vineri, 26 iulie 2013

Citiri în cărţi

De nu ar fi să fie ceea ce este, omul ar fi asemenea cărţii ce se scrie pentru a fi citită, dar altfel decât o carte pe care o scrie omul, fiind citită şi înainte de a se termina. Şi tot asemenea cărţii, se vede, uneori mai uşor, alteori mai greu, ca fiind continuarea unei alteia şi continuată fiind de o alta. Carte fiind, nu îşi poate singură recunoaşte nici motivul începutului, nici motivul de a fi o continuare, nici că nu se sfârşeşte prin ea povestea care într-o altă carte poate continua. Ba chiar se consideră, şi originală şi singulară, de nu ştie, ori nu vrea, şi alte cărţi citi... De nu ar fi ceea ce este, carte s-ar putea numi, dar fiind ceea ce este, este şi carte, şi cititor de cărţi este, şi le poate desluşi, dacă îşi are puterea, ori îşi adună puterea spre a citi ştiind că citeşte, oricum, după cum e datul omenesc, şi cartea ce este el, scrisă de către alţii.
Şi-s cărţi vechi, unele mai vechi decât îşi pot închipui cei ce le citesc, înainte de a le citi, alteori cărţi mai noi, care noutăţi despre lume nu prea aduc, diferită fiind doar scrierea, care este asemenea unei poveşti spusă de un tânăr, cu vise multe şi fapte puţine, faţă de povestea pe care o spune un altcineva, un altcineva cu fapte multe şi viese împuţinate de faptele care au fost altădată vise sau de faptele ce s-au împotrivit viselor. Dar oricum ar fi, nimic nu lipseşte, totdeauna, în orice carte, se regăsesc toate clipele ştiute ori chiar neştiute ei, văzute şi nevăzute, cele cu putinţă a fi văzute sau fără putinţa ei de a vedea, atunci când îşi rostogolea literele în cuvintele de neşters. Şi când a fost cititor de alte cărţi şi când nu avea habar că şi alte cărţi se lasă citite, şi când nu putea alte cărţi citi, după cât de mari sau mici, bogate sau sărace sunt capitolele, se poate şti. Se mai poate, tot din cartea ce se lasă citită, şti, cât de vechi sau de nou este înscrisul, nu după ordinea pe care oamenii o dau cărţilor ce le scriu în lumea vieţii şi a morţii, fiindcă sunt altfel de cărţi, cărţi care vorbesc despre lumea vieţii şi a morţii, privind-o dintr-o lume în care doar viaţa există căci moartea nu este ştiută, ci după scris, cele vechi fiind scrise în cuvinte cu multe înţelesuri, cuvinte puţine, care conţin esenţe, cele noi fiind scrise în cuvinte cu puţine înţelesuri, cuvinte bogate, care conţin lămuriri.
Sunt unele cărţi mari, volum după volum, care încep asemenea cărţilor de poveşti pentru copii, cu banalităţi şi întâmplări simple, ca mai apoi, undeva pe la mijloc, să te cuprindă teama şi bucuria, sau bucuria şi teama, despre ceea ce cândva, când cartea s-a scris, când cel ce atunci a scris în ea a trăit, a făptuit şi a năzuit, într-o formă prin care, ceea ce a fost se vede ca fiind, ceea ce este se vede a fi fost, neavând a se găsi ceva nou sub soare, nou fiind însă prin cei ce cărţilor le-au fost pergament sau cerneală. Greu să găseşti o carte, aşa mare, cu puţine diferenţe de scriere, uneori te întrebi ce-a căutat unul care barda morţii mânuia fără păsare, să mâzgălească, din fugă, înscrisuri de preţ şi cu migală făcute, până ce s-a găsit un pierde-vară să o murdărească şi să o preschimbe într-un biet petic de însemnări, simţindu-se obligată să se rescrie, cu tot atâta migală, spre a-şi regăsi strălucirea pierdută, cu voie, de cele mai multe ori.
Cele mici, par de multe ori prea puţin interesante, de multe ori sunt la îndemână şi uneori sunt pline de idei noi, de căutări ale înţelesurilor care, pentru cei ce pot trece de înfumurarea dorinţei de citire, ori de scriere, de cărţi valoroase, să fie diamantul neşlefuit din mâna bijutierului care va ajunge strălucitor, ori de aruncat să se piardă de vederea oricui, după cum acesta se pricepe şi vrea să fie veşnicie martor şi vesnicia să-l păstreze prin mereu pomenita-i lucrătură. Par doar, nu sunt deloc de lăsat la o parte, chiar doar un singur rând scris le poate scoate la lumină şi vederea tuturor.
Cărţile aşa, şi poate şi în alte multe feluri, pot fi văzute, aşa cum oamenii, asemenea, dacă nu tocmai la fel se arată. Cititorii nu-s cu nimic asemenea cu altceva, căci, în afară de cei care cercetează cărţile, ştiind şi cum s-au lăsat ele citite şi ce înţelesuri au lăsat, ştiind şi cine, şi ce, le-au citit, ştiu şi cine au mai scris câte ceva, şi cum au scris, şi ce au scris, mai presus decât oamenii, cititorii toţi, la fel şi cei ce le scriu, oameni sunt şi prin fapte, vorbe, gânduri şi trăiri omeneşti scriu şi înţeleg ceea ce scris este deja.
Ei, cititorii, sunt cei de vină, de multe ori, însă nu totdeauna, de toate cărţile ce în focuri ajung aruncate şi de toate cele ce cu greu mai vor alţi cititori să le deschidă. Şi asta pentru că, unii, mai fuduli decât toată fudulia lumii la un loc, fără să ştie să citească literele scrise strălucitor, de bună credinţă fiind luaţi, în afara ideilor sar şi scriu şi ei, pe-acolo, câte ceva, ca să se vadă că ştiu să scrie, în stil analfabet, e drept, şi să se poată mândri cu opera lor, care, după cum se poate, sau nu se poate, prin cartea astfel pângărită, spre o anume eternitate merg. Cei ce pot cu adevărat să lase ceva în urma lor, ceva de folos oamenilor şi lumii, au fost mulţi cândva, puţini sunt acum, şi chiar şi dintre aceştia, parcă mulţumiţi cu ceea ce ştiu că au lăsat să fie înainte mergător, la cimilituri, poveşti de groază ori poveşti ale nesăbuinţei scriu. Şi toţi aceştia, cei de acum mulţi, împotriva celor ce ştiu să citească şi ştiu să scrie adevăruri nepieritoare sunt, dorindu-i, într-un fel ori în oricare alt fel, din lumea lor duşi departe, spre a nu le tăia elanul de a ţine focul arderii cărţilor mereu aprins, ca, de altă scăpare n-au, cândva, să se poată pe ei înşişi lăsa focului care, cred ei, îi scapă de suferinţa pe care le-o dă amintirea rândurilor însăilate, ca o cusătură cu aţă neagră pe o pânză albă.
***
Am scris în cărţi şi am citit cărţi, multe după câte cred eu, nici nu ştiu dacă puţine sau multe, după cum alţii cred, sau după cum se spune că alţii cred, imaginându-şi fapte pe care cred ei că le-aş fi tăpit. Nu găsesc rost ideii de a compara... Am învăţat, citind, să citesc dincolo de litere, să aud foşnetul şi să înţeleg din felu-i de deschidere, amănunte care să îmi dea între-girea firească şi necesară pentru oricare carte, fie ea mică, fie ea mare, fie carte cu multe căi uitate a fi duse până la capăt, fie cu drumuri ce s-au dus până departe, acolo unde-i era departele şi capătul din care altul, urcător pe munţi, ori spre creste albe şi mereu luminate, putea continua. Am citit pe întuneric, am citit de lumină, am citit în zori de zi şi în căderi de nopţi, şi, am învăţat să deosebesc ziua însorită de ziua plină de norii ploii, am învăţat să deosebesc noaptea de o simplă furtună, am învăţat să las furtuna să vină, ca fiind singura cale, ori să dau avânt spre depărtarea de mohorârea ploilor ce, de se pornesc, nu se mai opresc.
Mai greu sau mai uşor se lasă deschisă o carte, înşelătoare fi-ind această greutate pentru cei mai mulţi, crezându-se că valoarea dată îi este tocmai de această împotrivire. Sau mai se zice că ceea ce uşor se deschide odată, mereu uşor se va deschide şi altădată, fără să se ţină seama că strânsă de încheietură, cartea nu se vrea deschisă şi, când se deschide, sare de primele rânduri, pe acolo unde toate începuturile sunt deja spuse şi nu se mai înţelege nimic. La fel şi cartea care se lasă greu deschisă, începuturile sau capitole întregi vrea să le lase ascunse, şi se împotriveşte, pentru ca cel ce vrea să ştie tot, pierzându-şi răbdarea, să accepte că, doar frunzărindu-se, cartea lasă toate înţelesurile citite, restul fiind banalităţi fără importanţă. Doar cartea ce de la începuturi se lasă deschisă, nimic nu are ce să-şi ţină pentru ea, fiind cea care s-a completat singură cu note şi explicaţii care să nu lase nimic să scape. Dar, de multe ori, am văzut cărţi care, mi s-au deschis la întâia atingere, deşi de-abia că au putut fi întredeschise de alţii, strânse cu prea multă putere, ştiind că vor fi repede închise şi cu mâzgălituri şi pete urât mirositoare se vor alege. Şi de-aceea ştiu să nu mă mai las, aproape niciodată, înşelat.
De citit, cei mai mulţi citesc, pe fugă, la vremuri nepotrivite, cărţi pe care le văd ca potrivite, doar pentru că ştiu că trebuie să citească, aşa cum şi alţii, în aceleaşi vremuri, citesc alte cărţi, care celorlalţi le sunt potrivire. Din această nepotrivire unii ajung să înveţe ceea ce n-are nici în clin, nici în mânecă, cu ceea ce ei aveau de învăţat şi se aleg cu alergătura după alte şi alte cărţi, adesea chiar ajung să pună mâna pe o carte de colorat, care-şi face sensuri după cum este culoarea aleasă, doar pentru a nu se arăta celorlalţi ca fără carte. Însă la orice examen, repetenţi sunt, chiar dacă nici în ruptul capului nu recunosc, dând vina ori pe carte, ori pe cei care l-au îndemnat a fi cititor, crezînd ei că a citi e tot una cu a se juca, mai degrabă, cu formele literelor, chiar şi cu focul, de nu le iese socoteala aşa cum şi-o fac dinainte.
Câte unii, plini de ifose, care, citind ori necitind, se dau drept adevărat tălmăcitori ai unor înţelesuri care de oricine se pot înţelege, sau, dacă nu sunt crezuţi, ori vor să fie cu totul crezuţi, răstălmăcesc propria tălmăcire, dând cărţii sensuri care o fac să se vrea citită de câţi mai mulţi, ori de nimeni atinsă, dacă se lasă convinsă de răstălmăcirile scrise în cuvinte frumoase, cuvinte de laudă, care, separat luate, au valoare dar nu dau valoare de n-au nici reazem, nici sprijin, nici motiv, ci sunt spuse doar ca să ia ochii prin scânteieri care se pot împrăştia şi se pot pierde, fără urmă. Şi-aşa se face că se găsesc unele cărţi cu mult prea multă valoare care pe ele însele se găsesc, crezându-se ca putând fi citite asemenea celor spuse de acei care le-au sucit minţile cu răstălmăcirile lor atrăgătoare în vârtejul focurilor ce le vor arde coperţile şi doar o minune le va mai fi salvare, prin cel care se va încumeta, ori milostivi, a le mai da un titlu, originalul ori altul original, de se găseşte motiv pentru a li se şterge urma.
Nici o carte care se poate citi, de greşeli nu este lipsită, aşa cum nici unul dintre cei cărora dat le este în cărţi să scrie, fără de greşeli o pot face. Unele în înţelesuri lasă totul neschimbat, altele schimbă mult prea mult ca să mai poată cineva, ceva, înţelege. Cărţile, uneori, singure, fără îndemnul cuiva, fără să le ceară ori ademenească cineva, neavând stare, sar, din locul ce-l au, în sus şi apoi cad, neavând nici cum, nici puterea, de a nu se lăsa călcate în picioare de cei ce trec, în drumurile lor, în căutarea cărţilor potrivite, cu ştiinţă sau doar din simplă obişnuinţă, murdărite fiind într-o măsură în care apa unui ocean nu-i cu putinţă să spele praful şi noroiul ce le îngălbenesc şi rup foile, mototolite şi şterse de toate înţelesurile celor ce, binevoitori chiar, nu le mai pot reda nici un fel de înţeles. Cărţi neîncepute am văzut, astfel săritoare, cărţi care abia de fuseseră începute, dar s-au plictisit de a fi doar de un cititor citite şi alţi cititori, pe nume chiar strigau şi nu se mirau că aceştia răspundeau, dar nici că pe grabă frunzăreau şi plecau, nezăbovind nici cât să se întrebe de ştiu ori nu ştiu ce carte au citit.
Am citit cărţi, am scri în cărţi, am lăsat înţelesuri, şi am priceput înţelesuri. Ştiu, citindu-le, de câte feluri sunt şi ce folos aduc celor ce le vor citi după mine, ştiind şi ele ce au adus celor care le-au citit...
***
O altă carte încep să o citesc, ultimul ei capitol încep să îl scriu. Tot ceea ce a fost până acum, acum este îndeajunsul necesar pentru a-mi desăvărşi scrierea cărţii vieţii mele, cu toate cele ce se vor şti, cândva, de cei ce vor putea şi voi, întru totul, să o ştie, să o cunoască, să o înţeleagă. Mai mult nu mai este nevoie pentru tot ceea ce am avut de făcut şi pentru ceea ce voi avea de făcut. Am citit, am scris, de acum încolo scriu şi privesc şi scrierile altora, ştiind ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ştiind că le-aş putea spune, de mă vor întreba şi când mă vor întreba, când e bine şi când e rău, de scrisul este pe măsura cărţii sau dacă , ea, cartea poate fi scrisă cu acele înţelesuri de care cel care scrie, nu se teme că, ştiute fiind, priviri şi vorbe de tot felul, grele, îşi va atrage de la mulţi privitori lipsiţi de scrupule... Şi cărţi multe mai am de scris şi de citit...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [14]

*O aripă de flutur ruptă se pierde-n vânt. De n-ar fi fost ruptă putea să producă uragane! De frică mulţi rup aripile fluturilor!

*Realitatea are forme pe care trebuie să ni le dezvăluie alţii?

*Nici un tsumami nu distruge mai repede şi mai mult decât valurile furtunii din suflet.

*Când o muscă pătrunde în stup, albinele roiesc!

*Propriile slăbiciuni fac din cel mai bun om un criminal.

joi, 25 iulie 2013

Vremea de-a trăi pe azi

Ca să fie adevărul, adevăr, şi ca să fie timpul, timp adevărat, ca ceea ce a fost să rămână ceea ce a fost şi ceea ce va fi să fie aşa cum este dat, ceea ce va fi, s-au rânduit întâmplările şi ni s-au dat toate motivele să facem ceea ce trebuie făcut, fiindcă altel nu s-ar fi făcut. Timpul şi-a făcut măsură pe măsura a ceea ce era dat să se facă, şi nu şi-a plecat urechea la vorbe spuse ori la simţirile care se lăsau simţite spre înainte înţelegerea celor ce vor urma.
Venise vremea, n-aveam de unde să ştim, cotrobăind cu mintea, cea care, prea plină de gânduri, alte gânduri născocea, lipsindu-se de toate învăţăturile şi toată învăţătura ce-i putea fi motiv de răbdare şi linişte, de s-ar fi vrut nepotrivnică ei, cea care îşi spunea că e nevolnică într-ale limpezirii. Ascuns de ochii tăi, ştiindu-te prea căutătoare spre cele ce vor urma, destinul, toate uşile deschise, sau pe cele care le puteai deschide sorţii, le-a închis, poduri fără motiv puse peste maluri de prăpăstii pe care încercasei a le trece le-a rupt, ape mari a făcut să se ridice pe nefireştile câmpuri ce se arătau drepte doar de jos de erau privite, cu nori negri a umplut cerul în preajma unor înălţimi de care nimeni nu auzise vreodată, doar că cineva, acelaşi care a aprins un foc mare, care să se arate ca stea, ţi le-a spus şi arătat că ar fi loc în care să ajungi, pe cei cu vorbe meşteşugite i-a făcut să tacă, lăsându-ţi doar alegerea de a te întoarce la tine şi a te privi în ochi, plină de speranţa celei dintâi alegeri, cea care fusese înainte chiar de alegerea vieţii ca singura cale spre degrabă înălţare şi întru totul împlinire.
Venise vremea, n-aveam de unde să ştim, cerându-i sufletului, cel care, alături de noi şi întru apărarea noastră stând, cel dintâi fusese prins în ghilotina vieţii şi de care, de multe ori am uitat să ne mai întrebăm, să nu se creadă pe el, cel care înainte le vede şi, cu totul, pe toate le cunoaşte, pentru ca noi să trecem, prin faţa vieţii, drept nemişcători, asemenea munţilor în faţa uraganului care se porneşte având motiv să se pornească, spre a fi curăţitor de vreascuri şi uscături fără sens, primejduind pădurile pline de viaţă. Ascuns de ochii mei, ştiindu-mă prea căutător de limitele prezentului, destinul, oricâte mi-a lăsat să văd, doar înţeles mi-a lăsat să am, pe atunci când motiv de înţelegere nu aveam, şi mi-a lăsat Cerurile deschise, ca să nu cumva să-ţi văd drumul venindu-ţi şi să pun pe fugă timpul, nefiind timpul întâmplării, zăgazurile apelor cele mari le-a cutremurat, ca să mă întreb încotro se va buluci lumea, înfricoşată, înainte de toate de vuietul apei, şi a nu-mi avea răgaz spre a-ţi auzi paşii trecând prin apele ce se luau la întrecere cu paşii tăi, grăbiţi de fierbinţeala ce ardea trecuturile, mi-a arătat cum bat vânturile care se chinuie, înnourând şi prăfuind orizonturile, din răsputeri, să ţină piept luminii stelelor care luminează drumurile drepte şi sufletele mari, spre bucuria celor care-şi pun cenuşa în cap, crezându-se prea strălucitori, pentru a mă trezi, dintr-odată, cuprins de dorul drumului spre mai departe, şi mai departe, prin măreţia simţirilor de neoprit.
Venită-i vremea, dar nu s-au sfârşit toate gândurile, cândva pornite, de cei gânditori la multe, dar la nimic folositoare, de a ne arăta fumuri peste deşerturi, pentru a nu ne crede privirilor adevărul din întâia vorbă rostită, de a ne întreba despre una, despre alta, ca şi cum ceea ce este nou nu poate fi nou ci doar un altceva, asemănător a ceea ce a mai fost, doar datorită faptului că altceva, pentru fiecare, la timpul lui a fost nou. Doar că tot el, destinul, ştiindu-se nemuritor din clipa în care a fost destin să fie, sorţii i-a tăiat avântul de a voi cărările umbrite de arşita soarelui ori ferite de gerul iernii în care pietrele se înmulţesc pentru a face drumuri trainice paşilor hotărâţi, trecând de-a dreptul, peste pustietăţi şi ape, peste câmpuri deschise până-n zarea cea văzută omului, peste munţii ce-şi ame-ninţă prăpastiile cu prăvălirea, spre a nu mai fi oamenilor înfricoşătoare, şi chiar pe noi, prin focuri ne-a trecut spre a ne şti focul ce-n noi arde, chiar cu timpul s-a învoit pentru a se opri când va trebui să se oprească, pentru a face întâia clipă trecut de neuitat, pământ roditor al seminţei ce-şi caută încolţirea şi ieşirea la lumină.
Au mai rămas clipe doar înaintea faptelor hotărâtoare şi de orice piedică dezlegătoare, la timpul care s-a strecurat printre degete, sau s-a ascuns după chipuri văzute şi nevăzute, spre a fi doar acel dintr-un început rostit, punând pecete pe încrederea în vorbele la întâmplare, care şi ele, asemenea întâmplărilor, doar se fac a nu-şi cunoaşte motivul rostirii, ori se dau pe mâna clipelor de odihnă a gândurilor, spre a scăpa în şoapte mai degrabă desluşite decât înţelese, pentru a prevesti şi, mai apoi, să se facă auzite şi de cei care nici nu voiau vreodată să le audă, şi de cei care nu aveau urechi să le audă, voind să vadă cu ochii privilor.
Azi încă trăim realitatea trecuturilor, până când, pierzându-şi cumpătul, trecutul aşa cum a fost el, se va voi să se odihnească, lăsând pe mâine prezentului, care nemaivoindu-şi împotriviri, se va continua într-un alt mâine al aceluiaşi prezent, cu dorul eternităţii.

marți, 23 iulie 2013

Venind dinspre trecut

Greu şi rar, ştiam, se schimbă ceva, iar acum, ca şi cum ceea ce ştiam trebuia în-tărit şi pecetluit, nouă, când tot noi eram şi am spus Da, plecând dinspre trecut, ne-a fost lăsat să ne vedem venirea dinspre acel trecut, şi să înţelegem viitorul ce ni l-am ales, prin semnele pe care prezentului i s-a dat puterea neschimbării de a ne aduce, prin chemare, unul lângă altul, ca să se poată dorinţa învrednici cu fapte, iar fapta să stea stindard, de-a pururea urmării sale, ca semn al făgăduinţei respectate.
Lumini şi umbre, aşa cum au stat, când drumurile ni s-au pornit pentru a avea drumul de acum, încă stau faţă în faţă, şi prin asta se arată că încă mult întuneric este, devreme ce umbrele se văd, şi ele încă tainice ascunzişuri păzesc. De i-ar fi fost omului de înţeles ceea ce seminţele ştiu fără să înveţe undeva şi fără să le înveţe cineva, să încolţească şi să nu-şi coboare privirile înspre adâncul din care îşi iau puterea de a urca spre lumină, şi nu i-ar fi credinţă puterea de a face alte legi, alte rânduieli, pentru ca întoarcerea scormonitoare spre trecutul altora, pentru a găsi comoara care să coboare pe alţii, şi, coborându-i, el să se ştie mai sus, uitând că, ridicându-se pe sine, prin ceea ce este, fără a atinge pe ceilalţi, tot sus l-ar face să fie, în lumea luminilor ne-am fi trăit viaţa făgăduită, şi n-am fi avut motive de rătăcire şi de gânduri răstălmăcite de alţii, nu am fi avut motive de fapte pentru care să se facă păcatul, de către alţii, ori chiar noi, de ne lăsăm de umbre, spre ascunzişuri, atraşi, de a pune, în drept de argument, judecata, şi nici n-am fi avut motiv de a ne uni şi pentru a ne apăra de cele ce înspre pierzare ne împing. În lumea aceasta ce în lumi este împărţită, ne-am fi regăsit din aceeaşi lume venind, la-ncepuut de începuturi, şi n-ar fi trebuit, ca acum, să venim din două lumi, o lume a mea, cea din margini de lume, o lume a ta, cea care se pare a fi bună de se vede dinspre o alta, dar, în ea trăind, numai bună nu e, două lumi care sunt aşa pentru că legile oamenilor le-au făcut şi nu s-au făcut prin tăietura de sabie care să despartă apele care, după cum sunt de tulburi şi vijelioase, ori limpezi şi liniştite, fac să se creadă că timpul curge după legea lor şi nu a sa.
Ştiam de venirea-ţi, ştiam de la plecarea-ţi de atunci, că plecasei pe drumul pe care trebuia să mergi ca acum să vii, fiindu-ţi venirea de acum o revenire, şi-mi stau mărturie cele deja până acum spuse, acele poveşti pe care le-au numit cei care le-au aflat, fără să-mi fie cu supărare, ştiindu-mă cu obiceiul de a spune de dinainte ce va fi să fie, poveşti frumoase, ori vise. Şi-am spus, ca să nu mai pierd timpul după ce vor fi toate adevăr, ştiind ce tu vei fi, ştiind ce vor fi nopţile şi ştiind ce vor fi dimineţile, şi fireasca urmare, şi viaţa, şi adevărul drumului, care doar nouă ne va fi ştiut, ori cel pe care şi alţii îl vor şti, pe drumul împreună către eternitatea căreia îi vom rămâne, ca poveste a regăsirii îtregului care, reîntregit, este şi vindecător, şi dezlegător, şi, dintr-o dată, înălţător.
Venind dinspre trecut ţi-am ieşit în cale, ca amintire a nopţii de judecată care ne-a prins în cartea viitorului înţelegându-ne hotărârea din priviri, când definitivele porunci au fost spuse, pecetluite cu albul zăpezilor târzii, cele care, acum asemenea fiind, gândurilor de început ale dimineţii mi te-au arătat, amintindu-mi un viitor căruia îi sunt deja ştiute faptele. Împreunarea celor ce au fost cândva, alături de cele până acum trăite, cele care ne-au spălat de faptele nopţilor şi de noaptea acelei vieţi în care am trăit ca să ne convingem că focul arde, aprins de firescul lui purificator, înainte de a ne împreuna, înainte de-a ne cere viaţa să-ndreptăţim viaţa ce voită-i să vină, rotitu-ne-a oglinda timpului ca să nu ne vadă nimeni dinainte, ca orice altceva dat de ştire fiind, să se creadă ca trebuind să fie, altfel decât e dat să fie, şi să se vadă că oricât de limpede e scrisul cărţilor, sub colţul unei singure pagini îndoite, nevăzut, adevărul ştiut doar nouă şi doar faptelor noastre se lasă.
Şi fiindcă vieţii ne-am lăsat, cu bună ştiinţă şi dorinţă, datori, ne vom fi în fapte făgăduinţă împlinită. În plecarea-ţi de-atunci, venirea-ţi de azi s-a lăsat văzută, în venirea-ţi de azi, puntea timpului se coboară spre a fi drum, precum în Cer, aşa şi pe Pământ, şi de-a pururea, şi-n veci. Prin vorbele tale spuse-s cele ce trebuiau spuse, umbletului fiind dată deja puterea de a ne reda trăirii prin trăirile care-şi au ştiute până şi formele, prin cele ce au fost şi s-au dorit să mai fie.
Ai plecat spre lumină şi revii spre lumină, peste-ntunericul neştiinţei. Şi-am plecat pe lumină, şi te-aştept pe lumină, să ieşim la lumină. Îţi spun vorba simţirii, nu îmi eşti o nălucă, ce te doare mă doare, când ţi-e bine, mi-e bine, şi mereu sunt cu tine, tot mereu lângă tine, şi te simt parcă-s eu, şi eşti toată în mine. Tot mai clar se văd toate, mai aproape-i urmarea, dorul meu îmi dă veste că-i aproape schimbarea, de a fi cea de pururi, întru tot, totdeauna, de a-ţi fi cel ce sunt, tot mereu şi într-una. Îţi privesc adormirea, la trezire-s de faţă, peste zi, peste noapte, de pe-acum pentru-o viaţă...

luni, 22 iulie 2013

După începuturi şi sfârşituri

Ceea ce încă nu este spus, se va face în curând ştiut, ceea ce nu este ştiut, va fi în curând cunoscut, ceea ce nu este cunoscut, se va arăta ca şi concretă realitate. Doar ceea ce a fost va rămâne timpurilor în care au fost trăite, nevoie având doar de liniştea care să nu le dea avânt a mai lua timp din timpurile prezentului, acum, când mai mult decât altădată, îmi cer mie, cele care doar acum mai sunt ale mele, îţi cer ţie, cele care doar acum mai sunt ale tale, libertatea de a se putea urni spre viitorul timpurilor noastre. Tocmai pentru a mă înţelege pe mine, cel al prezentului, tac şi te ascult povestindu-mi, şi-ţi vorbesc fără să te întreb de tăcerea ce te cuprinde, ştiindu-ţi căutarea de a-ţi fi înţeleasă, tu, cea a prezentului pe care ştii, fără să spui, temelia viitorului care, cu fiecare tăcere, definitiv, se aşează.
Începuturile se definesc prin ele însele, aşa cum sfârşiturile prin ele însele se fac venite şi se văd a fi fost cînd deja sunt trecute. Nici un început nu este la fel ca un alt început, nici un sfârşit nu este la fel ca un alt sfârşit şi nici un început nu seamănă cu un sfârşit, cum nici un sfârşit nu se poate privi prin începutul prin care i-a fost dat să fie. Doar oamenii, încrezându-se în ei, asemenând totul cu ceea ce ei fac, a face ştiinţe, s-au grăbit, din a găsi şi începuturilor şi sfârşiturilor explicaţii, nevoind să accepte că motivele pot să pună în corzi prea multele dorinţe ale gândurilor care pe toate le văd reducându-se la ele, ele simţindu-se mai presus de orice, adevăr mai adevărat decât adevărul a tot şi a toate cuprinzător.
Trecute sunt trecuturile şi s-au trăit în începuturi şi în sfârşituri, ca să-şi poată afla odihna şi liniştea pentru care s-au lăsat începute, fiecare aşa cum a trebuit să înceapă, chiar dacă unele au fost mai grăbite şi grăbite fiind, altele au lăsate mult să aştepte, chiar dacă unele erau să fie şi au fost, altele cerute au fost, s-au întâmplat, altele din dorinţe s-au pornit şi s-au arătat doar pentru a da înţelesul ce trebuia dat dorinţei, iar altele de cine trebuia ori de cine nu trebuia făcute să fie, cele cândva alese, fiind cele care trebuiau, prin adevăr, să se împlinească, ori cele din alegeri ale timpurilor vieţii, ca plată, ca răsplată ori ca încercare, fiind cele de învăţare şi învăţătură a minţii, dar şi cele ce, ca alegere s-au arătat, de nebunia celor răi fiind gândite şi trimise, prin cine ştie ce căi, în timpul drumurilor sau al somnului, când multe rămân nedesluşite. Şi s-au trecut, fiind acum neputincioase în a mai da binelui putere, şi, chiar dacă se zvârcolesc când pomenirea lor prin gânduri şi vorbe se face, nu au puterea de a-i cere gândului să se oprească, ştiindu-l şi pe el, de multe ori, neputincios, a se lepăda de cele fără de trebuinţă, ştiindu-l, uneori, leneş şi înfricoşat de cele care, bogate în luminile înălţimilor fiind, crede că l-ar da de gol în nimicnicia sa, în mândria sa de a se şti lăudat ca singurul hotărâtor al drumurilor vieţii, fie că e vorba de a lui, fie că e vorba de a altora.
Ţie, acum, în aşteptare găsindu-te, pornită fiind pe drumul regăsirii înţelegirilor despre mersul lumii şi înţelesurilor despre rostul tău, al drumului tău de până acum şi de acum încolo, al faptelor şi al atâtor întâmplări care s-au lăsat de tine cunoscute, cu cele bune ori cu cele rele, împinsă de la spate de timpurile care vor să vină, dar se simt ţinute în loc, pentru a le da dreptul să-şi lase, asupră-ţi, toată bogăţia de măreţe făptuiri, despre ceea ce se ştie, pentru a-ţi aduce aminte, pentru a lăsa la o parte ceea ce alţii te-au făcut să crezi că e adevărat, îţi las câteva vorbe doar, ca să poţi să vezi, fiindcă tu poţi să vezi, ca mai multe să cunoşti, fiindcă tu poţi să cunoşti, ca mai multe să ştii, fiidcă tu poţi să ştii. Despre ceea ce se ştie, fiind de oamenii de acum şi de altădată trăite, îţi spun, tocmai pentru că acum multe ţi-au spus, unii ştiind că nu spun adevărul, alţii neştiind că nu spun adevărul, dar lăudându-se că mărturisitori ai adevărului sunt, tocmai pentru că acum, când lumea trăieşte într-un amestec pe care îl numeşte când credinţă, când cunoaştere, când cercetare ori, de către unii care au curajul de a fi demni, învăţare, se taie adevărul în bucăţi şi se foloseşte, de multe ori, nu pe de-a-ntregul, ci doar pe bucăţi, fiind ascuns cel care nu place şi aratat doar cel care se lasă primit cu plăcere de oricine nu stă să se întrebe dacă adevăr care nu se clatină este, când se aseamănă cu o frunză desprinsă din coroana unui copac şi aruncată sus, acolo unde poate sta în calea razelor soarelui, făcându-şi umbra mare, umbră pe care vântul, cel ce pe sus trecând, simţit nu se face, după cum îi e să bată, o mută, fără să fie ştiut motivul, de colo-colo. Şi, îţi spun, pentru că trăim în vremurile acestea în care oamenilor mai plăcut le este să plătească pentru a sta la umbra unei frunze aduse deasupra lor, decât să caute şi să meargă sub copacul din coroana căruia unii iau frunzele pe care le vând, numindu-le făcătoare de umbră binefăcătoare şi binecuvântată.
Multe sunt cele care ar trebui să fie oamenilor, în altfel decât le este acum, spus, ca să poată să le fie viaţa plină de bucurii şi lipsită de mâhniri şi zbateri, de întâmplări care să îi pună mereu pe jar. Însă nu se spune şi mulţi, prea mulţi, bat drumul spre a-şi face rău aşa cum ar trebui să-l bată spre a-şi face bine şi se întorc din drumul spre a-şi face bine aşa cum ar trebui să se întoarcă din drumul spre a-şi face rău, unii neştiind să deosebească răul de bine, ascultând vorbele celor buni de vorbe, lăsându-şi simţirile la o parte. Prea mulţi, prea mulţi se întrec a face înţelegeri noi, prea mulţi se numesc pe sine cunoscători şi fac praf şi pulbere, cu aceste cunoaşteri fără înţeles, sufletul celor care cred pe acei care le spun că le pot aduce binele fără ca ei să se pună a face cu ei vreo schimbare înspre bine.
La tine gândindu-mă, văzându-te pe pragul de trecere dinspre toate cele care sunt, întru totul, doar trecut, spre cele care vor să se ştie şi ele ale trecutului, cele care au fost ieri sau mai sunt chiar şi azi viitor, şi, îmbulzindu-se înspre tine, te roagă ori te ceartă, pentru a te lăsa destinului ce-l ai hărăzit, fiind timpul ca el să-şi facă lucrarea pentru care tu eşti acum, aici, fiind timpul de a te lăsa curăţită de tot ceea ce a fost rău înspre tine aruncat, ori de fapte care înspre rău te-au dus, ori au deschis poarta celor ce bune nu ţi-au fost, acum când mâna, spre a te ajuta, destinul ţi-o întinde, când cei care în pază te ţin, ştiind ceea ce îţi este scris, aşa cum e dat, prin oameni lucrând, îţi spun şi eu, despre cum omul poate greşi, el însuşi împotriva sa, împotrivindu-se destinului, lăsându-se să fie fără credinţă, gonindu-se din faţa propriei sale lumini şi măreţii dumnezeieşti. Şi o face omul, ţinând aproape amintirile trăirilor neîmplinite, parcă dorindu-şi să se împlinească acelea, dorindu-se întors cu faţa înspre acel timp, care, deşi pentru oricine, este mort, nu mai poate face nimic să fie nou, să nască împliniri, devreme ce nici când era trăit nu a putut să facă, pe lângă el lasă să treacă, sau nu dă voie să vină ceea ce este nou, ceea ce este curat şi neîntinat, ceea ce întâmplător, aşa cum e dat totul să vină. când vine cu rost, şi rostul este de a împlini. O face lăsându-se convins de propria judecată, cea care îi dă curaj să ţină la acele amintiri, ca la o mare bogăţie, şi ea, la rândul ei, de mai marea ori mai mica întunecime ce sălăşluieşte în el, fiind sfătuită să nu lase a fi mergător hotărât spre mai departe. De-aceea se văd oameni care decad, deşi nici prin ceea ce sunt ori fac, nici prin ceea ce le este destinul, nu ar trebui să decadă, se văd oameni în suferinţă asemenea celor bolnavi, deşi nici o boală nu au, se văd oameni de care se agaţă cele rele şi, oricâte ştiu şi oricâte fapte bune fac, nu sunt deloc luminoşi, ba chiar trag pe alţii în întuneric, fiind pentru mulţi o primejdie, fiindcă sunt asemenea unei gropi săpate pentru a fi capcană şi acoperită cu brazde înierbate spre a semăna cu tot ceea ce face să nu se vadă că acolo ar fi o groapă.
El singur, omul, căutând în faptele trecutului, are tot atâta izbândă cât are cel ce caută acul în carul cu fân, pierzând clipe în care, de-ar fi să caute alt ac să-şi facă, şi treaba pentru care acul îi este de folos ar face-o, şi acul cel nou i-ar rămâne pentru când va mai avea nevoie, spre folosu-i necesar. Şi caută, şi caută, şi când îl găseşte, dacă îi este dat să-l găsească, ori de nu-l găseşte şi se dezmeticeşte, văzând soarele că apune, de multe ori, pentru ce folos ar fi avut, nu mai are. În tot timpul n-a văzut altceva decât fânul care nu avea mare deosebire de la fir la fir, şi nimic nu a învăţat, şi nici la altceva, pentru mai târziu, gândul nu i-a stat, ca ceva nou să afle. Şi aşa omul, gânditor la faptele trecutului, se trezeşte că-l prinde noaptea în deşertăciunea sufletului, şi mai multă mânie trăieşte şi, pe deasupra, ruşinea de el şi de semenii lui îl cuprinde, ajungând să se depărteze de ei şi de viaţa lui, ajungând să fugă de el, făptaşul propriilor fapte. Iar cel care, înspre trecut, spre alt om îşi are gândul, de două ori se află în pierdere, căci doar el stă pe loc, celălalt mergând în drumul lui, ajungând mai departe. Când bat clopotele de trezire, nu mânie, ci furie are în el, după ce a vărsat lacrimi şi s-a judecat, ori chiar s-a pedepsit pe el, crezând că celălalt îşi va întoarce drumul, însă îl găseşte departe, cu milă doar privindu-l, dar şi alt fel, după cum îi este aceluia firea.
Cu mai multă greutate şi cu mai mult rău se arată mereu întoarcerea în trecut la cei care au fost loviţi, pe la spate, ca întotdeauna, de cei care, pentru a-şi face bine lor, rău altora ştiu să facă. Acel rău pe care, fără de vina lor, îl poartă cu ei, şi mai tare îi fac să se agaţe de acele fapte ale trecutului pe care le văd ca fiind bune, negăsind că, de n-au fost făcute, cu oricâtă putere au ţinut să le facă, de păzitorii lor în duh au fost sfătuiţi, şi nu le-au făcut tocmai pentru a nu da frâu pornirilor şi vieţii la care fuseseră cândva, tocmiţi, de acei ce le le-au gândit răul, ori, de-au fost făcute şi au urmat altă cale decât cea pe care o voiau, de aceeşi păzitori ori chiar de cei ce veghează, pentru toţi, a nu avea sorţi de izbândă cei care cu răutate şi cu desconsiderare privesc dumnezeiasca-i făptură, s-a îndreptat ceea ce era de îndreptat şi spre drumul cel adevărat al vieţii au fost împinşi, împotriva gândului lor, cel care pentru viaţa care se vede cu ochii are putere de a alege între bine şi rău, aşa cum are puterea să vadă şi trecutul, dar nu are putere să despartă răul de bine, pentru ceea ce ochii nu văd şi nici viitorul să îl prevadă, ca fiind ceea ce există şi prin ceea ce nu există, nu doar prin ceea ce există, doar prin ceea ce s-a arătat ca purtând semne ce pot fi aceleaşi totdeauna. Atunci cade omul la învoială cu cei care pretind a le da răspunsul bun, răspuns care ţine de destinul lor, la întrebările ce şi le au, la întrebările ce şi le pun, şi le lasă pe mâna lor, şi de la răspunsurile lor îşi fac motive de a plânge pe urmele paşilor care altfel se fac, şi îşi fac poveşti despre ceea ce în jurul lor, în apropierea lor, se întâmplă.
Dacă te tot auzi vorbindu-ţi, dacă vorbele-ţi merg mai repede despre trecut decât despre prezent, ori mai repede vrei să te încrezi în faptele trecutului decât să crezi în faptele pe care le vei avea de făcut, ca să te ajuţi şi să-ţi ai împlinirile destinului în viaţa ta, ori dacă la alţii asta vezi, şi vezi pentru că poţi fi de ajutor în alinarea suferinţelor şi regăsirea drumului de împlinire, fă în aşa fel încât gândului să nu-i mai dai întâietate, întreabă-te, ca şi cum l-ai întreba despre motivele pentru care ţii morţiş să priveşti în jos, precum priveşte omul ruşinat, lipsit de puterea de a mai sta călare pe minciuni. Simţindu-te aşa, reaminteşte-ţi că eşti ceea ce eşti tocmai pentru că ai reuşit să treci de acele clipe, fără să te laşi pierdută de tine, că aşa cum altă dată, după durere a venit bucuria, după tristeţe au venit clipe frumoase, şi lasă loc în sufletul tău încrederii în propria-ţi frumuseţe, omenească şi dumnezeiască, în aceeaşi măsură, şi nu te întoarce, nici cu spatele, nici în dungă, spre ceea ce, venind spre tine, îţi poate aduce scara pe care uşor să urci pentru a trece peste pragul cel înalt, îţi vine nu doar ca întrupare omenească ci sufleteşte, ca reazem, ca sprijin, ca orice altceva, în nevăzuta lume a simţirilor, ai nevoie pentru a se dezlega cele legate, a se des-face cele pecetluite, a se lumina cele ţintuite în întuneric, a rodi ceea ce nu s-a vrut rodi, a fi ceea ce nu ai putut fi. Să nu uiţi să îţi aminteşti că, de fiecare dată când lucrare cerească pentru tine se face, nu prin tine se face, ci prin cel asemenea ţie, când ceea ce îţi este de trebuinţă pentru tine, cea care lumii te arăţi este, prin tine doar pentru ceea ce nu se vede altora se face, şi doar atunci când nimeni în preajmă nu-ţi este, ori pentru că tu eşti departe de lume, ori pentru că, de lângă tine, cei de lângă tine au fost alungaţi. Nu căuta să vezi de-i pom lăudat, fiindcă pomul rodeşte de-i prieşte locul şi nu poate să ştie nimeni, după roadele ce le-a avut, de va rodi la fel şi de roadele îi vor fi de folos, dacă mutat este din locul lui, ori de apa, care-l udă, o altă apă este, aşa cum nimeni nu poate să ştie dacă pomul cel puţin roditor, dintr-odată, apa cea care-i redă viaţă fiind cea potrivită, nu se face, peste noapte, degrabă şi mai mult roditor decât cei lăudaţi şi, dacă, din sămânţa roadelor lui, nu vor creşte pomi cu rod tot mai bogat. Mai degrabă să te ai in grijă să fii apă curată, limpede, limpezindu-ţi gândurile de toate cele ce, cândva, au reuşit sau au încercat, să ţi le murdărească, sau de singură, prin judecată de om, nu te-ai lăsat trasă şi atrasă de cei ce erau strălucitori în mască poleită şi ascunzătoare de cele rele, ca să ai bucuria rodului şi bucuria de a fi dătătoare de viaţă pomilor ce vor răsări din sămânţa rodului, fără altceva fiind nevoie a face, aşa spălându-se, mâlul care, dacă a fost limpede să nu fii, s-a lăsat jos, aşteptând, de va putea, să se ridice la vederea tuturor.
Rodnicia, trăinicia şi bucuria, oricui îi sunt date şi oricine ajunge să le aibă, unii mai devreme, alţii mai târziu, dacă nu şi le alungă singuri, sau dacă nu şi le primesc. Şi nu le primesc, când e să le primească, ori ajung să nu mai aibă timp pentru a le avea vie-ţii, nici cei care caută a afla când le vor primi şi cum vor fi faptele şi oamenii drumului spre viitor ori înspre eternitate. Atât i se cere omului, pentru a fi el însuşi, încredere, răbdare şi bunătate, pentru a nu ajunge la sfârşitul unei vieţi în care să nu aibă ce lăsa în urmă, şi abia atunci unii ajung să ştie de ce au fost atât de săraci într-ale împlinirii, atât de săraci în bucurii ale sufletului, oricâte alte laude pentru cele văzute le-au fost aduse. Spune şi altora, ţine şi pentru tine, că înainte de pragurile înălţării, greutatea şi suferinţa tot mai greu îl încearcă pe om, tocmai pentru ca el să vadă ce a făcut şi să facă fapte, şi faptele să-l aducă, întâmplător, faţă în faţă cu adevărul, dar şi că, dacă i-a fost adus adevărul în cale, şi fuge de el, încrezându-se în cele foste alte fapte, pierderea-i mare.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [13]

*Un profet mincinos nu va spune niciodată că spusa-i o minciună, va pretinde că spune adevărul.

*Răceala din interior totdeauna îmbolnăveşte!

*Nu vă mai puneţi basma pe cap, dacă n-o ştiti purta!

*Pânza de păianjen este atât de rezistentă pentru că nu este gândită!

*Plânsul pământului nimeni nu-l ia în seamă. Când plânge în hohote, cutremurul se porneşte. Atunci cercetătorii îşi dau cu părerea. Pământul este considerat rău!

*Când crocodilii râd e semn de război între soare şi ape!

joi, 18 iulie 2013

Lasă-mi-te, mie, ia-mă!

Lasă-mi-te, mie, dacă acum ţie nu poţi să te laşi, lasă-mi-te mie, în aceste timpuri care pun piedici celor ce nu se lasă de bună voie împiedicaţi, lasă-mi-te mie aşa cum m-ai luat pe mine, altcândva în grijă şi în pază, în văzul lumii şi-n înţelesul vieţii, ca să îţi ai aripi pentru mai departe şi pentru avântul înspre înălţimile care, acum, de tine întreabă, simţindu-se vinovate de josnicia în care se târăsc unii, dorindu-se în juru-ţi spre a culege boabele de lumină care, precum stelele, împrejuru-ţi, cine poată să vadă le vede şi le simte, câteodată arzând pe cei ce de lumină n-au parte, fiindcă risipitori, nepăsători, şi-au dat-o la schimb pe unele pretenţii de plată şi răspată a unor vorbe fără valoare şi fără sens.
Lasă-mi-te, mie, în toate înţelesurile şi în toate cele mai puţin, ori tot mai greu, voite a fi înţelese, lasă-mi-te aşa cum în această lume omenescul din noi se despovărează de un sine măcinat de temerile clipelor pe care le ştie din viitor venind, pentru a-l face să trăiască viitorul, şi se dăruieşte bucuros de trăirile care nu stau să ceară voie nici trecutului, nici prezenului, ci se avântă, într-un firesc, pe care nici gândul cuiva cu gândurile multora, la un loc puse, nu-l poate mai bine face, crezând în tot ceea ce, fără îndoieli, are urmări, aici şi oriunde, într-un totdeauna pe care doar eternitatea îl poate defini, ea, şi doar ea, fiind un totdeauna deplin. Ca să-ţi ai grija zborului şi să-ţi fie lumina ta călăuză în drumul ce-l ai de făcut, pentru ca nisipurile care, luându-se la întrecere cu vântul, prind fluturii de aripi şi-i îngreunează spre a coborî în nemişcare, pentru a nu sta în calea lor, să fie nemişcătoare, mirate de iuţeala ce o are pasul tău în drumul ce-l vezi, dar încă nu-i dai crezare, lasă-mi-te, mie! Este de ajuns să uităm o clipă de ceea ce suntem, şi ne vom aminti toate trăirile şi amintirile care s-au înţeles a nu se mai ascunde după ele însele.
Lasă-mi-te, mie, acum, când atâtea altele te apasă şi n-ai timp de a-ţi avea în grijă unele sau altele din cele care sunt azi doar urme a ceea ce nici văzute nici zărite nu mai sunt pe de-a-ntregul, ca doar pe cele adevărate să le pui în faptele care să te ducă la limanul pe care, cândva, când ne mai erau la fel faptele, ţi l-ai făgăduit, făgăduinţa fiind pecetluită cu hotărârea pe care o aveau doar cei care ştiau ceea ce va urma să fie. Acelui adevăr, azi o realitate fără îndoieli, fiindu-i datori, a revenit în noi dorinţa de a continua ceea ce s-a început şi ni s-a lăsat promis a continua spre a se duce spre neîndoielnica împlinire. Iar azi, prin întâmplarea aducerii aminte a faptelor ce ne cheamă la a fi faţă în faţă, recunoscându-ne în privirile căutării căutarea privirilor, cele ce sunt singure şi sigure semne că suntem aceiaşi şi la fel, ca atunci, acum. Lasă-mi-te, aşa cum, atunci, ca să fie întregul întreg, întregitori şi întregiţi, amândoi.
Lasă-mi-te, mie, ca să poţi să te eliberezi de singurătatea zorilor furaţi de gândurile vieţii de până acum, de singurătatea serilor în care stai de vorbă cu trecutul şi de singurătatea nopţilor în care visele se tem să se înalţe pînă la poarta Cerurilor pentru a nu se depărta prea mult, preferând să rămână aproape, să te ţină în braţe, pentru a te apăra de cei care fură orice este omenesc, chiar şi liniştea, mersul, sporul, frumuseţea, bucuria. Ca să-ţi poţi privi, în faptele şi trăirile tale bucuria şi frumuseţea, ca să-ţi ştii mersul doar ca umblet al voii şi vrerii tale, oricând şi pe oriunde, să-şi vezi sporul fiecărui gând, uitând de orice pas al pierderii, ca tu însăţi să porţi semnul rodniciei menirii tale, cea care în urma ta s-a lăsat pentru a se arăta odată cu toate celelalte, lasă-mi-te, mie. Ne suntem înţeles şi convingere şi ne suntem scut şi pavăză, unul pentru celălalt, aşa cum nu ne putem fi nouă înşine şi, lăsându-ne unul altuia, acum tu mie ca altă dată eu ţie, toate se vor face precum e dat, precum e rostuit prin ceea ce am fost, prin ceea ce suntem întru ceea ce va fi.
Lasă-mi-te, mie, în vremurile acestea, cu ape tulburi şi învolburări ale cerului, ca să ne fim reazem şi sprijin pragurilor care ne mai stau în cale, ca să poţi să-ţi ai vremea de a lua fără să ceri, de a primi fără să dai socoteală motivelor pentru care ai primit, ca în clar-obscurul pe care umbrele nu se lasă convinse a-l elibera, întorcându-se de unde au plecat mânate de cine ştie ce trăiri bolnave, să-ţi fie orizont larg deschis, fără a fi liniştea de dinaintea furtunilor, nici măcar aşteptarea unei încercări care să spargă o linişte odihnitoare şi dătătoare de avânt. Ca să nu mai simţi focul arzând, ca să nu-ţi mai treci timpul cedând dorinţa la schimb cu înţelegeri ce pot veni de la sine, ca să fii far călăuzitor şi model căutat de toate vorbele bune ale celor care, prin modul tău, pe sine se pot regăsi, lasă-mi-te, mie, ca să te poţi avea pe tine, ţie!
Ca să pot eu fi însumi eu, şi ţie să-ţi pot fi, ceea ce sunt, ceea ce îmi este dat acum şi ceea ce îmi este dat să fiu mai apoi, ca să poţi să ai tot ceea ce vei avea, din tot ce suntem, lasă-mi-te, mie, şi fii drum al drumului pe care, alegându-ţi-l, îl ai de mers şi îl poţi merge acum, ca să nu fie vreodată, oricând ar fi acest vreodată, nevoie să îl iei de la început. Lasă-mi-te, mi-e, ia-mă!

vineri, 12 iulie 2013

Spre câmpul înflorit, tu, noi...

Ştiu, ştiu că aşa se va arăta, celor ce ne vor privi, începutul, ştiu că aşa vor crede că s-a început începutul, ştiu că, miraţi, nu doar ei, chiar şi cei care doar vor auzi, chiar şi cei care te cunosc, chiar şi cei care mă cunosc, vor pune întrebări chiar la fel, aproape aceleaşi, şi după ce răspunsuri vor auzi, fiind nevoiaşi în a crede, învrednicindu-se a căuta dedesubturi şi ascunzişuri, întâmplări doar în închipuirea lor întâmplate... Ţi-am spus deja câtă înţelegere vor avea cei din juru-ţi, deodată fiind în juru-ne...
Unii, întâmplarea o privesc, voind-o, împotriva cuiva, împotriva a ceva, greu pare a se crede în a fi pentru cineva, pentru ceva. E cel dintâi motiv, acesta, pentru care cei fără motiv de a-şi spune părerea, cei care trag cu urechea la ceea ce se povesteşte, cei care trăiesc trăind, în felul lor viaţa altora, te vor întreba despre dorinţele viitorului, şi cu părerea îşi vor da despre urmele trecutului, despre ceea ce vei fi, despre ceea ce am fost. Nici albul şi nici negrul nu va avea loc în vorbele lor, dar vorbindu-se de culori pe care greu le poţi privirii găsi, vei auzi şi tot vei auzi, ba chiar şi după ce apele se vor linişti şi, limpezi, ca pârâu, repede şi hotărât curgător, se vor aşeza să curgă firescul curs spre marele adevăr al realităţii lipsite de dubii şi semne de întrebare.
Câmpul cu flori, cel ce paşii ţi i-a îndrumat, revenind de cândva în gândurile tale, redând copilăria amintirii şi amintirle visului despre perechea nepereche, îndatorată, prin asemănare, îi eşti, aşa cum dator îi sunt prin dorinţa care nu poate fi nici stăvilită, nici împlinită, oricare ar fi fost stavilele ori împlinirile care ar fi dat-o deoparte, dându-i doar dreptul de a deveni regret, de a se pierde în deşertul în care se regăsesc îngropate, înainte de vreme, înainte de a fi ştiut vreodată fapta adevărată, multe suflete rătăcite şi deznădăjduite. Această îndatorare a ta şi această datorie a mea, mai presus de orice gând al oamenilor ce suntem noi, ori al celor ce, prin preajmă-ne, încă mai fac temenele rostului cumpărat prin concesii şi cedări de faţadă, au fost hotărâtoare în acceptarea a ceea ce este văzut, în felul în care este văzut şi a ceea ce este cunoscut, în felul în care doar de noi este cunoscut, altora greu de înţeles.
Ştiu încotro vrei să mergi, tot la fel de bine, dincolo de ceea ce prin cuvintele tale spui, sau chiar ai spus, şi ştiu unde îmi este de trebuinţă să ajung. După vorbele vremurilor şi ale lumii în care a fost dat să ne alegem timpul regăsirii, s-ar spune că înspre folos ne sunt drumurile şi cu folos se face drumul. N-am cum să spun că, deşi cuvântului acesta mare nu îi este pe de-a-ntregul luat înţelesul, nu ar fi chiar aşa, fie că e zis în înţelesul întreg, fie că numai în micimea înţelesului pe care oricine l-ar avea, priceput ori nepriceput în a desluşi taine, înţelesuri şi taine ale înţelesurilor. Doar gândul omului este cel care se-ndeamnă la fapte fără folos, luându-şi dreptul de a fi, totdeauna, şi cauză şi efect, ajungând până la a se nega pe sine, negându-şi începutul, când nu-şi are model şi nici motiv, păcătuind împotrivă-i şi împotriva omului când se macină în moara argumentelor şi contraargumentelor din trecut. Când mâna ţi-ai întins, spre a-mi prinde mâna, arătându-ţi dorinţa ajungerii la liman, gândul, luat cu alte idei, n-a mai avut timp să caute explicaţii. Şi, nu-i ceva nou, nu-i prima dată... Doar că acum viaţa şi moartea se îngrămădeau pe acelaşi taler, doar fapta mai putea să le facă să înţeleagă, să-şi regăsească viaţa timpul vieţii şi moartea să îşi aştepte timpul morţii!
Ştiu, ştiu că spre câmpul înflorit tu drum îţi cauţi, cutremurată însă de toate cele de până mai ieri, fără înţelesuri a ceea ce abia acum, simţi, şi de-aceea fără îndrăzneala pe care alţii o au în faţa a ceea ce se vede, căci de-ar fi să nu poată să vadă, îngroziţi de teamă ar fi şi care-încotro ascunzătoare şi-ar căuta. Dinspre lumea ta către lumea ta, tu, către mine, ai întins mâna ca semn şi pecete a dorinţei de a privi luminile din lumina nemărginirii în care şi minunile se întâmplă la fel de des cum nu se întâmplă în mărginirea pe care oamenii, cu ştiinţă şi bună-ştiinţă, şi-o fac şi ţin la ea, luând-o drept bogăţie, căci de adevărata bogăţie nu pot să mai ştie, orbiţi de cele învăţate pe dinafară, pe nevăzute.
Şi vin... vin... în faţa pasului meu îţi vreau pasul, ca să nu te mai îndoieşti că vreunul poate să-ţi fie greşit. Şi mai stau în urma ta ca să fii cea care simte că nici nu se clatină, că nici nu se cutremură pământul drumului spre mai departe. Dar sunt mereu lângă tine, mereu cu tine, mâna ta, care prinzându-mi mâna ca şi cum dintotdeauna i-a fost dat să o prindă, drumului îi este reper şi îi dă sens. Tu înainte pentru ca să pot opri ceea ce din urmă, după tine, poate chiar şi după mine, ar ca să te mai ţină de vorbă, în loc ţinându-te, ca să mai treacă timpul, ca apoi, grăbindu-te, să n-ai timp să priveşti cât de frumoase sunt florile ce înfloresc sub privirea ta. Ia-ţi în grijă doar privirea spre înainte, la toate celelalte, aşa cum se pare că începi să îţi aminteşti, am eu grijă... În spatele tău sunt ca, spre câmpul înflorit, drum mergând, să pot să-ţi văd, întru totul, frumuseţea şi pot să văd pasul tău bucurându-se.

miercuri, 10 iulie 2013

Mireasă, în lumina zorilor

Dinspre soare-răsăre, pentru că soare răsărind viitorului eşti, drum baţi, despărţind în două ape şi munţilor dându-le poruncă să-şi lase crestele, spre cerul senin, privitoare. Ca mireasă, din ceruri coborâtă eşti, căci timpurile de schimbare, repede trecând, timp nu ţi-au dat să mai poţi schimba ceva, să laşi timp de aşţeptare celor ce nu pot să se vadă schimbaţi şi, asemenea lor, pe alţii să-i creadă schimbaţi, să-ţi mai laşi timp de întrebări, după atâtea treceri de vremuri întrebătoare, despre acea zi de mâine pe care ţi-o credeai, voind-o, târzie şi de un alt fel decât ai purtat-o, peste cumpeni de ani şi semne în calendare, de la începuturi, asemenea începuturilor începuturilor ce, chiar şi în ceţile nopţilor de întuneric, tot şi-au lăsat, sclipind în jurul tău, însemnele amintirii.
Dinspre soare-răsare, ca să poţi readuce vieţii soarele ce unii-l văd, alţii-l întrezăresc, iar alţii-l numesc aşa doar ca să dea cuvintelor credibilitatea de ei pierdută, priveşti spre soare apune, ştiind şi tu, aşa cum şi eu ştiu, că apusul, pentru cei mai mulţi, este doar răspunsul la dorinţa ce unii şi-o au, temători de a recunoaşte neputinţa de a merge mai departe, de a merge până la capăt. Găsindu-mă privind zorii, privind în ochi soarele şi câutând înţelesul primelor raze, piezişe, ce, dinspre apus spre răsărit trecând, măsoară umbrele, ca să poată să se ştie care sunt umbre fireşti şi care sunt umbre rătăcite, rămase de noapte, uitate la porţile închise ale Cerurilor pline de bucuria adevărurilor şi Adâncimilor înfricoşate că orice adevăr dă numele cel adevărat minciunii, cea pe care ele o arată tuturor ca adevăr al clipei, motivul pentru care, de multe ori, braţele ţi le deschizi, voind să alergi, timp să nu se mai treacă în zadar, spre soare apune, pentru a trăi miezul zilei care, dinspre răsărit spre apus mergând, nemuritor şi veşnic, de-a pururea, este.
Dinspre soare răsare, din noaptea plină de întunericul ce mi-a fost piatră de hotar, piatră de moară şi piatră de încercare, din întunericul nopţilor care, destul timp, te-a ţinut pe loc, ca dintr-o întâmplare, aşa cum fulgerele care-şi ştiu bine rostul dar de care oamenii, neştiindu-l, se tem, spre drumul tău mergând, în calea drumului meu, cunoscut de cândva, neştiut însă azi, înfricoşând tainele nopţilor fără vise, te-ai lăsat văzută coborând din Ceruri, aceeaşi cea de aici, alta fiind, cea care vei fi, în firescul ce-i este dat să-l trăiască acel care de întunericul nopţii nu se teme, ca şi acela care, cunoscând frigul şi nepătrunderea întunericului, de întuneric se vrea departe, călăuzindu-se după tăria pornirilor şi credinţa în asemănarea cu nepierirea şi neîngenuncherea în faţa ştreangurilor şi parâmelor de drum legătoare şi de destine vânzătoare.
Dinspre soare-răsare, ca nimic să nu se poată schimba şi nimic să nu mai stea în cale, ori să lase ca şi născocit de gânduri, ca să nu se afle de unde vine şi de cine e trimis, împotrivă-mi, ca să nu pot mai departe să merg, împotrivă-ţi, ca să nu poţi să ajungi mai devreme de a fi prea târziu, te-ai ivit, în clipe de zbatere şi căutare, ştiind rostul zădărniciei de care nu îţi este la îndemână să vorbeşti, aşa cum, cei necunoscători, ca mari cunoscători se arătă şi despre ea vorbesc, asemănând-o timpului în care nimic nu se face, lovind tocmai în cei de zădărnicie loviţi, nicidecum în cei ce zădărnicie potrivesc pe chipul şi mersul altora, ajutându-i să se laude pe sine, lor şi doar celor ce li se potrivesc cu totul, în fapte, în gânduri şi în rostuiri de întâmplări pe care nici Cerurile, de ar fi cumva ca cineva din Ceruri să fie dătător de puteri şi voie să se facă, nu le-ar putea pricepe absurdul, strigător şi el, ca absurd, la Ceruri, spre ajutor şi grabnică dezlegare.
Dinspre soare-răsăre, în clipă aproape ultimă, înainte ca vremurile de acum să-şi caute drum spre vremurile viitoare pe sub cerul prăbuşit peste întinsul necuprins al câmpiilor nestatorinice, mişcate de zbaterea vieţii devreme preschimbată în trecere peste prag neştiut şi nevăzut de nimeni altcineva, te-ai grăbit să fii văzută ca datul care se dă şi nu se ia, oricâţi s-ar învrednici să ghicească în stele sau în urmele paşilor, în trosnetul focului sau în clipocitul apelor de ploaie, ceea ce este ori ce va fi, cea care vieţii viaţă dăruieşte, puteri peste mărginiri redă şi nemărginirii îi stă în cale pentru a-şi avea focul vatră şi a nu se arde peste măsură. Şi bine ştiind, că totul este posibil, chiar şi imposibilui, tu care ca apa, dătătoare de viaţă, eşti, setei de viaţă prin drumul tău i-ai dat semn că îşi poate avea leac, acum şi pentru cât va fi să fie sete.
Dinspre soare-răsăre, dezlegătoare de piedici, spre a fi dezlegată de nerodire şi deznădejde, aşa cum doar puterea adevărului, bine şi repede, fără să se mai poată nerodirea întoarece, şi deznădejdea să îşi găsească loc de a se ascunde pentru a nu fi pe pustii alungată, mireasă, în lumina zorilor eşti, nevăzută de cei temători de lumină, doar ce cei privitori în lumină cunoscută, pentru ca ceasul care abia se abţine să dea de veste că va trezi chiar şi pe cei adormiţi, pentru a şti că eşti mireasă a iubirii şi a vieţii, fără îndoiala morţii. De-a pururea, altfel decât totul s-a arătat şi s-a crezut vreodată, altă dată... Lasă-te venită...

sâmbătă, 6 iulie 2013

Cu certitudine, tu, eu...

Nu ţi-am scris până acum, ştiu că acum, judecând după o realitate a certitudinii, te întrebi ce motiv am găsit ca să fac, asta, te întrebi de ce acum, când ai ajuns la convingeri pe care le consideri mult prea bune ca cineva, apărut de ni-căieri, să le redea gândului şi întrebărilor care le-au găsit ca şi răspunsuri, şi, pe lângă astea, certitudinea vieţii de face să te întrebi de ce primeşti tu aceste rânduri, necunoscută fiindu-mi şi necunoscut fiindu-ţi...
Şi eu, ieri, când mi-a trecut prin faţa ochilor gândul de a pune cuvintele să se rânduiască aşa cum vin, în spuse, necunoscută credeam că-mi eşti, n-avem nici eu cu ce justifica acel fugar gând... Apărusei de nicăieri, într-un drum al tău spre nicăieri pentru mine, spre undeva unde tu voiai să ajungi şi poate că ai şi ajuns, dar între timp te-ai întors, ori n-ai ajuns şi te-ai întors ca să poţi înţelege de ce nu ai ajuns... Concret, cu certitudinea la care faci şi tot faci referire când este vorba de oameni, în anii aceştia din urmă, în care ne puteam întâlni, nu ne-am întâlnit. Însă gândul n-a venit din senin, eu am învăţat să nu mai intru cu el în contradicţie! El stă sprijinit pe certitudinea sa, care uneori nu ia deloc în seamă certitudinile noastre, de multe ori chiar nu ştie de ele... De undeva ne ştim, iar de nu ne ştim, ne vom şti în timpul viitorului...
Nu ştiai că exist, nu ştiai că sunt atât de aproape de tine. Dacă ar fi trebuit să ştii, n-am cum să mă întreb eu, mai degrabă trebuie să mă întreb eu dacă ştiam că exişti, dacă ştiam că eşti atât de aproape de mine, dacă trebuia să ştiu că eşti prin preajmă? Mai mult decât sigur, în lumea certitudinilor, nu aveam de unde să ştim, şi nici certitudinea că vor urma paşi şi drumuri împreună, că vor urma praguri şi miez de nopţi împreună trecute, nu ne puteam hazarda, nu puteam nimănui, oricine ar fi fost să alegem spre a ne spune gândurile, nici nouă înşine, nici noi, unul altuia nu ne putem azi spune. În lumea aceasta, a certitudinilor, a tuturor, în lumea în care gândul îşi pierde puterea în faţa faptelor şi apoi revine ca simplă, uşoară sau grea, înălţătoare sau împovărătoare întrebare despre ceea ce s-a făptuit, certă nu-i decât fapta. Restul e adevăr sau minciună, după cum fiecare are puterea să creadă, restul este doar ceva ce dă aripi ori înfricoşează, ceva ce mai târziu, când se face plata sau se primeşte răsplata, este numit, ca o uşurare, o întâmplare altfel sau la fel ca toate celelalte, cele care mereu se întâmplă.
Te doare timpul care a trecut, mă doare timpul care trece... Această la fel motivată durere i-a fost îndeajuns gândului să îşi amintească puterea ce o are, când nu i se cere, de a aduce la lumină, din timpuri pe care le poate străbate, vrute şi nevrute, trăite şi netrăite, cele ce vor fi ca şi când au fost, pentru a nu fie prea mare mirarea când vor fi, cele ce au fost, ca şi cum ar mai fi să mai fie, spre a se ţine seama de înţelesuri, iar de nu s-au făcut înţelese, pentru a se repeta întru aflarea adevăratului înţeles. Doare durerea – fiind semn că întâmplări, neîntâmplate, aşteaptă întâmplarea care să le dea întâietatea de a înlănţui fără să ne mai ceară voie, fără să ne mai întrebe de ne-am pregătit ori suntem pregătiţi pentru pasul păşit la fel ca toţi ceilalţi paşi, banal cumva, spre a nu se putea lăuda el însuşi cu ceva, pasul care dă faptei contur iar urmarea îi dă nu doar formă definitivă, ci îl şi pune în drepturi depline de esenţialitate – devine, în cele din urmă strictă certitudine.
Mă gândeam să-ţi scriu ieri, să-ţi spun, la început despre cum va fi vremea, şi să-ţi spun cum vor fi vremurile mai apoi, dar sedus de certitudinile sau, mai ales, de incertitudinile vieţii, de banalitatea riscantă şi grea de dus, a cotidianului, am lăsat pentru zorii dimineţii, care, se spune, dau semne certe despre ziua care începe, pornirea dintâi. Nici nu ştiu dacă am făcut bine, ori nu am făcut bine, văd însă că certitudinea mult lăudată se arată, în mod cert, incertă, mai pline de concretitudini erau părerile mele despre ziua ce s-a încheiat altfel decât s-a văzut a avea începutul. Acum m-am apucat să îţi scriu, nu mai pot să mă întorc, aşa cum, dacă ne-am fi întâlnit, nu puteam ca la mijlocul discuţiei să ne spunem că nu avem ce vorbi. Amintindu-ţi trecutul, aşa cum o tot faci de o bună bucată de timp, ai ajuns să nu îţi mai pui la îndoială părerile, deşi atunci, incerte fiind, ai vrut să trăieşti certitudini... Şi aşa te-ai aruncat în mare de incertitudini... Tocmai de-aceea va urma viitorul...
O teamă de prea târziu, să fi fost poate gândul ce s-a lăsat văzut, cu înţelesul întreg, dar nedesluşit. S-a arătat a se împiedica de razele soarelui ce lucrau de zor să trezească din prea multul, nefolositor, somn, pe acei ce trebuiau treziţi şi pe cei care se vroiau tre-ziţi, ţinând cont de nevoile sau voile fiecăruia. S-a arătat a se împiedica, tocmai pentru a zăvobi spre a fi luat în seamă, spre a fi văzut. Pesemne, şi de tine, nu doar de mine, se voia văzut, poate chiar l-ai şi văzut, aprinzând, în juru-ţi focuri din lumini, ca să fie privirii motiv de a-ţi spune să te întrebi ce s-ar putea să fie lumina ce, chiar şi în plină lumină, se vede... Dar poate n-ai avut certitudinea că ceea ce vezi se vede, şi te-ai lăsat lovită de valul certitudinilor fiecărei zile, poate doar spre seară, te-ai mai întrebat despre el, dar, neregăsindu-l, fiind neştiutor a se face asemenea lucrurilor, se odihnea undeva, pe-acolo pe unde gândurile aşteaptă să vadă dacă se mai întorc, având multe de spus, sau merg la cei care au puterea de a face fapte, la fel de repede cum unii fac vorbe.
Cuţit fără muchie, cu două tăişuri l-am înţeles şi l-am simţit, voind să scriu, când am avut prima pornire să o fac. Şi l-am simţit precum o lamă tăindu-mi avântul, căci eu tocmai despre cele care doar eu, în clipele acelea, puteam să mă las cu totul pus pe jar, ştiind că adevărul ce am să ţi-l spun este cert, şi nici jarul, nici focul nu m-ar fi atins. Certitudinile mele nu aveau nici acoperire, nici înţeles, printre certitudinile celor pentru care certitudinea este stindardul pe care-l flutură privirilor tuturor despre ceea ce a fost, despre puterea pe care au avut-o şi despre ceea ce au dat ca să aibă. Eu voiam să îţi spun despre vremuri de secetă şi despre vremuri rodnice, despre cum poţi să ai rodnicie, despre bucurii şi tristeţi, nicidecum despre râsul pe care oamenii-l înţeleg ca fiind semnul bucuriei, ori despre plânsul pe care, fără sfială, şi-l arată unii, pe ei plângându-se, când tristeţea li se pare o grea povară. Chiar acum, când deja îţi scriu, sunt convins că pot să îţi vorbesc despre mâine ca şi cum ţi-aş vorbi despre ieri, aşteptând acum să se întâmple ceea ce tu mâine, în mode simplu, vei povesti că ţi s-a întâmplat.
Acum, toate barierele sunt rupte. Ţie, cea care, pînă să-mi fie gândul la a-ţi scrie, îmi erai necunoscută, dar având o viaţă în faţă spre a-mi înţelege trăirile şi pornirile, eu, cel care îţi eram necunoscut, cu aceeaşi viaţă spre a-ţi cunoaşte dorinţele şi speranţele împlinite în forma cea mai concretă a acestor vremuri, fiindcă, de altfel ar fi, s-ar prăbuşi sub apăsarea tăvălugului acestei lumi, ruptă de sine înseşi, de chiar esenţa principiilor care au făcut-o să fie lume de oameni şi nu o adunătură de unul şi altul, adunaţi dintr-o întâmplare a dezordinii, care luptă unul împotriva altuia doar pentru recunoaşterea puterii şi a subjugării, doar pentru concretul faptei, pusă, în mod justificativ, sub puterea necesităţii şi rostului trupului, lăsat la dispoziţia propriei neputinţe de a merge până la capătul pe care îl propăvăduieşte în vorbele dorinţelor, lipsite de curajul adevărurilor care să-l ducă, întru totul, până la capăt.
Într-o realitate a certitudinilor, incertitudinea de ieri, prin ceea ce tu eşti, prin ceea eu sunt, azi este o certidune a realităţii, pe care nici viitorul, dintotdeauna înainte-mergător, mai trăitor decât orice trecut, oricât de apropiat, nici prezentul care se va şti făptuitor şi împlinitor, cu atît mai puţin trecutul, nu o poate contesta, acum sau cândva, mai târziu. Aceasta-i sabia care se arată celor care, credincioşi doar în ceea ce există, cuţitul îl ridică spre cei ce cred în ceea ce va urma să existe, la fel de mult, şi chiar mai mult decât în ceea ce există, a certitudinii certe. Şi semn al puterii ce o au cei ce pot să vadă ziua de mâine ca azi, urmat de un continuu azi. Impins spre mai departe de gândul de ieri, azi despre certitudinile ce vom fi, dincolo de ceea ce azi este distanţă şi nevăzutul în sens real, pot să-ţi spun despre ceea ce vom fi, spunându-ţi că ne vom fi, de ceea ce vor fi faptele, spunându-ţi că faptele ne vor fi ştiute, ori neştiute, dar înţelese de toţi. Exişti, exist, şi certitudinea existenţialităţii a legat, prin primul cuvânt, parâma capetelor de pod pe care, şi de care, se vor prinde, timp de o viaţă întreagă, toate cuvintele în care ne vor regăsi şi ne vor regăsi, oamenii de azi, oamenii de mâine, chiar şi eternitatea...
Am început a mă gândi să-ţi scriu, neştiutori unul de celălalt, scriindu-ţi, m-am convins că existăm, cu certitudine, tu, eu... şi, mai mult ca niciodată, din întâmplarea rostirii cuvintelor, s-a lăsat înţeleasă certitudinea existenţei noastre. Eu, tu, şi, la fel, noi...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [12]

*Orice balanţă are un foarte mic dezechilibru. Tocmai acesta este hotărâtor de multe ori.

*Despic firul în patru... O fac dintr-o cruntă necesitate: în nebunia ei, lumea a învăţat să împletească firele din adevăruri în care ascund o mare minciună. Aşa că eu fac drumul invers!

*Ploaia coboară norii la picioarele celor care nu pot nicicum urca deasupra lor!

*Oricât de mare tulpină ar avea un copac, fără coroană nu face umbră. Iar când două coroane se îmbrăţişează, umbră odihnitoare este dată tuturor.

*Parametri care pot fi anulaţi duc la simplificarea ecuaţiei, la soluţii rapide. Geneza, când vorbeşte despre cei doi ce trebuie să fie ca unul, face referire tocmai la o simplificare necesară.
Flag Counter