miercuri, 19 februarie 2014

Vorbe înspre îndreptarea lumii [33]

*Nu-mi lăsaţi timp liber! Îl expandez şi nu îmbătrânesc. Şi atunci sunt eu vinovat că vă comparaţi cu mine şi vă simţiţi bătrâni?

*Nu e deloc greu să sincronizezi o cădere cu altă cădere.

luni, 17 februarie 2014

Vorbe înspre îndreptarea lumii [32]

*Cei care ţin post pentru că ştiu că aşa e bine, pot să ţină post şi la bani?

*Închisorile au fost şi sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile.

*Să mori e uşor! Dar dacă ar fi să te renaşti tu, cum crezi că ar fi?

*Se vinde loc de casă, loc de veci, loc în sală etc, dar loc de muncă vinde cineva?

*Câţi oameni pot înţelege altceva în afară de stânga-dreapta şi înainte-înapoi? Câţi mai au şi înţeles pentru sus-jos? Dar dincolo de acestea trei?

*Căutând adevărul mai uşor descoperi minciuna.

duminică, 16 februarie 2014

Din întâmplarea continuării

Ca să ştie de ce a fost să fie ceva, cumva, doar marile idei dacă se iau, nu e niciodată îndeajuns, trebuie totdeauna căutat, de dorinţe şi motive, de fapte şi năzuinţe, trecutul de dinainte de acel început, gândurile de cu puţin mai înainte de primul pas, de primul cuvânt, ca mai apoi să urmeze paşii mici care au urmat acelui pas uriaş, până la cel de-al doilea pas, cel care fiind corolarul paşilor mici, a dat o direcţie definitivă drumului către pasul definitoriu, la fel de mare precum cel dintâi. Şi, ca să se facă şi mai mare înţelesul, toţi paşii definiţi de fapte şi vorbe, cu toate realităţile ce le-au fost prezent, prezentul care vine, încet-încet, din viitor spre a se şti trecut, trebuie luat în seamă... Şi chiar şi aşa, un sfert din tot rămâne sub stăpânirea întâmplării, coincidenţelor şi anonimatelor pe care Pura Conştiinţă a noastră, cea care doar de Dumnezeu ascultă, nouă fiindu-ne, nu rareori, cu totul şi cu totul împotrivă, îl foloseşte pentru a ne arăta cât am greşit şi cât putem greşi, cât de mare ne poate fi greşeala neacceptării ideii că suntem oameni şi nu maşinării care trebăluiesc pentru a arăta că există.
Din cele două lumi mari, cuprinzătoare a două lumi mai mici, am venit şi noi doi, unul către celălalt. Tu, din lumea ta reală, materială, dar plină de întâmplări ciudate, cu neputinţa lor de a fi, ca şi lumea, reală, eu, din lumea mea ciudată, dar plină de înţelesul tuturor întâmplărilor ce devin, astfel, prin însăşi forma lor, reale; tu din lumea în care toate au un preţ şi o valoare, eu din lumea în care toate sunt de nepreţuit, având valoare prin chiar existenţa şi întâmplătoarea lor apariţie în universul existenţei fiecăruia; tu din lumea în care chiar şi singurătatea este, mai nou, o virtute, eu din lumea în care ea este mai degrabă o absurditate, nicidecum o acceptare a curajului şi puterii de a fi om.
Drum spre viaţă, drum prin viaţă ne căutam, mai mult sau mai puţin ştiutori ai rostului faptelor de dinainte de clipa căutării, privitori, într-un alt fel, până atunci ai lumeştilor obişnuinţe şi ţeluri. Din motivele întâmplărilor ai venit fără oprelişti în a-mi spune, cu mai multe, de multe ori, ori mai puţine, uneori, detalii, despre un trecut cu bune şi rele, despre înţelesurile de cândva, altfel sau la fel cu ale prezentului. Ai venit povestind, cu un curaj ce doar cunoaşterii profunde şi vechi, dintre noi, i se putea alătura care, în forma de acum a lumii, apă la moară ar fi dat judecăţilor de tot felul. Curajul tău m-a lăsat mut în a povesti şi eu mai mult despre trecut, cu sau fără detalii. Curajul tău m-a lăsat fără hotărârile zilelor de mai înainte, făcându-mă chiar să uit că şi trecutul meu, judecat şi despicat în patru şi în patruzeci şi patru până atunci, de fiecare dată când, în toate cele pe care nu le-am uitat le-am povestit, e, la un loc luat, altfel ca timp şi motive doar, la fel de încărcat şi bun de folosit împotrivă-mi, de cei care vor să-mi pună piedici sau bariere. Ne-au rămas nepovestite doar pentru faptul că era timpul poveştii tale, era timpul uşurării tale, cu toate motivele pentru care drumului tău ţi-am fost dat, să-şi fiu alături, începutului şi continuării, era timpul înţelegerii, de către tine, a iertării ce ţi se poate da, fără împilarea prezentului prin dovezile trecutului.
Eu nepregătit eram pentru a trăi alte întâmplări decât acele câteva fulgerări ce marcau o monotonie în care timpul se ascundea printre filele calendarelor ce nu-şi găseau rostul de a mai fi văzute, oarecum ştiute... Tu nu voiai să te gândeşti la o răstălmăcire a viselor într-un prezent de care te îngrijorai, văzându-l ticsit de trecerea fără folos şi prea plin de oameni şi poveşti care se frângeau unele pe altele în judecata prejudecăţilor din care erau ivite. Tu priveai către un prag al devenirii, fără să-ţi poţi uita trecutul care te îmbrâncea spre înapoi, eu rugam Cerurile, spre a-mi lăsa grabă paşilor înspre pragul cel mare al întoarcerii acasă, acolo de unde să-mi pot privi trupul rămas lumii ca dovadă a celor ce le-am lăsat ei, într-o existenţă în care s-a împleti a învăţa cu a şti, şi amândouă cu a cunoaşte necunoaşterea care, la-nceput, mi-a fost dată, în nici un fel fardată cu poleieli trecătoare. Şi, chiar aşa fiind, totuşi ne-am bătut drumuri unul către celălalt, lăsându-mi-te dată mie şi dându-mi-te, printr-o înfrângere a gândului în războiul cu puterea speranţei de a te transforma, la-nceput printr-o vag conturată cedare, apoi îndoială şi chiar împotrivire, date de ceaţa lăsată de întunericul abisuri-lor ce le-ai coborât şi urcat, obiceiurilor şi minţii, ca să urmeze, pornită ca şi viforul necruţător, înţelegerea prin retălmăcirea ideilor despre feţele oamenilor, prin despicarea în şase a firului realităţilor noastre. Şi totuşi, chiar aşa fiind amândoi, ne-am mers drumuri unul către celălalt, avându-te şi primindu-te, cu o neînţeleasă dorinţă de sfârşit a aşteptării, de înălţare împreună, prin iertarea a tot ştiu-telor spuse sau nespuse, aşa cum era de demult scrisă şi dată porunca de a fi amândoi, în clipele ce vor fi, sau doar se vor arăta, grele sau uşoare, pentru noi sau pentru alţii, pentru cei ce-au fost, pentru cei ce sunt şi pentru cei ce vor fi, mai apoi, chiar prin noi.
Nu avem cum să ştim acum, tot adevărul despre motivul începuturilor noastre... Trăim însă continuarea care deja se întâmplă...

sâmbătă, 15 februarie 2014

Fragment de scrisoare [2]

Ca să te poţi şti, ca să te poţi simţi bogat în răspunsuri la tot ceea ce înseamnă viaţa şi problemele ei, nu poţi să vrei să nu îţi ai şi bogăţia de întrebări pe care ţi le-ai pus şi ţi le pui, şi încă ţi le vei pune, chiar dacă ele sunt grele precum pietrele de moară legate de picioare. Doar răspunsuri, răspunsuri adevărate, răspunsuri curate, nu poţi avea, fiindcă acele răspunsuri n-ai şti căror întrebări le faţă, fiind ale altora, ale acelora care şi-au ţinut întrebările aproape, pentru a putea totdeauna avea şi da răspunsul potrivit. Răspunsurile vin doar dacă îţi vei avea întrebări şi niciodată nu vin doar dacă probleme vei avea, oricâte probleme ai avea. Fiecare îşi are problemele sale, deloc la fel cu ale altuia, cu toate circumstanţele altele, cu înţelegerile altele şi, în aceeaşi măsură, întrebările şi răspunsurile altele sunt. Sfaturi dau doar cei care sunt săraci în întrebări, cei bogaţi şi în răspunsuri şi în întrebări doar idei dau, doar calea de a găsi răspunsuri o arată, fără a avea pretenţia de a fi, de la început, totul clar.
Despre omul care nu este de încredere, la fel şi despre cel fără de cuvânt, uşor te poţi feri, ştiindu-l şi aflându-l repede, de vrei cu adevărat a nu i te lăsa să-i stai alături. E uşor de recunoscut nu căutând dacă a fost ori nu a fost de încredere, dacă s-a ţinut ori nu s-a ţinut de cuvânt, când cu alţii a avut de-a face, ci după faptul că atunci când el trebuie să aibă încredere în alţii, când trebuie să creadă în cuvântul şi promisiunea altora, tot întreabă şi tot verifică, pentru a se încredinţa că totul este aşa cum s-a spus. Merge mână în mână neîncrederea şi lipsa de cuvânt, pentru că neîncrederea mereu trage de mânecă respectul cuvenit cuvântului dat iar, la rândul lui, nerespectul pentru propriul cuvânt pune beţe în roate încrederii.
Aşa va fi cu cel care este prea mic, oriunde ar fi ajuns, la un moment dat, căţărat... O spusă a cuiva, de a face sau a nu face ceva, nu-i este îndeajuns pentru a-l convinge că despre ceea ce va urma şi, pe diverse căi, mai direct, mai indirect, ba cu intenţie, ba cum ar fi întâmplător, despre cele ce i s-au spus va aduce vorba, crezând în schimbarea la care el se dedă mereu şi mereu. Nefiind în stare să meargă până la capăt cu ceea ce spune că face, nu va fi niciodată în stare să creadă că alţii sunt altfel, că fac altfel, că au puterea şi curajul de a sta în bătaia vântului, în arşiţa dogoritoare a soarelui, ori în viscolul cel năpraznic, bine proptiţi în dorinţa de a rămâne, ori de a fi, ori de a deveni, adevăraţi oameni.
Acela care astfel e, e bine de ocolit, e bine de a fi lăsat deoparte, de a nu fi niciodată făcut părtaş al drumului spre mai departe. Mic fiind, nimicnicia şi-o va folosi ca armă potrivnică oricui, dar mai ales dreptăţii, adevărului şi drumului drept. Va da sfaturi şi va încuraja o aventură într-un necunoscut pe care, prin conjuncturile prezentului ştie că îl controlează, însă va fi gata, dacă nu-i ies propriile calcule, aşa cum le doreşte, să lovească, să mintă, să discrediteze, să amăgească, să mintă cu desăvârşire, crezând că minciuna va prinde, că va fi crezută ca adevăr care-i poate aduce foloase şi laude.
Şi nu e de mirare că unul şi acelaşi neîncrezător şi nerespectător al propriului cuvânt va fi şi cel care cu mult mai multe, asemenea calităţi este înzestrat. Va fi întru totul imoral, pentru că moralitatea are de-a face cu încrederea, neîncrederea fiind apanajul imoralităţii, se va arăta victimă a propriilor stări sociale, pentru că pe baza cuvântului s-a întemeiat starea, iar decăderea era inerentă, confuzia fiind cea generatoare de lipsă de respect, pentru alţii sau de sine, va ridica statuie singurătăţii, singurătatea altora fiindu-le prielnică prin vulnerabilităţile pe care le deschide şi le lasă deschise. Şi nici o credinţă acela nu va avea, oricât şi-ar declara credinţa, ori credinţe şi-ar declara, fiindcă în devălmăşia ideilor pierdute mereu, pentru altele pe care momentul le face a fi de mai mare preţ, credinţa va fi ceva desuet. Va fi criminalul care la locul crimei revine, criminal al sufletului pe drept fiind, va fi mereu hoţul care strigă “săriţi, hoţii”, pe drept putând fi considerat hoţ, furând, de câte ori poate, un avantaj, o trăire, o folosire a cuiva, mereu fiind cerşetorul de lux care, deşi nu-i lipseşte cu adevărat nimic, mereu se va plânge de lipsa a ceea ce îşi doreşte de la alţii.
Uşor pot să ajungă lângă oameni şi greu e să fie îndepărtaţi. Cu vorbe pline de meşteşuguri şi cu promisiuni pentru orice, drum îşi fac, precum şarpele către sânul la care încălzească. Caută şi găsesc soluţii pentru orice greutate şi orice problemăi, la început, şi nu e deloc uşor ca cineva, mai ales cel puţin cunoscător al tainelor lumii, să se dumirească repede, să nu îl lase repede la sân să se cuibărească, chiar voindu-l astfel pentru a-şi plăti ajutorul care i s-a dat. Şi astfel ajunge, uşor, şi chiar de la început muşcă, dar dărnicia în răsplată a celui muşcat îl face întru totul iertător şi, s-ar putea spune, înţelegător al unui firesc nefiresc. Şi muşcă, şi tot muşcă, pleacă şi se întoarce, caută un alt sân dar la nici unul nu este capabil să renunţe, şi chiar dacă spune că renunţă, chiar dacă i se spune să nu mai revină, chiar dacă este alungat, caută mereu o cale să revină şi să-şi ia o continuă şi nemeritată răsplată. Revine şi tot revine, ca să zădărnicească orice faptă, a celui care s-a lăsat muşcat, de a scăpa de rănile pe care muşcăturile sale le-au făcut şi le-au împiedicat să se vindece, de a nu reveni în starea în care era când i-a fost dat să-l întâlnească, de a nu pierde ceea ce, între timp, a câştigat.
De este dat cuiva să fi avut de-a face cu un asemenea om, aşa cum se crede el a fi, ba chiar supra-om de multe ori avându-se pe sine, ca să se poată scăpa de veninul muşcăturii sale, orice cale trebuie să-i închidă, acestuia nimic să nu-i mai spună despre orişicare problemă ce-ar avea-o, ci doar despre cele ce-i sunt, în viaţă, fireşti, după firescul omenesc. Se va convinge aşa de ura pe care acesta o poartă omului pe care nu-l mai poate sărăci de cele ce şi le doreşte pentru sine, se va convinge că bunătatea şi poate chiar şi un fel de iubire, un surogat de iubire, arătate cândva, n-aveau de-a face decât cu dorinţa acestuia de a avea unde se încălzi şi ce muşca.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [31]

*Actorii pe scenă joacă un rol. Când confundă viaţa cu scena, rolul se joacă de-a viaţa cu ei!

*Artiştii adevăraţi cântă pe scenă şi nu stau neapărat în picioare. Ceilalţi se mulţumesc şi cu un podium. Dar ei stau în picioare să-şi dea impresia că sunt pe scenă!

*Atâţia au început să se creadă asemeni lui Iisus. Eu cred că îmi e de-ajuns să mă creez ca model după spusele sale. Geometria divină nu ştie de congruenţă sau asemănare!

*Ca să pot trăi încă o jumătate de viaţă, am aşteptat prima ei jumătate!

*Banii au un gradient termic atât de mare încât produc o mişcare browniană şi celor îngheţaţi. Doar gheţarii autentici au gheaţa transparentă! Ea nu ascunde nimic!

*Cât am fost dominat de temeri, n-am putut să-mi ridic ochii din Pământ. Dar atunci nici pe unde calc nu ştiam, vedeam doar pe ceea ce calc. A fost bine măcar atât, căci nu am călcat pe cadavre!
Flag Counter