vineri, 28 iunie 2013

Împreună, în seara visului tău

Pe tine, ţie, lasă-te... Nu-ţi mai poţi întoarce amintirile care s-au pierdut, încet, încet de tine. S-au trezit, nepăsătoare, ca fiind rătăcitoare printre fapte ce îşi aşteaptă făptuirea, dar şi aşa, ştiindu-le, ştiind ce vor avea să scoată la lumină, ştiind că se vor fugări unele pe altele, arătându-şi unele, altora esenţele, tot nepăsătoare trec dintr-o clipă în alta, uitându-şi chiar menirea de a-ţi aminti că, vrei sau nu vrei, ale tale sunt. Aşa că fii ceea ce eşti, ca să fii ceea ce va trebui să fii, după întâmplarea nopţii care nu se poate să nu fie, care va fi...
Câteva adevăruri doar, şi acelea venind din vremuri în care mergeai fără să te întrebi despre cele întâmplate ieri, spre a gândi pe mâine, ţi-au rămas şi îţi sunt temei. Sunt aceleaşi şi vor rămâne aceleaşi, sunt cele care te ajută să respiri când, faţă în faţă cu o urmare rebelă a faptelor de cândva, şimţi şi respiraţia tăiată şi nemişcarea paşilor care te-ar îndepărta de temerile presupusului drum întors ce, de-ar fi să fie, ţi-l ştii ca nemotivat şi doar simplă făptuire a ceea ce, făptuit fiind, nici un sens nu şi-a avut. În acele adevăruri te regăseşti şi acele adevăruri le regăseşti în vorbele mele. Regăsindu-le, drumul faptelor ţi se pare un vis. Dar, faţă de toate alte vise ca şi cele ce le-ai mai avut, acum regăseşti tăria de a da dorinţei contur de clipă trăită, vorbă rostită şi faptă-mplinită, redefinitorie.
Vremurile când încă mai căutai depărtarea, ca sens, şi îndepărtarea, ca şansă, sunt departe de ceea ce îţi trăiesc simţirile. Negând negarea de-altădată, nici cuvinte multe nu-ţi mai sunt de trebuinţă în a te lăsa dusă de trăiri în iatacul viselor ce-şi au folos, motivându-şi, prin sine, rostul pentru care se doresc şi pentru care îţi ai dorinţele clipelor de uitare a prezentului şi bucurie a ceea ce plămadă a viitorului, dintr-un început, în tine să poţi simţi şi în tine să prindă conturul pe care îl au a fi şi pot fi, prin tine, cea care eşti pentru a fi ceea ce poţi fi.
Nu te sfii, nu te opri să spui că vrei atunci când vrei, eu ştiu oricum când vrei, ce vrei. Şi nu fi sfioasă, şi spune, că nu vrei atunci când nu vrei, chiar de îţi este ştiut că ştiu că nu vrei, atunci când nu vrei. Fă, de câte ori e aşa, nu pentru că trebuie să te convingi că eu ştiu, fă-o ca să înveţi să spui tot ceea ce ai de spus, tot ceea ce simţi, ceea ce îţi este pe plac, ceea ce nu îţi este pe plac, aşa cum este firesc, împotriva nefirescului care ţi s-a încrustat chiar şi în priviri.
Cum mie, doar cu o pornire îmi este de ajuns să repun un adevăr al vieţii în drepturi, şi ţie, doar o faptă îndeajus este să pui viaţa în drepturi. Câte vor fi fost altfel până acum, eu nu stau să mă întreb. Câte vor fi avut altfel de urmări, până acum, tu nu vei sta să te întrebi. Vei sta să numeri întrebările si să socoteşti de au răspunsuri destule, doar dacă, într-o rătăcire, te vei lăsa convinsă de spusele care pun jar sub tălpile celor care le ascultă, pentru ca să nu-şi găsească timp să se uite la cei care le spun, să nu caute să desluşească diferenţa, care nu se vrea văzută, dintre zilele şi nopţile celor care cu focul se joacă, dar mereu altora le dau poveţe despre marile bătăi de cap ce le poate da jocul cu focul.
Lasă-l să fie cel dintâi, şi lasă-i dreptul de a merge până la capăt, acelui gând care îţi va spune „Acum!” şi te va îndruma, pas cu pas, către acel acum cerut de dorinţa sufletului de a trece barierele judecăţii ce ţi-ai făcut-o, cândva, pe drept, dar şi pe mult nedrept, şi pe el l-ai găsit vinovat de chiar şi gestul pe care, fireasca neputinţă de a accepta firimiturile ca dovadă de belşug, de a accepta bruma toamnei târzii ca pe altfel de gând, altfel decât gândul aşteptării şi decât gândul paşilor pe sub ochii şi privirile tuturor, cel care, din neobişnuitul simţ al adevărului pornit, cel care nu va striga, nu va şopti, dar am să-l aud chiar şi eu spunând pe nume dorinţei, chemării şi faptei, lasă-i de pe acum liber drumul pe care se poate grăbi, ca să nu te trezeşti într-o luptă cu tine, lupta pe care o vei duce doar pentru a şti că ai dus-o, pierdută fiind chiar din clipa aceasta. O astfel de luptă este doar o alegere a ta de a trage timpul de mânecă. Poţi să renunţi la ea, fiindcă deja ştii că timpul s-a aliat deja, împotriva ta, cea de după ce deschizi ochii şi fiind aşa până ţi se închid ochii spre a dormi o altă noapte, cu tine, cea care noaptea, când dormi, ori când în miez de noapte te trezeşti, cu visul lui „Acum” prea real ca să nu fii convinsă că va fi real.
Lăsându-te ţie, dă-ţi timp să te bucuri de clipa ce trece prin tine, spre eternitatea care nu se va lăsa aşteptată, ce-ţi va rostui pragurile viitorului spre a nu mai sta la discreţia amintilor care, firesc, pierd pe drum amănuntele şi dau apă la moară întrebărilor despre reala existentă, făptuitoare. Lăsându-ţi urmele să te aştepte, curioase că nu pot fi părtaşe la bucuria vieţii în care s-au arătat, în locul tău, ele, urcând în iatacul viselor, dusă de chemarea firească a vieţii, să-ţi laşi privirea ochilor tăi privirilor ochilor mei. Din priviri se vor înţelege gîndurile şi tot din priviri faptele se vor îndemna unele pe altele să se făptuiască şi să fie faptă fără urme, urmată de o realitate de care urmele te vor întreba cândva, nedumerite şi, într-un fel, contrariate de necunoaşterea lor...

miercuri, 26 iunie 2013

Neliniştea liniştii nopţii

Spuneam, unuia, altuia, celor care căutau să-mi audă spusele, că am obosit.... şi ţie ţi-am mai spus despre visele din care ştiu ce-i cu tine, spus, aşa cum totdeauna, în vis, cu înţelesuri trecute de cuvinte şi fapte, pe de-a-ntregul, cu amănunte în care este ştiut şi firul de păr ce ţi-l mişcă vântul, altfel de nesimţit, ce mişcă firele de praf care ţi-ar putea farda privirea prea mult ai obligat-o să privească realităţi absurde, ori tresărirea speranţei care se simte pierdută de adevăr, obligată să stea de veghe la propriul catafalc, pe care gândul prefăcut în dorinţe, mascate, i l-a rostuit, cumva, cândva, într-o grabă ce chiar şi pe el, de ar fi avut un strop de lumină, să vadă, l-ar fi speriat. Visele, acele vise, dincolo de oboseala mea, au obosit şi ele să-ţi mai vadă tânguirea şi mersul înainte pe care abia aştepţi să-l faci spre înapoi... Şi l-ai face de nu ţi-ai ţine mândria ca stindard...
De-ai putea fi una şi aceeaşi, cea din realitate cu cea din vis, ori cea din vis cu cea din realitate, n-ar mai fi nici viaţa ta o mare şi continuă, perpetuă contradicţie. Unii cred că te ştiu, unii spun că te ştiu, eu nici una nici alta nu spun, dar nici nu pot să le dau dreptate. Nici ţie, oricât de înţelegător, ori nepăsător aş fi, nu-ţi pot da dreptate. Se prea poate să nu te ştiu, dar eu te cunosc, şi în diferenţa dintre a şti şi a cunoaşte se manifestă puterea de a crede, cea care nu dă doi bani pe cuvintele care n-au faptele alături. Tu nu mai crezi în tine, nu mai eşti cea care să vezi munţii cum ţi-i dobori la picioare. Acum poţi face multe, dar o faci vânzând ori cumpărând puterea unui moment care, stă la discreţia efemerităţii, mereu cu spatele întors la eternitate. Dar eternitatea ţi-o vrei, ştii că în mare parte ţi-ai pierdut-o, şi totuşi, cu mândrie, păşeşti prin mlaştină...
Dacă te întorci, nu te mai poţi duce, dacă te duci, nu te mai poţi întoarce. Iar orizontul nu-i nici senin, nici înorat, ţi se arată arzând şi-l bănuieşti de complicitate cu mine, dar de fapt eşti îngrozită de ziua în care fulgerele Cerurilor focuri vor slobozi, arătând feţele hidoase ale tăinuitorilor şi lăudătorilor, în a căror vorbă, tu, te-ai încrezut şi în ale căror vorbe ţi-ai proptit hotărârea deznădăjduinţei şi a renegării propriei conştiinţe. Acum, zi de zi pleci, deşi te întrebi, când tu cu tine eşti, cât de departe poţi să ajungi dar noapte de noapte de întorci, deşi te întrebi, tu cu tine fiind, dacă este posibil, sau este imposibil, înapoi să ajungi. Mereu fără răspunsuri regăsin-du-te în faţa a ceea ce ai fost când îţi puneai în gând să fii ceea ce încă mai vrei să fii, te războieşti cu cea care ai fost când te-ai hotărât să fii ceea ce eşti. Din prea mare mândrie, te confunzi pe tine, cea de acum, cu cea de totdeauna, cea care mai poţi fi doar revenind de tot atâtea ori cât va fi necesar pentru a-ţi scutura mâlul ce îţi intră acum, încet dar sigur, în piele şi sub piele.
Să te renaşti nu mai ai timp, să o iei de la capăt nu mai poţi, să ştergi urma întâmplărilor nu mai poţi. Tot ce mai poţi este să vii, câteodată mai rar, alteori noapte de noapte, şi să-mi vorbeşti despre viitorul ce-ar fi fost, deplângând viitorul ce îl porţi pe umeri ca pe o cruce a neputinţei de a-ţi da întâietatea de om în lupta cu neomenia şi neşansa de a nu rezista tentaţiei promisiunilor cuvintelor dulci care promit marea cu sarea şi când se ştiu cu sacii în căruţă, la picioare pun deşărtăciunea decăderii. Neputinţa ta de a spune lucrurilor pe nume, încă existenta căutare a omului care, deşi pe sine s-a pierdut, vrea stăpânitor să se ştie şi, stăpânitor fiind, crede că poate lovi pe la spate fără să dea cuiva socoteală, este cea care-mi face visele să obosească, îndatorate peste măsură răbdării pe care o au să te tot audă, să te tot vadă, să-ţi tot răspundă rugăminţii tale de a-ţi lăsa porţile larg deschise.
Adevărurile se rostogolesc în jurul tău... dar te uiţi, încă te uiţi, la cei care s-au obişnuit, cu ei înşişi fiind asemenea, să pună rămăşag pe mărunţisuri, numindu-le împliniri şi fericiri, ştiindu-se neputincoşi în a trece dincolo de nişte vorbe strânse claie peste grămadă, dincolo de nişte cuvinte memorate în vremurile când nici diferenţa dintre a fi şi a exista nu o puteau face, dincolo de înţelesurile aparent asemenea ale dorinţei şi ambiţiei de a poseda. Ai ajuns chiar să nu mai poţi face diferenţa între a te avea pe tine, ţie, sau a te poseda, a te distra sau a-ţi da în petec, a plânge sau a te plânge. Închipuindu-te, vrei să dormi, ca să fii odihnită... Dacă te-aş întreba cum se vede, dinspre tine, un animal cu pantofi, ai avea răspuns?
Prea multă oboseală, prea multe întoarceri şi reveniri în lumea în care nu se poate spune da doar pentru ca timpul prezentului să nu aibă durerea pe care viitorul tot o va aduce şi nu se poate spune nu doar pentru că omul, vieţuitor al vieţii, a inventat uitarea ca scuză a propriei mărginiri, a puterii tot mai reduse de a înţelege nemărginirea şi, odată cu ea, pe cel ce îi seamănă, fiindu-i asemenea, dar niciodată la fel. Fiindcă în lumea în care timpul n-are nici început şi nici sfârşit, în care şi naşterea şi moartea se petrec de oricâte ori este nevoie pentru ca cel nevoiaş într-ale înţelesurilor să-şi câştige sau, de cele mai multe ori, să-şi recâştige, bogăţia care-l poate face mai bogat decât pe cei mai mari bancheri în vremurile gloriei depline, viitorul nu-şi pune problema trecutului pentru a fi viitor, aşa cum trecutul nu-şi aminteşte cum e viitorul prezent, de vreme ce el ştie cum viitorul se va răsuci ori se va rostogoli, se va da peste cap sau se va pune, ca piedică, de-a curmezişul drumului, doar pentru că se ştie deja definit şi imposibil de redefinit prin închinare şi vânzare celor ce se dau mai mari într-ale dezdumnezeirii, într-ale deformării unei realităţi pe care omul, mereu şi mai mereu acum necredincios, nu şi-o mai crede, nu şi-o mai vrea. Se vrea, azi, femeia bărbat şi se face bărbatul nesăbuit, doar din motivarea pe care şi-o aduce, gândind că de va nimeri stelele ce cad, vânat se va chema şi de mâncare nu poate duce lipsă, oricât ar fi foamea să îi dea târcoale.
Noaptea vii, noaptea pleci, de lumina zilei eşti înfricoşată. Noaptea eşti tu, ziua îţi închipui că eşti tu. Ziua asculţi de tine, noaptea nu ştii ce-i cu tine... Norii sunt duşi de vânt încotro el se duce, însă, cei care nu pot să vadă dincolo de coama caselor, se miră când văd fumul dus de vânt în depărtări însă norii stau grămadă, gata să tune şi să fulgere, deasupra caselor lor. Şi chiar după ce casele de focuri le sunt nimicite, întrebări îşi pun despre norii ce nu se dau duşi încotro bate vântul, ci, dimpotrivă, contra vântului merg. Înţeleg puţini că doar norii ce se lasă prea jos, la aceleaşi obiceiuri ca oamenii ce privesc pământul ce le lunecă de sub picioare, se dedau. Cei ce îşi aţintesc ochii spre tăriile cerului, nici stelele care-i lasă de oameni văzuţi, nu-i fac săşi ducă într-altă parte drumul, altfel decât cel pe care îl au rostuit să îl facă.
Grei şi îndărătnici, azi, ţi-s paşii... Ce-mi este dat să văd eu la oameni şi cum eu văd lumea, greu nu-mi este să spun. Oricărui animal i se pot pune pantofi... Maimuţa care va învăţa să poarte pantofi cu toc înalt, chiar şi când îşi va da capul pe spate ca şi cum ar privi soarele în ochi, doar se va maimuţări sau când capul şi l-ar pleca, crezîndu-se că priveşte pământul deşi ea doar se va strâmba. Oricum ar învăţa să tropăie, spre a-i auzi cât mai mulţi trecerea-i, nu va fi femeie, nici măcar maimuţă evoluată. Tot aşa va fi motanul ce se va arăta încălţat, chiar şi şoarecii îl vor privi, dar nu va ajunge nici măcar un motan nobil, nicidecum un bărbat. Şi maimuţa şi motanul doar vor ajunge un timp priviţi, în vorbele tuturor, chiar şi zarva vor face cât se va şti de ei. Dar mai apoi chiar şi amintirea lor va muri.
Mai sunt însă, pe pământ, şerpii, iar în ape, peştii. Sunt cei de care nimeni n-a auzit şi la care nimeni nu s-a gândit să-i ştie ca putând purta pantofi. Sunt doar târâtori şi lunecoşi, dar degrabă neputincioşi a face faţă locurilor în care nu pot să se târască ori să lunece. Şi mai tot timpul sunt reci, răcindu-i graba cu care ies în faţă şi graba cu care fug spre locuri fără motiv de viaţă a celor ce stau la vederea tururor, înfruntând ceea ce au de înfruntat, căutând să nu fie lunecoşi şi nici picioarele să le tremure.
Precum şarpele, pe ascuns, seara îţi strecori gândul înspre mine, crezând că ţi se va întoarce ştiutor despre mine, prea mândră să crezi că ale nopţii tale gânduri te-au trădat şi te trădează. Doar ele, cele ale nopţii, cele ale somnului se mai gândesc să aibă grijă de tine, tu nu-ţi mai ai de mult. Sau poate ştiu că nu pot fi precum şarpele, aşa cum ţi-ai hotărât tu să-ţi fii... Precum peştele, dimineaţa, aluneci prin apele pe care le-ai tulburat destul ca abia să-ţi fie pentru nouă vieţi pentru a le limpezi, să-ţi aduci înapoi gândurile, temătoare de adevăr şi temătoare de lumea în care fluturi, încă mult prea mândră pentru realitatea care eşti, steagurile fericirii şi împlinirii...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [11]

*E atâta haos în lume, atât de puţini cei ce nu îl confundă cu dezordinea, că s-a ajuns la dezordine!

*Mulţi, foarte mulţi, se temeau până acum de moarte. Acum se tem de viaţă! Acum se intra în nor-malitate deşi, cei care se tem, nu îşi pot imagina că motivele nedrepte i-au adus pe calea dreaptă!

*Nu-i vrednic de a urca la Ceruri cel care nu a ajutat măcar pe un altul săîşi vadă păcatele şi să se gră-bească a se lepăda de ele!

*Întunericul nu are culoare, dar are răceală!

*Emoţiile dau măsura neîncrederii, nicidecum a puterii sentimentelor!

*Când lacrima durerii îngheaţă pe obraz, îngerii plâng şi ei!

*Nu mă consider un om spiritual, căci eu n-am blazon. Blazonul te face credibil. Eu doar trăiesc aşa cum mi se dă să fie orice clipă!

*Mari sau mici, cuvintele sunt jaloanele care ar trebui să ştim că vor ghida drumul deja creat. Rămâne doar a fi mers.

*Focul nu se stinge când mocneşte. Mocnind este distrugător!

joi, 20 iunie 2013

Obosit, aşteptând...

Ca niciodată, acum, cum nu îmi amintesc vreodată să mă fi ştiut, sunt obosit. Simt oboseala chiar şi în priviri, o simt chiar şi în auzul vorbelor ce mi se spun, îmi invadează gândurile. Până şi aşteptarea zace obosită, nemaiştiind deşi aşteaptă sfârşitul sau de mai are folos, ca timp al înţelegerii sau trecerii timpului. Am obosit, până şi trăirile se arată obosite. Nici faptele nu se lasă mai prejos, le simt deja dorinţa de a face ceea ce paşii deja au început să facă: să se târască.
M-a făcut să fiu atât de obosit prea multa nehotărâre de care, în juru-mi, m-am lovit şi prea multele justificări ale nehotărârilor, acceptată doar ca mod de rezistenţă la toate cele care se adună una peste alta, văzută ca şansă unică de supravieţuire într-o realitate colorată aiurea, în fel şi chip, de acelaşi gând nehotărât. Am obosit văzând ceea ce se vede, fără eforturi, însă nu se vrea văzut...
Am obosit văzând vinovaţii care, în loc de a vorbi despre urmările vinovăţiei lor, au învăţat că tupeul e armă ce-i poate apăra, căutând vinovăţii celor faţă de care se fac vinovaţi, aruncându-le ca pe un snop să săgeţi care lovind, să facă răni şi să doară, spre a se uita de faptele vinovăţiilor lor. Şi parcă spre a nu avea timp să mă pot o clipă odihni, se pun a se dezvinovăţi de orice, chiar şi de nevinovăţie, căutând calea de a arăta sufletul, mintea şi gândul ca fiind curate ca lacrima, de a li se adeveri credinţa că sunt doar plătitorii păcatelor altora, urmare a faptelor altora.
Am obosit să îmi tot spun părerea, cerută fiind, şi să aud argumente care să o contrazică, doar pentru că părerea mea nu avea acele argumente care să o facă să fie aşa cum îşi dorea cel care mi-a cerut-o, simţind şi el ceea ce era uşor, şi de alţii, de văzut, că firescul e tot mai nefiresc şi dintr-un rău se dă într-un alt rău, fără ca lanţul să-şi aibă sfârşit. De-atâta oboseală ce mi-o simt, faţă de mine simt datoria de a nu mai avea păreri, dar cum nu-mi vreau luptă cu propriul adevăr, încep să tac, oamenii tot mai rar fiind dornici de altceva decât vor, chiar dacă ceea ce vor îi face să ceară ajutor. Măcar vorba, de va putea, să nu-mi obosească de tot...
Mâna întinsă celor ce ajutorul, spre a nu luneca pe tobogan, îl cer, am tot ţinut-o. Dar am obosit să fiu atent nu pentru a fi de ajutor în momentul inerent al dezechilibrului, ci pentru a mi-o apăra de lovitura ce venea ca un fulger, ascunsă de încăpăţânarea de a susţine că doar coborârea este calea cea mai bună şi cea mai dreaptă spre a se reuşi în ceea ce se spunea că n-a fost niciodată reuşită, spre a se ajunge la limanul de care abia se spusese că nici ştiut nu este.
Am obosit să aud repovestite, după chip şi asemănare, învăţături, amputate sau chiar lăsate fără viaţă, să văd că dascăli şi învăţători pe cei care citesc pe sărite sau pe cei care ceea ce alţii laudă şi ei laudă, fără a şti ce laudă şi de ce laudă, chiar fără a înţelege că totul e o simplă laudă. Am obosit să pun în locul celor trei puncte pe care doar orbii cei mai orbi nu le-ar vedea, săriturile dintre înţelesuri, ceea ce lipsea, şi pentru acest motiv să fiu acuzat de neînţelegere, să adaug, înţelesului prezent, înţelesul viitorului, şi pentru acest motiv să mi se spună că sunt cârtitor, potrivnic şi neînţelegător.
Am gândul, de oboseală, dornic a adormi, şi de a dormi adînc de câte ori mi-a fost dat să ascult poveşti despre lumi în care nimic nu e altfel decât se doreşte, şi pentru a fi luate ca adevăruri, se pun în gura unor cunoscuţi, sau necunoscuţi, foşti sau chiar şi nefoşti trăitori pe Pământ, doar-doar vor fi cât mai mulţi cei care le ascultă şi rostesc numele celor care întâii le-au adus oamenilor spre a fi cunoscute. Am obosit să le spun celor care s-au luat după ele, crezând în adevărul care, dacă lumea nu o pot totuşi îndrepta, măcar pe ei i-ar fi îndreptat, că sunt poveştile altora, sunt înţelesurile altora, că aceia care au fost primii povestitori caută ei, pentru ei, înţelesuri, dar din teama de a pierde, de a renunţa, de a se schimba ei, de a ajunge a fi alţii, pe alţii îi ademenesc şi-i încearcă, ori doar îşi vor un podium de nemuritori cât încă sunt vii.
M-am obosit, de o viaţă încoace, să tot şterg etichetele pe care oamenii altor oameni le pun sau, uneori, cu blândeţe sau cu răutate, şi le pun chiar lor, privind eticheta pe care altora, cu răutate sau cu blândeţe au pus-o. Şi pentru că n-am putut să văd, aşa cum era eticheta, nici diavoli din cei mari, întrupaţi, şi nici arhangheli puşi în trupul unora care numai fapte asemenea îngerilor, departe de cele ale arhanghelilor, n-au făcut, m-am încărcat şi duc după mine, etichete la fel de neadevărate ca acelea pe care am încercat, încerc şi voi tot încerca să le şterg. De judecată fug cei ce flutură etichetele, împotriva judecăţii sunt, dar judecă mult mai mult decât toţi cei pe care îi arată cu degetul ca fiind judecători sau prieteni cu judecata. Şi-am obosit încercând să-i conving măcar ca, din când în când, după ce pun o etichetă, sau despre cineva vorbesc, ridicându-l în slăvile cerului, ori cufundându-l în adâncurile cele mai întunecate, sau despre învăţături cu aceleaşi porniri, vorbind, să se uite în oglindă. Şi de vor descoperi mai mult decât văd, să uite, atunci, a pune şi a-şi pune etichete...
Am obosit, încercând, uneori reuşind, alteori nereuşind, pentru cei plecaţi, ştiindu-i ca pe toţi ceilalţi, veşnici, şi mai ales pentru cei care, aici, în viaţa de pe Pământ, sunt altfel decât ceilalţi, sunt nemuritori. Fiindcă din lipsă de adevăr pentru propriile idei, oamenii îi încarcă şi cu alte etichete, cu alte merite sau alte nemerite, cu alte puteri, cu alte limitări, de a face bine sau a face rău, De judecata faptelor nu scapă nimeni, fiind normal, firesc, fiind cea care şi pe alţii îi poate îndrepta, dar de la faptă până la viaţă şi de la viaţă până la sufletul puţin trăitor în timp omenesc, e cale lungă şi greu de ştiut. Şi nemuritori fiind, mai grea le va fi povara pe care nu şi-o merită, doar pentru că unii şi-au găsit ca singură cale, neputând altceva face, să se agaţe de nemurirea lor, spre a fi ei înşişi, măcar pentru un timp, pentru câţiva, nemuritori. Am obosit, vorbind despre liniştea în a face altceva şi odihna pe care toţi o au necesară, într-o anumită vreme, după plecarea de aici...
Am obosit şi mai obosit mă simt pe zi ce trece... Mă obosesc tot mai mult ştiinţele de peste noapte care n-au de-a face cu ştiinţa, oricât de vizionară şi de imaginativă ar fi, ştiinţele care nu demonstrează nimic, fiind făcute să demonstreze ceva ce crede cineva, ceea ce vrea el să creadă că este adevărat. Ştiinţă nu poate fi numită acea înşiruire de orice, nume, cifre sau idei, care trag de clopotele bisericilor şi aprind claiele de paie ca să pară că tună şi fulgeră cerurile, ştiinţă nu este ceea ce doar unul poate gân-di spre a o duce mai departe. Greu, sau niciodată, se naşte o ştiinţă când fură înţelesurile altei ştiinţe şi când ea nu se înţelege, în nici un fel cu argumentele pe care făcătorii de ştiinţe şi le aduc lor, dar nu le pot da altora, când e să spună celor care nu stau cu gura căscată la ei, despre ceea ce poate sau ceea ce nu poate ştiinţa lor. Tocmai faptul că n-am auzit, decât rar, spunându-se ceea ce nu se poate spune, acum mă oboseşte. Mă oboseşte, ştiind ce înseamnă ştiinţa oamenilor şi auzind vorbindu-se de ştiinţa pe care oamenii nu o pot încă pătrunde, mă întreb ce nobleţe au ideile, dacă ceea ce spun ei este doar o răstălmăcire a ceea ce oamenii au cuprins deja. Şi-am obosit să-i văd pe cei ce se lasă. fără să le pese, ori fără să crâcnească, traşi de lanţ, sau traşi pe sfoară.
Am obosit să văd banii măsura sufletului, şi trupuri vândute spre a se sări în vârful catargului dorit de de acel “vreau”, la care omul este momit cu vorbe sau cu poveşti, la care omul se dedă fără întrebări şi fără acele înţelesuri, pe care dacă şi le-ar lăsa avute, nici moarte a nevinovaţilor, nici hoţie, nici desfrânare n-ar mai fi, căci fiecare ar şti ceea ce îi este dat şi ceea ce cu adevărat ar avea, cât va putea să fie stea sau doar foc de paie, şi acelea cumpărate la suprapreţ. Am obosit să văd oameni alergând, în stânga şi în dreapta, doar pentru a găsi pe cineva care să-i vorbească de alte înţelesuri şi motive, decât cele pe care le vede şi nu şi le vrea. Şi tot obosit mă face să fiu, simpla vedere a celor care fură bucuria altora doar pentru a şti că cei furaţi nu o vor avea-o.
Am obosit... Am obosit şi parcă îmi doresc să mor puţin, spre a mă putea renaşte, liber de toate etichetele şi liber de toate înţelesurile pe care acum le am, care mereu se completează cu altele, care alte etichete completează, nemaiavându-şi contraziceri, doar confirmându-se unele pe altele şi arătându-mi o lume săracă, sărăcită şi luptând pentru a se sărăci, o lume murdară, murdărită şi ţinând morţiş să se murdărească peste măsură... Dar, cum morţii nu îi prea sunt dator, aştept o ploaie, cum n-a mai fost văzută, o ploaie care să spele şi, de-i nevoie, să ardă toată încărcătura ce oboseşte pe toţi cei care mai ştiu de ei...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [10]

*Nu voi putea niciodata să râd atât cât am plâns. Dar nici nu îmi doresc să râd din senin!

*Pe sticlă dau bine culorile care ţipă!

*Nu cred în adevărul ce se vrea scuză a unor fapte, când înaintea faptelor se putea arăta acel adevăr!

*Mă trezesc râzând! Râd pentru că viaţa face ca uneori să se facă afirmaţii care n-ar fi avut suport, însă ei şi-au amintit viitorul. De-ar fi ştiut ei că prostia lor nu e deloc prostie...

*Roata vieţii se-nvârte singură. Are propriul ei mecanism ce-o pune în mişcare: ce este sus, încărcat, îngreunat, trebuie să ajungă jos ca să se cureţe de ceea ce-l îngreunează, urcând ceea ce este jos, curat. Când se opreşte este semn că este prea mare încărcătura şi curăţarea este prea înceată.

*Eu am timp să mai clădesc o viaţă! Unii nu se gândesc decât dacă se pot înmormânta!

marți, 18 iunie 2013

Visul ca timp

Trăiesc prezentul ca să nu rămân cu înţelesurile trecutului în urmă, ca să pun unele lângă altele faptele, unele lângă altele gândurile spre a-mi pierde întrebările despre ceea ce acum există, punând unele lângă altele realităţile. Iar dacă printre cele puse unele lângă altele mai rămân crăpături pe care gheaţa le poate lărgi, sau vântul îşi poate face de cap, visul visul pune restul, acel rest care face întregul întreg adevărat.
Ţi-am spus, îţi mai spun şi acum, la fel: nu fug de trecut, nu fug de viitor. Şi nu fug de prezentul pe care îl făptuiesc pas cu pas, şi nici visul nu îl iau ca pe o glumă a minţii, a dorinţei, a faptei sau ne-faptei. Visul, cu tot ce-mi aduce din viitor, cu ceea ce-mi readuce din trecut, cu ceea ce mă face să văd prezentul cu ochii pe care în vis doar pot să vadă ceea ce nu se vede, este totuna cu prezentul, dar şi semn că mă las tentat a închide ochii, faţă-n faţă cu realitatea pe care mai am dorinţa de a o face altfel decât va trebui să fie. Fugind, doar m-aş avânta într-o alergătură care s-ar pune ea să fugăreas-că timpul spre a-l îmbătrâni.
Dacă ţi se pare că a trecut mult timp de când nu ţi-am spus despre tine, despre mine nici măcar cât despre tine nu am spus, nu fi nici veselă nici tristă. N-am spus doar pentru că mi-a trecut prin gând să-ţi spun. Dar gândul aduna şi aduna veşti despre tine, cea ascunsă în cotloane dosite de lumina care le-ar fi făcut pline de via-ţă. Tocmai această lipsă m-a făcut să înţeleg de ce cauţi cum să arăţi că nu îmbătrâneşti, de ce îţi este atât de frică de bătrâneţe... Timpul îşi arde măsura pentru a te salva... Şi, arzând, te trece...
Când visul meu nu are linişte, ştiu că linişte tu nu ai, când eu, visând nu am linişte, ştiu că trecutul e cel care, în zbaterea-i de dinainte de moarte, îşi asumă libertatea de a scoate, din tainicele ascunzători, motivul întâmplărilor de care ne-am făcut răspunzători, nefiind răspunzători. Şi-i să în vileag pe cei care, sub acoperişul încrederii ce şi-o aveau, în ideea de firesc, se vroiau stăpâni, stăpânitori şi înstăpâniţi pe viitorul nostru, se prindeau în hora absurdului încercând înălţimea cerului, pe întuneric, când nu-i puteau dovedi înălţimea, cu degetul mic. Şi au crezut, până mai ieri că l-au atins. Dar adâncurile i-au întrebat de noroiul de sub unghii...
Eu adun ideile, tu cauţi să te regăseşti, voindu-te să fii ceea ce ai fost, voind să fiu cel care am fost. Din amintiri nu poţi înfăptui nici o trăire, cel mult poţi să o retrăieşti, în vis doar, de cumva se-ndură timpul, poţi să-mi vorbeşti şi să-ţi ştii sufletului uşurarea că adevărurile sunt rostite. Şi doar visele te mai îmbrăţişează, doar în vis te mai găsesc, ca altădată, privitoare spre ceaţa orizontului şi mai pot să-ţi arăt înseninarea ce, în spatele fumurilor care te-au împins peste praguri şi peste marginile drumului, fără să mai poţi alege altul, neavând de unde altul să alegi. Doar în vis mai vezi acum drumul, doar în vis mai vezi ce era să fie. Şi te zbaţi...
Amintire doar mai eşti, gând nicidecum, motiv nu mai ai cum, motivaţie doar de nu m-aş gândi spre mai departe. Visului, trăitoare fiind, ştiu că trăieşti! Mie mi-au rămas însă întregi cuvintele, de oricine ar fi fost rostite. Timp de-ai vrut să-mi furi, mi-ai furat, gânduri de-ai vrut să-mi pierd, m-ai făcut să le pierd. Dar de cuvintele ce mi-au rămas, aşa cum au fost rostite, ţi-a fost dat să uiţi, cu ele n-ai putut nici să te înţelegi, nici să le amăgeşti, nici să le tai rădăcinile. Şi au rămas înrădăcinate în tine, chiar dacă prin mine trăiesc, fiind chemare pentru totdeauna, şi blestem pentru toate neamurile-n care, de-acum încolo, după tine vor fi să fie vremurilor trăitoare. Vieţii cu viaţă-i plăteşti, şi de viaţă legate erau. Visului vieţile ce vor veni le sunt deja ştiute şi deja vieţii de acum se arată.
Încă mă ştii ca fiind cel ce am fost, cel spre care gândul ce-l aveai venea, lăsându-se ştiut. Dar pe cel care sunt nu-l mai ştii... Nici de puterea ce ţi-ai avut-o nu mai ştii, puterea ce-o am n-ai cum să o ştii. Oricare ţi-ar fi gândul, doar semnul lui mi se arată, pe tine cea de altă dată, strivită între neputinţă şi păcatul ce ţi l-ai pus pernă şi chiar aşternut. Oare de ce niciodată, în vis, nu dormi?
Trăiesc prezentul pentru a-mi avea trecutul rânduit după motivele pentru care mi-a fost în felul în care mi-a fost şi nu într-un fel care ar fi putut să fie. Pe muchii de cuţit s-a pus de oricâte ori simţea cuţitul ghilotinei sau securea călăului şi chiar acesta care a fost putea altfel să fie de un altul era să fie. Pe când nemărginirea o avea în faţă şi-a ales mărginiri care acum pot doar ca să fie motiv de discuţie, să se reamintească aducând acea otravă a sufletului şi minţii, banalul dacă, în faţă. Trăiesc acum înţelegându-l, şi nu îmi pasă de vrea, ori de nu vrea, să-i amintesc mărginirile ce-i lasă doar drumul spre moartea ce-l redă doar amintirii, niciodată făptuirii. Tu-ţi faci vise că-l vei înţelege, eu visând îi surprind înţelesurile ce le avea atunci. Tu visezi ca să-ţi uite plânsul de absurdul prezentului, eu în vis mi-am uitat motivele de a mă plânge, ori de a plânge.
Azi, cu visele mele glumesc şi glumesc despre ele cu cei care îşi doresc, în vis, să li se arate ceea ce nu s-a întâmplat. Cu cei care îşi doresc visul să le dea înţelesurile trecutului, de toate vorbesc, ştiindu-le, după dorinţă, că sunt cei care zilei următoare îi lasă rostul aşa cum îi este dat, fără teama a ceea ce numesc ceilalţi rău, fără îmbuibarea pe care ceilalţi o au, crezând că de le-ar fi ştiut, ar schimba ceea ce nu le-ar fi pe plac. Râd şi glumesc, ca să înţeleg câtă putere crede omul că are şi câtă putere crede că îi trebuie ca să-i fie îndeajuns când schimbător se vrea. Mi-e râsul plâns, ştiind pe ce drumuri îşi mână paşii. De multe ori şi pentru tine, pentru când de credinţă te-ai pierdut şi te-ai lăsat îngenunchiată de neputinţa de a nu fi prima, de neputinţa de a întelege rostul şi menirea vieţii altuia, menirea şi rostul vieţii tale. Pentru asta plâng cât plâng, dar pentru ceea ce va urma, dacă păsările, ce dimineaţa te fac să te trezeşti că vine dimineaţa, le vrei asculta, le vei auzi plângându-te. Dar visele tale chiar şi de ascultarea lor te îndeamnă să fugi...
De amintiri tu ai timp, dacă nu ai, ţi-l faci. Eu nu mai am, am însă destul timp să trăiesc. Ca să am atât cât să mi-ajungă, i-a lăsat visului toate motivele să mi-o ianainte, să trăiască, dacă îşi doreşte, înaintea mea toate cele care îmi vor fi să le trăiesc. Eu trăiesc acum, el, înaintea mea trăind, îmbătrâneşte. Dar temerea că prea multe adunând, nu va avea timp să-mi spună ceea ce, trăind, învaţă, i-o simt, şi-i las libertatea de a-mi spune poveştile vieţii lui, din trecut până-n viitor. De prezent niciodată nu-l întreb, am înţeles de ceva vreme că el nu a avut niciodată de ce să înveţe ce înseamnă acum. Acum doar pentru a-l trăi noi, cei care vrem să trăim, există. Doar că mulţi vor clipa să o trăiască, crezând că acea clipă înseamnă acum.
Prea devreme te trezeşti, deşi ţi-ai dori să te trezeşti mai târziu... prea tîrziu adormi deşi ţi-ai dori să adormi devreme... Ţi-ai rătăcit în deznădejdea care te-a cuprins din clipa în care n-ai mai putut să laşi pământului semnul crucii şi l-ai oprit cu mult deasupra, de teama de a nu te lovi furia Cerurilor ce-ai dezlănţuit-o, orbită de lucitorul negru al întunericului care.ţi promitea trepte şi podiumul de care neputincioşii într-ale lor îţi vorbiseră cândva şi te iscodeau, pe vremea când încă îţi vedeai drumul tău, de faptele ce nu le voiai face precum le vroiau ei, de calea ce nu o voiai precum ei o vroiau, de răbdarea pe care o aveai şi ei nu şi-o mai puteau avea. Când ura şi-a aprins făcliile, ai orbit şi-ai încurcat drumurile. În acea clipă, lovind, visele ţi le-ai deznădăjuit, împrumutându-le deznădejdea ta. Acum ele îşi plătesc datoria şi chiar dobânda ce, prin faptele tale, clipă de clipă, mai mare şi mai mare ai făcut-o.
Trecutului nu-i mai plătesc bir. Nu-i cer nimic, nu-mi cere nimic. Eu îi las tot timpul pe care şi-l doreşte pentru a-şi trăi în linişte bătrâneţea. Pe tine te-aud în vis cum îl tot iei la întrebări... Şi, în vise, te-aud, întrebându-te de de ce îţi este tot mai greu să te priveşti în oglindă, şi-ţi aud fugarul îndemn de a-mi căuta drum spre bătrâneţe. Deşi, n-am uitat, de atâtea ori ţi-am spus că eu nu voi îmbătrâni, încă mai vrei să fim la fel... Ce răspuns să-ţi dau, cum să te fac să înţelegi? Atât pot să-ţi mai spun... Trecutul, mie, doar în vis mi se arată. Şi tu eşti vis, ca şi visul nopţii trecute... Trecut!

De la început, din nou...

Ceea ce nu este de ascuns, nu se poate ascunde, ceea ce nu se poate ascunde, nu se lasă ascuns. Prima dată e doar prima dată, începutul este doar început, nu-i nici mult, nici puţin, doar ceea ce urmează începutului se adună în prea mult, mai mult, mult, puţin, mai puţin, prea puţin. Ce-i prea mult strică, ce-i prea puţin nu-i de nici un folos. Doar începutul este leac şi este împlinire, fiind deopotrivă izbăvire. Dar nu orice început este un început, şi doar începutul ca început se poartă pe sine înspre înalt. Restul sunt doar cuvinte omeneşti.
Unele peste altele, la un loc, fără să-şi ţină seama, fără şă-şi ţină socoteala, vin întâmplările care fac totul fie altfel, care fac să nu se lege ieri de azi şi nici azi de mâine, ca şi cum viaţa renaşte, redevenind adevăr, avându-şi calea care-i era cale. Când una vine vin toate, tocmai pentru ca, dintre toate, începutul să nu fie ştiut, şi neştiut fiind, să nu fie înţeles. Că de cumva s-ar arăta, s-ar şi înţelege, iar de s-ar înţelege, urzitori de piedici s-ar găsi să-şi arate îndemânarea de a ţese piedici şi oprelişti.
Pe două temelii, un palat nu se poate construi, doar două case care lesne se pot uni şi lesne se pot separa. Pe o temelie ce-a fost cândva o casă, nici un zid de casă nu-şi găseşte odihna şi liniştea viitorului. Nici măcar temelia pe care doar s-a încercat gândul de a se ridica o casă, temelie de casă pentru totdeauna nu poate să fie, căci fiecare încercare a mai scos o piatră din ea, a lăsat să se băltească şi să se îngheţe apa ploilor, iar vântul, furtunile, tremurele şi cutremurele, şlefuind-o, orice s-ar încerca deasupra pune, chiar vântul dacă adie, proptele, pe unde poate, mai aproape, sau în lumea largă, îşi caută. Cu cât mai multe încercări, cu atât mai mult rău s-a strâns şi lunecuşul mai mare s-a făcut...
Din temelia caselor dărâmate, aşezate bine, stălpii nu se mai desprind, iar casele cu stâlpi gândiţi pentru altă casă, buni pentru acea casă celei noi nu-i lasă puterea de a fi casă, acea casă nouă, nu casă este, ci adăpost pentru vreme rea şi vremuri grele, greu de răcorit vara, greu de a avea căldura unei case, iarna. Tocmai acei stâlpi la-să goluri prin care vântul poate cânta în voie oricum, oricând.
Iar de-ar fi să se mute, pe o altă temelie, veche sau chiar nouă, în orice fel, ridicată pe sus, sau împinsă, pe locul cel bun nu se pune, doar nouă de e temelia, pe vreme bună, loc de prindere se poate face, alţi stâlpi se pot ridica, pe din afară, dar, totuşi, ca o casă zăbrelită va arăta.
Pe pământ neînceput, pe temelie nouă, ziduri de palate se pot ridica, chiar arătând la-nceput doar o casă, plină de lumină şi speranţă. Ziduri în ziduri se cuprind şi stâlpi ce ziduri leagă, pe dinafară arătate, pe dinăuntru înălţate, în linişte, piatră lângă piatră pusă. Înălţătoare pe dinăuntru, măreaţă pe din afară, nimeni nu ia seama când palat se lasă ştiut de toţi, luminat, de toţi, se vede.
Neînceput pămînt ţi-ai ales să fii, şi temelie de piatră să te durezi, în zilele prezentului în care sunt mişcate şi împinse pământurile cele noi să se facă maluri, înfricoşate cu vorbe despre durerea poverii, şi încurajate cu poveşti despre plăcutul simţământ al trecerii valurilor ca mângâiere, fără a se vorbi despre puterea ce o dă povara ori despre dedesubturile desrădăcinării, la care valurile, şi de nu se pricep, o fac, fiind doar valuri ce trec spre a se pierde în marea de valuri.
De neînvăţaţi se plâng toţi cei ce se trezesc furtunilor dând piept, în ploi tremurând şi cu viscolul, spre alte zări fugind, adăpost de iarnă căutând. Tu ţi-ai ales să începi cu începutul, ca semn al neadevărului celor plângăreţi, celor care, clătinându-se, schimbători la faţă vor văzîndu-te adevărul de care se tem că-l vor avea în faţă. Fără învătături, în legea ta, cunoscătoare te-ai născut. În legea mea, ceea ce tu cunoşti, la fel este, dar stricat peste măsură. Te-ai lăsat începutului tocmai pentru a fi oglindă celor ce vor să vadă cum s-au stricat, prea mândre de cunoaşterea lor nelegiută, dornică de arginţi şi fală.
Grea-i prima brazdă de tras, greu e de sfredelit, întâia oară, pământul neînceput. Dar rodul brazdelor ce se urmează primei brazde, de cea dintâi ţine, aşa cum adânc şi bine stă orice stâlp ce se lasă cuprins de adâncimea sfredelului ce la-nceput coboară în măruntaiele ce-i au stat în aşteptare. Ce-i primăvara pus, rod numărat în toamnă dă, ce-i pus în toamnă abia peste iarnă, peste moarte, verii următoare îi dă socoteală. Greu se mai găseşte un sfredel care mai adânc să pătrundă şi resturile celui dintâi, cel care n-a putut să fie motiv stâlpilor să nu se clatine, să le scoată şi să facă alt stâlp să prindă şi să se prindă.
Primăverii îi eşti şi înspre timp primăvăratic ai drumul. De la început, din nou vrei zidurile să se ridice şi noului te ştii şi te vrei temelie. Şi ştiind motivul primei brazde, purtându-ţi menirea ca stindard, primei brazde îi ştii şi timpul şi locul. Ştii ce va urma din dorinţa fără înţeles care te-a împotrivit nelegiuirii şi te împinge spre altfelul lumii tale, spre nemaiînţelesul lumii mele. Se vor ridica stâlpi înalţi... Acolo, da, acolo, sus!

duminică, 16 iunie 2013

Oglinda olarului

În vremurile de demult, când din pământ se făceau toate cele de trebuinţă vieţii, ca tot pământ să ajungă după ce vor ajunge de netrebuinţă, olarii îşi aveau rostul lor, şi erau, unii mai cunoscuţi, alţii doar de cei dimprejur cunoscuţi, unii vindeau mult şi aveau de toate, alţii, nevânzând mare lucru, îşi duceau viaţa ca şi toţi ceilalţi, cu gânduri, cu vise, cu speranţe, cu năzuinţe şi năluciri.
Într-un sat pierdut de lume, undeva în lumea vremurilor, nici departe nici aproape de curtea unui rege, trăia un olar, care făcea oale pentru cei din satul lui. În satul lui era vestit, dar din alte sate nimeni nu ştia de el. El muncea şi câştiga cât să-şi ducă zilele, dar năzuia că într-o zi va ajunge să-şi vândă oalele în cetatea în care îşi avea regele curtea, să fie cunoscut şi să şi câştige în măsura muncii şi a cât de vestit era. Însă totul era doar năzuinţă, căci n-avea ce să aştepte, de vreme ce lenea-l făcea să se mulţumească la a avea ce vinde celor din satul lui.
Într-o zi, un călător a poposit în pragul colibei din care el tocmai se pregătea să-şi ştie ziua de muncă terminată. Povestind despre una, despre alta, despre lumea prin care călătorul umblase, a aflat că pe lângă un un sat, ceva mai depărtat, trăia un înţelept, un mare înţelept, care găsea răspuns la orice întrebare, avea răspunsuri pentru orice problemă a oamenilor. Mai află că era un înţelept pe care nimeni nu-l auzise vorbind şi toţi spuneau că e mut. Nimeni nu-l văzuse ieşind în lume şi toţi spuneau că nici picioare nu are. Cei ce mergeau la el băteau de trei ori la uşă apoi deschideau un oblon şi tot ce aveau de făcut era să privească ochii înţeleptului, ce se vedeau uşor în întunericul colibei ce nici ferestre nu avea, căci ei erau cei care dădeau răspunsul, mai repede şi mai uşor decât ar fi fost date prin cuvinte. Şi mai spunea călătorul că toţi cei ce fuseseră la el, sfaturile-i luându-le în seamă, au reuşit, s-au rupt de toate metehnele trecutului, de tot ce le-a fost trecutul, şi sunt cu totul alţii...
S-a răsucit aproape toată noaptea, de nesomn şi gânduri multe. Îşi ştia mulţumirea pe care o avea, aşa cum numea el lenea, fiindu-i greu să o recunoască, dar dorinţa de a fi cunoscut şi de a câştiga mult, era mai mare decât orice, chiar decât lenea. Şi a adormit în zori... A doua zi, de dimineaţă, lăsând orice treabă a plecat spre acel sat.
A ajuns pe seară în sat şi înainte de a se lăsa apus soarele, era la uşa înţeleptului. Sfios, a bătut de trei ori, uşor, apoi, şi-a găsit puterea de a deschide oblonul. L-a tras şi întrebarea a pus-o dintr-o suflare: Cum pot ajunge cunoscut şi ceea ce fac eu să vând în oraşul în care se află curtea regelui? Nerăbdător fiind să afle răspunsul, şi-a ridicat privirea şi văzând ochii înţeleptului, arătând a plictiseală şi nepăsare, şi-a zis: Am stat şi am aşteptat şansa care să îmi cadă din cer. Trebuie să muncesc eu mai mult, ca, încet, încet, să ajung unde îmi doresc... Pe drum întorcându-se, gândea şi mai că vorbea de unul singur: Oare câţi alţii nu fac la fel ca mine? În jurul meu sunt atâţia oameni care se plâng de nenoroc, dar nimic nu fac pentru a avea noroc...
Şi s-a pus pe muncă de a doua zi; zi de zi făcea ulcioare şi oale şi le vindea şi prin satele din apropiere. Se vedea câştigul şi punea de o parte ceea ce era mai mult decât avea nevoie. Zile, săptămâni, luni la rând făcea la fel. Socotind însă îi era clar că timp mult ar trebui să treacă pentru a ajunge ca năzuinţa sa să nu rămână o nălucire. Şi, pe deasupra, deşi câştiga, zi de zi simţea şi că nu îl împlineşte munca lui. Schimbată-i era viaţa, dar înţelegea că nu e de ajuns. Nu-şi avea răspuns, aşa că s-a hotărât să mai meargă o dată la înţelept, să-l întrebe ce ar mai trebui să facă. N-a trecut mult, doar cât i-a trebuit să nu piardă o zi importantă, şi, cu nerăbdare, cu grabă, a ajuns la coliba care se vedea a fi mai în paragină, de parcă nimeni n-ar fi locuit acolo. Încă sfios, a bătut de trei ori, a tras oblonul, şi a întrebat: Cum pot să vând mai mult, pentru a strânge mai mulţi bani, ca să mă pot muta în oraşul curţii regelui?
Privea ochii înţeleptului, care se arătau trişti, obosiţi, parcă lipsiţi de lumină. Nici n-a fost greu. În gând să-şi spună: Aşa priveşte un om singuratic, ce pe nimeni nu-şi are aproape, ce-i de lume izolat. Aproape speriat, şi-a spus sieşi: Nu am prieteni, de rudele ce mă mai caută eu fug, pe cine am eu? Mereu îmi este frică a mă întâlni cu ei, căci frică-mi e că îmi vor cere bani, sau ajutor...
Pe drumul de întoarcere a luat hotărârea: Din ceea ce va câştiga, lucrând şi vânzând mai mult, îşi va ajuta puţinii prieteni, rudele şi vecinii, toţi oameni sărmani, care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După câteva săptămâni vedea roadele hotărârii lui: vindea de două ori mai mult şi, deşi pe mulţi îi ajutase cu bani şi mâncare, lui îi rămânea mai mult, nici nu se vedea că el şi-i împuţinase, dându-le altora. Şi a ţinut-o tot aşa, după câteva luni reuşind să strângă cât să-ţi ia o căsuţă în oraşul de care-i era legată năzuinţa lui veche. Oraşul avea un târg mare, cumpărători veneau de peste tot şi nici nu mai trebuia să piardă timp pe drumul, dus şi întors, între satul lui şi oraş.
În târgul cel mare veneau şi călători de peste mări şi ţări, cu pungile doldora de bani, iar el vindea tot ce producea. Îi ajuta pe oameni şi, pe lângă cei pe care îi ajuta, îşi făcuse mulţi prieteni, nu mai simţea singurătatea care îl apăsse crunt până atunci. Dar, ca să poată să-şi împlinească visul, de a câştiga, de a fi cunoscut, de a avea ucenici şi de a avea propria-i prăvălia, nu era de ajuns. Nu avea timp să lucreze mai mult, nu-şi avea timp pentru nimic altceva, făcea tot ceea ce creadea că se poate face. Căuta cheia prin care să poată să treacă şi această barieră, dar nu o găsea. Nu putea nici să vândă mai scump, pentru că alţii produceau la fel ca el, la fel de bune, şi cumpărătorii n-ar mai fi venit la el. Trebuia deci să meargă iarăşi la sfătuitorul lui, înţeleptul mut din casa părăginită, spre a-i mai cere un sfat, unul care să-l facă să guste din cupa împlinirii .
Abia îşi înfrâna aşteptarea de a ajunge din nou la uşa colibei, cu încrederea deplină că va primi răspunsul cel bun, la fel ca altădată. Se temea doar să nu fi murit cel căruia nu ştia cum să-i mulţumească. Şi aşa credea când a ajuns în faţa colibei, care era şi mai dărăpănată, ca şi părăsită...
Cu mâinile tremurânde, a bătut la usă şi a tras oblonul. S-a liniştit când, prin întuneric, a zărit ochii înţeleptului. Liniştit, l-a întrebat: Muncesc şi vând tot. De dimineaţă până seara, ba şi noaptea câteodată. Dar tot nu îmi e de ajuns să deschid prăvălia mea. Ce să fac, altceva, ca să câştig mai mult?
Din întuneric, o privire vie, îndârjită. Era privirea omului plin de determinare, dar şi disperarea celui care n-ar vrea să-şi piardă speranţa. Şi-i era de înţeles că asta era viaţa lui din ultimul timp, era mulţumit că se mutase din sat, însă munca îi lua tot timpul şi nu avea deloc odihnă şi viaţa era mereu la fel.
În dimineaţa următoare, trezindu-se mai odihnit, se simţea parcă mai uşor. Privea umbra copacilor cum se micşora şi parcă voia cuiva să-i fie recunoscător. Se întreba cum de nu se oprise, atâţia ani, să se bucure de lucrurile mărunte, de mirosul florilor sălbatice ori de aroma ceaiului? Şi, ca niciodată, fără să ia lutul în mâini pentru a-i da o formă pe care să o vândă, a plecat în târg de dimineaţă, cu totul altfel decât până atunci când doar după amiază vedea cum arată viaţa în târg. Şi-a luat cu el doar ceea ce avea, oale şi ulcioare, lucrate de mult, pe care le păstra în casa lui, şi a plecat, mai mult curios, la vremea când nici nu găndise vreodată că o va face.
Era diferită lumea târgului. Se arătau cei veniţi de departe. Printre ei, a zărit un om pe chipul şi îmbrăcămintea căruia se citea nobleţea, un om puternic şi hotărât. S-a oprit în faţa olarului şi a început să cerceteze cu atenţie ulcioarele lui. L-a auzit zicându-şi: N-am mai văzut o asemenea îndemânare... Apoi l-a întrebat pe olar: N-ai vrea să lucrezi pentru Curtea regelui? Ai fi plătit de cinci-şase ori mai mult decât acum? Olarul, fără să stea pe gânduri, văzând că asta-i era calea pentru a-şi împlini visul, i-a dat răspuns.
Nu mai putea de bucurie. Simţea că trebuie să meargă, degrabă, la bătrânul înţelept şi să-i multumească. Îl ajutase mult şi nu apucase să-i vadă decât ochii. Vroia să-l strângă în braţe, ca semn al recunoştinţei sale.
Grăbit, în aceeaşi seară a ajuns la colibă. A bătut la uşă cu acea mare nerăbdare a bucuriei. A tras oblonul şi ochii ce străluceau de bucurie, ca niciodată, i-au dat curaj să spună: Mare înţelept, vreau să-ţi mulţumesc pentru ajutorul tău. Ştiu că eşti retras din fire, dar lasă-mă, acum, să intru să-ţi povestesc şi să te îmbrăţişez, mulţumindu-ţi pentru toate sfaturile!
Fără să aştepte răspunsul a deschis uşa. Şi a încremenit... Se vedea cu totul în oglindă.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [09]

*Când te trezeşti cu teamă este greu. Când emoţii asemenea marilor bucurii îţi sunt prima trăire a zilei, este extrem de greu. Aşa pot muri foarte repede oamenii...

*Am avut o mare şansă în viaţă: să vă dau toate motivele să mă judecaţi, să mă condamnaţi, să mă executaţi! De ce însă aţi făcut toate astea doar în contumacie, chiar dacă eram tot timpul între voi şi mi-aţi lăsat posibilitatea să spun ceea ce spun acum?

*În pădurea de lumini şi umbre, pe întuneric, unii au săpat gropi adânci pe care le-au transformat în capcane. După ce eu le-am descoperit, cei ce n-au căzut în ele, mă vânează pe mine!

*Mă privesc unii cu uimire! Îi încurc în planul lor de cuceriri!

*Greu îi este omului să creadă adevărul altuia! Spune ca nu se poate sa fie chiar aşa! Doar pe-al lui şi-l crede, trăindu-l, însă tocmai el, cel care se îndoieşte de al altuia, se miră că nu este crezut. Nici nu-şi aminteşte că alte motive căuta altora când aude că alţii alte motive îi găsesc!

vineri, 14 iunie 2013

Soarele, apa, paşii... tu!

Pune-ţi pasul apăsat, să fie văzut celor ce te privesc, după ce vei trece, cum ţi-a fost drumul şi încotro ţi l-ai mers, să nu se mire, când vor începe să se tragă la răspundere, unii pe alţii şi, neconvinşi fiind, pe ei înşişi, despre motivele ce le-au dat trăirilor tale de a-i lăsa lumii lor, cu tot mersul spre nicăieri, pentru a pleca spre lumea care va fi, plămădită din resturile unei alte lumi, care merge spre oriunde, un altfel de nicăieri, la fel de departe de adevăr ca şi cel adevărat. Pune-ţi pasul şi lasă-ţi privirea jocului apelor şi soarelui, semn al puterii pe care o ai, de a da viaţă vieţii. Păşeşte, hotărât şi apăsat, ca urma să rămână de neşters pentru toate cele câteva vieţi pe care le vom trăi-ntr-una singură, pentru toţi cei care o vor voi-o ştiută, dar mai ales pentru noi, pentru a ne fi reper la toate-ntoarcerile din atâtea drumuri ce avem să le facem, în lungul şi în latul lumii, cele de zi şi cele de noapte. Prinde-n palmele tale razele soarelui şi le pune, precum vei pune sămânţa florilor, în urma pasului tău, ca să fie candelă nestinsă în nopţile înfurtunate ce vor vântura lumea, când troiene de zăpezi se vor amesteca nisipurilor ce-şi caută ape spre a se şti iarăşi pământ roditor. Şi să fie semn către cei ce privesc din înalturile Cerurilor, despre drumul ce l-ai mers până ai trecut puntea viitorului în care vei fi ceea ce trebuie să fii.
Lasă-ţi pasul, fără teamă, apăsat, pe curgerea apei, ca să poţi să înţelegi de unde atâta uşurinţă ţi s-a dat să ai, de ce timpul trece mai încet decât trecerea-i obişnuită de la o zi la alta, şi de ce nu te poţi nici pierde, nici rătăci, nici înspre alte locuri privirea să-ţi fugă. Doar aşa vei putea să ştii de ce apa nu-ţi udă picioarele ci doar îţi mângâie tălpile, luându-ţi oboseala mersului şi a acelor câteva clipe de aşteptare şovăitoare ale gândului care punea în balanţă rostul privirii înapoi şi neîndoielnica privire înainte, la despărţirea de trecut. Se va face pod, sau drum printre valuri îţi va dezveli, se va deschide în faţa ta şi va fi val nimicitor în spatele tău, de oricâte ori vreun gând se va apropia din urmă, ori te va înălţa până sub mantia Cerului, de strigătul vorbelor te întoarcere, cu promise daruri amăgitoare, s-ar apropia de auzul tău.
Nu-ţi vei găsi niciodată umbra în spate, ea va fi cea mai grăbită. Va fi mereu în faţa ta, va fi mereu în căutarea drumului drept şi bun, va umbla peste malurile apelor şi peste crestele munţilor, nefiind convinsă că ceea ce se apropie de tine îţi vine întru ajutor. Când se va opri, clipocitul apei îţi va şopti pe unde trecerea-ţi va fi mai uşoară, când din privire va fi să o crezi dispărută, ascultă vuietul razelor care se vor coborî, din seninul înaltului, să ardă orice piază rea şi orice nevolnicie pierdută de alţii, trezită din somn, care-şi va voi părerea despre ea însăşi ca sfat pentru tine, şi treci spre depărtarea în care umbra a dezvelit pietrele de iarba ce le ascundea, şi le-a şi zvântat înaintea mersului tău, spre a nu-ţi aluneca, şi a se crede cumva şovăitor, pasul.
Pune fiecare pas hotărât, încrustând urma drumului cu gândul care te poartă dinspre viaţa eternă spre eternitatea vieţii, dinspre adevărul că exişti înspre existenţa adevărului că eşti, cu tot întregul ce-l poate da timpul existenţei eterne. Când locurile în care vom păşi, cele dintâi pentru prima dată tu, mai apoi pentru prima dată amândoi, se vor arăta a te cunoaşte, vei înţelege, mai mult decât ai acum puterea de a-mi înţelege cuvintele, cât de mult a însemnat alegerea ta, cât de tare s-a înfuriat întunericul adâncurilor şi câtă lumină s-a revărsat asupra lumii, chiar din clipa în care s-au întâlnit primele tale cuvinte cu primele mele aşteptări. Şi vei mai afla, atunci, povestea dezrobirii celor numiţi spre vânzare de cei deprinşi cu năravul vânzării şi al trădării pentru simpla plăcere de a privi capete tăiate ştiindu-le nicicând plecate, nicicând nevolnic închinate, nicicând privitoare spre pământ..
Pe-acest drum lasă-te învăţată cu bucuria preumblării şi lasă-l să te înveţe farmecul pasului mlădios, care împrumutând din stropii de apă prospeţimea mişcării şi din razele soarelui nobleţea trăirii, te va arăta deosebindu-te de copilăria care se lasă de adierea vântului convinsă a te elibera de orice constrângere ce rost şi-a avut spre a făuri drum drept destinului, de a te păstra întru totul şi întru toate esenţialitate şi model de viitor, în ochii celor ce vor să trăiască viitorul fără teama amintirilor din trecutul prezentului.
Fără sfială şi fără grabă, pune-ţi pasul, apăsat, şi dăruieşte urmei adevărul pe care ţi-l vor căuta cei rămaşi în urmă, cei care nu vor avea răbdarea tăcerii şi vor învolbura mările şi oceanele cu neliniştea neputinţei de a crede şi a te crede în stare de a avea hotărâri pe care ei, niciodată, privitori la cele mai repede la-ndemână decât în cele care pot fi, de se merită a fi primite ca dar şi răsplată, nu le-ar fi putut însufleţi şi înnobila cu trăiri şi măreţia supremului etern. Şi lasă-i apei puterea de a şterge orice urmă de nelinişte, lasă razelor soarelui puterea de a-ţi împodobi fruntea cu aureola coroanei de învingătoare... Lasă-te lor şi mergi, aşa cum ai plecat. Păşeşte-ţi, paşii...

joi, 13 iunie 2013

Întorcându-mă spre a pleca

Nu te gândi că plec, nu te gândi nefiresc la ceea ce este firesc. Nu plec, aşa cum alţii vor fi plecat, unii pe drumuri care s-au pierdut printre drumurile altora. Plec aşa cum deja m-am învăţat că trebuie să plec, înapoi, în lumea mea, readucându-mi alături singurătatea de care au nevoie cei care, din simţirea propriilor adevăruri, mă cheamă pentru un înţeles sau pentru un prag pe care aşa le este dat să-l aibă sau să-l treacă. Aşa e de fiecare dată... Eu plec împăcat că ceea ce am putut să fac am făcut, cei care au rămas, doar ei ştiu cum şi-au ales continuarea. Eu doar cuvintele le-am auzit, de la ei, de la alţii şi mi-a fost îndeajuns ca să privesc în faţă adevărul, ca să readuc în-seninarea în lumea mea, spre a avea-o, de va fi nevoie, ca far dezrătăcitor.
Vin, şi de unde vin nimeni nu ştie, plec, iar unde plec se ştie, dar neştiut rămâne, nicui nu-i dă mâna, nefiindu-i la-ndemână, să poată să ştie. Fiindcă e greu să mergi dinspre departe înspre departe, nicicui nu cer să încerce depărtarea să şi-o asume. N-ar avea de învăţat ceea ce ar vrea să înveţe şi cele care le-ar avea de învăţat, nefiindu-i clipei de care se teme de folos, şi-ar da libertate judecăţii după măsuri nepotrivite făcându-şi drum tocmai prin hăţişurile de care vrea să scape, spre margini de prăpăstii luminate, amăgitor, în culori vii şi jucăuşe. De-ar fi să înveţe, ar avea de învăţat răbdarea, ar avea de învăţat ce înseamnă mal, şi ar avea de învăţat diferenţa dintre sus şi jos, cea pe care şi-o închipuie, fiindcă sus sau jos, în apropierea absolutului, niciodată nu le-au mers paşii pe drumul ce şi-l simt acum fără mărginiri şi fără parapeţi.
După socoteala lumii, plec aşa cum vin, nimic mai mult. Fără de înţeles, chiar mie, de mă las de lume socotit, de socotesc aşa cum poate chiar mai bine decât unii am învăţat să fac socoteli şi pe care, pentru ei, când socoteli trebuie făcute, le fac fără să mă abat de la adevărul pe care şi ei ştiu că ar trebui să fie. Numai că eu am uitat de vrednicia socotelilor, nici acasă, nici în târg, nici pe drum fiind, nu socotesc. Ştiu lumea, şţiu ce preţ pune pe fapte, ştiu ce preţ pune pe vorbe şi ştiu ce preţ pune pe lucruri. Şi ştiu că pe gânduri şi trăiri, pe toate cele de care ei au mai auzit din când în când, dar n-au ajuns, încă nu au ajuns sau niciodată nu vor ajunge, preţ nu au să pună niciodată, chiar dacă vor da ceea ce li se cere, cu gândul că fără motiv au dat. Ştiind nu cer, căci nu dau nimic şi nu fac nimic din cele ce au azi preţ. Câte-o vorbă de mai spun, o aud că supără, nefiind pe plac. Alteori se crede că aştept fapte asemenea răspunsurilor la vorbele mele şi ropote de cuvinte însoţesc privirile ce taie şi spintecă precum securea călăului, punând oprelişte altor vorbe care-ar putea fi culoarea ce sare în ochi pe tabloul vieţii. Nedând nu primesc, fiindcă ceea ce pot da eu: trăiri, stări şi chiar picături de suflet, nici în galantare nu pot sta, nici pe lista de preţuri nu au loc, nici haină, nici podoabă nu-i, sprea a fi la vederea altora şi a primi laudele cuvenite. Şi nici nu spun că dau, ca să nu se creadă că cer...
Mă întorc pe mine lumii mele, aşteptat fiind de pregătiri ce trebuie să le fac întru folosinţa altor dusuri şi întorsuri, dator mie şi propriei mele alegeri de a exista acum, aici, pentru a-l arăta pe astfel şi altfel, de oricâte ori astfel se pune de-a curmezişul vieţii, de oricâte ori se încăpăţânează a fi piedică sau doar prea seducător în deznădejde ori înfumurare. Şi mă întorc şi pentru a avea de unde pleca, pentru a se şti unde pot fi găsit, de cumva sunt căutat.
Nu te gândi că plec, nu lua drumul ca o cale fără de întoarcere. E doar un firesc al vieţii tuturor, un adevăr pe care fiecare, în felul lui îl are ca şi măsurătoare a timpului pe care-l trăieşte. Ca şi altă dată, plec într-o lume în care nimic nu e deosebit dacă eu nu-i dau şansa de a-şi număra zilele care trec. O lume în care viaţa se simte, în existenţa ei incontestabilă, în forma cea mai simplă, cea mai curată, fără gânduri de împotrivire, fără dorinţe de încercare a pute-rilor, o lume a primitivităţii, lumea din care oamenii, dedaţi la învăţarea după vorbeşe altora, nu mai pot culege nici măcar o floare, nicidecum fructul ce i-ar revigora şi în-sănătoşi de toate bolile lumeşti şi sufleteşti. Acolo plec, unde nici timpul nu se grăbeşte să treacă, nedându-mi motive să îmbătrânesc. O lume în care pot găsi multe din cele pentru care voi aici, în lumea aceasta ruptă de viaţa, care până şi pasului îi dă ordin să stea ori să se mişte, în care chiar şi gândul se lasă furat spre alţii, făcându-şi de cap, împotrivindu-se celui în care se zămisleşte, plătiţi cu trăirile voastre, cu suferinţele voastre, cu motivările voastre nemotivate. Eu merg pe drumuri căutând să dau celor ce au nevoie să primească, cu siguranţa că voi primi ceea ce trebuie să primesc, ceea ce îmi este dat, ceva ce nu poate fi furat, şi oricâte asemenea bogăţii voi putea să strâng, nu voi avea grija de a mi le fura cineva. Şi oricât va fi să dăruiesc, nu se vor împuţina, căci nu sunt nici cu număr, nici cu durată limitată, durând până în eternitate.
Rând cu rând scriu cartea vieţii, rând cu rând citesc în cartea vieţii, capitol după capitol, aşa cum sunt rânduite, fără a trece mai departe, cu gândul că, de nu-i bine, mă voi întoarce ca să îmi fie bine, ori cu gândul că fiindu-mi bine, uşor îmi va fi să trăiesc ce nu e chiar uşor de trăit. Nu mă dau în vânt după îndestulătoare fapte şi lucruri, risipă de fac de-ale mele, este pentru că ştiu că de folos celui ce le primeşte îi sunt. De va şti să le folosească, le va folosi, de va şti să nu se lase îndatorat, nu se va lăsa, bucuros însă voi fi, înainte de toate, să-i simt liniştea şi, de vrea, bucuria dorinţei de a merge pe drumul cel drept, neîntorcându-se în vacarm, crezând că-l poate înfrunta. Sunt uneori trist, când mi-e dat să aflu că aceloraşi învăţături ce nu le-au fost de folos le dau iarăşi crezare, făcând din ele legi care, cred ei, înşelaţi de propria mândrie, i-au făcut tot mai buni şi tot mai înţelegători. Trist sunt pentru că vor merge pe calea îndatorării fără măsură, şi pentru că va trebui, tot aşa cum am venit, să mă întorc. De întors acum, ştiu că mă voi întoarce, dar bine ar fi să fie altfel...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [08]

*Am reuşit să capăt de la Dumnezeu atâta răbdare cât să nu mă mai tem că-mi trece vremea, chiar dacă, inevitabil, timpul trece.

*De ce se anunţă atât de mult despre moartea oamenilor şi niciodată despre vindecarea miraculoasă a altora? Criminalii sunt enorm de cunoscuţi, vindecătorii rămân anonimi! Oare omenirea are nevoie de criminali?

*Deasupra norilor cerul este totdeauna senin!

*Trăieşte clipa... Dar fii cu ochii in patru înspre viitor. Din acea clipa totul s-a schimbat!

*De mine mă tem cel mai mult, că aş putea fi împotrivă-mi!

*Eu cred în viaţă, în adevăr, în dretate, în iubire, în dragoste. Şi cred în puterea tămăduitoare a acestora! Şi cred, căci mi-a arătat de atâtea ori, că Dumnezeu ne este alături atunci când ne este greu, dacă suntem cu adevărat încrezători în valorile legilor divine! Dar oare câţi mai vor să accepte că legile divine nu sunt deloc blânde şi mângâietoare, aşa cum încearcă unii să ne mintă?

marți, 11 iunie 2013

A luminii, prin fapte

Vis, dacă doar vis ar fi, ar rămâne, şi s-ar pierde printre amintiri de vis. Dorinţă, dacă doar dorinţă ar fi, ar rămâne, şi sar pierde printre amintiri dorite. Motiv, dacă doar motiv ar fi, ar rămâne, şi s-ar pierde printre motivele trecerii timpului. Datorie, dacă doar datorie ar fi, ar rămâne şi s-ar pierde printre faptele fiecărei zile. Fiindu-ţi adevăr care dă nopţilor vise, dă zilelor dorinţă de a avea înţeles, dă vieţii motiv de a se şti trăită şi dă trăirilor puterea de a se şti datoare pornirii fără întrebări a ceea ce poate fi, ce poate urma, tu ştii că va fi, fiindu-i tu... Să pleci din adevăr, să ştii că pleci din adevăr, să ştii că plecând poţi pierde adevărul şi să vrei, crezând în adevăr la fel cum crezi în tine şi în ceea ce eşti, dar, mai ales, că doar ceea ce ştii că trebuie să fii poţi fi, pe cei de-acum îi sperie, nici să creadă spre a se întâmpla, nici să-şi dorească a şti că s-a întâmplat, nu vor. Din câteva cuvinte, fără ascunziş al mirării, ar cere tăcerii să se înstăpâneacă, spre a-şi onora sfârşitul pe care-l văd aproape. Ba chiar îl doresc, altfel ştiind că prea aproape e sfârşitul lumii în care, de voie, prea rar de nevoie, fac ceea ce fac pentru a împlini vise, şi dorinţe, a avea motive şi a se şti buni platnici ai datorilor ce şi le-au însuşit, văzând că şi alţii au făcut la fel, căutând calea de-a nu-i ieşi din rând.
Un rost au toate, când rostul e văzut, şi fără rost e totul, când în rost nu se crede. Îndoielii, cea care a supus şi voinţa şi puterea oamenilor, cea care a scornit poveştile despre ceea ce nu se poate şi aproape că i-a obligat pe cei care tocmai invers decât ea voia, merseseră, şi reuşiseră, să tacă, prin credinţa ta, pierdere de alte suflete ce s-ar fi lăsat decăzute, îi vei face. Şi vei reda speranţei dreptul de a se arăta celor care dorul ei îl au, chiar şi acelor care, mulţumiţi, împăcaţi sau deznădăjduiţi, de la ea şi-au luat gândul, să se răscolească, de-i nevoie să se revolte, ca să reînveţe şi să le fie obişnuinţă dreptul de a fi cu alţii egal şi doar faptele să-i deosebească, de pot acestea deosebi, pe unii de alţii. Căci fapta şi fapta urmare a faptei le va fi exemplu, căci doar prin faptă se poate reda lumii, învăţaţă că există doar ceea ce poate fi atins, adevărul. Şi bine îţi e ştiut că cei care acum vorbesc de vorbe fără fapte, negând adevărul cel mai adevărat, pentru a face loc adevărului minciunii pe care şi-o ţin de coroană, împotrivă-ţi îi vei face, împotrivă-ţi vor fi, neiertători.
Dinspre răsărit spre apus, din lumină spre lumină, prin lumină, pe lumină, drumul tău fiind, faptele luminii se vor dărui şi dăruirea va purta lumina în ea, ca apoi, prin lumină, cel dintâiul redat lumii, va veni să fie stindard al luminii. Aceleaşi vorbe se tot aud, aceleaşi cuvinte se tot scriu, dar faptele nu ies nicicum, nicicând la lumină, dovadă a neputinţei cuvintelor care se spun fără credinţa că sunt adevăruri, mai degrabă spre a împinge pe alţii pe un drum de nimeni bătut, al implinirii sau pierzaniei care, cândva, cineva, să-l vadă cum va fi fost. Ni s-au luat vorbele de dinainte de a şti spre a nu se isca vorbe despre înţelesuri şi a nu lăsa creioanele care, pe deasupra a ceea ce-i scris, de scriu, şterg, omorând vechile cuvinte, să se arate în vrednicia lor nemăsurată şi în mândria lor de a scrie ceva, orice, spre a nu se şterge, spre a se adeveri prin puterea de a rezista la orice poate curge sau, deasupra lor, aşeza. Doar lumina, ca foc le dă, fiori, temându-se că, scrisele de ele cuvinte, lumii şi-ar arăta mizeria altfel bine lustruită.
Dinspre ieri înspre azi, nu se văd urme, nici gândul dacă nu este de la spate împins, sau cu vicleşug amăgit, nu îşi poate găsi rădăcina din care s-a arătat a creşte pentru a se ridica, asemenea oricărei flori, deasupra firelor de iarbă, pentru a nu se mai îndatora cu nici o rugăminte acestora, la ceasul când îşi doreşte a da bineţe razelor de lumină ce prevestesc soarele prin a cărui lumină culoare se arată neprefăcută de amestecul de nuanţe ale umbrelor care, fiind prea bune prietene cu neadevărul, jocul adevărului doar se arată că-l fac, neştiut fiindu-le.
Dinspre azi către mâine, doar sufletul, prin necunoscutele nouă căi, vede şi ştie, şi n-are teamă să se arate şi să arate cum ramurii de răchită abia crescută şi ramură văzută, ce formă poate lua şi formă poate da, mlădiindu-se, dat îi e să fie întîia, întâiului semn, născătoare, fără ocolişurile sau neputinţele celei ce s-a lăsat şi dedat obiceiului de a se întrece, în joaca ce i-a furat mlădierea şi i-a împuiat capul cu statornicia şi rodirea mai spornică, de va fi cândva, cineva, să-i facă rost.
Dispre ieri, printr-un azi care va fi ziua în care măine se preface în azi, ca şi soarele, drumul îţi este, şi paşii de pe drum au tot ceea ce le este de trebuinţă să lase viitorului lumii îndemnul înspre lumea viitorului, asemenea ca formă celei pe care acum, încrâncenarea de a nu fi, caută pe a fi, să-l arate ca motiv de neîntoarcere, ca motiv de zăbavă a timpului împlinirii. Doar tu, întâia, împlinind legile în ceea ce mai au ele din Legea ce este ştiută că a fost, însă nu şi cum a fost, Lege a începutului, întâia născătoare a întâiului ce s-a retrimis întru totul lumii, drum îţi baţi pentru ca alţii drum să aibă. A lumii şi luminii eşti, a lumii şi luminii, prin fapte, vei fi, de-acum spre pururea şi-n veacul veacurilor!
Flag Counter