Nu ştiu ce ar trebui să cred că este mai important a fi ştiut, ce a ajuns mai important a fi ştiut... începutul sfârşitului sau sfârşitul începutului?
Din ce în ce, mai mult, mi se duce gândul departe, departe, într-o lume în care faptele, nicidecum bune, sunt deja coşmarul viselor multora. Departe spun deşi nu asta simt, deşi nici timp nu va mai trece mult. Dar dacă cineva ar sta să numere faptele şi ar face din numărătoare un cadran al unui ceas care îşi mişcă secundarul la fiecare faptă, viaţa oamenilor de acum trece într-o zi cât ar fi să treacă într-o lună. Focurile pe care trebuie să le aprindă toţi solii Cerurilor, pentru a arde şi purifica aerul sau apele de care nu se pot feri sufletele, nu se mai sting, chiar ajung să se vadă din cealaltă parte a Pământului. Nu mai are nimeni timp de odihnă, ochii sunt mereu arşi de lumina focurilor care ard sumedenia de blesteme ale faptelor şi grozăviile ce ies din gura oamenilor ce, temându-se de urmarea propriilor fapte, caută să îi facă pe alţii să cradă că ei stau pe cruce, nemişcaţi, sfinţi, şi nevinovaţii aruncă în ei cu pietre.
Focurile ard, se ard între ele, altarele nu mai pot să fie încăpătoare, se încropesc altare peste tot. Rugăciunile celor mai răi, celor mai înhămaţi la carul plin de hoit al adevărului şi dreptăţii asurzesc chiar şi pe heruvimi, şi-i obosesc pe serafimii care, cu aripile slavei au tot încercat să-i ajute, să nu li se audă toate netrebuincioasele rugăminţi împinse dincolo de puterea de cuprindere a Pământului. Ruga celor care încă mai ştiu că a trăi înseamnă a fi alături de ceilalţi, care şi ei vor şi trebuie să trăiască azi nu se mai aude. Şi nu se mai aude şi de larma celorlalţi, şi de puţinătatea celor care o mai poartă în ei fără dorinţa de a fi văzută şi ştiută, dar şi de sclipiri de lumini şi cântece de sirenă a preamultor mincinoşi care caută slava de sine şi cuvintele mieroase. Altarele stau mereu aprinse precum în timpurile decăderii şi pieirii altora care spre a-şi crede lor înşişi că nu vor pieri, pe alţii îi dădeau jertfă unora care nu moarte şi alungare dintre trăitori voiau, ci mai degrabă viaţă împreună spre înfruntarea celor care pe toţi îi voiau pieriţi.
În Ceruri e zbaterea din urmă, lupta cea din urmă a argumentelor. Lupta pentru argumentele formei şi nu a căilor, căile sunt deja de mult alese, alese nu de cei care veghează viaţa ci de cei care ar trebui să trăiască viaţa. Iar aici, unde atâţia aşteaptă semne, începe să se mişte... Cei îmbuibaţi, dar temători, se întorc la năravuri fără teamă, cei fără teamă flutură steaguri de luptă contra celor care au îndrăznit să le spună că orice început îşi are un sfârşit, că, între ziduri şi zidiri, veşnicia e tot atât de mare cât dă căldură lemnul care a stat în apă spre a fi păstrat, ascuns de cei cărora le-ar fi fost de trebuinţă în iernile geroase.
Semnele pe Cer nu se vor arăta dinainte, iar cele care se vor arăta vor fi înşelătoare, cei mai mulţi le vor privi ca pentru desfătare. Şi chiar când se vor porni armatele în luptă, spre Ceruri degeaba vor fi ridicate privirile care nu ştiu să vadă decât ceea ce ating şi să constate doar urmările care lasă urme. Căci înspre Cerurile din ei oamenii nu ştiu să privească şi nu ştiu pe sine să se citească, voind să se ştie ca ceea ce cred că sunt, necunoscându-se. Semnele din ei şi le ignoră şi caută leacuri pe la cei care cred ei că le pot avea şi, mai mult decât a se adormi nu pot avea. Şi în căutarea lor pierd şi se pierd, prin necredinţă şi închinare la cei care doar vor să le facă somnul plin de poveşti, furându-le visările.
Război este deja, unii deja sunt morţi. Nu-i văd oamenii, căci n-au murit încă trupurile lor. Nu-i ştiu oamenii morţi pentru că încă le aud cuvintele care sunt ori prea înveninate ori prea pline de iubirea pe care nu au avut-o, nu au ştiut-o, nu au cunoscut-o. Sunt cei care vorbesc dar nu au fapte prin care să arate că le au una cu gândul şi cu vorba. Morţii şi adormiţi sunt, şi sunt mulţi. Vorbeşte trupul care retipăreşte, reîntipăreşte cele ce au fost auzite ori citite pe la alţii, faptele, toate de le-ar fi ştiute, aceleaşi, de dintotdeauna, ar arăta, fără urme de îndoială, moartea în care se târăsc până la suflarea cea din urmă. Din Cer vor fi loviţi, spre Ceruri nu vor mai urca. Cei mai curajoşi nu vor mai aştepta clipa în care secera vântului şi coasa soarelui îi va pune la un loc cu firele de iarbă şi frunzele rătăcite de coroanele umbroase în care s-au ascuns cândva, temători de lumina din ei!
În altare se ard focuri. Lumânările se topesc de atâta căldură şi de-atâta dezmăţ al faptelor care se lovesc unele de altele. Lumânările se sinucid, se aruncă în focul altarelor, pentru a nu mai fi iluzii pentru cei care Luminii i-au dorit şi i-au făcut moarte, dar ultimului drum şi-o doresc a-i călăuzi. Şi ard, ard, focuri în altare şi ard altare în foc!