joi, 31 ianuarie 2013

Când te jucai cu uriaşii...

Mai demult, când stelele se lăsau prinse de tine în palme, când fugeai cu privirea ochilor pătrunzători dincolo de ceea ce oamenilor le era piedică de netrecut, şi ajungeai să te joci cu alţii, ca şi tine de zglobii, de-a v-aţi ascunselea printre picioarele uriaşilor Cerurilor, nu te cuprindea niciodată tristeţea. Şi, de acolo venind, când jocul îţi era şi Acolo, sus, şi Aici, printre noi, aduceai bucuria şi dorinţa de mai mult şi mai departe, celor ce, mari fiind şi uitând de jocul lor de-a v-aţi ascunselea, nu se lăsau a fi prinşi în hora vieţii fără de sfârşit şi a împlinirii datorate adevărului pentru care s-au lăsat să vină aici, înaintea ta. Nu demult, dar mai demult, aşa cum se vede acum timpul trecut, toate acestea erau şi jocul îţi era joc, la fel de real ca ceea ce ne-am învăţat să numim noi, cei mari, lucruri serioase.
Iertare pentru cei ce fug în lumi de taină, în lumi în care trăiesc cei cărora le este drag să râdă de necazul altuia, să uite să dea mâna celui care a căzut, suferind, la picioare, doar pentru că mai întâi de toate trebuie să lase hohotul de râs la vederea tuturor, nici tu, nici eu, n-am putut să găsim, dar uite, acum ne-a împins pe drumuri împotrivitoare, tocmai ei, cei cărora le-am lăsat apropierea noastră ca oglindă în care să privească. Şi tocmai unde era mare aşteptare de înţelepciune, unde mintea putea să dea roade şi prin omenie nu doar prin judecăţi, s-a cuibărit dorinţa de a distruge şi de a face din oamenii care-şi ţineau capul sus şi privirile spre înainte, târâtori la picioare, pentru a se putea mândri că pot să-şi aşeze piciorul, în pasul lor privit de sus în jos totdeauna, pe umerii ce-ar fi putut altfel să poarte pe ei povara munţilor mutaţi din loc de era nevoie spre a nu împiedica drumul spre lumină, de a nu se pune piedică, spre ocolire, paşilor ce vor fi vrut să meargă totdeauna drept.
Hotarul dintre marginile lumilor l-am bătătorit amândoi şi poate că această lungă vreme în care n-aveam nicicum crede, nicicum şti, nicicum măcar voi a privi altfel decât noi credeam, ştiam şi priveam, le-a dat apă la moară, apă care curgea vijelios, celor care ştiau să macine gânduri ca să nu le treacă viaţa fără rost, crezând ei că rostul lor este să împăcătuiască şi să învrăjbească pe cei ce nu aveau gând la păcat şi nici dorinţă de vrajbă. Apele neprihănite n-au nici miros, n-au nici culoare, dar sunt plăcute tuturor. Şi tocmai asta le-a fost de ajutor ca să nu ştim că ajungând în palma lor li se schimbă şi mirosul şi culoarea şi chiar gustul, dar însetaţii vor bea din ele spre a-şi potoli setea, neavând cum să înţeleagă plata cu ani din viaţă pentru ceea ce, altfel, dat era, de Cel care pe toate le-a creat, de a fi tuturor fără plată. Au băut şi alţii, am băut şi eu, ai băut şi tu. Ei oricum ştiau că deja sunt datori cu vieţi întregi, nu doar aceasta, aşa că se arătau mereu însetaţi şi băutori, de câte ori ieşeau din casa fără ferestre.
A rămas timpul în urma faptelor şi faptele s-au proptit în drum ca să stea piedică între cei de cândva şi cei de acum. Aşa suntem şi noi doi, înstrăinaţi, tu păşitor pe drumul pe care ţi-au zdrobit speranţe, eu căutător al porţilor bătute în cuie şi ferecate cu lanţuri deja ruginite de lacrimile în care au stat un timp, mult timp, timp în care s-a vrut nemăsurat, un timp al vieţii de niciodată. Tropotul celor ce păzesc drumul tău de întoarcere, tropot care acum ţie încă ţi se pare a fi marş de glorie cântat la tobe, mie îmi este dat să mă scoată în calea lor spre a le cere socoteală pentru neruşinarea de a ţine morţiş ca să nu te lase să vezi norii ce s-au strâns grămadă pe cerul tău, iar ei, minţindu-te, îţi spun în somn, că aşa arată cerul senin, iar tu încă visezi noaptea în care vei putea dormi în liniştea vremurilor în care erai una cu uriaşii din Cerurile jocurilor tale, în care Cerul îţi era casă mai obişnuită şi mai primitoare decât orice casă de pe pământ, unde ştiai că nu există nimic primejdios ori potrivnic jocului copilăresc.
Iar şi iar... Din nou... Încă o dată... Alte cuvinte, acelaşi înţeles. Şi cu toate că mereu înţeleg ce ori mi se şopteşte, ori, de-a dreptul, se răcneşte, ştiu că nu pot sta prea mult cu capul plecat pentru că Soarele m-ar face să albesc iar ochii mi s-ar prăfui, uitând să deosebească departele de aproape şi chiar întunericul serii de înnorarea de dinaintea furtunii. Iar şi iar... Din nou... Încă o dată... E vremea ta, de a privi şi tu, cum priveam eu altădată, jocul de-a v-aţi ascunselea, printre picioarele uriaşilor Cerurilor şi a înţelege că, atât timp cât suntem în stare să ne auzim chemaţi pe nume de oricine, asemenea nouă, semeni fiindu-ne, încă mai se poate să se întoarcă vremea Adevărului şi vărsa în focul mistuitor al relelor, pocalul plin de ură ce mereu, a fost scos, cu plată mare, prea mare, din adâncuri reci şi întunecate, spre a-ţi da mereu să bei când îţi este sete, dar setea să nu-ţi treacă, spre a bea şi încă a mai bea, atât cât niciodată să nu poţi să vezi cât de mare e diferenţa dintre susurul izvoarelor şi foşnetul vântului pornit din senin, care îndeamnă norii de furtună să închidă porţile către înălţimi, pentru ca privirile să se obişnuiască a nu privi decât în jos, cât mai mult în jos, crezând că în sus nu se poate găsi nimic loc de folos.

miercuri, 30 ianuarie 2013

Lacrimi de îngeri

Din când în când, chiar dacă sunt gândurile unora puse pe harţă, mă aşez în răscrucea timpului şi, ferindu-mă de gândurile mele, ce dau târcoale dorului, te privesc şi te tot privesc, fără să las să ştie, fără să las să se creadă, fără să las să se-nţeleagă ceva din ceea ce îmi este trăire în absolutul tăcerii mele. Te privesc cu aşteptarea-mi, firească, a trecerii peste hotarele aşezate de oameni pe drumul adevărului, adevăr care este pus la plata birului către cei care, fiind azi mari în închipuirea lor, ca să nu-şi recunoască simpla şi neputincioasa efemeritate a vieţuirii de-a valma, trimit, înainte, către tine, solie, ca şi cum ar fi din partea mea, cu glas vorbitor de răstălmăciri de-ale lor, despre neştiutele-mi căi şi drumuri ale vieţii.
Iureşul vremurilor de azi ne ţine încă socoteala trăirilor... asta aş vrea să îţi spun, să-ţi reamintesc, ar fi mai bine să zic. Mie, oamenii, cei spre care acum tu trebuie să îţi ridici privirea, îmi ţin mare socoteală, socoteala trăirilor mai ales, şi a faptelor când şi când, gândind ei că prin ele se citesc şi ştiu toate faptele mele, tot aşa cum ei cred că trăirile mele sunt date de faptele pe care, asemenea lor, citindu-se pe sine în trecut, ori neputând să-şi vadă, din întuneric, sufletul întunecat, mi le pun timpului prezent ca făptuindu-le. Ori, se întâmplă destul de des, nefăcând ceva cum ei ar vrea să fac, despre tine şi despre mine vorbesc, spunând una-alta, verzi şi uscate, doardoar, cei ascultători lor să devină ascultători de ei şi aruncători de pietre spre mine, să le cânte în strună sau măcar să le ţină isonul, când ei dau tonul absurdului furiei ridicată la rang de cerere de dreptate după dorinţă.
Am timp, mai mult decât ar fi să se creadă, să fiu străjer al timpului în care, nevăzut, neştiut, pot să-mi ascund plânsul într-o clipă de mare voioşie, ori într-un zvâcnet al cuvintelor, ca să nu-mi tulbure nimeni chemarea ce vine din trecutul meu înspre viitorul tău. Chiar dacă şi sabie de călău văd asupră-mi, tăind orice cale de a şti gândul rugăciunii tale, înţeles doar de Ceruri, şi înţeles doar de El, în Ceruri şi eu alerg spre a te ţine în braţe şi a alerga pe câmpurile pline cu flori din care, când alergăm şi le atingem, steluţe ce şi ele vor creşte, ies şi urcă spre a se agăţa de cumpăna cerului pe care oamenii, doar când sunt trişti, fiind sinceri cu ei, aşa cum rar o mai fac, le vor vedea şi ele, lacrimi de îngeri, îi vor înveseli şi le vor topi durerile şi amarul adunat prin faptele altora către ei, lăsându-le lor doar povara faptelor lor, pe care trebuie să le îndrepte spre a bucura ei pe alţii şi a se uşura ei. Şi, chiar dacă un cuţit de ghilotină ce se arată gata oricând să cadă spre a-mi reteza orice pas, ori chiar dorinţă, de a-mi face drum înspre tine, spre a-ţi putea privi zâmbetul chipului când în vise te iei la întrecere cu razele stelelor în a lumina cât mai departe, ori a cunoaşte ce se întâmplă prin ungherele întunecate ale vieţilor de oameni, gândul mi se va face pas, acolo unde pasul va lipsi, şi, nevăzut, şi neştiut, aşa cum cred oamenii că este gândul, voi fi, şi sunt, de veghe, somnului tău.
Numai eu ştiu câte simt şi câte ştiu din cele ce se cred neştiute, făcute fiind să schimbe drumuri şi să oprească cuvintele ori faptele care să dea pe faţă jocul de-a viaţa, să arate că multa curăţenie a obrajilor pe care lacrimile curg doar, neoprindu-se în nici o cută prin care se arată durerea sufletului, şi nu a minţii, este faţa care este arătată spre a fi văzută, nicidecum cea adevărată, cea care se boţeşte şi se înspăimântă şi ea, la miez de noapte, de ea înseşi, ştiind gândurile ce şi le are, cele care leagă drumuri, fură minţi, înfige pumnale şi aruncă ploi de pietre în drumul pe care s-ar putea să vină cei care ar avea dreptul şi voia de a veni, dar venirea lor lasă frica să dea pumnilor putere de a lovi, ori de a arăta slăbiciunile celor care se vor văzuţi ca fără greşeli şi fără de păcat. Ştii şi tu, ce vânzoleală e în jurul tău, câteodată, după ce clopotele bat miezul nopţii, când se spune că dorm toţi, chiar şi păsările cerului.... Atunci vin şi la mine hoţii să-mi fure, zice-se pentru tine, până şi gândul de a avea ceea ce este drept să am. Şi fură şi tot fură, nu se lasă deloc plecaţi cu mâna goală, chiar dacă, nemaigăsind ceva de luat, nemaiputând ceva să ia, se mulţumesc şi cu o lacrimă rămasă rătăcită, pierdută în zbuciumul sufe-rinţelor. Însă va veni clipa în care vor duce poruncitorilor lor doar praful de pe toba ce bate şi tot bate şi doar acel praf le va fi avuţie şi venit.
Atât de greu e pentru unii să fie oameni şi omenoşi... Acum deja vezi şi tu, auzi şi tu, cum cioburile râd de oalele crăpate şi cât gunoi e sub preşurile spoite cu roşu, ca să se arate gloria către cei atraşi de poleieli. Şi-i vezi cum, asemenea argintului viu sunt în a-şi muta gândul, privirea şi vorba înspre cei care le aduc folos, cei pe care îi cred buni spre a le aduce câştig, ori spre acei care-i umplu de laude. În mâinile tale îngerii vin şi plâng cu tine, când plângi, se bucură cu tine, când te bucuri. Şi împrejuru-ţi sunt să nu lase pe acei ce scutură, pe ascuns, cearceafurile noaptea murdărite şi păturile de prea mulţi prăfuite, în marea lor încercare de a se arăta curaţi... Atât de greu e!

duminică, 27 ianuarie 2013

Chemarea trecerilor

Cad, rând pe rând, mai mult nevăzut decât nevăzut, ceea ce până mai ieri era barieră de netrecut între noi. Gândindu-te la mâine, încă îmi spui că nu ne cunoaştem, că ceva, ceea ce ştim că se numeşte trecere a timpului, mai trebuie să-şi piardă din tărie, din mărime, ca să-şi arate adevărul singura faţă pe care o poate arăta, pe oricare parte s-ar lăsa întors. Gândindu-mă la mâine, eu nu îmi găsesc temeri şi uit să tac, şi îţi povestesc despre viitorul trecutului şi despre trecutul viitorului, fără a mă încurca şi fără a încurca prezentul care se vede dinspre trecut cu prezentul ce se vede din viitor, ori ceea ce s-a văzut cu ceea se se lasă a fi văzut, fără să fac trecutului statui şi să caut să mă îndoiesc de ceea ce va urma, doar pentru că unii aşa ne învaţă, pentru că alţii tocmai aşa fac, pentru că cei fără putinţă cred că nu e cu putinţă a se cunoaşte ceva ce se întâmplă după ce pasul lasă alt pas în urmă.
A revenit iarna spre a domoli chemarea care zvâcneşte în fiecare cuvânt pe care altădată îl rosteai sec şi sacadat, baricadându-te într-un timp al aşteptărilor şi al tăcerii trăirilor şi tăinuirii faptelor, al împăcării cu gustul fad al zădărniciei. Până mai ieri fugeai de tine, crezându-te uitată în zbucium de rătăcitoare idei, zbucium care acum e freamăt al dorinţei de pas făptuitor şi izbăvitor al zorilor de vremuri noi, de după seara izgonirii vremurilor vechi, în noaptea în care trecerea se va ascunde în bucuria lumeştilor împreunări de cuvinte cu sfârşit pierdut în dăruirea faptelor care să le contureze înţeles întreg.
Timpul îţi caută în tolba amintirilor, ştiid că are ce găsi. Îţi caută în tolba cu amintiri ca să-ţi arate că există mâine altfel decât ştiai tu ieri că poate să fie, că cei care s-au apucat să-ţi vorbească despre desţelenirea pasului afundat, din urma care se arăta lor şi dusă şi întoarsă, deodată, erau umbra şi penumbra a aceluiaşi pas pe care, mai de voie, mai de nevoie, l-ai ţinut în loc, voindu-i lui puterea ce tu nu o aveai, de a se muta în altă parte. Voia era a ta, nevoia răzbătea tot din tine, din gândul tău care începea să îngrădească pornirile adevărurilor, din gândul tău pe care îl împuterniceai a fi potrivnic tocmai firescului care ţi-ar fi dat tăria de a merge continuu spre mai departe.
Ar fi fost să fie totul altfel dacă nu s-ar fi gândit cineva să pună piedici zborului care începuse cândva, într-o seară a unei zile de iarnă înzăpezită de zborul vântului de răsărit, înspre izvorul vântului de apus, cel care era menit să topească toate gheţurile care stăteau să cadă de pe casele pe care le ţineau în frig, spre a fi mărturie timpurilor viitoare despre tocmai trecutele timpuri iernatice. Iarna şi-a adus iarăşi zăpezile pentru a reaminti, celor care ne-ar fi vrut pierduţi în uitare, dinspre noi înspre noi, că focul arde chiar şi după ce flacăra îi este de apă domolită, ori de vânturi zdrobit în vatră. Ar fi fost să fie totul altfel, dar este totul aşa cum este, pentru a fi aşa cum trebuie să fie ceea ce trebuia să fie, ceea ce, întocmai, prin pornirea ta, s-a creionat a fi.
La urma urmelor, tot ceea ce e de schimbat s-ar schimba fără prea multe socoteli, ceea ce nu este de schimbat, nicicum nu se va putea schimba, oricât ai sta să socoteşti. De-ar fi să fie timpul să aducă furtuni, furtunile vor împrăştia valurile ceţii, de-ar fi să aducă apele peste vaduri, apele vor rupe zăgazuri, de-ar fi să aducă arşiţa soarelui, focul va arde frunzele uscate ale copacilor de pe drumurile pe care ar vrea să le ascundă, iar de-ar fi să se mişte pământurile, drumurile fără de capăt s-ar rupe spre a nu mai exista un altul decât cel drept, cel bun. Că mai rămâne o clipă de zăbavă nu pot nega, şi nu pot să neg nici marea-ţi dorinţă de a fi totul deja împlinit, dar totul este aşa cum este, cu aşteptări şi cu grabă firească, neliniştitoare uneori pentru tine, pentru ca atunci când va fi să alergăm vom alerga ziua împreună, noaptea spre a fi în împreunare rodnică şi înainte privitoare.
Irealităţile, dacă s-ar face într-o clipă reale, gândurile dacă s-ar face dintr-odată fapte, războaie s-ar declanşa, neamuri s-ar destrăma, întreaga lume chiar s-ar dărâma. În ascunzătoarea întunericului, în lumea irealităţilor în care s-au construit cetăţi şi baricade pentru apărare, s-au meşteşugit săgeţi şi săbii tăietoare de trup şi suflet, s-au gândit închisori şi ruguri, unii au murit, alţii au fost omorâţi, s-au născut copii care să ştie să pună cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, s-a furat, s-a luat ori s-a dat orice se putea ori nu se putea fura, lua ori da. Din lumea aceea au evadat dorinţele tale, bine ţinute în frigul celulelor întunecate şi, dacă vrei şi tu să nu te grăbeşti, poţi să vezi şi adevărurile mele, furate pe vremea când nu ştiam eu că mai există hoţi, în nopţile în care furam somnului timp, spre a ajunge mai repede, dar nu puteam să ajung decât aproape, fără ami putea odihni gândurile ori descătuşa fap-tele ce-ar fi fost sortite să pecetluiască eternităţi.
Ninge tot mai des dar, cu toată desimea ce se poate să fie, ninge din ce în ce mai puţin... Parcă-mi vine a spune că raţia de alb a Pământului se reduce pe zi ce trece. Rar, tot mai rar, când va trece timpul iernii, când rămăşiţele zăpezilor se vor lăsa înghiţite de noroaie, ploile vor avea tragere de inimă să spele colbul uscat al pervazelor ferestrelor care şi-au închis ochii, ferindu-se de soarele privitor a celor de dinăuntru în gândurile lor şi i-ar întreba de locurile prin care şi-au lăsat picături de suflet spre a fi străjere dorinţei de neaflare a adevărurilor, înfrăţindu-le cu umbre care nu-l vor înapoia pentru nici un alt adevăr, oricât de mare, ba chiar nici pentru o mie de adevăruri, dacă ei, acel adevăr, pe care-l păzesc, nu-l vor lăsa la lumină, nu-l vor lăsa la îndemâna tuturor. Ori, i-ar putea întreba, dacă nu cred că, prea târziu fiind, nu se vor mai lăsa ele luminii pentru a intra în jocul final al judecăţiilor supreme, atunci când nici revizuiri şi nici contestaţii în anulare nu mai pot schimba verdictele...
Atât de puţin a mai rămas... ţie-ţi va fi bine, mie mi se va întoarce destinul în matca-i firească. Se vor întâmpla de toate, zice-vor unii rele, alţii nici nu vor şti a le numi, alţii vor înţelege că toate au rost, că fapta, ce e deja ştiută ca întâmplată, deşi nouă urmează a ni se întâmpla, va şterge înscrisurile urii şi învrăjbirii, înainte de a fi pragul din urmă ce-ar închide uşa, pentru vecii veciilor, celor care s-au nesocotit, socotind ura ca scop şi răzbunarea ca ţel al vieţii. Şi pentru tine, şi pentru mine, ceasul întâlnirii va fi clipă de renaştere prin care dorinţa se va da naşterii clipei ce o va renaşte. Iar apoi toate se pot naşte şi oricând se poate naşte...

marți, 22 ianuarie 2013

Străluciri de viscol

Când viscolul se porneşte, oricât ar fi să-şi caute zăpada loc de odihnă şi întoarcere în pământul din care s-a lăsar dusă în cer, unde-a crezut că-i este deja locul,nu şi-l mai poate găsi, ci-l va găsi acolo unde este să fie dusă. Şi dacă n-ar fi în calea viscolului să stea ceva neclintit, s-ar duce, s-ar tot duce, pierzându-şi urma în văi ori în ape, fără ca cineva să ştie că a fost zăpadă albă şi strălucitoare. Viscolul nu-i este decât cel care o ajută să-şi vadă înfumurarea, să vadă cât de uşor poate să-şi găsească o cale a pierzaniei, o cale a rătăcirii, o cale a dezrădăcinării. Orbeşte mergând, că e noapte ori că e zi, drumurile pline de zăpezi, mereu se întorc acolo de unde s-au lăsat înduplecate să o ia din loc. Măsuraţi de paşii ce obosesc mergându-i, contrazic, fără să le pese, numărătoarea, arătând cu degetul locul pe care ele îl vor bătătorit, deşi bine le este ştiut că este doar ceea ce văd neştiutorii ce-i care privesc din când în când, la ceasul serii fiecărei zile. Chiar dacă uşor s-ar crede că în albul strălucitor nu se pot ascunde nici urmele, nici semnele, nu e de ajuns. Atâta alb, fără contrastele care să facă privirea să fie clară, o lasă pierdută în gol, ţinţită spre locul din care se vrea, mereu, totdeauna, plecarea. Într-atâta alb, chiar urma albului luminos rămâne să fie văzută.
Rotocoalele de fum, când viscolul se face stăpânitor, se lasă duse şi ele, pe unde nimeni nu ştie şi nu vede. Se fac reci aşa cum este gheaţa, şi se despart, după rostul ce şi-l au: ce este apă se lasă în jos, legându-se de albul zăpezii, furându-i strălucirea, iar ce este aer fuge spre departe, potolindu-şi din fugă setea şi dogorirea în frigul curăţit de alergătura vântului plecat de departe spre a face, la rându-i, curat acolo unde soarele nu mai este lăsat să intre. Rostuit fiind să fie doar Soare şi nu foc, viscolului i s-a dat puterea de a da răgaz soarelui să se odihnească, izgonind pe cei care ar putea să găsească ceva, să născocească încă ceva, împotriva luminii de toate zilele. Nefiind foc, nu face decât să mute, din drum uneori, în drum de cele mai multe ori, piedicile care să lase timp de gândire celor prea puţin gânditori şi de a încerca, pe cei fără răbdare, să-i înveţe a fi răbdători şi aşteptători ai clipei potrivite.
Impecabil e albul, dar albul ce-l au florile de gheaţă, care înşeaşă pe cel ce nu ştie taina cerului şi îşi pune în joc ziua de mâine, voind-o, deşi nu poate fi, plină de larma jocurilor copiilor şi gândul rodului bogat al verii ce va urma, după ce apele se vor lăsa a uşura setea pământului, este înşelător, se aseamănă, pentru cel ce-l ia drept curat, blând şi bun, vânării de vânt. Se lasă privite ca flori, dar, înţepătoare, vor deschide răni multe, adânci doar cât să dea de gândit motivul pentru care se simte frigul până în oase, deşi frig nui este oricui. Şi ard, încet dar sigur, fiind ca şi focul când stau în frig, fiind ca apa când focul le domoleşte dorinţa de a fi ceea ce sunt şi nu ceea ce se văd fiind.
Nici mai târziu, nici mai devreme, totdeauna cu rost, plouă sau ninge, se face cald sau se face frig. Fără a se lăsa ştiut oamenilor, rostul este cel care, văzându-se pus să dea socoteală, preschimbă firescul în nefiresc, zisul rău în rău firesc. Aşa îşi pun iernile pecetea, semnul lor, pe necontenita cârcotire a oamenilor, pe marea lor neîncredere şi pe dorinţa de a fi hotărâtori a toate, după cum le este nevoia sau dorinţa. Şi mai şi mor oameni, mor aceia care nu văd rostul zăpezilor care coboară din cer şi nici rostul gerurilor care urcă din Pământ spre a albi prea multul negru rămas de la faptele oamenilor. Viscolul, cel căruia Cerurile îi dau tărie şi putere, despică firul în patru şi loveşte în cei care nu ştiu să stea cu picioarele pe Pământ, ori se clatină la orice uşuratică pală de vânt.
Adâcurile întunecate vuiesc, nemulţumiţii, cu privirile în jos, se arată nemulţumiţi, chiar dacă tot nemulţumiţi au fost şi înainte de a se agăţa albul zăpezilor de săgeţile vântului, împreunându-se a viscoli. Vântul vuieşte şi neauzit rămâne vuietul adâncurilor. Cei ce se pierd cu firea, la fel cu cei care pierd ultima speranţă, adorm, crezând că aud doar vântul ce se fugăreşte pe sine. Abia în somn îşi dau seama că s-au lăsat adormiţi de vuietul întunericului şi au plecat pe drumul care nu-şi mai are liman printre oameni, ci doar în neomenia lor.

Pe lumină, căutând urmele...

Locurile prin care oamenii trec, nu se lasă uşor convinse de gândul trecătorilor... nu se gândesc, nici în ruptul capului, să se cureţe de semne şi însemne, nici să şteargă urme. Aşa se face că urmele, văzute, oamenii, apa, vântul, frigul iernii sau arşiţa verii le curăţa, dar urmele faptelor, bătătorite de gânduri, rămân ca pecete şi semn, până se lasă ştiute de cei ce ar fi trebuit să le ştie. Doar o geană de lumină, o lumină pe care nu o văd, nu o cred, nu o simt cei mai mulţi, o lumină de care se tem cei ce pot să o vădă, să o simtă, dă sens faptelor şi desluşeşte prin încurcatele iţe ale gândurilor, adevărul. Urmele ce se cred şterse poartă în ele adevărul întreg.
E uşor de înţeles că ceea ce cauţi îşi are motiv şi că doar puţin mai e până tot neştiutul va avea un singur înţeles. Şi doar ţie-ţi rămâne să dai măsură timpului în care-ţi vor fi amănunte ştiute. Cu mărinimie ţi-s puse-nainte detalii şi forme de fapte cu rost. De fapt, ştiu, tu cauţi, să ştii pe de-a-ntregul, motive şi gânduri şi fapte ce-au fost, ce-n forme de umbre-ai văzut că se-ntâmplă, şi în forme de fapte tu deja ştii c-au fost. Da, aşa e, şi ştii şi tu bine, plecarea grăbită e forma prin care cei ce mint se ascund. Ei spun că au treabă să meargă-nainte, dar fără a spune-ncotro se gândesc. Şi spun că-şi urmează pornirea firească spre timpuri mai bune, ce şi ţie ţi-s ştiute, ce şi ţie ţi-au fost dorinţe în gând. Cine caută să şteargă urme, trage de timp, pentru a lăsa puterea de convingere a uitării să netezescă urmele din noroi. Iar urma faptelor, ce s-ar lăsa văzută la fel cum se vede urma bocancilor plini de noroi prin zăpada câmpurilor neatinse de om, de cumva vei căuta-o, o va şterge îngheţul tăcerii ce ţie nu îţi place.
Niciodată, de când lumea e pe Pământ, nu s-au învrednicit cei ce gândesc ştiut ca rău, şi gândul îl fac motiv faptelor, să-şi lase vă-zute pornirile din dedesubturile pe care şi le arată lor pline de nobleţea curajului a ceea ce îşi doresc sieşi. Încurcate căi au toţi, dar ei le şi înnoadă, dând nodului putere şi nume spre a se zăbovi mult în dezlegarea lui, pentru ca ei, mai departe, să facă alte noduri risipitoare de timp al altora. Păienjenişul înspre mai departe se face cioburi ce taie zvâncetul pornirii şi elanul alergăturii de zi cu zi. Mai cade şi câte o lacrimă, a neputinţei pe care o arată altora ca pe durerii, stârnitoare de valuri mişcătoare.
Unde se pot, mai bine, ascunde adevărurile, decât în vorba celui care uită de adevăr, şi, prin minte, minte, temător de a pierde ceea ce încă nu a avut, dar vrea să aibă, nepăsător la ceea ce are şi caută motive vechi spre a-i rămâne ceea ce are, dacă nu va fi să aibă ceea ce îşi doreşte? Acela ce se ştie umbrind şi fără rost, sub raze de lumini se ascunde, crezând în puterea lor de a orbi şi a lui de a um-bri, fiindu-i de folos în coborârea, neştiută, în hrubele întunecate ale faptelor cu iz de bucurie, ocolind, mereu, arătarea ţelului prin rostirea crezului. Cum se pot mai bine ascunde adevărurile, încearcă să afle ei, căutând să-l ascundă în alte adevăruri, ale altor fapte, ori vorbe care să se arate ca adevăruri.
Ţipetele durerii, când sunt auzite, nu aprind lumini, dar se vede cel căruia nu-i pasă de ele. Acolo se stinge lampa, tocmai pentru ca, dacă cineva, chiar trecător, vede o fereastră întunecată, să fie convins că cineva doarme în liniştea faptelor negreşite, nicicui potrivnice cuiva. Şi, tot atunci, tăcerii i se dă puteri de a înfige ace în sufletul celui care ţipă, iar apoi cuţitul nepăsării să taie în carne vie. Însă când durerea nu mai ţipă, luminile se reaprind, semn că cineva n-a dormit, ci a stat deoparte, bucuros să ştie că s-a întâmplat ceea ce a dorit să se întâmple şi să fie convins că este învingător. Uită însă cât de bine se vindecă o rană care doare şi cât de puternic se face acela care a simţit inima zvâcnind în vârful cuţitului, gata oricând să o forţeze a se încetini de tot, după ce a făcut-o să bată mai tare. Şi nu ştie că cel ce şi-a învins omeneasca furie, e mai liniştit decât pământurile pustietăţilor şi vede tot ceea ce se cred alţii că nu va putea să vadă.
Azi e legat de ieri, dar se defineşte totdeauna în funcţie de mâine. Ieri nu mai poate fi niciodată azi, mâine însă nu trăieşte decât pentru a fi azi. Urmele au rămas în drum şi sunt deja acolo unde este şi ziua de ieri, în amintirea faptelor care au făcut-o să aibă însem-nătate sau să treacă fără rost. Tot ce are puterea de a se întâmpla este bine ancorat în azi, în mâine, chiar dacă e cumva cunoscut prin ceva de cândva, care, de undeva, din amintiri, se zbate să readucă la lumină o urmă. Însă mult mai sigur este mâine, când se va contura un azi luminos. Şi, ca răsplătă a curajului de a trece încă o noapte, se va face, totdeauna, lumină. Urmele, oricâte vor fi fost, doar în lumina lui mâine se fac pe deplin înţelese şi au conturul clar, fără tremurul pe care l-ar putea avea o mână care ar încerca să le creioneze, privind cu ciudă la timpul care trece banal şi fără nici un folos. Cu lumina liniştii câştigate de cel care are încredere în sine, că timp va avea, mai mult decât cei ce se grăbesc, toate vor fi foarte clare.

luni, 21 ianuarie 2013

Cu doar o clipă mai devreme

Mă tot bate, nu mai ştiu de când, dar mă tot bate de ceva timp, un gând... Se răsuceşte în mine şi mă răsucesc şi eu cu el... Ceva, şi n-am motive să cred că cineva, mă îndeamnă să îţi scriu, ţie, aproape direct, altfel decât îmi este scrisul meu, care spune printre rânduri înţelesul care e întreg doar parcurgând toată ideea care se aruncă din înaltul Cerurilor şi trebuie adunată, bucată cu bucată ca, apoi, cu ceea ce e în sufletul celui ce ştie că trebuie să citească, cu picături de suflet, se lipesc toate bucăţile care îi aduc în faţă o oglindă prin care poate să vadă, atunci ori când va veni vremea, paginile întregi, capitolele, sau chiar un întreg volum al cărţii vieţii lui. Aceeaşi poveste, un alt suflet, altă carte...
Iar şi iar acelaşi îndemn, mereu şi mereu, aceeaşi dorinţă... Totdeauna la fel, de fiecare dată când mi se întâmplă să privesc înspre tine, o singură întrebare mi se cuibăreşte aproape de cele ce mi se arată ca nuanţe ale trecerii vieţii tale. Da, din cele, aşa cum cred unii, o mie şi una de întrebări, fireşti, omeneşti şi nevinovate, întrebări care să treacă prin zidurile necunoscutului, pentru mine parcă împotriva realităţii, doar una îmi dă fiori şi nelinişte: N-ar fi bine, oare, să îţi scriu, şi scriindu-ţi să şţii că ştiu ceea tu ştii, şi regăsind esenţa, să pui punctul unui final de rând care tot aşteaptă, care te tot aşteaptă, pentru a încheia lunga introducere şi ipotezele şi concluziile care s-au arătat, aşteptând ca să dai pagina spre a demonstra marele adevăr al vieţii tale? Azi e o zi ca toate celelalte, îmi spuneam când s-au ivit zorii. Cum nu spun asta decât foarte rar, acum înţeleg de ce am spus... E o zi altfel...
Hotărârea ta de a şti tu, înainte de toate, adevărul despre tine, puţini o mai au. Mai toţi se reped cu furie înainte, lăsându-se pe sine în urmă, şi se lasă cu totul cunoscuţi de alţii, aşteptând să li se spună ceea ce aud că se spune despre alţii, convingându-se, prin tot ceea ce pot că nu este aşa cum spun câţiva, că aşteaptă să li se spună ceea ce vor să audă. Hotărârea ta de-acum e-aceeaşi, aceeaşi pe care au avut-o în faţă, de multe ori ca o stavilă, de netrecut, cei care credeau că pot trece cu tăvălugul peste orice le-ar ieşi în cale şi, nereuşind, s-au gândit să te mute din drumul lumii, undeva, mai într-o margine, să poţi fi văzută dar, mai tot timpul, ocolită. Multe pietre a spart tăvălugul fiecăruia dintre aceştia, dar nimeni nu i-a învăţat că, atunci când se merge pe drumul spre creste, munţii lasă numai pe cei drepţi mergători să vadă sclipirile diamantine ale unor pietre care, pentru cei ce gândesc cu dus şi întors, sunt nişte pietre la fel ca alte pietre. Şi doar cei care ştiu că nu orice piatră atrage privirea, ci doar cea autentic preţioasă, vor opri paşii spre a-şi îmbogăţi sufletul, spre a se avea de însoţitor, spre creste, cu ceea ce, nicicum din noroc, ci răsplată, li s-a dat să vadă.
Acum tu eşti la fel, ca altădată spun eu, scurt şi fără să mă explic, şlefuită de treceri ale oamenilor, timpului şi vremurilor. Devreme, prea devreme, de data asta, te-ai lăsat abătută din drum. Ai mers drum lung şi ai urcat abrupt, poate acum ţi se pare că ai obosit, ţi se pare că trebuie să-ţi ai clipă de odihnă şi chiar îţi spui, înainte de a adormi, spre a-ţi avea visele liniştite, că largu-ţi orizont cuprinde îndestulătoare privelişti, unele frumoase, altele luminoase, altele, aşa cum peste tot se vede, mai pline de poveri, de greutăţi, de minciuni şi de răutăţi, ori cuprinse de foc, ori în ape scufundate fără ştire. Dar somnul, chiar dacă nu ţi se împotriveşte totdeauna, în nopţile în care luna se aşează întreagă în furca cerului, dar şi în cele în care stă ascunsă de teama hoţilor care, până la ea, prind curaj şi se avântă, visele nu-şi găsesc matca şi dau năvală, povestindu-ţi despre cei ce s-au întrecut cu gluma, gândind spre tine, sau despre aceia care nu şi-au oprit vorbele, privind spre tine, şi chiar despre cei ce în urma ta au lovit, aflând de tine. Dimineaţa, când visele se duc să afle alte adevăruri, simţi şi resimţi pe de-a-ntregul oboseala nedormirii celor ce te au în pază.
Este prea puţin ceea ce pot cuprinde eu în cuvinte, din toate cele pe care nu mă tem să le numesc ştiute. Cum, se ştie, de când au început să curgă înspre mine cuvintele, a trecut destul timp. Deja m-am învăţat să nu mă mai întreb de ce îmi sunt lăsate mie să fie ştiute... Sunt frământările tale dar trecutul, ştii şi tu bine, aparţine oricui, tuturor, şi chiar mulţi ar putea să îl vadă dacă nu şi-ar purta viaţa în ignoranţă, dacă şi-ar dori să înveţe lecţii înaintea temelor, din greşelile altora. De-aceea este dat să fie ştiut mai multora, nu doar celor care le-au ştiut făptuindu-se... Dar oamenii se supără când le aminteşti ceva din trecutul lor, imediat spun că nu le este ruşine de trecutul lor. O spun din teama de a-şi aduce aminte, tocmai pentru că le este ruşine. Şi le este teamă, o teamă cumplită că e lesne de înţeles prezentul lor, fiind nişte repetenţi care şi-au cumpărat diplome de absolvire, plătind cu ani din viaţă, de care nu vor mai avea parte. Şi tu îi întâlneşti zi de zi, ţie nu îţi spun nimic nou. Dar nu degeaba îţi spun... Şi tu poţi să repeţi lecţii pe care nu le înveţi, crezând că le ştii... Eu ştiu că am păţit-o şi eu...
Locul adevărului nu poate să fie luat de nici o minciună, şi nici înlocuit nu poate să fie. Mulţi, mulţi sunt cei care mint, şi toţi cei care mint se şi mint, se mint mult. Dar mai sunt unii care doar pe ei se mint. Cei care o fac fără să fie conştienţi că o fac sunt, ştii şi tu, uşor de citit. Ei îşi dau culoare vieţii lor şi dau culoare vieţii altora, fiind, în realitate, doar nişte pete, cu o culoare ce aproape se confundă cu decorul. Nici măcar atunci când forfotesc nu prea sunt văzuţi, decât dacă se îmbulzesc unii pe alţii, ori se îngrămădesc unii în alţii. Dar tu de ce ţi-ai ales să te minţi? Ceea ce trăieşti nu este nici răsplată a faptelor, nici însemnul vieţii tale. Ai vinovăţii, într-adevăr, cum oricine are, vinovăţii faţă de tine, şi în primul rând pentru că te con-sideri vinovată pentru alţii, pentru cei care, prea doritori, au căzut în plasa ispitei, ispita care s-a plămădit din propriile lor dorinţe. A fost aşa să fie, lângă tine şi cu tine să fie, la momentul acela, când ispitei i-au cedat puterea de a fi oameni şi, fără măcar să să le pese de clipele viitorului, s-au pus pe fugă, temându-se de umbra ce a lor era şi le era mereu în spate, crezând că vrea să-i prindă şi să-i întoarcă, să îi împiedice şi să nu ajungă mai repede unde voiau, chiar ştiind că acolo nicicând nu vor ajunge, oricâtă strădanie ar fi pus lângă dorinşe. Căile lor s-au încurcat, aşa cum căile lumii sunt acum, încurcate. Încurcătura aceasta a fost piedica ce s-a pus în calea unor întrebări pe care, dacă ţi le puneai, le-ai fi găsit răspunsul şi acum n-ai mai fi stat la nici o răscruce.
A venit timpul să priveşti către o clipă, clipa în care ai trecut un prag, plecând. Atunci pasul a poposit mai mult decât trebuia deasupra unui fir de praf care rămăsese după ce apa ce a fost, într-un fel convinsă, deşi mai bine ar fi să se ştie că a fost obligată, să aducă spre tine, la plecare, piedica ce fusese cândva bine legată, apoi arsă spre a nu mai fi de nimeni dezlegată, de nu va exista curajul, absurd, ca cel care a fost împiedicat să se împiedice singur, crezând că ar trebui să se împiedice, iar de va încerca, să se simtă prăbuşit, gândindu-se că tu l-ai vrut împiedicat. Oricine nu va şti, nu va avea curajul... A şi trecut cineva pe lângă tine, ştiutor şi curajos, doar că ţie ţi-era privirea-n altă parte. Toţi ceilalţi trecători n-aveau putere în privirile lor, nepăsătoare sau mai degrabă bine ţinţite, să vadă o scânteie în colbul drumului, şi de-aceea i-ai văzut plecând cu călcâieile aprinse. Cu doar o clipă mai devreme ţi-am spus cele pe care acum sunt deja poveste, dar nu te întreba de ce am curajul să ştiu. N-am avut timpul să spun şi despre alt motiv, de care n-ai avut ştire când ţi-ai pus la vedere ipotezele, şi aşa, din toate concluziile, încă este una eronată... Nu mai am timp acum să ţi-l spun, trebuie să plec... E larmă mare în Ceruri.

duminică, 20 ianuarie 2013

Scrisoare la lumina lumânării [3]

Parcă mai ieri îţi spuneam că timpul trece. Şi, uite, cât timp a trecut de când nu ţi-am scris... o oră... o zi... o săptămână... Te uită şi, dacă vei fi uimită, nu te gândi că doar pentru tine timpul trece fără să-i simţi trecerea. La fel e şi pentru mine, la fel e şi pentru alţii, la fel e, până la urmă, pentru tot ce e trăitor pe pământ. Cei care spun că nu este adevărat şi, ba spunând una, ba spunând alta, caută să nu-şi lase lor timp să se privească în urmă, din teama de a nu desluşi rostul pe care şi l-au lăsat uitat în marile răscruci ale vieţii. Dar timpul trece, tot mai repede, şi nu se vrea nicicum convins să uite să treacă hotarul dinspre ziua trecută spre ziua viitoare, lăsându-ne mai săraci cu toate clipele zilei prezente, dacă lipsite de trăiri au fost.
Din când în când, nicicum pentru că eu aş vrea, ca şi cum nu mi-ar fi îndeajuns unele sau altele, trăirile şi simţirile pe care doar puţini le mai vor să le ia ca ceea ce sunt, simţiri ori trăiri, alţii, fiindu-le viaţa, vremelnic sau pentru mai mult timp alfel, s-au strecurat în lumea celor care doar de ei ţin cont, uitând că abia au plecat din lumea celor care ştiu să ţină cont şi de alţii, lumânarea e singura care mă ajută să aştern pe hârtie slovele prin care pot să mai spun ce a fost, dar mai ales ce va fi, cu mine, cu tine, cu lumea de lângă noi, tu vremurile de acum şi cu cele care vor veni... În noaptea lungă a iernii, picurând, lumânarea îmi spune nu atât cât a fost să treacă de când s-a înserat, ci mai degrabă, cât va mai fi să fie până în zori. Şi aşa a venit şi noaptea asta, cu îndemnul de a-ţi mai vorbi ţie, aşa cum sufletul de mult mai multe ori o face...
S-au şi întâmplat multe din cele ce ţi le-am spus, în vremurile astea în care se credeau despărţite apele şi rupte în două, şi încă în două lumile, odată cu pământurile. Dar dacă nu s-au văzut ca fiind întâmplate astea, cine poate să spună ce s-a întâmplat? Eu, ştii bine, mă aşteptam că se vor întâmpla toate despre care vorbeau cei care se băteau cu pumnul în piept, la fel cum mă aşteptam ca nimeni să nu vadă ceva întâmplat. Şi uite că, împotriva tuturor argumentelor pe care s-ar putea lăsa vreunii convinşi să le pună la bătaie, de împărţirea şi separarea lumilor eu am putere să îţi spun ţie...
S-a ridicat sabia deasupra capetelor tuturor şi lovind în toate legăturile dintre oameni, ceea ce era în stânga legat de ceva din dreapta, mai repede, sau mai încet, parâmele ori iţele legăturii au început, rupându-se, ori tăiate fiind, să se încurce, să de dezlege sub lumina tăişului săbiei, ori să se lege, după cum erau cei rămaşi nelegaţi: cei din stânga cu cei din stânga şi cei din dreapta cu cei din dreapta, pândind apoi să nu fie văzuţi, când sabia se ridica în înalt, pentru a lovi cu piatra în rana legăturii ori, cei mai încăpăţânaţi, ori prea plini de ei, în rana celor de care au fost legaţi. Aşa cum stau eu şi privesc la lumea care a fost, la lumile care acum încep să fie, cei din stânga au lovit cu pietre în cei din dreapta, dar şi unii din cei din dreapta n-au stat pe gânduri şi au lovit cu ce au putut în legăturile rupte, văzându-le prea repede rupându-se. Ce-am văzut eu pe acolo ştii oare? Nu e vremea încă să spun prea multe, nu e vremea să spun ce am văzut şi ce am auzit, nu e vremea să spun despre cei din stânga, ori cei din dreapta, prea multe. Oricum pietrele m-au lovit şi pe mine, chiar dacă eram doar în trecere pe sub ploile lor de pietre.
Cine a urcat nu mai coboară, cine a plecat nu se mai întoarce, ceea ce s-a rupt nu se mai leagă, focul de s-a aprins nu se mai stinge, unde apa a îngheţat, nu se mai dezgheaţă. E doar vremea de început şi doar cei care s-au învrednicit să se uite înspre orizontul lor, luminat, luminos, umbrit ori întunecat, au avut de aflat despre început şi nici să râdă, nici să plângă nu s-au apucat fără motiv. Căci cei ce acum plâng, vor avea lumina deasupra capului pentru timpuri ce vor fi pe totdeauna. Dar cei ce s-au crezut scăpaţi de urmele faptelor şi timpurilor trecute, s-au trezit râzând fără să se mai gândească... pe sub furtuni vor merge şi, când anii îşi vor da mâna, se vor trezi loviţi de trăznete şi de fulgere, şi singuri fiind, ajutor vor cere, dar nu vor mai avea cui să ceară. De azi până mâine nu e mare aşteptare, dar tot aşa de repede oamenii se vor schimba, şi tot aşa de repede ceea ce a fost nu va mai fi la fel cum ceea ce a fost nu va mai fi.
Ceva, nevăzut se mişcă şi flacăra lumânării dă de ştire, topindu-şi marginile care se lasă pradă curgerii. Umbra prinde a se mişca deasupra mea şi mă întreb de ce totuşi nu vrea să-şi facă paşii acolo unde şi eu îmi fac paşii? Privind-o, mă întreb dacă nu tot eu sunt, dacă nu sunt formă şi umbră? De ce nu m-aş întreba dacă cel ce scrie acum sunt eu sau este umbra ce joacă în lumina lumânării şi joacă, într-un fel ciudat, flacăra lumânării spre a pleca, neştiută de mine, acolo unde are de mers spre a cunoaşte ceea ce eu nu ştiu şi a se întoarce plină de cunoaştere, pentru a spune despre toate câte le cunoaşte?
Când îţi spuneam că oamenii îmbătrânesc, nu-mi trecea nici mie prin minte că aşa de repede vor ajunge unii să nu mai ştie dacă sunt renăscuţi sau îşi numără ultimele zile. Unii pleacă şi îşi numesc plecarea plecare, alţii o numesc moarte, şi nu-i pot contrazice, ei ştiu mai bine decât oricine ceea ce urmează a face. Chiar dacă nu mai e ceva neştiut, în lume e şi frică, şi tristeţe, şi disprerare, tot mai multă. Înfricoşaţii nu-şi mai găsesc locul şi dau din colţ în colt, în goană după alte fapte ce, cred ei, le va da curaj şi dorinţă de a privi apusul soarelui ca venirea timpului în care gândurile să se facă fapte care să stea deoparte de faptele de după răsăritul care să-i găsească puşi pe treabă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Face frica din ei nişte înfometaţi de laude, că nu-şi mai află odihnă gândurilor, care fac ce fac şi aduc zvon de nelinişte minţilor pe care, cei mai vicleni încearcă să le cuminţească, ştiindu-le prea dezvelite, ori, când nu mai poate, fără ştire, dezvelitoare de ascunzişuri bine, şi cu sârguinţă, tăinuite.
Câte lumânări va avea, oare, nevoie această noapte ca să se ştie cu totul trecută? Câte fapte vor mai fi adunate, la un loc, spre a se şti cine, de ce, pentru ce şi cum le-a făcut? De câte gânduri are nevoie o faptă ca să fie făcută, e uşor de spus, dar greu de spus e câte gânduri trebuie să apară, să dispară ori să se întoarcă din drum pentru ca fapta să aibă înţeles. Când am aprins prima lumânare, mă gândeam că voi îmbătrâni cu încă o noapte şi voi putea, aşa, să ştiu câte nopţi mi-au trebuit să ajung să mă gândesc la câte nopţi îmi vor trebui să îmbătrânesc. Şi gândeam asta, ştiind că dacă voi calcula cu exactitate, voi putea, când va veni vremea, să opresc timpul cu totul, apoi să-l fac să-şi întoarcă spatele către mine, ca să meargă invers şi, când cei care stau să îl măsoare se vor trezi, dimineaţa, să nu mai înţeleagă în ce lume au ajuns, văzându-mă, nu îmbătrânit cu o noapte, ci întinerit cu o noapte. Mi-e teamă însă că, neînţelegând, aşa cum nici acum nu înţeleg decât legea pe care ei au făcut-o pentru a condamna timpul să fie în slujba lor, se vor grăbi spre înapoi, neştiind că ei, prin acea lege, întorcându-se, vor merge spre niciodată, spre nicăieri, spre propria lor nenaştere, devenind astfel ucigaşi ai propriilor părinţi.
Ce-ţi mai aminteşti despre trecut? Când ne-am întâlnit prima dată, mai ştii? Şi ce s-a întâmplat prin vieţile noastre îţi mai aminteşti? Mi-am adus aminte şi chiar voiam să-ţi spun ce ştiu eu, dar o întrebare m-a făcut să împrumut câteva amănunte umbrei ce între timp a mai plecat şi s-a întors de câteva ori. Ştii ce mi-a spus acum? Mi-a spus că dacă ştii că se apropie clipa în care tu vei ţine sabia ridicată şi vei lovi, tăind ceea ce este de tăiat, tot trecutul se va contopi cu prezentul. Acum eu stau şi mă întreb: ştii că vei tăia în curând ceea ce este de tăiat?

vineri, 18 ianuarie 2013

Înainte de plecare vestitor [8]


De ce ce îi este, în general, frică omului? Făcând pe vitejii, mulţi se arată curajoşi, şi spun că de nimic din ceea ce este pe Pământ, doar de Ceruri sau de ceea ce în Ceruri va fi. Ba, sunt câte unii care îşi asumă o desăvârşită lipsă de păcate, şi spun că nici de Ceruri. Cei mai mulţi de moarte le e frică, de moarte ca faptă, mai puţin gândind la ceea ce îi va urma. Dar nu uită să spu-nă că ei au credinţă...
Tocmai de ceea ce îi este frică, nu scapă, frica este modul de a-şi conştientiza viitorul. Iar cei mai fricoşi sunt aceia care proclamă curajul, cei care de frică, doar-doar se pot elibera de ea, sunt în stare să strige în gura mare că sunt fără de păcate, sunt fără frică. Ei sunt cei care, primii, vor ceda. Sunt cei care acum, cu disperare lovesc în alţii spre a-i aduce în barca lor, sunt cei care spun vorbe ca să se convingă de propria existenţă, când spun vorbe de la alţii auzite, ca să primească un răspuns, sau când, din aceeaşi frică disperată, contrazic orice, dorind să dispară ideea de care lor le este frică.
Război, război cu toate legile războiului va fi. Aşa cum deja este. Un razboi în care, când e luptă nimeni nu cruţă pe nimeni. Un război pe viaţă şi pe moarte, ce nu se va termina decât prin victoria unei părţi şi distrugerea celeilalte părţi. Un război în care tratativele de pace nu vor exista pentru că şi după ce vor fi câteva încercări de liniştire a întregului prin lupta între câţiva, după nenumărate viclenii sub oblăduirea întunericului, în lumină ieşind toate, altă cale nu va mai exista. Acum trăim încă în perioada în care se mai încearcă ieşirea din ceea ce urmează, când se întâmplă răpiri şi uneori răscumpărări, omoruri mascate, dar şi demascări şi recunoaşteri. E războiul care doar cei care vor să-l vadă îl văd, însă nu înseamnă că nu e război dacă nu e faptă de război omenesc, dacă se vede sânge pe sabie sau nu se vede focul care să ardă cu fum casă de om.
Se-aude larmă şi tropot de paşi, e zarvă şi mare sperietură din miez de nopţi în miez de zi. La fiecare răscruce umbrele caută din priviri paşii celor ce-n grabă trec şi nu simt călcătura pe moale, când li se agaţă de tălpi sau de urmă semn de recunoaştere ori de chemare spre fapte nelalocul lui, iar ziua, când genunchii se înmoaie, nimeni nu ţine seama că rostul şi gândul se împarte între ceea ce a fost şi întoarcerea înspre alte zări, uitând în adormire hotărâri deja luate. Iar drumurile se abat înspre motive neştiute, de căutare a de motive care să se ştie că n-au înţeles decât neascultate. Sau înspre laudă clipei şi de înnodare a papurei, se duce fapta, pe care să o vadă toţi ca şi cum nimeni n-ar mai putea-o face, făcută fiind chiar de toţi.
Dar întâi de toate să se ştie. Război va fi, însă nu doar în Ceruri. Acest prea mare rău al tuturor, va coborî războiul pe Pământ. Cei de jos, cei mincinoşi şi cei cu mare iubire de bogăţii, neputând să aibă prea mare spor în Ceruri, pe Pământ vor vrea să-ţi arate puterea, prin gând de omor şi prin moarte de oameni, ca ceea ce e puţin să nu se împartă la mulţi. Nici acum pe chipul multora, când moare cineva, nu se citeşte decât o bucurie că la împărţirea bogăţiilor de aici va fi mai puţină lume. Sunt atâţia care-ţi doresc să-i vadă pe alţii morţi. Atât de mult doresc moartea altora, chiar şi - împotriva legilor lor - a rudelor, că moartea îşi face venirea înspre ai lor urmaşi, moarte fără motiv înţeles, căci nu le este de înţeles că nevinovaţii copii poartă tocmai blestemul faptelor lor.
Să plec e vremea, să dau de veste este timpul. De adevăr nu mă îndoiesc, dar adevărul ce-l vor oamenii, nimeni nu ştie de se va arăta lor. Îl vor ştiut ca să se poată ascunde, să poată găsi cale de schimbare care nu schimbă nimic, doar i se schimbă ceva la ceea ce se vede, nume altfel se dă, năravurile se justifică şi pe oameni îi vor mutaţi dintr-o parte în alta, dar tot de ei stau să asculte. Că de dreptul de a alege mereu vorbeşte întreaga lume, dar nimeni nu vorbeşte de cum aleg şi ce motive au să aleagă. Nu-i rost acestei lumi să-i fiu alături. Îşi duce vremea în care se vrea oricine ştiut ca mare cunoscător, fiindu-i de ajuns buchiseala a mii de litere şi auzul a altor mii de cuvinte. O lume care vorbeşte doar din spusele celor morţi este deja moartă. Puţini mai spun cuvinte care sunt ale lor, şi li-i de mare preţ împăunarea prin rostiri de nume pe care toţi le rostesc, cuvântarea cu cuvântări şi înţelesurile prin explicaţiile date de alţii. În lumea în care, dată fiindu-i fapta spre a arăta şi a se arăta ceea ce poate, s-au găsit atâţi trufaşi care să o înveţe că poate doar să vorbească şi în rest să lenevească, rostul omului e tăgăduit de el însuşi. Nu mă pot pe mine uita, nu mă pot face pe mine simplu cuvântător, căci atunci tocmai de adevăr fug. Nu stau să caut Lumini ce vin de la stele ca să spun, cu alţii în cor că trăiesc în lumină, ştiind că lumina este una şi totuna cu adevărul. Rostind şi nefăptuind, rostind şi uitând că am spus că fac şi nu fac, chiar de Lumină aş fugi. Aici, acum, de-atâta căutare a Luminii se cufundă tot mai mulţi în întuneric. Minciuna este regina lumii şi mint cu mai mult nesaţ tot acei care ştiu că Lumina este Adevărul, iar Adevărul este Calea către viaţă. Eu plec cât încă mai se vede o geană de Lumină, spre a mă putea întoarce când zorii se vor arăta iarăşi şi când oamenii nu vor mai căuta Lumina, ştiindu-se trăitori în Lumină.
Vremurile grele, cele mai grele, cele de care să se teamă oricine. Vremurile în care nu vor mai fi rânduieli şi nici înţelegeri, deja au început să fie trăite, de cei care mai ştiu ce-nseamnă trăirea. Copiii mai ales şi cei care s-au lovit de pragul de sus, dar şi de pragul de jos, vor fi mai feriţi de războiul ce va secera nemilos. Războiul iscat de bletemul faptelor făcute, potrivnice vieţii altora, al faptelor nefăcute ce au amăgit şi amăgind mai mult rău s-a făcut, se va coborî peste lume. Războiul va cuprinde pe toţi şi oamenii se vor război între ei şi se vor război în ei, omorându-se fără cruţare, fără de ţinere de rudenie sau lumească legătură. Ba chiar ei pe ei se vor omorî, nemaiputându-se privi în gânduri, ori în privirea celorlalţi, nevinovaţi, plini de suferinţele ce le-au fost date fără de vină.
De-acum încolo, de când oamenii crezându-se scăpaţi de frică se vor năpusti să facă tot ceea ce făceau, şi chiar mai rău decât atât, năpasta va lovi necruţătoare. Despre cei ce vor fi ei loviţi, de spus mai sunt puţine. Şi loviţi vor fi fiindcă ei, trăind, de la nimic nu s-ar opri, şi toate s-ar duce mereu şi mereu spre hăul pieirii de oameni. Căci se sfârşeşte lumea lor, dar nu vor vrea să lase frâieile puterii şi biciul din mâna care de atâtea ori s-a pătat de sânge şi de lacrimile ce, sub talpa lor, s-a împreunat cu colbul drumurilor desfunfate de mersul lor ascuns, tainic şi mincinos, plin de pofte de mărire şi preamărire, de cuceriri şi dat cu piciorul spre suflet de om, de mai multe ori decât au dat gunoaielor. De multe ori mai ştiut le era mirosul gunoaielor decât al florilor ori al pernei curate ce-i aştepta spre a-şi odihni oboseala şi trăirile. Pentru ei, cei lăsaţi de Dumnezeu să fie oameni, dar n-au mai putut nici bărbaţi să fie, puţine mai sunt de spus. Pentru unii că nu va mai fi motiv, pentru alţii că se vor porni cu şi mai multă ură şi minciună, în cele zile şi nopţi de întuneric, să strivească, să distrugă, să omoare...
Doar spre cele ce vor avea de dus suferinţa cea mai mare, mai sunt de spus multe, ca şi spre cele ce nevinovăţii şi-ar spune că au, fără greşeală fiind, judecând după cum judecă acum lumea, ori despre cele care, de recunoaşterea şi îndreptarea greşelilor, nu s-au pus să fugă. Negreşit nu e nimeni pe Pământ, aici se vine tocmai pentru a se greşi, a se învăţa şi mai ales a se învăţa îndreptarea ce mai uşor acum se poate, decât s-ar putea la înviere. Războiul care a început nu e un război în care să se lupte de-a valma, sau în care cineva-şi mai poate alege clipa în care trebuie să ştie de ce parte este. Când lupta va fi mai grea, cei ce ştiu şi se pun să doarmă şi să adoarmă pe alţii, vor fi împinşi de la spate, fiind ei păcatoşi ca toţi păcătoşii cei mari, plini de păcatele lor şi a celor pe care i-au împins să păcătuiască. Şi-n lupta aceasta se vor pierde şi cele care ştiu că au greşit şi mint, şi se mint, şi se defrânează, şi se trufesc, şi se mândresc, cu câteva fapte pe care le iau drept martor spre a scăpa spre vremurile ce vor veni. Dar tocmai cei cărora li s-au închinat, şi-au închinat viaţa lor şi a copiilor lor, şi a copiilor copiilor lor, vor fi cei care nu le vor lăsa drum liber. Căci femeia care ştia că fa-ce rău, spre a-i fi ei bine sau plăcut, şi a mai făcut o dată, şi în-că o dată, şi încă o dată, s-a condamnat singură la întuneric greu, pentru multe, multe vieţi. Şi chiar de s-a pus să facă unor năpăstuiţi bine, răul pe care l-au făcut celor care i-au lăsat şi i-au dat suflet din sufletul lor, iar ele ori l-au aruncat, ori l-au murdărit, ori despre ei neadevărate vorbe au rostit, n-aveau cum să răscumpere decât cu suflet de-al lor, sufletul altora, vândut, promis, sau omorât de ele. Şi-n Ceruri nimeni nu urcă, de sufletul le este în adâncuri întunecate.
Copiii trec fără prea multă aşteptare. Şi îi trec cei pe care Cerurile, chemate întru ajutor de cei ce s-au văzut a fi cu fapte de păcat făcute, şi s-au lăsat de mândrie şi au trecut prin focul care a ars şi pârjolit adunăturile de bogăţie şi de trai prihănit, au trimis. Nu va fi îmbulzeală, nu va fi zarvă. Pe neştiute deja trecuţi sunt mulţi şi trec şi acum. Unii trec şi nu se mai întorc, alţii trec dar rămân lumii de strajă pentru lupta cea mare. Se vede, dar nimeni nu recunoaşte de ce, alegerile pe care le fac cei care ştiu că n-au să poată să stea faţă în faţă cu cei care le vor spune răul făcut de ei şi cu cei care au făcut adunare, lumii întregi, duc înspre calea care-i trimite, fără judecată, fiind de-a dreptul şi de la început ştiiută ca osândă, direct spre locul cel mai întunecat, unde sufletele plătesc preţul faptelor.
A început la alte porţi să fie îmbulzeală mare, porţile prin care se face trecerea celor mulţi. Cam greu de văzut chipul în care sufletul s-a ales a fi bărbat...

joi, 17 ianuarie 2013

Lacrimile-ţi de-atunci vor fi secure

Lacrimile, oricâte vor curge, ori se vor curge, nu vor putea să cureţe ceea ce a murdărit frica şi minciuna, puse una lângă alta, puse una peste alta. Că de atunci când s-au făcut dovadă minciunii, ele singure s-au făcut cuţit şi bici ce vor lovi în viitorul pe care încă mai crezi că a şi trecut. Şi oricum s-ar pune legătura la ochi, la lumina zilei nu se vor mai distinge amănunte, dar lacrimile se vor scurge, mereu, totdeauna. Iar întunericul nopţii nu va fi, cum nu este şi nici nu ţi-a fost, motiv de odihnă în somn.
Ori de unde s-ar lăsa privite amănuntele faptelor, chiar şi cuvintele ce se ştiu rostite, dar de alţii neştiute, se vor întrupa forme ce vor alunga chiar şi gândul cel mai frumos, de fapte şi simţiri nici nu se poate vorbi. Mică sau mare, minciuna dă chip hidos, de care fuge oricine gândeşte spre ziua de mâine, oricine are, dincolo de nebuneasca trăire a clipei, sub ascunzişul plăcerii, în forma folosinţei a orice, o singură dată, apoi de aruncat în coşul inutilităţii, speranţa viitorului văzut fără întrerupere. Şi nu se face rost de îndreptare şi de dreaptă înălţare, când temelia pe care un zid se vrea înălţat, se tremură şi cutremură chiar şi la o privire fugară, care se întregeşte din amintire, ori la un vis ce dă lacrimilor temei să lase urme care mai sapă un şant pe obrazul ce oricum se brăzdează mai repede prin tresăriri la prea multele atingeri necunoscute şi se înăspreşte, lovit fiind de atâtea vorbe fără temei.
Roiesc poveştile în jur, poveştile care cerşesc, de la cei ce le aud, gânduri bune, dar gânduri ale milei fiind, răscolesc unghere neştiute şi, neputând să le cureţe de întuneric, fac paşii mai temători, faptele mai nehotărâte, vorbele mai puţin dorite a fi rostite, chiar dacă glasul, ce poate picura, rostind adevăruri, picături de miere, leac pentru viaţă încearcă să dea. Se stârnesc ideile clipelor multora, şi mirarea că doar clipe trăiesc, e semnul de întrebare care dă înţeles că dincolo de vorbă e un alt adevăr ce îşi croieşte drum, prin spate, nefiind voit prin faţă, spre cei ce, faţă în faţă, ascultă poveştile în care auzul şi văzul nu stau la un loc, în care mintea aleargă pe căi depărtate de simţiri.
Era, până de curând, timpul poveştilor pe care le-ai povestit, întorcând adevărul pe toate feţele ca să poţi să-i croieşti o haină nouă, o haină pe care să o poţi îmbrăca pe deasupra hainelor care ar arăta totdeauna nepotrivirea, oricâtă potrivire ar fi văzută, de alţii îmbrăcată. Steagurile pe care le fluturai, ca şi hainele pe care le îmbrăcai, le vedeai tu albe, şi erau albe, dar erau pământii toate după ce se aşezau pe tine, pierzându-şi culoarea, neputându-se împăca, neputându-se obişnui a fi fard de mască sau poleiala mucavalei podiumului pe care ţi-l umpleai, pe dedesubt, cu noroiul mlaştinilor în care păstrai năravuri din trecut, de folosinţă cumva, când nu ştiai de ce se face moale podiumul şi arată a se prăbuţi. Ştiindu-ţi sperietura, când te-ai văzut în faţa stâncilor neclintite de mii şi mii de încercări, de multe ori s-au ruşinat, iar obrazul tău s-a ridicat în faţa ochilor să-ţi şteargă fardul.
Timpulrilor, dacă nu le înţelegi nuanţa, le vei trăi urmările. Mulţi s-au arătat vremelnic falnici şi au decăzut mai devreme decât îi este omului în putere să creadă, mai repede chiar decât îi e dorinţa când îşi vrea dreptate. Nici el, omul, când, bine făcând deşi mai degrabă rău, face dreptatea pe care o vrea, nu-i mai grabnic făptuitor decât de, uneori, nemişcătoare şi negânditoare teşituri de răspântii care ies pe nevăzute în cale pentru izbăvirea celor ce nu s-au învrednicit a-şi încerca puterea de a uita minciunile în ungherele trecutului. Învrednicindu-te să tot cauţi după ele, ca nu cumva vreuna să plece în lume şi să se arate cum a fost rostită, şi nu povestită, s-au prefăcut a nu te lua în seamă răscrucile, iar tu ai trecut prin ele fără să vezi că drumul, de coborâre, ce l-ai ales, crezându-l de urcare, e o fundătu-ră care, la vremea când pasul ţi-l vei bate pe loc, mai repede decât acum îţi baţi paşii pe loc, nici spre înapoi nu vei mai putea merge. Te întreabă, ce îmi vei spune de voi veni atunci, auzindu-ţi ţipătul rătăcit, chemând Cerul întru ajutor?
Au rămas în urmă, fără să le mai poţi întoarce, cuvintele faptelor iar tu, parcă uitându-ţi rostul, alte fapte, ca şi cele din urmă, ai tot făcut. Şi te-ai legat la ochi să nu plângi văzând palatul de cleştar ce ţie-ţi stătea în aşteptare, de voiai să nu te mai întorci în cotlonul îmbibat de mirosul morţii şi al vânzării de suflet. Şi legată la ochi ai rămas, şi legată la ochi ai răstălmăcit adevărurile. Adevărului i-ai pus cătuşe şi, ca să-i închizi gura, cu lacrimi ai udat neadevărurile care credeai că te vor dezvinovăţi. Doar că, nevinovată fiind, dezvinovăţindu-te în faţa celor ce găsesc vină trăitorilor, ţi-ai adus aproape securea ce va tăia fără milă speranţele altcuiva, nevinovat, iar ţie parâma ce acum te ţine la chei în portul acestei vieţi. Şi vei pleca spre revenirea cu pânzele sfâşiate, devenind doar o barcă legată de o corabie ce va trece fără clintire prin furtuni... Dar ştii oare că încă mai e timp să fie altfel?

marți, 15 ianuarie 2013

Căutând priviri din întuneric

Mă întreb, de multe ori, de ce oamenii înţeleg trecerea timpului, abia când îl numără în neputinţe şi îl simt în greutatea mersului, şi abia atunci îşi aduc aminte de rosturile pe care le-au lăsat agăţate prin parii gardurilor sărite, încrezându-se doar în gândul lor că se vor întoarce, că se pot întoarce, de fiecare dată, chiar şi după ce şi-au făcut faptele şi alte fapte i-au făcut să uite de ceea ce îşi luaseră ca voie pentru a-şi amâna întoarcerea, făcând cu ochiul altor drumuri care li se păreau că îi poate înconjura de lumini în care să se arate altor oameni, care, din întunericul în care cei mai mulţi preferau să stea, doar către ei îşi vor avea priviri şi doar către ei îşi vor face drum?
Atât de mult îşi doresc cei mai mulţi dintre oamenii să trăiască, dar uită de ce, pentru ce şi mai ales cum să trăiască... Îşi lasă ochii să privească poveşti şi poveştilor altora se dau pe sine uitând să se întrebe de noapte ori e zi, de este frig ori este cald, de este rău ori este bine, dacă ceea ce fac este spre bucurie şi linişte mai târziu, ori spre amarul regretelor. Despre rost de venire şi motiv de plecare, spun cuvinte cei care ştiu să la adune, căutând mereu, aceleaşi lumini înspre ei. Se ştiu, se simt şi ei că priviţi dinspre întunericul ce-i doar lângă ei, înconjurându-i, aură de neprivit îşi au.
Restul e înţeles de la sine... Mai toţi vor să îşi cumpere arme să vâneze orice şi oricum, să prefacă-n cenuşă şi scrum ce nu pot cu piciorul să sfarme. Şi se pune accent pe cuvinte, mai ales dacă sună frumos, se doresc a fi cu folos punerea lor aproape, şi de-i cumva nevoie, se minte. Din cuvinte se fac vorbe care să arate ceea ce faptele nu pot. Întrebări despre viaţă sunt puse de acei ce omoară pe ascuns, şi la toate tot ei dau răspuns prin simţiri ce sunt doar presupuse. Dar şi unii, cu mâini nepătate la un podium măreţ se gândesc, doar pe alţii îi văd că greşesc, doar pe alţii îi văd cu păcate. Chiar şi morţii sunt scoşi din morminte pentru cei ce cred că-i normal de a pune un semn de final pe reale aduceri aminte. Adevărul se pare că doare, şi mai toţi, fac ce fac, şi-l ascund, în planul secund se trece viaţa, şi este trăită mai mult la-ntâmplare. Restul e înţeles de la sine.
A venit vremea, e chiar timpul, de a privi oglinda din toate părţile. E tot mai aproape clipa de-nzorire a noii vieţi, a ceea ce este menire şi datorie a propriei existenţe. Toate stelele sunt, de departe, luminoase, dar steaua ce se vede când ochii se ridică direct spre înaltul cel mai înalt, e mai aproape şi lumina ei trece prin norii ce vor, în felul lor, să-şi facă de lucru, uitând pentru o clipă de treaba ce o au. Chiar şi norii, rostuiţi spre a alina setea pământului, se mai lasă înduplecaţi de întuneric spre a-i sta mai aproape, fiind şi ei, temători de lumină. De-ar fi poate, după dorinţa lor, ar sta agăţaţi între Cer şi Pământ, spre a-şi arăta semeţia, dar trecând peste timpul ce li-i dat să fie nori, apele din ei, ascultând de sufletul ce le face să fie de viaţă dăruitoare, se fac apă curgătoare şi îşi iau avânt, aruncându-se din înălţimi, spre a fi motiv de bucurie măcar unui fir de iarbă. A venit vremea, e chiar timpul, să se renască viaţa prin viaţă născută.

luni, 14 ianuarie 2013

Chemare înspre totdeauna

Ca şi cum am fi fost cândva, nu foarte demult, în timpul când anii noştri au curs odată cu anii lumii, ne regăseşte chemarea de a ne regăsi nopţii, celei dintâi şi a celei care va fi următoare altora, şi a ne retrăi zile care îşi poartă în ele amintiri a ceea ce au fost, în timpuri care nu au loc în calendarele ce azi le ştim. Ca şi cum, undeva, mai ieri, spre cer te-ai căţărat, apoi ai zburat şi vânturi ale înălţimilor te-au împins spre departe, spre depărtări, aştept să te readucă o adiere uşoară de vânt, şi să te coboare în plutire lină, atât de lină încât în palmă să pot prinde fulgii de zăpadă ai înaltelor înalturi, care îşi vor odihni jocul zglobiu în părul tău.
Acum, dacă s-ar şti că ne este gând o dorinţă care răzbate până în înaltul visurilor nopţii şi privirii înspre crestele pierdute în albul zăpezilor, ni s-ar spune că venim din altă lume, că venim să stricăm rostul legilor oamenilor, de parcă oamenii de azi mai au legi, şi rost al legilor ce şi le-au dat pentru a nu lua seama la povestea pe care o trăiesc visând, ruptă de timpul, ce-şi spun ei, că-i real, al vieţii. Şi ne-ar arăta cu degetul la tâmplă, şi cuvinte de orice fel s-ar aduna în jurul numelor noastre, dar din marea lor necunoaştere, ar spune ceea ce nouă ni se arată a fi cunoscut. Cel mai mare adevăr nu-l spun oamenii când stau să gândească, mai degrabă e adevăr ceea ce spun la repezeală ori când un gând fugar le trece prin faţa ochilor şi nu pot să-şi înţeleagă propria mirare, miraţi fiind că, deşi nu pot cuprinde mai mult decât pot crede, cuvintele cuprind infinitatea pe care numai o credinţă înaltă o poate defini. Sunt atâţia care, neîncrezându-se în propria existenţă, greu şi peste mână le este să creadă şi să se încreadă în existenţa nemuririi şi a vieţii de-a pururi trăitoare.
M-am depărtat de mine ca să uit ceva ce acum nu ese decât o adiere a zbaterii care dă furtunilor temei şi curaj de a purcede la a înconjura întreaga lume, că între lumi se duce o luptă crâncenă de a se întemeia o nouă ordine, dând ele temei prafului care se ridică până în înaltul cerului, de fiecare dată când o idee înfricoşătoare se abate asupra celor care îşi au frica tovarăş nelipsit, de mare încredere şi puterea nedreptăţii de mare ajutor, în clipele lor de încercări. Din depărtări, coborând din înălţimi, cu dor, din Cerurile necuprinse, ţi s-a spus să fii, încă o dată, ca altădată, când erau vremuri în care credinţa era o virtute a tuturor, de viaţă nouă dătătoare, vieţii ce nu s-a lăsat coborâtă de tot pe coborâşul care, prin uneltiri sub cerul înnoptat, este chemător de umbre şi legător de paşi, cel care a fost voit, şi cu îndemn de gând răzbunător croit, spre a o curma încă de dinainte de a fi cuvânt, ştiută fiind puterea şi hotărârea cuvântului de a nu avea nici un fel de oprelişte în a se preschimba în ceea ce există, ceea ce se vede, ceea ce se simte, ceea ce se arată tuturor.
Eu, tu... noi... atât de puţin pentru toţi ceilalţi de lângă noi. Dar atât încape într-un mare adevăr care pe nimeni nu loveşte, nu dă la o parte nimic. Doar stă stavilă neputinţei de a recrea un întreg pe care îl purtăm în noi, cu noi, pentru totdeauna, dintr-o clipă în care s-a împărţit şi s-a cuibărit în fiecare, aşteptând clipele când poate să se ştie mare, întregit şi întregitor. Nu oricum, nu oricine, nu întâmplător, oricâte lupte ar da cu el însuşi, poate pe altul înălţa, înălţându-se pe sine, ca mai apoi şi alţii să se vrea pe acelaşi drum mergători. Tu simţi, nu are rost să îţi mai spun şi eu, chiar dacă nu eşti acum foarte sigură pe tine, că o chemare înspre totdeauna este semnul, pe care nu-l vor înţelege cei ce pe sine se pun înaintea celorlalţi, dat prin simplele coincidenţe ale anonimatului peste tot şi peste toate prezent. Din marele adevăr, a ceea ce tu eşti, a ceea ce eu sunt, ţi se arată a fi, printr-o omenească şi firescă faptă, dăruind spre a primi şi primind spre a dărui, că poţi şi vrei să îndrepţi ceea ce este lovit, ceea ce alţii au lovit, că poţi şi îţi doreşti să dai puterii de a fi putere spre a fi, luminând luminii calea de nepieire şi rechema la viaţă, viaţa.
Lângă mine tu, lângă tine eu, nimeni împrejuru-ne, nimeni împotrivă-ne. Aşa va fi clipa în care, spre mine se vor coborî lumini din Ceruri, ca, prin tine spre Ceruri să ne facem drum, cu îngerii alături, aflaţi în paza celor care topesc gheaţa, de gheaţă, înainte de acea clipă, ni s-ar vrea, împrejur, spre a îngheţa, celor ce topesc focul, de foc ni s-ar da, împrejur, spre a ne arde, celor ce liniştesc tunetele, de tunete ni s-ar aduce, împrejur, spre a ne face să nu auzim, celor ce lumini orbitoare sting, de lumini orbitoare ni s-ar pune, împrejur, spre a orbi, a celor ce din toate părţile ne vor înconjura spre a apăra dăruirea prin faptă şi simţiri, înălţare, bucurie, linişte şi regăsire în temeiul şi motivul vieţii. Lângă tine eu, lângă mine tu, şi aşa ne vom fi întreg de început şi de continuare înspre totdeauna, precum scrisul cărţii pe care nimic nu îl şterge, cartea care pluteşte pe ape, pe care focul arde deasupră-i, care pământului îi dă motiv de a rodi, pe care vântul o mângâie cu adieri, toate ştiind-o scrisă de dinainte de a fi toate ceea ce sunt, dintr-un singur cuvânt începută şi cu toate celelalte cuvinte, care s-au zămislit din el, scrisă, şi din îndemnul aceluiaşi întâi cuvânt, încheiată cu porunca de a rămâne totul ca însemn al veşniciei. Şi tot ca o poruncă, aceea ce ne-a fost să ne regăsească, ne-a fost dat să fim, cândva, început, acum, continuare.
Ivirea zorilor, în ziua de după noaptea fără de întuneric, doar ascunsă sub pleoapele ochilor doritori de a privi regăsirea celor ce se tot caută, ne va găsi tot pe noi, aceiaşi, cei de seara, întrucâtva preschimbaţi din cei vechi în cei noi, ce nu vor ruga munţii să le deschidă drum, de munţi li se vor pune în cale, ci, dintr-o privire, împreună munţii vor muta în locul de unde au fost aduşi, şi nici peste ape nu vor face pod, de apele de vor găsi să fie piedici, ci, cu pas voios, mână în mână, drum vor tăia drept prin apele care, din puterea gândului împreună, vor simţi îndemnul de a se da la o parte şi a usca drumul, pentru ca acel drum să fie asemenea drumului de piatră bătătorită mii şi mii de ani, pe care au trecut, dus, şi chiar întors, vieţi nenumărate, oamenii. Oricâtele fapte ale trecutului se vor aduna, se vor aduna spre a se curăţi şi a se lăsa ştiute ca cele care au fost să fie pentru că erau date să fie, contopind trecutul în trecuturi, se va fi acea zi o nouă zi de naştere împreună, început botezător cu raze blânde şi pline de seninul şi măreţia Cerurilor. Şi se vor aduna pentru ca, împreună cu abia trecutul prezent, să aibă toate motivele pentru a defini imediat viitorul prezent, temelie a ceea ce va fi, prin firească urmare, viitor şi, dincolo de el, viitorul cel de totdeauna.
Atunci când după toate câte sunt ştiute că vor fi să fie, timpul nu va mai avea pentru noi măsură ce acum o are, acum când este pus să tragă, grăbit, de noi, pentru a găsi o altă cale de a amâna spre viitoruri ceea ce este înscris pe cerul nopţii la fiecare răsărit şi apus al stelelor, şi se apropie de noi cu fiecare stea care se lasă căzută din înalturi, înspre Cerul ce-l privim, şi din el către noi. Nu ne este dat nouă să facem să treacă altfel, dar el, ştiindu-se folosit cândva, se va revolta şi, spre a se arăta drept, aşa cum e, dacă nimeni nu-i pune în spate vinovăţiile celor care, prin vorbă îngânată fac să fie simţit ca trecând în mare grabă, ori de-a dreptul uitând să treacă, pentru a fi timp al gândurilor trimise să bată la porţile din spate ale vieţilor şi doar pentru a se crede că bate, fără ca cineva să ştie dacă şi acolo va fi bătut. După întâia zi şi după întâia noapte, de după-ţi coborârea din zborul revenirii, când depărtarea se va face apropiere, şi Cerul şi Pământul vor fi noi pentru noi, şi noi fiind noi, cu totul şi cu drumul purtat de chemarea înspre totdeauna, ea însăşi, chemarea fiind dintotdeauna ţi rămânând să fie pentru totdeauna, împreunătoare, împlinitoare şi înălţătoare.

duminică, 13 ianuarie 2013

Învăluitoare văluriri

O mie de întrebări, puse toate dintr-odată, nu-şi au răspuns real niciodată. O mie de întrebări dintr-odată apar când o mie de zile s-au pierdut în zadar. Poate, acum, dintr-odată să se schimbe legi mai vechi decât lumea şi să se întâmple ceva doar întâmplător?
Venim din aceeaşi lume, de e să dăm sens ideii de lumi după distanţele şi timpul care le separă. Lumea noastră e o lume mare, de departe şi în care timpul este doar amintirea plecărilor şi venirilor. Acum suntem aici trăitori...
Aici suntem trăitori, împreună cu cei ai mai multor lumi şi greu se face găsirea celor care trebuie să se găsească spre împreunatul mers ce-i dat şi scris din începuturile începuturilor şi ştiut la fiecare început. Lumile cresc şi descresc, chiar şi-aceasta a noastră, mai că se va pierde şi doar însinguraţii o vor mai aminti-o celor ce li se face dor de a nu avea mărginiri trăirilor. Prin fapte, gesturi sau cuvinte, cei din lumea de care noi nu aveam teamă între noi de a vorbi, mulţi trec în lumile cu fapte nemăsurate şi doar de timpul lor mărginite. Câteodată, mai ajunge cineva, prăbuşindu-se, la margini, în lumea mea.
De cer e mai aproape lumea care nu îşi poate simţi marginile. Din nesfârşitul rătăcirii oriunde se poate merge, mai sus, ori chiar sus, mai jos ori chiar jos, sunt două direcţii doar. Înainte nu există, nu are înţeles, căci nu există înapoi. Şi azi e totdeauna mâine, nici măcar nu se poate şti când poate fi zis, ca şi cuvânt. Şi niciodată nu se poate şti dacă lumina soarelui este lumină sau este doar înţelesul nesomnului.
Aici, azi, totul se rezumă la întrebări, care au doar formă, nu mai au răspuns, nemaifiind răspunsul căutat, şi toţi se cred că ştiu îndeajuns, şi îşi au dreptul la absolutizări. Şi pentru toate, azi se cere o plată, se cere o plată pentru adevăr, şi chiar şi-o vorbă spusă în răspăr, doar dacă-i plătită este spusă toată. Se scriu şi cărţi cu învăţături străine, în care rău vorbit este ce a fost bun, şi, cel altfel, se vede a fi nebun, şi este îndrumat altfel să se închine. Dedesubt, de-acolo de unde îşi prind întrebările rădăcini, faptele se dospesc la căldura lascivă a minciunilor, în aşteptarea timpului, în care, poarta ce ştiut e că e doar întredeschisă, să fie închisă, fără nici măcar o amintire de a exista regretul.
Ni se face dor de noi, cei de acum, aceeaşi ca şi altădată, cei de demult, de dintotdeauna, cei de dinainte de zidirea cetăţilor în care oamenii s-au închis pentru a se feri, cum ei îşi spuneau, de alţii, şi de a-şi apăra ceea ce agoniseau, iar în agoniseala lor intrau şi oameni. Şi aşa au făcut şi legi care şi astăzi leagă oameni de oameni, care leagă oameni de prag de case, căci acele cetăţi s-au făcut pentru a se feri ei de ei înşişi, de fireştile omeneşti porniri, cele care nu îşi pun lanţuri la picioare, dar pot da aripi. Şi deşi omul dintotdeauna a vrut să zboare, crezând zborul o formă de înălţare, aripile altora le-au tăiat.
De când legile s-au pus pe capul oamenilor prin încoronare, simţirile lumii s-au încurcat unele de altele şi cei ce asta au vrut, au făcut alte legi, peste noapte, ca să se creadă că sunt din Ceruri spuse, de cei de acolo coborâţi. Le-au făcut tocmai ştiind că s-ar putea să se adune cei de-aceeaşi înălţime şi să trăiască împotrivă, altfel decât spuneau legile lor, dar să ajungă acolo unde legile spuneau, şi aşa legile ar fi căzut sub securea nemiloasă a adevărului. De frica securii, oamenii au pus mâna pe secure să taie drumul sau capul celor ce nu se supuneau legilor, tăindu-şi singuri aripile pe care şi ei le-ar fi putut avea.
Ne este dor de noi şi ne este, unul de celălalt dor, şi nu ştim, după acel înţeles pe care îl dau oamenii dorului, de cine ne e dor. Chiar şi când lucesc tăişurile securilor, chiar pe sub ele ni se strecoară, când ochii ni-s închişi, sau când privim înspre seninul înalturilor, dorinţe fireşti ce poartă în ele eternitatea lui cândva spre totdeauna. Învăluitoare văluriri se coboară spre a le trece, îmbrăţisându-le, dincolo de gândul oamenilor, făcându-le drum larg şi bătătorit spre clipa ce le va transforma în fapte nestingherite de privirile celor ce nici pe ei nu se înţeleg, dar vor despre noi să înţeleagă. Şi abia când setea se va mai domoli, împreună, sub zodia împreunării într-un tot unul, dorul se va explica pe el însuşi, fără acoperământuri şi fără a mai lăsa argumente care ar trebui de minte să fie, mereu, cautate.
Acestei lumi, din alte lumi venind, lumi pe care doar trăirile ni le arată cunoscute, suntem trăitori. Suntem altfel trăitori şi mulţi văd că ne sunt înţelesurile altfel. Dar şi aşa, teama că ei pot pierde ceea ce li se cuvine este mai mare decât teama de a primi ceea ce fac să le fie cândva răsplată pentru securea pe care, chiar de n-o ridică, mereu o arată. O arată, găsindu-şi puterea în gloata din care n-ar pleca niciodată şi în gândurile despre ei, ce şi le ţin mereu aproape, fiindu-le crez, dincolo de speranţa de a fi ceea ce-şi spun că sunt. Dar totdeauna şi-l găsesc mai jos de orizont.
Flag Counter