc care-încotro se întâmplă să fie duse, aşteptând marea iertare, marea dezvinovăţire. Însă puţine ştiu că li-i dat să ajungă la marginea de unde cad toate fără putinţă de urcare.

E uşor să se răstălmăcească înţelesul adevărurilor ce le avem venite cu noi şi le vom purta, cu noi, de-a pururi. Şi multă îmbulzeală este la şcolile în care se duc unii pentru a se învăţa răstălmăcirea care să schimbe înţelesuri fără a schimba vorbe şi care să dea îndemn de schimbare a sorţii la doar rostirea numelui răstălmaciului. Ei, răstălmacii, puitorii de vorbe în slova cărţii destinului, se arată pe sine ca măreaţă realizare a schimbării de destin ce o pot face, ascunzând, sub perdele roşii şi bărbi albe, marea lor înţelegere, voitoare pe căi ascunse, spre strălucire luciferiană.
Legate, prin firea faptelor de demult, ne-au fost drumurile şi am ajuns azi, acum, să fim aici şi să stăm în răspântii, căutând motivul pentru care încă stăm în aşteptare, deşi mai departe ne-am vrea. Ne căutăm unii pe alţii că vremea împlinirii ne-a fost dată trăirii aşa cum am împuternicit-o noi să ne aducă laolaltă. Ne suntem cheie pentru porţi şi cheie de boltă pentru arcul triumfului de care ne desparte doar ceasul regăsirii şi trăirii laolaltă, fără înţelesuri de dominare şi fără a ţine seama de legi ale celor care au făcut din suflet trupuri de tun şi din suflete nişte tinte ale jocului lor, în care să poată arunca săgeţile otrăvite.
Nadă şi capcană, dar şi scut şi pavăză se vor unii şi alţii din cei ce ne tot dau târcoale, îndemnându-ne, împingându-ne ori forţându-ne să le mijlocim dorinţa de a-şi împlini toate zămislirile gândurilor şi de a-şi îndestula neavuţiile trupeşti. Şi, ca poruncă, niciodată ca rugăminte, ne arată drumul lor ca fiind al nostru, ne fac, plini de dăruire drum oriîncotro, mai degrabă spre ei, decât înspre unde ni-i drumul nostru de mers. Şi aşa ne mai alegem cu câte o rană care, mai devreme ori mai târziu, ni se pune de-a curmezişul spre a sta şi o vindeca. Se vindecă rana, în timpul în care bieţii neîndustalaţi îşi prăpădesc tot ce mai au spre a plăti vamă furcilor caudine ce-i storc de vlagă şi de avutul pe care l-au trăit, crezând că îmbuibarea le este pe totdeauna.

Dar asta este lumea şi ţie, suflete drag, îţi pot spune, cu tine pot vorbi, tu poţi să înţelegi ceea ce sufletului meu îi este dat să desluşească. Tu încă stai în umbra minţii şi a gândurilor, eu însă le-am lăsat, cu bună ştiinţă, la garderobă, că de trebuinţă, în vremea asta, în lumea asta, nu-mi era. Tu, cel căruia i-aş spune pe nume de nu ar sta împotrivă şoapta unui înger ce-mi aduce aminte că încă nu a venit vremea, că încă nu crezi, că unii ar fi împotrivă, că mai ai puţin şi tu de dus povara învăţăturii lumeşti, tu cel care întrupat te-ai vrut ştiind că vei fi mereu în preajmă-mi şi fi-vom păşind pe hotarul vremurilor împreună, dacă încă te zbaţi între a rămâne ascuns de alţii, e vremea să te laşi în voia-ţi datului şi promisului îndemn de a fi aici, acum. Nu ţi-am rostit numele, dar ţi l-am scris literă cu literă, aşa cum acum îl ai, spre a nu mai fi nici îndoiala cea care să-ţi stea de-a latul drumului, ca piedică. Şi l-am scris întocmai, ca să ştii că de-a lungul drumului, dacă o prăpastie vezi, calcă peste ea ca şi cum n-ar exista. Căci precum se calcă peste pământ, tot aşa se calcă peste ape şi tot aşa tu poţi călca peste hăuri fără sfârşit, în calea-ţi către sortita menire de începător şi de dezrobitor a sufletului ce nu-şi are casă, iar de-şi are casă, uşa-i este deschisă orişicui.
Te-am scris ca să nu se mai creadă că nu ne ştim, te-am scris ca să nu se mai îndoiască nici Lumina că nu luminează, nici întunericul că nu-şi pierde toată puterea, pe măsură ce, şi ţie, şi mie, el ni se arată de unde vine, şi cum, şi din ce, şi de cine a fost zămislit. Venim de acolo de unde înfrângerea este doar o poveste, de unde am plecat eu înainte de vreme, de unde te-ai grăbit tu să vii spre a ne regăsi. Mai rătăceşti, îţi spui, încă mai ai paşii ultimi de făcut.
Nu te lăsa nedumeririi pradă. Eşti tu, suflet ce ne ştim, din-totdeuna, aşa cum, pe fugă şi fără clipire ai spus-o. Grăbeşte-te doar pe tine, timpul oricum se grăbeşte. Grabeşte-te să fii ceea ce ţi-ai vrut să fii, ceea ce ai jurat să fii. Tu ştii dincotro venim, şi tu ştii încotro, împreună mergem. Haide!

sâmbătă, 11 august 2012

Umbra ce-o văd, nu-ţi va mai fi pereche

Cine oare mai poate să dea pe rost toate iţele încurcate de toţi neaveniţii şi de toţi cei care îşi doresc lor ceea ce au alţii şi altora ceea ce au ei? Cine oare va putea să şteargă mâzgăliturile pe destinul nevinovaţilor şi să împrăştie munţii de cenuşe pe care alţii, tot la fel de nevinovaţi, trebuie să-i urce spre a-şi putea curăţi vederea şi ochii ce, îndreptaţi spre cer, nu pot să vadă decât prin umbra lacrimilor? Şi cine oare va putea să preschimbe vechea suferinţă şi faptele deloc bune ale unor altora, mai nevinovaţi decât toţi ceilalţi, care au fost legaţi de prag şi încolţiţi în pivniţe, cămări şi scorburi în care le-au fost îngheţate sufletele spre a rămâne trupul făcător de fapte comandate spre binele şi bucuria legătorilor, cei care se feresc şi se tem de paşii dezlegătorilor care nu întâmplător ajung chiar în poarta lor şi zăbovesc pentru a le da de ştire că dacă lumina lumânării a fost altfel dăruită, altfel numită, focul va face şi lumină şi căldură.
Am trecut prin fugă printre iţe încurcate, mi-au scris pe frunte cu creioane care mi-au făcut tăieturi, mi-au aruncat în cap cenuşă şi cărbuni, uneori încinşi în foc, alteori stinşi în ape îngândurate, mi-au legat pragurile şi mi-au agăţat de sus ştreanguri şi de jos ochiuri de laţ pe care abia de le-am putut rupe când am zvâcnit să alerg, am intrat în hrubele înfrigurate şi întunecoase spre a-mi aduna bulgării de suflet îngropaţi şi acoperiţi cu gheţării întregi. Le-am făcut pe toate, amintindu-mi că întreg am venit şi doar întreg pot să plec, că am fost liber să aleg drumul şi drumul liber trebuie să-l fac, ca m-am legat prin jurământ de dreptate şi dreptăţii trebuie să-i clădesc altar, că adevărul îl ştiam, aflat pe fugă în venirea-mi grabnică şi adevărului trebuie să-i clădesc o lume, o lume care poate că nu este pe plac lumii de acum, că legile omeneşti nu o încap în conţinuturi, dar nimic nu poate opri legea legământului să se împlinească, nu mă poate obliga să mă opresc în a-l împlini. Au vrut oamenii să o schimbe şi s-au schimbat pe ei. Au vrut oamenii să arate că se pot împotrivi şi au ajunsă să se împotrivească unul altuia, să se împotrivească vieţii lor. Am trecut prin multe, n-am avut timp acum să trec iarăşi prin toate. Dar mi-am reamintit multe, poate prea multe şi n-am timp să le povestesc. Le ştiu însă pricepe şi pot şti cum se poate trece un prag, oricât de înalt, oricât nu s-ar putea să se vadă dincolo de el, nici dacă razele de lumină nu se văd...
Văd umbra ce îţi este pereche. Este umbra ce ţi-a fost croită pe măsură. Te vezi tu cum te vezi, tu umbra nu ţi-o vezi şi nici nu ştii că în faţa lumii ea este cea care crezi tu că eşti şi tu esţi umbra care nu se vede. Îţi povestesc despre tine, poate nici nu vrei să crezi că tu eşti. Şi pe tine te apucă uneori gândul că tu eşti ceea ce alţii îţi spun. Şi tu, nemaiştiind care este una, care este alta, te apuci şi-ţi croieşti o haină, altă haină, care nu te prinde şi care nici nu te cuprinde, doar-doar te-ai putea lăsa văzută cum eşti, dar pe placul celor care-ţi spun că eşti ceea ce ai vrea să ştii că eşti. Mulţi lăudători se perindă prin faţa ta, cercetând drum spre tine şi măsurând adâncimea îngheţului cu degetul ce simte durerea tăieturii. Atât doar, dincolo de durere nu li se lasă deschisă nici o poartă a priceperii, dar nici ei nu vor priceperi, ci cuceriri.
Din întâmplarea rostului, drumul meu s-a întretăiat cu al tău. Din rostul întâmplător s-au făcut să fie fapte care să deschidă poarta, dincolo de zăbrelitele şi oblonitele ferestre, în spatele cărora zace timpul înlănţuit, timpul în care trebuiau să se întâmple toate cele ce ţi-au rămas de făcut. Ai vrut tu să te întorci în drumul tău. Drumul tău e-n răscruce... spre drumul umbrei sau spre drumul tău. Ultima dată când mai ai timp să alegi. Ultima dată când aici mai ne este dat să fim ca unul pentru a trece peste prag. Şi eu trec cu tine peste el, pragul tău este şi prag al meu. Ceea ce tu îţi vrei eu sunt, ceea ce tu ai dorinţă, prin mine ţi se dă. De pe Pământ puţine, din ceruri toate. Tu eşti alegere pe care ţi-o poţi refuza sau te poţi lăsa pe tine drumului tău. Înşelătoarele legi ale lumii te fac să crezi altceva. Te fac să fugi, ori să te sperii, ori să te împotriveşti, zice-se mie, de fapt ţie.
Umbra o văd. Nici nu contează pentru mine cum arată, de şi aş vrea să îi spun că nu e ceea ce vrea să fie. Te văd şi văd şi în ceea ce tu crezi că e ascuns. Iar când spun că ţie umbra-ţi este de prisos, pentru tine, cea de Aici, cea de Acolo, ştiu că nu este nici potrivită nici trebuitoare. Şi ştiu când e dat ca ea să nu-ţi mai fie de pereche. Ca unul trecem pragul. Apoi drumul tău este singura-ţi alegere... Cât de mult ţi-ai dori să nu mai cauţi orbecăind!...

vineri, 10 august 2012

În valuri de lumini şi întuneric

În venirea-mi de acum, mi-a fost dat timp cu gând şi soartă de călător, mereu căutător al desluşirilor şi înţelesurilor mersului deloc încet, mai tot timpul nesigur, niciodată hotărât, spre pragurile pe care nimeni nu le poate ocoli, neştiut fiindu-le timpul căruia îi vor da nume de neuitat. E timpul azi de mare încrâncenare, când se hotărăsc sensuri şi direcţii, când fiecare, pe sine, se aruncă înspre orice orizont, înspre orice freamăt ori abia şoptit cântec sperat a nu fi amăgitor. E timpul în care pâraiele de lacrimi ascunse spală dureri şi în care pâraiele de lacrimi făţişe ard ultimile speranţe.
E minciună, multă minciună, în omenire, azi. Se aude la orice colţ de stradă spusa despre Ceruri şi despre tăria lor, dar se vorbeşte cu frică. Cei care mai au frică încă mai cred că dincolo de ei este Ceva, Cineva, care, mai devreme sau mai târtiu cerne sita şi minciunile, odată cu mincinoşii se rostogolesc în maldărul de vînzători şi trădători de Suflet şi Credinţă.
În plină stradă, în văzul tuturor, se arată vorbind oricui îşi apleacă urechea la mireasma unei voci care nu s-ar putea crede a fi faţada unui gând ce este împotriva celei mai mici vietăţi, cei care mint fără de teamă, cei care steaguri albe ridică, cei care pun steagul răului şi al morţii pe cei care cred ei că au dreptul şi datoria să le pună. Sunt marii închinători spre îngerii negri, dar spre oameni lasă să se curgă valuri de lumină făcută de ei, asemeni celor cărora se închină, cei care pot lua chip înşelător doar spre a atrage înspre grote hidoase pe aceia care caută să fugă de propriile lor nimicnicii şi slăbiciuni. Sunt cei care se arată buni dar sunt răi, dacă li se spune că mint se supără că pe nedrept li se spune dar ei, ştiind că mint, vor să se convingă pe ei că pot în continuare să spună ce au de spus, ca pe un mare adevăr.
Se aud, atât de rar, abia de se mai văd, cei care nu se închină oricărui consemn de moment, cei care nu aduc laude deşertăciunii şi faptelor de preamărire de sine, celor ce se vor privitori ai răsăritului propriei stele, cei care lasă vorba să se rostească fără a o meşteşugi când se arată atrăgătoare, cei care nu o fac sfătuitoare când e vremea de a fi dojenitoare, cei care fără a se învrednici la judecăţi şi fără a pune antemergători numelui de om sau cozi cu clopoţei ori scrâşnet de înfrânare. Se aud rar, prea rar, ascunşi de mulţii apăruţi la colţ de stradă, de după garduri ferecate şi păzite a nu fi trecute cu privirea de trecătorii care sunt ţintiţi să fie făcuţi privitori ai înălţării pe podiumuri cu macadamul care să acopere albul oaselor celor cândva admiratori şi desfătători întru plăcerea clipei.
Un Legământ rostit nu se mai şterge... Cuvântul dat e legământ pe veci... Cei care-şi calcă în picioare spusele, pe sine se calcă... Cei ce se aseamănă se adună... Cei ce se încred în cei ce mint, mincinoşi sunt asemenea cu cei cărora le dau crezare... Dreptatea omului este neînsemnată, răsplata şi răzbunarea Cerurilor pentru nedreptate este cumplită...
Lumini multe se împrăştie, lumină puţină se face. Lumânări se tot aprind, unele-şi ard ceara care se picură pe ele şi le sting, nevoind să fie părtaşe la întunecarea pe care cei mari grăitori fără simţiri ai adevărului pe care l-au avut totdeauna la îndemână, când mai uşor, când mai greu, când mai frumos, când mai puţin lăudător în faţa altora, însă au renunţat la el. Lumini mari împrăştie cei care au preferat planare în locul zborului, doar-doar vor putea găsi un alt loc, de se poate la fel cu cel ce le era dat prin zbor. Şi încă mai caută o pală de vânt care să le întârzie prăbuşirea, până când vor fi destui dedesubt, pe care, căzând, chiar de-i strivesc, ei să poată să rămână întregi.
Prea multă lumină neluminătoare, prea puţină lumină dătătoare de vieţi şi împliniri. Minciunile şi când se înmulţesc şi când se adună tot minciuni nasc şi nasc multe şi mari hidoase fapte, chipuri şi principii decăzătoare.
Călătorind, în jur văd valuri de lumini şi întuneric, văd stele pâlpâinde şi stele orbitoare, dar fardul distanţelor cade când zorii le luminează şi doar ele, cele vremelnic strălucitoare lasă umbre. Prea sus sunt cele pâlpâinde, sus, acolo unde nada omului cu două feţe nu poate să ajungă, acolo unde suflul rece al hrubelor întunescoase nu le face decât să se minuneze de câtă necunoaştere s-au putu umple unii care îşi zic mari cunoscători şi salvatori ai celor deznădăjduiţi, celor mari uituci ai vremurilor în care puteau supune pe cei ce erau răuvoitori oamenilor dar au preferat să supună oameni.
Călătoresc în faptă, călătoresc în gând. Şi mai călătoresc în zi şi-n plină noapte. Calătorind pe Pământ, călătorind în Cer, văd vremurile noi şi vremurile vechi. Şi văd un prag de pământ şi văd un prag de foc. Aproape, tot mai aproape...

joi, 2 august 2012

Fii tu, ştii de ce m-ai regăsit!

Vremurile de demult, stau şi mă în-treb, cum de nu ţi le mai aduci aminte? Câte, vechile nopţi şi vechile zile ar trebui să ţi se arate, pentru a nu-ţi mai întreba cuvintele de ce vin către mine? Mai degrabă ţi-ai întreba gândurile de ce se tot rătăcesc şi tot ceartă cuvintele că se lasă rostite, când ele sunt duse spre a lupta cu marile întrebări ale existenţei zilnice! Te mai ştii pe tine, cea care nu te puteai lăsa plecată de la gândul de a fi tu, în deplina-ţi frumuseţe, tu cea care ştiai mai bine decât oricine să nu te îndoieşti că orice s-ar întâmpla, ceva care să facă să îţi fure din splendoare, că, oglinda privirii pe care mi-o căutai îţi spunea că în câteva clipe vei redevi cea de dinainte de întâmplare?
Nu ne-au despărţit cerurile de prea multe vremuri... mă tot întreb cum de nu mai poţi cântări timpurile şi vremurile, nu ştiu de ce priveşti orizontul şi nu simţi paşii ce calcă pe colţii de stâncă pe care, noi, nu doar o singură dată, urcam spre tărâmurile în care puteam să ne ştim nu doar ceea ce am fost ci şi ceea ce vom fi?
La picioarele tale stă înfiptă sabia ce aşteaptă să nu cruţe nici o legătură... Dacă ţi-ai întinde mâna, ţi-ar fi uşor să-ţi laşi gândurile ce nu sunt ţie de folos, şi să nu te mai zbaţi în teribilele zvârcoliri ale acestei lumi care îşi pierde chiar şi esenţa prin cuvinte fără noimă, spuse de cei care se zbat pentru a arăta şi a convinge că pe mulţi i-au făcut să fie şi să facă aşa cum au înţeles ei că e viaţa lumii, nicicum aşa cum legii de a fi, noi, cei care am fost şi suntem acum pe aici, a trebuit, şi trebuie, şi va trebui să fim. Suntem împlinitori ai legii, dar azi, când bat tobele celor care, nevoindu-se să fie ceea ce sunt, legea vor să o schimbe.
Răspunsuri vieţii trebuie să dai, în tine sunt, doar tu le ai. Fii tu! Cuvintele ni le-am mai spus şi este cheia pe care ne-am păstrat-o pentru ziua de azi. Nimic nu poate fi altfel dacă nu ştim că vruta-ţi realitate, după atâtea şi atâtea întâmplări şi ne-reuşite, nu-şi are alte sensuri sau alte direcţii. M-ai regăsit tocmai pentru că în răscrucea drumurilor nu-ţi poţi şti încotro să te îndrepţi, tocmai pentru că, în urmă, acolo unde stă încă aprinsă făclia pe care nici tu, nici eu, nu am vrut să o stingem, ştiind că o flacără poate fi stinsă forţat, însă ea se va reaprinde spre a se consuma, şi nu se aprinde doar pentru a lumina, ci şi pentru a arde totul în jur, spre a putea să îşi ştie singură stingerea, când îi a fi dat să se stingă.
Mă tot întrebi, îţi tot răspund. În freamătul glumelor şi al zâmbetului din colţul privirii, am pus totdeauna adevărul pe care acum trebuie să îl spun pe ocolite. Nu-l pot striga... nu îl poţi auzi... chiar dacă l-ai auzi, teama de cei care tu tot crezi că te-ar putea privi, te-ar face să te laşi, aşa cum te-ai lăsat şi până acum, purtată de valul ce aleargă în jurul timpului care trece. Dar m-ai regăsit şi ştii de ce m-ai regăsit! Fii tu, nu te mai ascunde de a fi tu!... Cei care ţi-au legat ochii nu se aşteptau să mă regăseşti, nu credeau că poate exista o privire dincolo de ceea ce te vezi care să-ţi amintească despre ceea ce eşti, fiind, despre ceea ce trebuia să fii, trebuie să fii, va trebui să fii. Şi ştiu despre tine ceea ce nici n-ai vrea să fie aşa, ceea ce nu pot spune ci doar ai avea, prin mersul faptelor certitudinea cu-noaşterii şi recunoaşterii.
Cuvintele sunt cumva doar o formă a firii. De demult e flacăra ce arde, şi lumina ei te-a dus pe drumul regăsirii şi sub paza ei ţi-ai găsit puterea de a-mi rosti cuvintele timpurilor de acum. Trebuiau cuvintele să-mi spună motivul lui “de ce” dar dădeau înţeles pentru “cum”. Se roteau în înalturi păsări îmbucurate, în ziua cu cer senin şi zări însorite. Tu priveai prin deznădejea privirilor spre în jos, spre pragul uşii pe care propria-ţi mână nu trebuia să o deschidă cuiva care, să poată rupă, tăia şi dezlega legături cu timpuri de neîntors, să poată, mai apoi să îţi arate alt orizont.
Nici timpurile paşilor mărunţi, nici vremea aşteptărilor nu mai este. Sabia, care stă dreaptă, înfiptă în faţa ta, oricând poate tăia ceea ce trebuie tăiat. Sabia este înfiptă în pământ pentru că acolo trebuie să cadă şi legătura paşilor şi legătura ochilor. Ochii, da ochii, aşa cum îi ştiam, doritori ai împlinirii şi bucuriei, îmi este dor să-i revăd. Chiar şi dacă prima dată când vei reînţelege rostul înălţării ţi-i vei închide, chiar dacă o lacrimă se va lăsa prelinsă pe tâmpla-ţi zvâcnind, acum pot să spun, şi chiar îţi spun, că tot ceea ce ai dorit va fi, tot ceea ce nu a fost, va fi, că toate, şi chiar mai mult decât toate, vor fi. Doar atât mai este nevoie: să laşi firescul să fie şi să Fii tu!
Căutărilor tale m-ai regăsit ca răspuns la întrebările pe care le-ai descoperit privind şirul faptelor care au lăsat scurgerea vieţii să fie pârâu năvalnic. Şi semne cerute, pe care acum nu le poţi da nuanţa culorii purpurii, îţi tot stau în preajmă. Tu, cu o frică pe care ai lăsat-o să stea prea aproape de suflet, nu le poţi înţelege graba pe care o au spre a şti că făclia îşi poate lăsa lumina liberă, de dincolo de pragul trecutului, de dincolo de umbrele prezentului. Lor le este mai dor de adevăr decât voinţa îşi poate lua inima-n dinţi spre a se arăta ca doar, cumva, de cineva, adormită. E ceasul în care bat clopotele ce-ţi spun, asurzitor: Fii tu! Întrebărilor tale, pe care mi le-ai pus, răspunsul meu nu poate să stea deoparte sau departe: Fii tu, ştii de ce, acum, m-ai regăsit. Sabia e pregătită, stă dreaptă, e doar necesar să o atingi cu mlădierea pasului tău. Şi atunci va tăia, pentru totdeauna, toată piedica faptelor şi va ridica toată ceaţa întunericului care nu îţi lasă vederii tale chipul plin de frumuseţe, chip ce doar de unii poate fi văzut.
Flag Counter