sâmbătă, 30 iunie 2012

Acum, aici... între noi, nu-i imposibil

Aici, acum, unde totul se măsoară, unde toate au dimensiune, unde comparaţia se face prin mai mic sau mai mare decât unu şi unde contează când “mult” este pus în faţa lui “mai”, îmi caut puterea de a visa. Faţă în faţă dacă stăm, nimeni nu ar putea să vadă oblică linia privirilor noastre. Unul lângă altul dacă stăm, nimeri nu ar pu-tea să vadă un hotar care să ne despartă.
Aici, acum, noi suntem Cer şi suntem şi Pământ. Noi suntem ceea ce suntem văzuţi şi ceea ce suntem cunoscuţi, la fel cum suntem nevăzuţi şi prea greu cunoscuţi. Suntem un tot şi totul numai noi, aici, acum, ni-l putem şti. Noi ne ştim “mai” sau “mult mai”, fără a privi diferenţele ca esenţe de numitor şi scăzător.
Dar de dincolo de noi, din umbra tribunelor, acum şi aici, se vede că eu sunt jos şi tu eşti sus. Între piedestalul de sub piciarele tale şi pământul de sub tălpile mele, privirile care compară văd o înclinare pe care nu o pot închipui ca putând să se suprapună cumva, vreodată peste linia privirilor ci mai degrabă peste hotar. Eu sunt umbra, tu eşti pasăre de foc, în zbor. Se spune că tu spre mine ar fi să priveşti în jos, şi de-ar fi să o faci, te-ai putea trezi în norii ce ţi-ar îngreuna zborul şi te-ar coborî sub marginea lor de unde ar urma să te prăbuşeşti. Iar despre mine se spune că privesc prea mult în sus şi nu mai ştiu măsura. Că nu văd pe unde calc, că nu văd ca prăpastia este chiar sub pasul meu următor.
De dincolo de noi sunt cei mulţi, sunt cei care îşi poartă ochelarii cu cozoroc bine fixat, pentru a-i proteja de lumina care le-ar veni de sus şi le-ar tăia perspectiva ce le este de folos în a defini pe departe şi a preface trăirile în nimicul tot la care omul nu mai are dreptul, nici măcar pentru a se convinge dacă este tot sau nimic. Prin prisma perspectivei, se spune că sunt eu la margine de lume, acolo unde doar un pas poate să mă facă neştiut şi nevăzut. Şi tot perspectiva lor, ţie ţi-ar spune, ţie ţi-ar cere, să te laşi stând aproape, în cercul lor, de acolo de unde se modelează perspectiva şi se măsoară distanţa, înălţimea şi timpul pierdut, acolo unde lipsa trăirilor este o normalitate care dă conţinuţ existenţei, acolo unde preţul vieţii este dat de titluri, funcţii şi onoruri.
Din marginea mea de lume, e mare distanţa până spre tine, dar nimic nu mă opreşte să o merg, nimic nu mă trage înapoi, ci doar spre înainte. Din mijlocul lumii, trasă mereu înapoi de vorbele şi şoaptele lor, e greu să ţi se pară uşoară plecarea spre mine ori venirea mea spre tine. Puterea stă în altceva, altceva ce suntem noi.
Eu sunt Cuvântul ce-l rostesc şi sunt Cuvântul pe care îl respect. El îmi este totul acum, aici, el se aude şi se vede. Tu eşti motiv de a-l rosti, tu-mi eşti gând spre a-l scrie. Prin Cuvânt rostesc despre viitor şi rostuiesc viitorul faptelor şi faptele viitorului. Şi este balsam şi armă, foc şi apă, rod pământesc şi aer ce se curăţă pe sine pentru a nu se lăsa otrăvit. Este drum înzăpezit pentru cârtitori şi drum spre înălţimi pentru doritorii de orizont larg. Sunt Cuvântul marginii de lume, Cuvântul care cuprinde în el hotarul dintre viaţă şi moarte.
Nu se vrea auzi, nu se poate înţelege, nu se concepe a se accepta. Că doar noi, neştiuţi de nimeni, putem şti de ce oblica se poate să se îndrepte şi să fie hotar ce nu ne desparte, ci desparte trăitorii care ştiu să trăiască de cei care nu ştiu să trăiască, pe cei care vor să trăiască de cei care nu vpr să trăiască. Aşa cum suntem văzuţi pe Pământ, e doar ceea cea se vede pe Pământ. Altceva e ceea ce schimbă proporţiile şi semnele din “mai” şi “mult mai” în egal.
Aici, acum, este restul materializat din ceea ce poate fi numit acolo, totdeauna. Prin aici, acum mă vede oricine de aici, acum. Ţie îţi este deschisă calea să ai înţelesul întreg a ceea ce repre-zintă totul. Ceea ce eu aici, acum, efemer şi temporal, nu pot fi, acolo, totdeauna, atemporal, sunt. Mă arăt celor ce ştiu Cuvântului să-i dea relevanţă, dar ţie, prin trăiri mă pot arăta. Prin tine pot să vadă şi cei care definesc perspectiva orizontală cât de săraci sunt în imaginaţie, lipsindu-se de perpedicularitatea înălţimii pe care o definesc fără să ţină cont de sensul ascendent sau descendent.
Sunt jos şi nu mă tem. Eşti sus şi am puterea să îmi îndrept privirea spre mai sus, acolo unde ştiu că e loc pentru împreună, nicicând de atins de unul singur. E altundeva decât îl cred cei care stau cu ochii pe ceas şi pe numărătoare, cei care stau cu un ochi închis şi privesc prin lunete măritoare aşa-zisul dezastru pe care mi-l tot prohodesc şi se miră când văd corbii care zboară înspre ei.
S-ar zice că sunt piatra de încercare a puterii de sparge munţii, sau altoiul ce poate face buruiana rea să nu mai otrăvească ci să fie chiar stejar falnic şi protector de arşiţă şi furtuni. Sunt prag şi pentru tine, demarcaţie între ceea ce ai fost şi ceea ce ţi-e dat a fi, de nu vrei să rămâi ceea ce ai fost. Sunt unic prag de-l poţi tu trece, şi doar pentru tine de te încumeţi să-l treci. Astfel se opreşte şi mersul meu pe margini de lume şi pasul ce se pregăteste a se pune nu se mai poate teme de abisul în care poate pătrunde. Eşti propria-ţi alegere de a arăta, nu celor care te privesc, ci acelor care te văd, că ai puterea de a fi îndumnezeitoare şi călcătoare în picioare a tuturor stavilelor ce ţi s-ar putea pune aici, acum, acolo, totdeauna.
Sunt jos, eşti sus... Hotărârea e a ta, hotarul îl putem trece împreună. Neştiuţi de nimeni... Acum, aici, între noi nu-i imposibil pasul uriaş peste stăvilarele ce lasă lumia să fie ştiută doar după mărimea umbrelor, spre nemurirea ce ni se poate nouă lăsa şi aici, cât încă e acum. Nimeni şi nimic nu te poate opri de eşti pregătită să îţi cunoşti cu adevărat locul pe care îl poţi avea acolo, totdeauna. Aşa cum nimeni şi nimic nu te poate face să nu-l laşi la îndemâna altcuiva, de îţi sunt mai dragi cuvintele mari şi îţi este teamă de fapte mari, de nu îţi sunt mai aproape cuvintele celor neputincioşi şi fugi de singurul drum ce nu se rătăceşte pe coclaurii pădurilor întunecate prin care merg oamenii aici, acum. Orice se poate. Cheia de boltă sub care este poarta ce tu o poţi deschide, se sprijină pe hotărârea ta. Şi poţi fi cea care deschizi un drum spre înţelesul altora. Tu!

vineri, 29 iunie 2012

Eliberare fugară

Sunt multe zile deja trecute de când măsor trecerea lor prin altceva decât calendarul în care un nume şi o cifră se asociază trecutului, prezentului sau viitorului. Nici n-aş avea cum să mă folosesc de măsurătoarea tuturor. De-ar fi să mă folosesc de numele zilei, mi-aş întuneca privirile şi grăbindu-mă să iau decizii pe care, niciodată, nu le-aş mai putea întoarce. M-aş trezi în mijlocul unor bogăţii de fapte absurde. M-aş trezi în mlaştină.
Am un calendar altfel. Un calendar în care toate sunt scrise şi înscrise prin trăirile mele, cu trăirile mele. Mi-ar spune unii că e un calendar din care nu se vede cum trece timpul, din care pot să vadă cum se învârte timpul în cercul din care nici el nu vrea să iasă, nici pe mine să mă lase să ies. Simt... ştiu... Cineva l-a legat de pragul de intrare spre a întoarce drumul. Eu trag înainte, se trage de el înapoi. Eu mă ridic, se trage de el în jos. În sus, în jos, înainte, înapoi... şi ceasul nu se mai învârte şi calendarul o lumii o ia razna.
Mi se cere... Se vrea... Dimineţilor, când le dau bineţe, mă întreabă de ştiu ce s-a mai întâmplat în gândul meu... De nu m-ar întreba ele, poate că aş crede că mi-este mie dat să pornesc hai-hui pe undeva pe unde valurile ceţii nu îmi dau liniştea de a sta în cumpănă, între a sta şi a pleca, între a face şi a stagna.
Sunt gândurile mele, cele care s-au lăsat prădate, s-au lăsat golite de înţelesurile ce le regăsesc în fiecare seară? Sunt gândurile mele cele ce îmi bat darabana în fiecare dimineaţă, spre a mă accepta căutător al grinzilor pe care să-mi sprijin plecare grăbită, împotriva hotărârilor pe care înserarea le pecetluieşte? Sunt gândurile mele cele ce-şi caută o eliberare înspre nemaiexistenţă împotriva gândurilor de a face tot ceea ce nu s-a făcut şi nu s-a terminat?
Trag timpul spre matca lui firească, zi de zi, în fiecare dimineaţă. Din când în când îl mai las să-şi facă de cap, nu pentru că mi-ar fi plăcută lucrătura ce o poartă cu sine, dar ştiu că aşa îşi dă în petec. Încearcă să-şi aşeze triumfalitatea peste ultima picătură de vis, cea care leagă somnul de viaţa în care se ştiu toate, la îndemnul celor care mă ştiu că vin în fapte cu toate cele care le aduc din trecerea peste poarta cerului. De nu l-aş lăsa multe le-aş crede că de acolo de unde se hotărăşte cine, şi cum, şi când poate trece peste ape învolburate pentru a limpezi izvoarele, şi mi-aş afunda picioarele în mâlul ce aşezat este, pe margine, spre a mă murdări şi a putea să arate ei cu degetul spre mine, ca cel care nu are în mână torţa adevărului ci una cumpărată din târgurile de vechituri. Făcându-şi de cap, pot găsi locul în care îşi doarme, pe o singură ureche culcat, somnul, cel care l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea altcuiva şi nu a celui care sunt.
Dimineaţa este clipa zilei în care s-au mutat toate cele pe care le-am trăit cândva răsfirare de-a lungul întregii zile. Acum au fost adunate la un loc şi trimise în zori de zi pentru a-mi împiedica faptele de la ora ştiută a începutului de zi, şi, cum nimic nu se întâmplă ceea ce cuiva îi este teamă că se poate întâmpla, revin undeva înspre începutul serii, la ora fixă. Aşa se înţeleg toate. Aşa se ştiu toate. Aşa de înţelege cine şi pentru ce cauză nobilă a nebuniei se întâmplă, de atâtea multe dimineţi, îngândurări cu sensul împovărat de desfrânarea ce ar vrea să mă înhaţe în mreje. Aşa se va şti de ce desfrâul va fi muchia de cuţit prinsă de coada de topor ce va tăia feciorelnicul fir al copilăriei, cea care va tăia absurdul vieţii vândute celor ce comandă moartea. Şi va tăia avântul oricui va încerca să zboare. Fără scăpare, fără soluţii. După ce toate se vor consuma, resturile rămân acolo de unde au plecat îmbrâncelile ce-mi arătau că soarele răsare nu la fereastra pe care puteam să o privesc din pat, ci la aceea unde mi-ar fi dat să ajung urcând o scară ce nu are coborâre, ci doar aruncare în gol

miercuri, 27 iunie 2012

Privind spre cele două lumi

Două lumi par a exista. Într-una trăiesc unii, într-una trăiesc alţii. Se spune că e una sus şi alta jos şi, tot la fel, se spune că e una în stânga şi alta în dreapta. Se spune cum că ar exista o lume în care totul este văzut şi o lume în care nimic nu este văzut.
Nici nu s-ar putea ca un singur gând să poată să împartă altfel şi unitar ceea ce nu este unitar. Două lumi, două feţe. Două lumi ce nu s-ar fi putut gândi cineva că se pot amesteca. Şi nu s-ar fi amestecat dacă oamenii nu erau făcuţi să uite ceea ce sunt, tocmai ca să poată să-şi dea seama, după ce vor fi trecut viaţa, câtă ticăloşie şi-au adunat în marea lor dorinţă de a se arăta stăpâni şi stăpânitori ai celor ce au avut puterea şi dorinţa de a păşi pe drum şi nu prin desişuri.
Două lumi pe care oamenii nu le mai separă, nu mai vor să le separe. Nu mai au curajul să le separe pentru că nu îşi mai ştiu accepta alegerile. Se bat cu pumnul în piept şi bat cu pumnul în masă aşteptând osanale, vorbind despre sfinţenie, despre lumină, despre adevăr, despre iubire, despre încredere, despre curaj, despre demnitate, doar din plăsmuiri şi din dorinţele lor. Sunt poveştile celor care nu pot fi sfinţi pentru că şi-au călcat sfinţenia în picioare, nu pot avea lumină pentru că s-au coborât în întuneric, nu pot şti ce este adevărul pentru că mint, nu pot iubi pentru că ura le este emblemă, nu pot fi de încredere pentru că dezamăgesc continuu, nu au curaj pentru că ei tremură de frică, nu sunt demni pentru că laşitatea le este reper dominant. Sunt dorinţele celor care s-ar mai dori îndumnezeiţi, nu ştiu cum mai pot ajunge la pragul îndumnezeirii şi vor aproape pe cei care au ajuns pe aproape. Sunt dorinţele celor care îşi mai aduc aminte de frumuseţea vieţii în lumină şi jinduiesc după ea însă le e teamă că nu o vor mai putea-o avea şi, apropiindu-se de cei care o au, îşi doresc să o recapete repede, cât mai repede, fără să înţeleagă pragurile ce le au de trecut, spre a dovedi că pot avea iarăşi lumină. Sunt dorinţele celor care minţind au ajuns să trăiască în minciună şi s-au transformat pe ei în temple ale minciunii iar când viaţa le-a mai dat câte un ghiont au căutat să se alăture celor ce s-au lecuit de această boală, dorind să primească şi ei vindecarea, afirmând despre adevăr în speranţa că e de ajuns afirmaţia ca să scoată din ei chiar şi minciuna lor despre afirmaţie. Din trăirea urii li s-au născut dorinţele de a cunoaşte iubirea şi de a învăţa să iubească, mergând, din treaptă în treaptă către cineva care cu adevărat le poate arăta iubirea sub forma ei firească şi normală, fără a se îndoi sau rupe, cu toate valurile amestecate ori chiar negre de ură. Dezamăgitori continuu fiind, dezamăgiţi de cei ca ei câteodată, dorinţa de a avea pe cineva care să nu-i dezamăgească şi să aibă încredere în ei şi-o arată vorbind despre încre-dere şi oameni de încredere şi încrezători caută. Din înfricoşatele continue clipe ale vieţii şi-au născut dorinţele de a avea curajul ce-l au cei spre care viaţa le-a îndreptat paşii, spre a înfrunta orice piedică, de a se înfrunta pe sine şi de a se confrunta cu sine, de a putea să rupă barierele ţinătoare în frâu şi în lanţ. Şi din prea multele nedemnităţi, s-au arătat dorinţele de a fi dincolo de bariera celor care caută doar locuri calde în care să nu se teamă nici de frig, nici de viscol, nici de furtună, nici de arşiţa soarelui, vânzându-se pe sine ca trup, ca minte şi ca suflet.
Se zbat şi se zbat pentru a face din curcubeu un pod către Dumnezeul pe care l-au trădat şi uneori împăiat cu cuvinte alese şi fapte potrivnice! Privirile şi le îndreaptă cât mai departe de umbrele lor, spre zările spre care văd şi ştiu că între Cer şi Oameni există poduri mari. Şi caută înspre acolo spre a putea crede că măcar o punte pot să-şi găsească în fulgerul de aproape. Spre acolo privesc, spre acolo gândesc, dar aici, aproape se opresc!
Din păcat, din întuneric, din minciună, din ură, din dezamăgire, din laşitate, s-au amestecat poruncile şi s-au stricat rânduielile. Fug făptaşii crimelor înspre întuneric şi flutură steaguri fosforescente spre a se arăta trăitori în lumină şi scriu cărţi cu gândul la lumina pe care au lăsat-o, de atâtea ori, plată a vămii întunericului. Şi-aruncă asupra lor blestemul, una scriind alta făcând. Cei scris este mai puternic decât ceea ce este spus, aşa cum ceea ce este spus este mai puternic decât ceea ce este doar gândit. Ceea ce scris este, nici focul nu topeşte, doar fapta împlineşte. Peste timp şi peste vremuri adevărul izbândeşte, rostul scris se împlineşte, nici prin moarte nu se opreşte.
Între lumea culorilor zămislite de albul luminii şi zămislitoare de lumină albă, doar fulgerul ce arde privirile, şi mâinile, şi paşii, şi faptele, şi visele, şi timpul celor care caută să amestece în creuzetele lor minciunile cu adevăruri, spre a se pierde urma esenţei. Şi caută a găsi culori, se dau de ceasul morţii că nu pot preschimba griul în nuanţe, fie ele şi spălate până la abia-vedere. De frica luminii, îşi colorează privirile cu gri, minţindu-şi gândurile că pentru toţi, totul este asemenea. Un timp uită să îşi mai amintească de curcubeu şi deschid un zâmbet larg ce poartă în colţurile gurii consemnul rânjetului neputinţei.
Sunt două lumi ce s-au amestecat de jos în sus, de la stânga la dreapta, dinspre întuneric spre lumină. Puţini mai stau azi într-una singură. Puţini mai vor acum să se separe iarăşi. Acei puţini ştiu că una dintre ele trebuie să-şi accepte sfârşitul.
E luptă mare... nu între cei care stau drepţi în lumea lor. E luptă mare între cei care se arată la faţă şi cei care încă nu ştiu în ce lume trăiesc şi nici nu vor nici să îşi aleagă una, doar una. S-ar dori stăpânitorii zărilor înalte stând în aşteptare, aşteptând ca înălţimea să se coboare în patul lor.
Doar că, oricâte cuvinte vor spune şi vor scrie, o sabie din teacă a fost scoasă. O sabie ce deja taie drum de hotar între cele două lumi. Un drum al călăuzelor ce şi-au aprins făcliile. Iar sabia taie fără cruţare. Adevărurile se vor arăta şi celor care le-au minţit, celor care au fost minţiţi, celor care vor să ştie că cei care vor face ca ei, ca ei să păţească. Va fi încrâncenare mare, vor fi acuzaţi cei ce vor pune adevărurile în vederea tuturor, vor fi şi cei care în ceasul al doisprezecelea vor renunţa la minciuni. Dar nimic nu va mai fi argument pe cei care s-au pironit cu un picior într-o lume şi altul în altă lume ori cu capul înspre adevăr şi cu trupul înspre minciu-nă. Şi, în nici un caz pentru cei care şi-au pus picioarele murdare deasupra adevărului sau luminii!

marți, 26 iunie 2012

Aşteptând veniri şi reveniri

A trecut parcă o viaţă de când nu mi s-a întâmplat să stau să aştept o venire. Au trecut parcă trei vieţi de când s-a întâmplat să aştept o revenire. Au trecut deja vremuri... Acum trece timpul. Aşa îmi spun toţi, cu asta sunt parcă ameninţat. Mă judecă toţi pentru graba mea. Şi aşa este, sunt un om grăbit, în limitele ce le dau eu timpului. Dar oare de ce sunt judecat pentru că mă grăbesc, atunci când şi ei sunt în joc, însă şi pentru că nu mă grăbesc sunt judecat când alţii sunt în joc?
Dintoteauna am ştiut că vine vremea adevărului. O vreme în care eu pot să fiu eu, tu poţi să fii tu, el poate să fie el, ea poate să fie ea. Acel timp defineşte pe noi să fim noi.
Au trecut atâtea vremuri şi, cu toată noutatea clipei, suntem noi dintotdeauna. Între Eu şi Tu există doar necesara ardere a temerilor adunate în efemeritatea trecutului de aici. Şi există şi noianul încrederilor puse pe fugă de neştiutele cărări ce au fost să fie antemergătoarele cercetătoare ale hotărârii de a fi, a exista şi a trăi.
Acum vin din lumea aceasta şi vii şi tu tot de prin ea. Tu unde ai învăţat că poţi depăşi limitele, depăşindu-le? Eu tocmai vin de dincolo de limitele pe care le-am depăşit. Am fost la un pas de timp şi am reuşit să nu îi devin sclav. I-am fost aproape, am mers pe graniţă şi peste graniţă mi s-au a-runcat vorbe care să-mi împotmolească trăirile. Forfecând pragul vârstelor, m-am încumetat să fiu mereu doritorul împlinirii, oricând, nicicând împovărat de timp, nicicând stându-i la dispoziţie. Nefiind robit n-am trăit ca rob. Neavând noţiunea de trecere a timpului, am îndrăznit să măsor timpul cu paşii mei.
Ca să se ascundă, înglodaţi de frică mi s-a spus să tac. “Să taci chiar dacă ştii adevărul. Să taci şi să suferi!“ Era pedeapsa ce mi se dăduse la judecata în contumacie. Lipsisem din simplul motiv că nici ceasul, nici calendarul meu nu se sincronizau cu al celor ce se lăsau prădaţi de timp, plătindu-i bir cu şirul de clipe al trăirilor ce i-ar fi putut reda eternităţii.
Când mi-am adus aminte că vorba zboară, am început să îmi scriu vorbele. Atunci s-au răsculat împotrivă-mi, temătorii de adevăratul chip. Uitaseră multe dar şi le-au adus aminte citindu-şi timpul trecut în ceea ce scriam, răspunzând îndemnului lor de a scrie. Scrie... scrie! Aşa nu se va mai uita niciodată! Era îndemnul ce a rămas ca legământ. De-atunci mereu m-am ţintuit nu pe axa fugară a timpului, ci în centrul sferei care-l face uitat în infinitul nemuririi, depărtat la fel de orice clipă a întâmplării.
Răscoala s-a vrut să-mi dea de furcă, să-mi remodelez crezul şi să-mi calc, cu voia mea, în picioare credinţa. Sub deviza vânzării dumnezeirii, s-a întâmplat să simt în urma mea lupta şi strigătul de ajutor! Când Ultimul Cuvânt se grăbeşte să fie aşternut înseamnă că totul a ajuns la sfârşit. De Astăzi, Acum sunt liberă să TAC... Era un mare neadevăr pe care cineva mi l-a răgnit, pentru că altci-neva nu avea curaj să o facă şi pentru că şoaptele nu putuse să mi le trimită direct în simţire.
Acum am ajuns în răscrucea în care ai ajuns şi tu. Spre drumul dinspre care ai venit, eu n-am cum să merg. Nici tu nu poţi să mergi pe drumul pe care eu am venit. Trecutul meu este acolo unde este şi trecutul tău, dar drumurile n-au fost la fel. De acolo timpul nu se mai poate întoarce. El are doar amintiri, e plin de nemişcare. Mai am o şansă, mai ai o şansă, avem o şansă. Tu spre stânga, eu spre dreapta! Aşa e dat să fie, dintotdeauna, aşa va fi, nicucum altfel, oricât ar fi să vrem altfel. Ţi-am privit cândva, plecarea, acum ţi-am văzut venirea. Mă cunoşti şi vrei să ştii, te cunosc şi aştept să mă ştii.
Azi este azi. Azi este o zi în care timpul şi-a omorât termenul de execuţie şi se întoarce înspre plecare, spre a-şi cere plata şi a-şi lua răsplata. De mâine seară îşi înfige trecerea în groapa pe care nu m-a putut împinge pe mine. Mâine se va elibera de povara gândului ce mi-a împrejmuit simţurile. De mâine seară va zvârcoli somnul şi nesomnul groparilor.Mâine va fi o revenire ce se va asemăna venirii.
Tu, azi, te gândeşti la mâine. De mâine vei şti, de mâine vei voi, de mâine vei îndrăzni să fie ceea ce ştiu, ceea ce voiesc, ceea ce ştii, ceea ce voieşti. Eu, tu, aşteptări, veniri... O simplă, fierească şi normală revenire. O revenire dintotdeauna ştiută, aşa cum ştiuţi ne suntem dintotdeauna!

luni, 25 iunie 2012

Voi, femeile, noi, bărbaţii...

Bat mereu la porţi închise căutând să mă pliez pe calalpodul lumii. Şi de câte ori o fac, acolo unde nimic nu se pliază, mă simt ca un model invers. Ceea ce se vede este la fel, dar ceea ce nu se vede, ceea ce nu este faptă în ochii tuturor, e tocmai pe dos. Credeam mai de mult, acum sunt convins, că nu am învăţat niciodată ce înseamnă a coborî. Dimpotrivă, totdeauna mi-a plăcut să urc, să escaladez, dar mă apuca groaza, mă înfuriam chiar, când mă gândeam să şi cobor, când mî gândeam că, de fapt, trebuie să mă întorc. În grote am intrat rar şi doar în cele orizontale.
Şi mi se mai pare că e ciudat să privesc în jos. Atât de frumos e orizontul şi atât de frumos e cerul. Îmi este de ajuns să simt pământul sub tălpi. Aşa îmi este uşor să văd şi privirile celorlalţi, mai ales ale celor care mă privesc de parcă aş fi aterizat direct în curtea cu ziduri înalte, în care îşi ascund faptele, crezându-le necunoscute.
Şi am de furcă mult cu oamenii dar şi cu mine însumi. Pur şi simplu gândurile calapodului se pierd repede, mai repede decât pot să le adun la un loc. Mă tot întorc la ceea ce ştiu. Ştiu că suntem aici pentru a fi emblemă a Pământului şi simbol al eternităţii vieţii pe Pământ. Suntem pentru că suntem, voi cele ce sunteţi, noi cei ce suntem.
De când s-a dat Pământului unicitate, s-a vrut, căutarea întregului, a fi calea pe care orice înălţime se lasă a fi dominată şi cucerită. Şi s-a lăsat lege pentru a fi respectată şi lege care să nu fie mai prejos decât viaţa. O lege care să fie a fiecăruia şi valabilă doar sieşi, nicicând de lăsat la voia altora. S-a dat ca împlinire, dar oamenii, în nebunia lor pururi contestatară, au parafrazat-o şi au citat-o. Şi-au luat-o pe încercate, căutând, cu un ochi închis, să nu-i orbească lumina, doar-doar vor găsi ceva în care să înfigă un ic demolator. Mulţi, foarte mulţi au căutat şi s-au ales cu ochii privind niciodată în aceeaşi direcţie, iar alţii s-au prăpădit tot căutând.
Căutătorii comorilor din vise alambicate, acum când rânduielile toate s-au stricat, legiferează icul care să separe pe unu de unu sau, de nu se poate, să se agaţe şi de un unu şi de al doilea unu.
Apa se fierbe doar dacă arde focul. Focul, de simte pământul, le arde pe-amândouă, în nemişcare, iar de nu arde focul rămâne să se mlăştinească. Iar de bate vântul, lasă apa să se învălurească. Apa în apă se pierde; oricât ar bate vântul, nici un vânt nu-l face să fie mai tare. Vânturile înteţesc focul. Iar focul arde şi mai tare după ce vântul se domoleşte. Foc lângă foc pârjoleşte şi cerul şi pământul. Şi doar apa poate să domolească focul.
În orice parte s-ar îndrepta privirea, oricum ar fi să se vadă, de departe sau de mai aproape, suntem noi şi sunteţi voi, din necesitatea noastră de a exista voi, din dorinţa voastră de a exista noi.
Suntem noi, văzuţii de voi, pentru că voi ne duceţi spre a fi văzuţi. Suntem noi puternici pentru că voi nu sunteţi puternice dar ne daţi puterea de a fi puternici.

* * * * * * *

Suntem noi mai aproape de Dumnezeu pentru că voi ne faceţi să zdrobim întunericul.
Şi tocmai aici, oiştea lumii s-a rupt. S-a rupt când noi, bărbaţii, am crezut că avem lumina pentru că existăm, nu pentru că trăim. Existând, ne-am luat drept de viaţă şi de moarte asupra a orice. Am uitat să o dăruim ca să o avem. Şi am lăsat întunericul să se lase greu şi apăsător asupra celor care ne îndumnezeiau. Ne-am făcut coroane şi am început să căutăm să avem diamante bătute, în ele. Şi-am început să cumpărăm diamante. Sau să furăm diamante. Sau să obligăm pe cei ce le şlefuiau să ni le dea. Sau să rupem, din coroanele altora, diamantele meritate de ei. Sau să arătăm diamantelor ciocanul şi nicovala pentru a se lăsa prinse în coroanele noastre, fie ele chiar ruginite.
Chiar cei care au adunat mai multe, au vrut tot mai multe. Şi-au vrut şi perle, mari sau mici, doar să fie acolo, pe fruntea lor bătute, să fie văzute. Şi s-au scos perlele chiar nelustruite încă şi s-au prins, cu plată mare la meşterii care le mascau necreşterea, în coroane.
Noi ne-am vrut coroane, noi am coborât în mlaştini, ca să nu fim de ruşine că nu suntem, mai repede, încoronaţi. Şi-n mlaştini au început lupte între încoronaţi şi încornoraţi. Oricum, cei care luptau nu mai ştiau ce sunt. Căci erau de-amândouă, deodată.
Şi, ca să fie înţeleasă lupta, s-a dat zvon că e mare ruşine să nu aibă coroana decât un diamant. Şi fiind vorba de mare preţ, de mare consideraţie şi de mare bogăţie, puţini au mai vrut să rămână în ruşinea primordialităţii. S-a cheltuit aproape toată lumina pe coroane.
Mare zvârcolire şi împotrivire se porneşte de fiecare dată când se vede coroana unora luminată ca ziua. Chiar de are un diamant, sau are mai multe, ochii se îndreaptă spre viaţa, spre trăirile şi spre diamantele coroanei. Zvârcolire, zbatere şi război se porneşte, munţi de gunoi sunt mutaţi spre a-i acoperi lumina sau măcar aura. Unii chiar îşi pierd şi măsura şi coroana, dar şi dreptul de a avea o coroană vreodată, în această luptă a hoţilor împotriva unuia care, orice s-ar face, tot ajunge rege, tot rămâne rege. Şi tot rămâne îndumnezeit, oricâte neguri i se pun şi deasupra, şi dedesubt, şi înainte, şi înapoi, şi de-a stânga şi de-a dreapta.

* * * * * * *

Am uitat că nu suntem mai presus de drumul nostru. Am uitat că pentru a ajunge sus, trebuie să urcăm. Dar noi nu avem scara de urcare, când ni s-a dat lumina ni s-a arătat calea. Am uitat şi am început să căutăm nu calea, ci scara. Şi teama de cădere ce o avem plecând la drum, ne-a făcut să vrem scări înnădite. Nici prin gând nu ne trece că scara se ridică mereu, dacă i se înţelege menirea.
Nouă ne-a intrat în cap ideea că trebuie să cucerim. Dar şi voi v-aţi lăsat înşelate de ideea că sunteţi cetăţi care să staţi în bătaia catapultelor. Ne-ar fi de mare folos şi v-ar fi de mare folos dacă ne-am şti iarăşi bucuroşi de privirile voastre răsplătind trăirile şi nu faptele, răsplătind dorinţa de a fi împreună şi nu dorinţa împreunării. Iar nouă ne-ar trebui să avem iar puterea de a înţelege că nu cucerim, ci doar cumpărăm sau obligăm sau impunem. Noi putem avea doar răsplata îndumnezeirii când pe voi vă putem urca spre Cer.

* * * * * * *

Greu să se mai schimbe, ceva, acum, în ceas şi vreme de cumpănă. Dar legea nu se va schimba, nu se va face o lege nouă. Puţinii care sunt merituoşi, alţii, tot puţinii care vor mai schimba ceva, vor purta coroane. Coroane în care nu diamantele, oricâte ar fi, vor fi cele care vor da strălucire, ci lumina pe care o vor putea dărui. Noi puţini, voi multe...
Din coroanele acum false, meşterii noilor vremuri, care deja s-au arătat, vor smulge diamantele şi le vor pune în coroanele pe care ei le fac şi tot ei le vor pune pe creştetul celor ce şi-au păstrat sau recâştigat dreptul de încoronare. Iar descoronaţii, încornoraţi, vor rămâne înglodaţi, privind drumul spre înălţare, drum pe care ei nu vor merge.
Voi aţi fost aduse prea mult, în întuneric, de noi. Sunteţi în întuneric, dar nu e pedeapsa faptelor voastre. Aţi plătit vieţi la rând. Acum vremea plăţilor false trece. Acum va veni vremea plăţii de către cei care, cu adevărat, au datorii ce nu se mai pot amâna la plată. Iar plata este neurcarea, este căderea, şi este decăderea.
Noi vom fi puţini, voi atâtea câte trebuie să fiţi. Oricum de multe ori mai multe decât noi. De tot atâte ori câte zile rămân oamenilor să lucreze, când ştiu că şi odihnă trebuie să aibă, dintr-o săptămână bătută pe muchia timpului.

duminică, 24 iunie 2012

Eu, Uni-versul şi Di-versul

M-am coborât repede, prea repede, înainte de vreme, şi nu am ţinut seama de ceas. Plecasem la miezul zilei şi nu mă aşteptam ca aici să trezesc ajuns pe partea lumii care se aproapia de miezul nopţii. Pe partea mea era-ntuneric şi vedeam bine, distingeam siluete pe partea luminată. Dar nici pe partea lor nu simţeam că ar fi bine, eu căutam spre înaltul dinspre care tot vedeam venind lumina.
Şi-a trecut vreme şi vremuri de schimbare am trecut. Şi pe cei de prin lumină, i-am văzut, i-am cunoscut şi îi mai cunosc încă.
Fiecare avea un univers al lui. La fel, printre ei, eram şi eu. Aveam şi eu un univers al meu. Mă încăpăţânam să arăt că e Univers şi nu Divers. Al meu era tare dat peste cap. Traiam în două universuri pe care eu le contopeam într-unul. Cel real care îmi arăta cum e viaţa, iar cel imaginar, cel în care îmi făceam viaţa după plac. Mulţi zic acum că trăiam mai mult în universul meu decat în universul lor care se numea pentru mine al realităţii. Nu-mi păsa, căci nimeni nu ştia ce paradis e universul meu imaginar. Unii râd de mine şi acum, chiar mă compătimesc spunându-mi despre paradisul pe care poate că îl voi găsi când voi înţelege că am trăit degeaba. Că nici un cuvânt nu are importanţă dacă nu are valoare, preţ. Că sentimentele trec doar prin plăceri. Dar am preferat acel al doilea univers. În primul puteam minţi fără neruşinare, totul era justificat de scop. Însă într-al meu nu mă puteam minţi, căci era creat pe temelia din care nici un adevăr nu putea lipsi. De lipsea se dărâma temelia. Ştiam asta, dar nu-mi era frică. Ştiam că dacă adevărurile nu se vor mişca, temelia se va împietri. Dar cei care nu ştiau şi au aflat asta dupa ce i-am primit în universul meu, s-au înfricoşat şi au plecat. Când au plecat mi-au strigat în gura mare că ceea ce au făcut a fost doar ca să se afle în treabă, să-şi poată argumenta cuvintele frumoase spuse altora.
Trăgeam cu ochiul spre Lumină şi încercam să înţeleg cum e cu aflatul în treabă. Îmi spuneau ceva cuvintele, ceva ce mă făcea să nu mă las dus de val... Eu însă trebuia să înţeleg.... Şi am înţeles că treaba cu aflatul în treabă... nu este nici o treabă. E ceva cam aşa: Ea, sau el, vrea doar pe cineva care sa îi fie alături la bine ori la greu, la tristeţe ori bucurii, însă nu cu implicarea sa ci doar al celuilalt, care să se bucure de nepăsare, uneori şi de ignoranţă. Cineva care să fie acolo chiar şi când i se spune să nu fie acolo, sau, când nu i se spune, fără a se face nimic, celălalt să fie. Nu se face nimic cum trebuie şi aşa, până la urmă, celălalt, apoi un alt şi alt celălalt, se îndepărtează, şi nimeni nu mai vine. Parcă s-ar fi terminat naivii care, au fost şi, cu sufletul deschis, au vrut să fie.
Ei bine, li se întâmplă celor ce vor totul doar ca să se afle în treabă, să ajungă în răscruci... Trebuie sa facă totul singuri. Să mute munţii singuri, să se descurce fără ajutor, să nu aibă cui să-i ceară ceva. Şi abia atunci, în singurătate, îşi dau seama că nimic nu mai este din ce era, că s-au schimbat toate, că una e “singurătatea” şi alta e singurătatea. Şi-atunci încep să devină ceea ce niciodată nu credeau ca vor deveni. Vor să aibă, înapoi, persoanele ce le-au avut odată lângă ei, vor să renunţe la libertatea căreia i-au dat sens pervertit. Dar, pentru mulţi, năravul le este prea otrăvitor şi tot nu fac nimic să poată avea ceva. Aşteaptă ca ceilalţi să se întoarcă la ei, dar aşteptă să cadă o ploaie, în deşert... Doar unii reuşesc să mai scoată picioarele din noroiul în care s-au afundat.
Cei care nu reuşesc abia atunci o iau pe urmele mele. Cu un alt Univers, paralel cu cel real. Însă un Univers care e pus pe temelia minciunii. Şi tot pun şi tot pun minciuni în temelie până când temelia îi îngroapă şi pe ei. Şi nu mai au cum să accepte că tot mai bine îmi era mie cu Uni-versul şi Di-versul meu.
Aşa am înţeles de ce, când sunt mici, oamenii nu spun că vor să se facă Dumnezeu! Copiii ştiu că e greu să iubeşti şi să fii mereu singur.
Mi-am ales, înţelegând, lumea celor ce stăteau în lumină dar nu vedeau lumina din jurul lor. Aşa că mi-am ales să plec înspre lumină de acolo de unde eram. M-am întors la malul meu umbrit şi am plecat, iarăşi, prin soartă, încet, pe jos. Pe jos, încet, ca să pot să îmi las timp spre a-mi aminti că în graba cu care m-am adus aici, îmi spusesem tot ce am de făcut. Şi mi-am mers câţiva ani pe jos... I-am mers şi acum îmi este clar. N-am uitat, doar că m-am îmbătat cu multa poleială ce o vedeam pe malul celălalt. De pe malul cu poleială, privind spre malul lumii mele, am văzut de ce nu mă orbise întunericul dar poleiala mi-a ars privirile, mi-a încurcat înţelegerile. Aşa am ştiut că nu trebuie să stau şi să aştept să cadă lumina pe mine ci să merg eu spre lumină, ca, într-un timp ce-mi este dat, să ajung eu în lumină. Eu cu Uni-versul meu, Di-vers. Şi doar eu să le fac pe toate, fără să vreau singurătatea astronauţilor şi libertatea pervertită.
Ştiu acum că Eu trebuie să fac, şi am să fac, nisipul uscat să fie pământ roditor. Eu, cu forţele mele. Eu, cu mintea mea. Eu, cu naivitatea ce o am în mine. Eu, cu Di-versul meu, ce trebuie să fie un Uni-vers. Tocmai pentru faptul că eu ştiu ce înseamnă a unifica două Uni-versuri, nu-mi este teamă de nesingurătatea care unifică Uni-versuri.
Mi-am călcat singurătatea în paşi pe drumul sorţii şi am trimis cuvintele, pe aripile gîndului, spre tine, cea care ştii că eşti, cea care poleielii te-ai lăsat câteodată pradă şi neştiind a te regăsi, te-ai întors cu faţa către umbre şi te întrebi de te-ai afla în treabă. Inima-ţi s-a strâns şi frica te-a cuprins când valul cuvintelor l-ai simţit mângâindu-ţi mugurii de aripi stând în cumpănă, între a creşte şi a se usca, între a înflori sau a pieri. Auzeai vibrând în tine prima şi continua-mi întrebare, şi primul continuu îndemn: “Tu crezi că eu, am să te las, ca şi ceilalţi, şi dacă plec şi eu, tu ce ai să faci? Nu-mi răspunde, ştiu deja!
Prea multe le-am văzut, chiar dacă eram grăbit, la venire. Le-am văzut din faţă, le-am văzut din spate, le-am văzut în oglindă. Şi ştiu, şi nu m-am temut să pun cuvintele să-şi spună că dacă mi-ai răspunde da, ai să faci ce am făcut şi eu. O să-ţi faci un univers personal în care ai să fii fericită, totul o să fie bine, iar de fiecare dată când îţi vei închide ochii nu vei fi pe scaunul tare ci pe cel mai moale scaun din lume înconjurată de cea ce tu îţi doreai şi îţi vei dori cel mai mult şi alături de tine, ca nişte brazi pentru oameni, prietenii să-ţi fie. Ei să-ţi dea oxigenul şi tu să le dai lor ceea ce mereu au vrut de la tine, şi fericită să fii.
Dar... dar când oglinda se întorcea, am văzut ceea ce nedorinţă ţi-ar fi; oricât de teamă ţi-ar fi, tot ştii că atunci când vei deschide ochii ai să revii la normal. Toată fericirea va dispărea, tristeţea punându-şi amprenta asupra ta. Ai putea fi fericită şi în universul real doar ca eşti leneşe, aşa ca ridică-te! Sus! Fă-ţi curaj, uită laşitatea! Fugi înspre adevăr! Ridică-te şi luptă, treci pragul şi poarta fricii, ca să poţi afla poarta fericirii. Doar trecând de pragul fricii ţi se poate schimba viaţa... doar aşa poţi câştiga lupta pe care o duci de prea mult timp.
Când tot rătăceam pe malul poleit, când mai intrasem pe sub poleială, cumva de teama preamultei lumini şi de cuvintele celor ce se credeau pe cai albi, ştiindu-mă eu, Uni-vers şi Di-vers, cu ochii închişi fiind, m-am trezit că-mi spuneam: “Deschide ochii şi dă-ţi seama că eşti naiv! Eşti doar un Uni-vers, te-au făcut alţii să crezi că trăirea-ţi e altfel. E Uni-versul trăirii tale. Surplusul, ceea ce nu au alţii, ceea ce condamnă alţii, sunt vise. Dar visele se pot împlini, îţi trebuie doar voinţă. Şi vei reuşi. De ce cuvintele ce mie mi le-am spus, amintindu-mi întoarcerea grăbită din viitorul ce-l ştiu mai bine decât ştiu prezentul, ţie ţi-ar fi de prisos?”.
Cuvintele îţi curg prin sânge. Da-mi mâna, timpul ne grăbeşte!

sâmbătă, 23 iunie 2012

Prima zi, cu nume anonim

E prima zi, ivită fără veste, cu nume anonim, din faldurile nopţii ce s-a scurtat, clandestin, împinsă de la spate de un timp grăbit, prea grăbit în amintirea viitorului.
Dintotdeauna, de mai mult decât ne-ar fi dat să ştim, de dincolo de puterea de a înţelege, chemarea ce a fost s-a ridicat rostuitoare de început. Şi stele au pornit, urcând înspre cer clipa ce-o aveau, întâmplătoare, aproape, mai aproape, realitatea încrustată în scriptele lui, cele de totdeauna.
De demult, de când înţelesurile se îndreptau spre stânga sau spre dreapta, nicicând deodată, cu gând spre alt gând, ştiute erau clipe, voite erau fapte. În seara cu stele şi ape oglindă, puteri nevăzute un semn clar au dat.
E vreme nouă, e vreme ce vine. Cu semn de-mplinire şi pas spre mai mult. Sub foşnet de rouă, şi zori spre venire, trecutul spre moarte s-a dus neştiut. Lumina din suflet, privind spre departe s-a pus să arate ce fi-va mereu.
Este, azi, ziua-ntâie a pasului nou, spre vremuri ce lasă înaltul întreg. S-a pus la-ncercare dorinţa de iaraşi, dorinţa de totuşi, dorinţa de chiar. S-a spus înainte de-a fi să tot fie, să-nceapă degrabă, e timpul de-a fi. S-a dat semn spre ceruri, de nimeni ştiut, de toţi auzit.
Revin de departe, cu-nsemnele spusei de-atunci, ştiute consemne, în dans spre un tot, ce-n nopţi şi în zile, în prag de-nnoptare, în prag de-nzorire, un singur întreg să fie văzut.
Azi, ştiu că pot spune, pot face rostire, că-i timp de-nceputuri, că-i timp de normal, zorit de răstimpuri, zorit de-aşteptarea de val şi de mal. O zi anonimă, cu urme de-a pururi, e dată înscrisă de când, coborând, ştiam că va fi. Şi pot iarăşi spune, privind spre pământ, spre ochi căutând un pas înainte, nicicând înapoi.
Azi spune pe nume la ceea ce-i tot, răstimp fără falduri, cu sens de trăiri şi faptă de “fie”, cu praguri trecute, spre sus, tot mai sus. Şi-i spune pe nume, pe azi regăsindu-l, spre mare simţire, în sensul profund, al mult ccăutatului “a fi”.
E ziua întâie a faptelor de împlinire a legii, a firii...

vineri, 22 iunie 2012

Al nostru nume, ireductibil

Când cerul zilei începe să-şi închidă ochii spre a dormi o noapte de trecere spre o altă zi, privesc genele ce se vântură în palele unei adieri ce-mi limpezeşte clipele nesomnului meu. Din nesomnul meu mă trezesc de atâtea ori, încercând să-mi amintesc de ce, de atâtea şi atâtea ori, mă tot trezeam căutând răsăritul unei stele de care ştiam că, într-o noapte ce va fi sfârşit de vreme şi început de vremuri, va fi contur al formei jumătăţii ce-mi este căutare şi regăsire, ce-mi vrea regăsirea, prin mereu căutarea mea.
N-am uitat, nu uit, nu voi uita. Nu am cum, nu pot să uit. Eu nu sunt prizonierul uitării. Ştiu timpul cum se scurge, ştiu timpul cum curge, după fapte, după întâmplări, după gînduri. Trece pe lângă mine şi îi înţeleg graba, criza de identitate. Nici cerului de noapte nu i se mai arată triumfător ca altă dată. Şi parcă adoarme sub arşiţa zilei.
Te-am aşteptat, am învăţat să te aştept... Iar aşteptarea mi-a sopţit, la ceas de taină, cuvântul dezlegării de trecut, cuvântul de-mplinire. E cuvântul care prinde-n palme adevărul viitorului, e cuvântul care înnobilează meniri. E cuvântul legământului ce ne dă de pe acum acelaşi, dintotdeauna, nume. Un nume al întregului ce nu poate fi cu nimic, decât cu el însuşi împărţit. Un nume care nu se împarte cînd vin valurile furtunilor, cu toată marea lor putere.
Din plină iarnă-n plină vară... E vorba ce-mi răsună dimineaţa-n gând, e ritm al vremurilor care vin. E ritmul ce-l împrumută ritmul inimii ce-şi doreşte să-ţi îmbrăţişeze zâmbetul îndumnezeirii, iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi. Iarăşi şi iarăşi pe totdeauna...
Cerul zilei e azi parcă mai obosit decât l-am simţit vreodată. E ultima noapte scurtă de când nopţile s-au numărat. E ultima noapte... Şi timpul se grăbeşte spre noaptea care ne va face botezători de lume. Tu, eu... pentru ea, pentru el, pentru ele, pentru ei. Ultima zi singuratică răsuceşte ultima oară clepsidra. Iar eu voi fi primul grăunte de nisip ce se va curge în eternitatea ce încă îşi croieşte drum, la primul ceas de după miezul nopţii... Prima clipă a prezentului...

miercuri, 20 iunie 2012

Ca într-un templu sfânt

Se clatină cerul, se cutremură pământul, focuri se aprind când vântul adie. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou, Nimic nu e altfel...
Departele spre care aleargă fete morgane, cu fiecare secundă care se lasă în umbra cadranelor ceasurilor, e aproape, mai aproape. Ochii închişi văd deja un răsărit care s-a arătat a fi în răsăritul zilei ce acum e copleşită de o noapte forţată să fie de furci caudine, de întrebări cu răspuns deja ştiut, de vuiet mirosind a timp ce se sfârşeşte.
Sunt cel regăsit în mine atunci când te-ai pus şi ai pus stavilă trecutului. Şi m-am lăsat reîntregit prin dorinţa ce ai făurit-o din lacrimile tale ce îşi secaseră izvorul în căutarea tămăduirii a ceea ce ştai că voi fi, ceea ce spuneai că că voi fi şi a ceea ce ur-mează să fim.
De mai departe înspre mai aproape, aşteptările se priveau, trecând prin sitele umbrite şi acoperite cu valurile înspumate de praguri şi porţi încrustate cu îndemnul nimicurilor ori a rătăcitelor decăderi spre amăgirea trăirilor.
Nici sus, nici înainte, doar jos şi spre-napoi, nicicum spre lumină, ci doar spre întuneric... M-au răzvrătit aşteptările, te-au răsculat dorinţele, spre a nu lăsa să se ştie chemarea pecetluită cu simbolurile viitorului. Din veacul din urmă ne agăţasem pe umeri viaţa ce o ştiam căutându-ne a-i da măreţie şi a-i regăsi întregul de demult rostit ca legământ. Veneam spre vremurile împlinirii doritor de adevăr, spre a limpezi consensurile tale. Veneai spre ceea ce ştiai că vom porni încătuşată de nespusele a-devăruri răstălmăcite în cuvinte remodelante ale realităţilor. Eu de departe, tu de departe, spre nicăieri acum, spre totdeauna azi.
Nici apele n-au dormit, nici vânturile nu s-au oprit. Doar stelele priveau fără să clipească adevărul ce-l aşteptau. Şi se temeau...
De-acolo, de sus, vedeau. Vedeau rotocoalele minciunii, vedeau învolburarea furtunii. Şi ne vedeau văzându-ne, văzându-te, văzându-mă. Şi ne vegheau, veghindu-ne, veghindu-te, veghindu-mă. Şi te vedeau veghindu-mă şi mă vedeau veghindu-te.
M-ai coborât spre tine din orizontul înstrăinării, redându-mă ţie, redându-mă mie, redându-mă lumii. Şi m-ai păstrat ţie pentru timpul următor, pentru vremuri care vin. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou. Departele aleargă spre tine, venind spre mine. Răsăritul privesc ochii ce se trezesc din noaptea forţată să fie, din noaptea ce n-a avut motiv pentru mine, ce n-a avut sens pentru tine. Ca într-un templu sfânt stă sufletu-mi în tine, din prima clipă în care m-ai ascuns vederii trecutului, spre a mă arăta viitorului făgăduit.
Se clatină cerul, cutremurând pământul ce-şi uită timpul pe cadranele ceasurilor ce încă se încăpăţânează a da un sens şi o direcţie celor ce-şi pierd cumpătul în aşteptarea desăvârşirii intenţiilor urzite de dinainte de coincidenţa libertăţii tale şi rotunjirii anilor mei.
E semnul pe care cineva, anonim prin coincidenţă, n-a vrut să arate adevărul motivaţiei, lăsând înţelesul faptelor nedesluşite. Pas cu pas, adevărul s-a amprentat, dând realităţii forma ce trebuia să fie.
Clipe, clipe, clipe... Cobor iarăşi şi-mi simţi venirea...

marți, 19 iunie 2012

Spre bucuria celorlalţi...

Fie zi, fie noapte, privirile-mi risipesc, căutând să văd că se ridică negurile de pe chipul celorlalţi. Îmi stau în preajmă toate reperele şi cei care mă şi cunosc, ştiu când, cum şi unde mă pot găsi. Sunt aici, sunt mereu, sunt totdeauna!
În căutarea esenţei şi a primordialităţii, m-a trimis, din întâmplare, viaţa, şi dintr-o altă întâmplare m-a adus mereu aproape, de izvoarele din care a curs apă cristalină dar şi de izvoarele din care a curs apă plină de noroi şi sânge, ori de cele în care băltesc umbrele celor care s-au furişat, sub acoperişul de întuneric al nopţilor, spre a fura apa lor, curată şi neîncepută. Eram dus, eram chemat, ca să pot să rup bariere. Apăsat de grija de a lua urma celor ce căutau izvoarele curate spre a le îmbăloşa, am uitat că ochi hulpavi mi-erau pe urme. Nimic nu aveam de arătat spre vederea oamenilor, aveam doar ceea ce le era lor de preţ. Era de mare preţ că, îmbătaţi de visul de îmbogăţire, vânduseră anticipat ceea ce credeau că pot să-mi fure. Iar alţii, spre a se şti mai curaţi, mă condamnaseră în contumacie spre pierderea drepturilor şi uşurarea vânzării ce şi-o luaseră ca drept. Am uitat, m-am prins cu treburile importante ale celorlalţi, dar le cunoşteam mişcările. Şi le mai şi simţeam, eu omul, pe mine, omul, toate neruşinatele încercăti şi, cele de neoprit, hăituieli.
Eram eu însămi întâmplarea lor de a ajunge să se ruşineze, de a ajunge să se teamă, ca mai apoi să se depărteze, de susurul lin al cristalinului izvoarelor, de malurile apelor, de liniştea fântânilor. Eram eu, nemaipoftitorul de bogăţii lumeşti, teama lor de a nu avea ce să-mi arate că pot să pierd, şi nici ceea ce să arate în urma mea, spre mine, căci nimic nu era ascuns, de la clipa de însetare sau nedormire şi până la haina care nu se ruşina să stea îmbrăcată de mine, de era nouă ori de era prea mult arătată, ruptă pe alocuri. Eram, aşa cum am rămas, alegătorul râsului lor, timpuriu prea mândru, despovărat de securea minciunii care să stea asupră mea, aşa cum se lasă mereu văzută, deasupra lor. Spre bucuria celorlalţi, spre îmbucurarea unora, am ales să nu mă îngenuncheze noaptea, chiar dacă ziua mi se târau privirile de nesomn, să nu mă îngheţe gerurile, chiar dacă ziua căutam o rază de soare să-mi încălzesc degetele ce nu se lăsau convinse să arate spre ceea ce trebuie arătat. Eram eu, chemat să fiu eu, cel ce are curajul pe care laşitatea lor îl numeşte inconştienţă, să am răbdarea pe care ei o numesc pierdere de timp, să am credinţa, cea pe care ei o numesc prostie, să cred în iubirea pe care ei nu o suportă, fiindu-le asemănătoare crimei.
Fie de-a fost zi obişnuită ori, mai ales, de a fost zi de sărbătoare, am stat în răscrucea timpului pentru a nu lăsa rătăcirea să cuprindă sufletele, am luat în piept furtuna bucurându-mă de bucuria celor care puteau să stea la adăpost de furtuna care fusese stârnită împotriva lor şi, întâmplător, oprită de ajungerea mea, la ceasul când era ştiut că va lovi, ştiut fiind şi cum va lovi.
Am luat tristeţea celor dragi spre a-i şti bucuroşi, ştiind că pot să o fac să fie uitată şi fără să mai pună urme. Am luat nu doar tristeţea lor ci şi tristeţea ce era făcută să apară din orice, mai ales atunci când trebuia să nu existe. Şi-au fost şi acel “tot răul tău mi-l dă mie”, ştiind că răul există, ştiind că-l pot face să fie altceva decât se vrea, făcând să nu mai fie pentru cine trebuia să fie. Căci fiind întâmplare, puteam să fiu stavilă şi creuzet în care se poate totul preschimba.
Când întâmplare nu mai eram, s-a crezut, s-a spus, s-a indus că toate pentru mine sunt, că spre mine sunt făcute să vină. Şi către mine s-au repezit, spre a nu mai fi spre bucuria celorlalţi. Şi mi-a fost împinsă vrerea şi voinţa înspre nicăieri. Azi sunt al nimănui văzut, al nimănui crezut, al nimănui voit. Dar eu sunt acel ce sunt, acum şi mâine şi de-a pururi, spre bucuria celorlalţi şi împlinirea, dintr-odată, fără de simţire, a celor promise, a celor rostite, a celor scrise. Cei împotriviţi vor spune împotrivnitorilor ceea ce eu şi ieri, şi azi spun, despre timpul în care eu nu voi mai fi ceea ce sunt vazut acum: Vae victis! Ce multe speranţe deşarte se năruie! Câţi mincinoşi se prăbuşesc! Câte capete îşi căută securi!

luni, 18 iunie 2012

Mereu întâmpinându-te

Dintotdeauna şi pentru totdeauna, o mână întinsă a fost către tine şi pentru tine, umărul meu ţi-a fost sprijin ochilor înlăcrimaţi şi apăsărilor ce, de n-ar fi fost împărţite, ştiai că te vor îndoi, că te vor strivi.
Şi am simţit împreună cât de usturătoare erau gândurile şi cât de otrăvitoare erau cuvintele, ori cât de dureroase erau faptele. Le-am împărţit şi le-am dat nuanţă de simplă dorinţă de supunere, căreia îi putem opune nu aceeaşi faţetă, ci aceeaşi speranţă, nicidecum ură ci o înţelegere a neputinţei de a mistui frustrări adunate, suprapuse nimicniciei sufletului şi puţinăţiei minţii.
Mi-a fost mereu mâna întinsă şi aşa a stat chiar şi atunci când se credea că degeaba mai păstrează dorinţa de a se împreună cu acea mână care închide lanţul asemenea horei din care se revarsă valurile înălţătoare. Ştiam că aşteptarea-i nu-i va fi în zadar, ştiam că trebuie să stea în aşteptare căci ştiută fiind aşa putea oricând să fie piedică altor lovituri ce spre tine ar fi fost îndreptate. Şi mai ştiam de norii mari ce se aşezaseră stavilă trăirilor şi plouase pe gânduri, iar vederea stătea ascunsă de fulgerele ce erau promise.
Şi mâna mea o vezi, o ştii, o găseşti mereu spre tine, întâmpinându-te. La fel ca totdeauna, la fel ca altădată, la fel pe totdeauna. Acum norii sunt mari şi negri, acum fulgerele fricii chiar ţi-au orbit vederea şi în furtuna ce se vrea revărsată, stau far şi călăuză. Întâmpinându-te stau răbdător în aşteptare, ştiind că hora unirii e una şi aceeaşi, şi se va fi urmată de tot ceea ce avea ţel şi esenţă din prima clipă. Teama ta e motivul meu de curaj, temerile tale sunt argumentele luptei mele, împo-trivirile tale sunt motivele speranţei mele.
Mereu întâmpinându-te sunt, mereu stau şi pot să privesc liber şi nestingherit înspre cer, spre a şti clipa în care clopotele bat într-un fel pe care puţini îl ştiu, puţini îl înţeleg. Şi vor bate ca semn de luptă, ca semn de victorie şi de risipire a norilor, a ceţii, a furtunii.
Mereu întâmpinându-te totdeauna stau. Oricând aceleaşi, pentru aceeaşi cauză care nu va fi pierdută.

duminică, 17 iunie 2012

Încep lanţuri să se rupă...

E tot mai greu să se înţeleagă om cu om, e tot mai greu să se zărescă, mult mai greu să se vadă prin ceaţa groasă ce se aşterne peste orizontul mereu mai îngust al lumii.
S-au rostuit, pe undeva, pe unde se crede că mintea omului nu poate pătrunde, nici în formă nici în sens, rânduieli care fac necugetate faptele şi necuprinse îndoielile multora. Pe dinaintea altarelor trec tot mai mulţi, înspre nicăieri încă mulţi îşi lasă provocările să rătăcească. Şi le trimit pe urma sufletelor ce le ştiau depărtate de faptele vechi, cele prin care ei s-au grăbit să fugă spre prea-plinul pe care şi-l mult-doreau.
Însă timpul a răsturnat calendarele faptelor. Se răzgândeşte deja la fiecare răsărit de soare, chiar dacă, prins noaptea între porţile cerului şi ale adâncului, se simte forţat să-şi renege chiar propria-i conştiinţă, să-şi uite promisiunea făcută vremurilor noi, de a abdica de-a pururi şi pentru totdeauna. În fiecare dimineaţă repotriveşte ceasurile caree, obişnuite cu rutina în care de atâta vreme au intrat, mereu rămân în urmă. Ceasornicarii îşi refuză clienţii prea obtuzi şi nervoşi, caree vin cu ele la reparat, după ce le fugăresc în fiecare zi, roşi de furia nefăcutelor fapte.
S-au gândit unii că-şi pot preschimba proastele obiceiuri în mari virtuţi. Şi au început să proclame, cu de la sine învăţătură, legi şi reguli care răstălmăcesc înţelesurile vechi în forme noi, conjuncturale. Neînţelesele idei, pline de esenţă, le-au decăzut din drepturi, însuşindu-şi renumele de învăţători, fiind, de unii, uşor, numiţi, călăuzitori.
Cu surle şi trâmbiţe, cu gesturi studiate din vremurile când oul era încă neştiut, ascuns în nisipuri încălzite la soare, au început a prooroci schimbarea care nu lasă loc de întoarcere celor ce se ţin a înţelege şi a respecta legea lui doi, legea prin care totul devine unu, jumătatea lui doi, cel care va fi în viitor. Acstora li s-a hărăzit pierzania, din neputinţa hărăzitorilor de a-şi şti pierdută cauza ce-i soroceşte pierdanţi în ziua marii treceri. Lor li s-a aruncat pe umeri vinovăţia luminii orbitoare, cea care nu lasă loc nici umbrelor, nici urmelor de întuneric.
Vremurile şi-au bătut drumurile. Unele şi-au oprit mersul şi s-au lăsat şterse din catastifele realităţii. Altele s-au prăbuşit în catacombe ori în abis. Ceea ce a mai rămas, pe ultima turnantă caută să fie câştigătoare pentru ca, cea care îi suflă fierbinte în ceafă, vremea vremurilor ce n-au ce pierde, căci încă nimeni nu le-a trăit ca om, s-ar putea fi, în orice clipă trecătoarea liniei de final a celei ce trepidează la orice piruetă pe care cealaltă o face, văzând că-i pierde pe cei care i-au dat însemnătate prin acceptarea de voie dar mai ales de nevoie. Cea care este motiv de teamă, cea care oricând poate să vină, în voltele-i mari şi largi, s-ar arăta, zic unii, şovăitoare. Cei pentru care venire-i le este împlinire, cu sufletul îmbucurat o aşteaptă, doritori fiind, încă neîmpăcaţi cu treceri de timp, de grabă. Pentru cei ce proorocesc fapte de ei dorite, voltele sunt motiv de mîndrie şi mândrire cu vorbe şi fapte trecute peste praguri închipuite.
În ultima turnantă, se mai aşteaptă unii, legătorii în lanţuri, legătorii cu lanţuri şi cu parâme, legătorii de lanţuri şi de parâme, să fie marii, cei mai mari câştigători. Ei, cei care ştiu că unu nu poate fi împărţit, ci doar supus sau de temut, sunt mereu rostitori şi făcători de dezbinare, duşmani ai legii vieţii de om, căci doi poate şi dezbinat, doi poate fi împărţit. Cât doi are valoare, lanţurile ori parâmele se pot să nu cuprindă spre leare doi deodată. Lor, spre câştiguri mari şi lauri de glorie visători, le este de folos, dar şi de amăgire, neschimbarea văzută şi de mare supărare, schimbarea simţită. În ultima turnantă, văzând că încep lanţurile să se rupă, dau din colţ în colţ să-şi găsească întăriri şi întăritori, ori să convingă de inutilitatea doiului hărăit în destinul pământesc, pe cei care, chiar de au trecut prin multe, chiar dacă ştiu multe, se mai au pe sine, propria fiinţă suprem motiv de mândrire, ori temătorii de singurătatea trecerii înspre nesingurătate, deşi tot ei sunt marii strigători ai necesităţii singurătăţii şi tăcerii, ei cei care stau ciorchine, alături de cei ce ştiu să îi facă împotrivitori ai legii, spre a nu-i pierde, mai apoi, de ei.
Fac volte mari, fac volte largi, vremurile ce vin, tocmai pentru a se mişca şi curăţi sitele prin care unii curg, unii de scurg şi alţii stau agăţaţi între două lumi. Sunt vremurile care fac lanţurile să se rupă, fără ştiri lumeşti, care desfac nodurile spre a nu mai putea fi legate şi care scot pe unu în afara legii firii, în plin apogeu al furnizorilor de beţii înrobitoare. Se stinge vremea lui unu... Cei legaţi în legea lui unu sunt dezlegaţi, cei ce au acceptat şi şi-au însuşit legea lui unu au fost deja judecaţi şi li s-a dat sentinţa de împlinire a menirii. Se va împlini legea, pe oricâte puteri se vor aduna spre a o schimba. Ca şi în alte dăţi, vor pierde tot cei care au mai pierdut, vor câştiga tot cei care au mai câştigat. Legea nu poate fi anulată până nu va fi împlinită, legea se împlineşte în realitate şi nu în dorinţe şi vorbe. Cei ce trebuie să-şi împlinească menirea vor fi cei care vor face, prin marea schimbare a lor, prin marea lor credinţă în ceea ce trebuiau să facă şi nu au mai vrut să facă.
Unii vor să nu se schimbe nimic. Alţii să se schimbe totul, repede. Cei dătători de legi şi reguli noi nu pot, nu vor, nu ac-ceptă să recunoască îngenuncherea ideilor şi vorbelor pe care le trâmbiţează ca lege a noii firi. Dar se gândesc, îngroziţi uneori, recunoscându-şi doar sieşi, că se vor coborî, înlănţuiţi, laolaltă cu alţii, în adâncuri, spre a reveni acolo de unde au plecat şi au reuşit să devină premianţii repetenţiei...

sâmbătă, 16 iunie 2012

Printre unii, printre alţii...

Nici nu ştiu cum să încep. Îmi simt capul mai greu ca niciodată, încărcat cu mii de idei, vise, speranţe, dureri de care încerc să scap. Vreau să mă redau şi să-mi descoper propria complexitate, sau banalitate.
Mi-e greu să înţeleg de ce oamenii se schimbă, de ce oamenii devin de cele mai multe ori de nerecunoscut, de ce aşa zisa evoluţie este de fapt o mare involuţie...
Mi-e greu să înţeleg de ce atunci când se întâmplă fapte... nu mai poţi, parcă, să ai control asupra lor... nu le mai poţi opri pornirile ucigaşe... mi-e tot mai greu... să înţeleg oamenii ce tot mai mult îşi caută în minciună adevărurile vieţii şi mint fără să se poată desprinde de nărav. Mă simt de parcă nu aş fi dormit de o săptămână şi sufletul meu e apăsat... aş vrea să am o clipă de linişte în care să pot să îmi trag răsuflarea, dar parcă nu am acest drept... de ce?! Să cred că am greşit undeva... Undeva... dar unde?!
Toată viaţa mea se desfăşoară aiurea, tare aiurea... ca un mic haos în care, cred, eu nu sunt pionul principal... acum, parcă aş fi în viaţa altcuiva... Nu mă simt bine... Sunt obosit şi nu înţeleg mai nimic din ceea ce mi se întâmplă...
Îmi spun unii că sunt un inadaptat mult prea idealist, chiar naiv. Cert e că sufăr de o boală gravă, foarte gravă, parcă tot mai gravă, în ziua de azi: Iubesc lumea, prea mult, prea devreme, prea total. Iubesc lumea care mă colorează, în fel şi chip, şi care mă doare. O lume care, uneori, mă resuscitează prin simpla-i existenţa, alteori mă duce la exasperare, mă contrariază.
Sunt un amalgam de stări şi sentimente. Eu-ul meu e lipsit de orice materialitate. Sunt o idee. O simplă dovadă a ciclului natural. O dovadă a unei contopiri, dacă e să vorbesc metaforic, a unui proces biologic. Nu sunt o excepţie, nu sunt cu nimic deosebit, am fost şi eu un proces. Atât. Şi era firesc să apar. E un simplu adevăr.
Acel ceva apărut sunt “eu”. Atât. Un pronume personal, Sunt, totodată, Eu-ul care caută disperat identificare. Eu-ul care iubeşte şi vede idealul. Şi asta nu datorită sau din cauza cărţilor citite, a filmelor văzute sau a cursurilor şi seminariilor. Poate e o maladie patologică, sau caracteristică intrisecă. Visez la o viaţă şi la o iubire care să mă facă să traiesc exact ca un copil o viaţă de om matur.
Un copil nu percepe timpul, ci există atemporal. Asta vreau şi eu. Dar acest atât, vremurile de azi consideră că e atât de mult. Şi oamenii aceeaşi părere au: e mult, e mult prea mult, e o dorinţă de neîmplinit pentru un om.
Aş vrea să mă detaşez de poziţie geografică, latitudine, longitudine, de fus orar, minutar, ceas, ore. Nu aş vrea o viaţă lungă, deşi ştiu că povara aceasta, a timpului mare de acumulare mi-a fost dată şi confirmată. Vreau să îmbătrânesc, nu mă sperie bătrîneţea. Însă cineva trage mereu cortina spre alte vârste, care nu ţin cont de ani. Mă vreau trăind ca un copil, mi se arată doar atemporalitatea...
Ceea ce mă sperie e neadevărul din “sufletul e veşnic tânăr”.
Oare? Dacă e tânăr, de ce îl simt obosit? De ce este şi dezamăgit?
În viaţa de pe aici, fiecare trăieşte cum poate, cum ştie. Rezistă care poate. E greu să fii “eu” într-o lumea care sugrumă. Însă las asta în grija unei alte seri, a altei cafele, a unui alt zbucium, a unei alte amăgiri.
Mă doare dezamagirea, dar ea există. Ştiu că durerea mă va face să întorc brazda. Cel care m-a dezamăgit, într-un curând ce nu va fi peste nu mult timp, va fi de o încredere maximă, după ce pe el însuşi îl va încerca dezamăgirea.
Mă doare minciuna, dar ea există. Ştiu că durerea mă va face să îl conving pe cel care m-a minţit că, peste cîteva zile, să devină cel mai bun exemplu de om care spune doar adevărul.
Omul, în dorinţa de frumos, neagă dreptul dezamăgirii de a fi. Ea există, e la cote maxime, distruge!
Totuşi, cum am mai spus-o, sunt ceea ce scriu. Un rând, o frază, un gând. Sunt o dorinţă de copil, un val din mare. O simplă aspiraţie spre curat. O materializare a unui fenomen biologic care m-a obligat să fiu. Doar cum sunt depinde de mine, aşa cum depind de lumea care mă face să mă simt bolnav.
Timpul măsoară destramărea, anii strivesc fiinţa, iar noaptea, când omul adoarme, îi soarbe din viaţă. La ce bun să te mai naşti şi să te zbaţi dacă ajungi, inevitabil, în cel mai bun caz, o urmă de praf? La ce bun să te chinui să devii dacă, oricum n-ai să reuşesti să fii altceva? La ce bun să dai un sens existenţei tale când eşti conştient de propria-ţi efemeritate? Şi, într-un final, la ce bun să iubeşti când ştii că omul e sclavul lumii, supus uitării? Cam aşa se poate vorbi de viaţa de acum, pusă în răscruci de cei care cred că viaţa este o jucărie cu care se pot juca!
Am impresia că acum lumea este prinsă într-un joc. Undeva, cineva, se distrează pe seama imposibilităţii oamenilor de a accepta să schimbe ceva, să se schimbe cumva. Undeva, cineva, râde de îndobitocirea cu care se aleargă şi se vânează timpul. Undeva, cineva trăieşte aşa cum oamenii abia de au puterea sa îşi imagineze. Undeva, cineva...
Contrar a ceea ce cred unii, eu nu sunt îmbrăcat în cuvinte, nu sunt nici poezie, nici artă, ci rătăcesc orbecăind printre ani şi printre suflete. Acel cineva din mine s-a transformat în întrebare adresată, însă la care nu aştept răspunsul ci îl caută. Poate că viaţa nu e dată pentru a fi întrebată “De ce” ci trăită fără explicaţii. Poate că este făcută pentru a fi traită prin şi pentru idealuri.
Şi totuşi.... încă mai am gânduri captive... gândurile încă se bat de pereţii capului meu, cerându-mi cu o disperare ucigătoare să evadeze... Gândul că trăiesc doar de dragul unui verb existenţial, verbul “a fi”, nu mă mai încremeneşte frica trecerii timpului...
Şi totusi, există Cronos care şi pe mine mă măsoară...
Nici mie, nici altora, Cronos nu pune întrebarea legată de vrerea naşterii ci, pur şi simplu omul se trezeşte existând... Undeva, cineva, decide în locul omului.
Aşa cum am mai spus, iubesc viaţa prea mult şi prea total, dar asta nu mă opreşte să întreb şi nu-mi anihilează temerile, ci le accentuează. Nu mă tem de viaţă, nu mă tem de moarte, nu mă tem de adevăr, nu mă tem de frig, de foame, de sete, de arşiţă... M-am temut însă totdeauna de nehotărâre, încăpăţânare şi m-a scârbit minciuna şi trădarea! Şi acum am temeri tot pentru aceste absurde premeditări împotriva omului şi a firii umane.
Poate mă găsesc debusolat sub luna imensă. Poate că-mi insuflu şi-mi creez starea. Mereu am negat dreptul îndoielii de a exista şi am renunţat prea uşor la multe lucruri pe care acum le văd altfel, pe care acum le-aş face altfel, pe care le-aş schimba, le-aş da altă formă. Acestea se numesc decizii. Sunt acelea care rod sufletul şi storc. Sunt acelea care nu lasă liberă respiraţia şi care se imprimă până şi pe dinăuntrul pleoapei. Sunt alegeri care uneori frâng prea uşor şi prea repede.
În viaţă, nimic nu e întâmplător, totul influenţează într-un fel sau altul existenţa. Dureros e faptul că nu există învăţători care să-i înveţe pe oameni cum să trăiască, prea a nu mai fi surprins de nenumăratele întrebări despre ce e rău şi ce e bine. Omul este om, trăind printre oameni, prinşi mereu în dualitatea trup-suflet.
Unii îmi spun că sunt o fire complicată. Alţii că sunt o fire complexă. Unii inversează rolurile şi mă judecă pe mine în loc să se uite în oglindă. Eu ştiu că sunt eu, aşa cum sunt, intrat în jocul vieţii, printre unii ori printre alţii, şi am învăţat să ştiu cine sunt eu. Uneori uit sau poate chiar nu am ştiut niciodată cum să trăiesc pentru mine. Nu mă pot lăuda cu o sensibilitate extremă, însă fărâma mea de spirit mă desprinde de banalitatea cotidianului. Şi chiar am puterea să înclin balanţa cu o greutate mai mare a altor cinci. Nu am nevoie decât de punctul de sprijin ce dă reper şi valoare pârghiei acesteia. De echilibrarea greşită nu mă tem, căci pot de e nevoie să declanşez un cutremur atât de mare ce poate să egalizeze toate momentele de forţă ce mi se opun!
Şi voi fi tot aşa, pentri că vreau ca la sfârşit să ştiu că am murit lângă mine şi că am reuşit nu doar să fiu, ci să exist. Vreau să ştiu că am reuşit să fac din iubire un fel de a fi şi un destin. Vreau să ştiu că am fost produsul unui strigăt născut din necesitatea de altfel. Vreau să-mi înving temerile şi să descoper propriile explicaţii şi răspunsuri.
Poate că e târziu şi poate mă doare respiraţia. Poate azi e o clipă, o singură atingere de pleoape şi o singură întindere de aripă. Şi, deşi am atâtea certitudini în viaţă, e paradoxal cum atât şi planez încă, din timiditate, printre “poate”, printre “dacă”. Sau poate nu e aşa... Ştiu că în curând “poate” se va transforma în certitudinea, clară, incontestabilă, cu acelaşi termen final, precum e cel al vieţii mele!
Am nevoie doar de un val să-mi spele fruntea de gânduri... Am nevoie de un cer cu lună să îmi alunge singuratatea... Am nevoie de o carte şi un tren, care să-mi ducă spre un nicăieri al uitării, toate cele ce nu au de-a face cu ceea ce sunt eu. Adică tot ce m-a murdărit, începând din ziua în care am venit pe acest Pământ... Căci pasul deja l-am pus spre viitorul din care am venit pentru ca tot în el să mă întorc...
Flag Counter