joi, 31 octombrie 2013

Noi, cei ce am fost cândva

Iarăşi, acum de dorinţa ta stârnit, visul nopţii, căutător oricum fiind, de departe, din necunoaşterea noastră, peste lumi şi peste vieţi trecând, ne regăseşte şi nu se lasă convins să uite, şi nici să tacă. Şi fiindu-şi lui, în primul rând, curios, ştiut îşi vrea tot ce a fost cândva. Cândva, când Cerurile la fel erau, dar nici Cerul, nici Pământul nu erau ca acum, când lumea era mai mică şi putea să-şi ştie mai degrabă motivul pentru care fiecare era trăitor întru totul al vieţii, fără a-şi schimonosi privirea, de ciudă, când se însera şi lumina stelelor le odihnea paşii pentru ca să poată trece, pe nesimţite, într-o altă zi, când mai multe decât acum erau cunoscute, însă ştiute erau puţine, când noi, ca şi acum, eu fiind eu şi tu fiind tu, privitori fără teamă, în ochi, desluşind tainele nopţii, ne eram. Şi trăiam, de multe ori doar noi, bucuria de a şti cât de înalt e înaltul din care stelele pot să cadă, asemenea luceferilor, cei care, pentru a se arăta strălucitori asemenea Soarelui, s-au prea apropiat de oameni şi, nemaiputându-se înălţa, de dedesubturile întunericului au fost ademeniţi.
Rostul de-acum al întâmplării de a ne aduce într-un prezent pe care să nu-l mai aibă decât nevoitorii într-ale înţelesului, ştiut, e mai vechi decât chiar neamurile Pământului, la fel de adevărat, în necesitatea de a fi decât orice adevăr care dă sens vieţii celor ce o ştiu trăi, nu doar duce, ca pe o cruce, ori o necinste, dinspre naştere spre moarte. Ne aştepta de când venirea, în aceleaşi vremuri, ne-o căutam, ne aştepta fără să lase aşteptarea văzută ori să ne-o pună nouă în spate, chiar şi când, amintindu-ne că trebuia să nu lăsam nesfârşit ceea ce nu se putuse, aşa cum ne eram de două ori, în două lumi, făgăduiţi, ne-a ştiut lăsându-l de-o parte, seduşi de înălţimile spre care şi-acum, ca şi altă dată, le-am căutat a ni le şti casă pentru totdeauna. Până acum, şi chiar şi acum, doar noi eram neştiutori ai marelui adevăr: omului nu ceea ce vrea i se dă, când, cerând, răul şi-l ţine aproape. Prin rostul întâmplării calea ţi s-a dat, prin rostul întâmplării, drumul mi s-a arătat.
Iubirea nu cade la picioarele omului pentru a-l ruga să se lase de dumnezeieştile ei daruri îmbogăţit. Şi, când prin destin e dată, la nimeni nu se dă luată.Rămân oamenii datori ei, ea niciodată oamenilor. Viaţa, viaţa ta, la fel şi viaţa mea, datoare fiindu-i, fiecare în parte, datori fiindu-ne, din acel cândva al faptelor care acum doar prin poveştile ce copiilor, înainte de a-i fura somnul, se mai lasă în vorbe spuse. Rost şi-a avut şi atunci, rost îşi are şi acum, tocmai ea fiind cea care a rânduit timpul, cu toată marea lui pierdere din această viaţă, şi nu i-a mai lăsat nici o portiţă de scăpare, nu i-a mai lăsat nici o speranţă, de i-ar mai fi gândul la trecerea fără motiv şi fără folos. Ne stau nou înşine dovadă încercările şi căutările, greşelile şi absurdul în care ne-am consumat, singurătăţile cărora le-am încercat să le găsim ca singurele în stare să ne salveze şi să ne vindece, pe când ne forţam salvarea de la înecul în mlaştinile care, nesimţit la început, dar tot mai greu simţite mai apoi, ne trăgeau în adâncurile înfierbântate de tăciunii focurilor ce le-am aprins de dragul de a nu fi doar privitori la focul altora.
Ne-ar fi fost uşor, de-ar fi fost ca, având ştiut drumul pe care-l avem de făcut, de la-nceput să-l fi bătut, pas lângă pas, dar scris fiind să-l facem tot aşa, ni s-au lăsat drepturile pe care cei ce privesc tot timpul în sus le au, ca să nu ne îndoim că oamenii nu-s vinovaţi totdeauna, dar că vinovaţi totdeauna sunt când li se dă şi nu primesc, ori nu li se dă şi fură. Pe-atunci, ne-am urmat unul altuia paşii, pe-atunci, unul altuiam ne-am rostit vorbele şi ne-am încredinţat gân-durile. Pe-atunci, când binele părea să se împiedice de câte-o scornire, ne eram pavăză şi scut, ca să ne purtăm, până-n clipa făgăduită a ne fi trecere, lumina deasupra casei şi, tot până atunci, ca şi după aceea, celor fugăriţi de întunecatele umbre ale necunoscutului, să le redăm puterea de a se întări, de a se lumina şi a se reîntoarce în ei înşişi, ca trup şi suflet trăind împreună. Şi oricând mi-era greu, oricând mi se rătăceau trăirile, când gândurile mi se pierdeau pe drumurile firescului vieţii, ţie lăsându-mă, reveneam spre a continua, drumul pe care, seară de seară, ni-l dăruiam, redăruindu-ne bucuria şi speranţa, prin noi, cei ce eram, voind să fim.
Azi, când vremea aducerii aminte a venit, ni s-au arătat, cumva invers, tu revenind, eu întorcându-mă, călători dinspre ceea ce fiecare am fost, înspre ceea ce e dat să fim, aşa cum în finalul acelui timp, când săgeţile otrăvite, aruncate din umbra nopţii, înspre visul ce şi el ne era, căutător al zărilor senine, au oprit ceasurile, şi-au cerut calendarelor să ştergă acea zi, spre a nu fi de nimeni, niciodată, amintită, să ne fim continuare, ca răspuns al întrebărilor de demult şi căutărilor din prezentul ce l-am trăit, până să dăm dreptul întâmplării să-şi intre în drepturile ce şi le are prin tot ceea o defineşte. Din aşteptarea mea ai apărut şi azi eşti, realitatea care s-a născut ca răspuns potrivnic dorinţei mele de a pleca, nefiind timpul plecării, fiind timpul de a face ceea ce a rămas nefăcut şi a continua ceea ce, cu totul a fost uitat, printr-o cuprindere într-un banal cândva.

duminică, 27 octombrie 2013

Aparenţe doar, acest acum

Mult a fost, puţin a rămas, s-a trecut trecutul, s-a arătat viitorul, între ele fiind, azi, aici, acum, timpul prezentului. S-au însenintat orizonturile înfumurate, şi soarele, faţă de altă dată nou, a risipit, fără să aştepte să i se spună, ori să i se ceară, nori de cenuşă. Era cenuşa arsurilor şi a trăirilor arse, acele vechi trăiri ce aprinseseră foc de paie strălucitor, care doar amintirii s-a păstrat ca foc, un foc ce, fără zăbavă, vremelnic şi fără folos ştiindu-se, în paie ude s-a ascuns, pentru a se putea stinge, neştiut şi nevăzut, când focul cel veşnic, luminător şi de folos traiului şi trăirii, printr-o străfulgerare din Cerurile înaltului venită, se va şti aprins, vestit de ploaia de stele căzute în străfundul adâncului.
Prin mine însumi, am spus, din pornirea cea dintâi a tuturor înţelesurilor care urmau să vină, şi prin mine însumi spun azi, ştiind cu toate amănuntele şi ceea ce va fi, şi ceea ce, ca întâmplări ară-tându-se a fi, sunt cele mai pline de înţeles amănunte ale urgiei legării de pragul caselor străine şi de-al porţilor ce doar înspre înăun-tru se vor deschise, stâlp. Ca rafale, care smulg valurile din rădăcina apelor, vin cele ce se pun în calea avântului pe care ţi-l vrei readus drumului tău, pentru a nu se face ceea ce este de făcut. Prin mine însumi ţie dându-mă, în mine se loveşte cu zel... Prin mine însumi fiindu-ţi scut, printre lacrimi se trimit săgeţile care să te facă, încă odată, să-ţi ai închişi ochii, crezând în dorinţele absurdului şi în absurdul dorinţelor clipei.
Din gânduri s-au împletit parâme, din obiceiuri s-au turnat ancore, din fapte s-au croit lanţuri. Ca să nu se vadă, ca să nu se ştie, sub răstălmăcite adevăruri au fost ascunse lanţurile, sub ziduri de mucava s-au pitit ancorele ce, în miez de noapte, s-au aruncat în vadul repezilor ape, iar parâmele, puse de-a curmezişul, s-au pecetluit pe noduri cu neînţelegerea rostului vorbelor şi al legămintelor dorinţelor împinse de la spate de cei care, neputincioşi în a se împlini ori făptui, doritori de a se şti măcar privitori a ceea ce se poate, dacă se poate, ori a ceea ce nu se poate, de nu s-ar fi putut, au vrut a fi. S-au ţesut cu iţe întoarse pe dos pânze de păianjen ademenitor şi cu fir împletit s-au urzit aşternuturi pentru desfătarea odihnei lumeşti, ca să se acopere ţărâna urmei şi pământul de deasupra celor în veşnică odihnă, ca nicăieri să nu se poată pleca fără gând de întoarcere spre făgăduita, prin vorbe viaţă nezdruncinată. În altare nevăzute de ochii lumii, ursitorile s-au întors prin pomenirea numelui scris pe pragul casei şi pe stâlpul porţii, ca să fie fără spor şi fără rod pântecul, de vei paşii se depărtare, şi să îţi fie mereu înapoi, în vise arătat, drumul, împotriva firii, a rostului şi destinului, de care s-au temut şi se tem, văzându-l de străjerii Cerurilor apărat cu străşnicie.
Prin mine însumi... fiindcă piatra doar în piatră lovind, puterea îşi pierde şi chiar se crapă... Pietrelor, nu zidul în care s-a tot lovit, când cu putere tot mai mare se aruncă, poate să ţină piept, nici garduri de lemn, nici acoperitori de fier care să se mute, repede, dintr-un loc în altul, nici proptele care să-l oprească a se cutremura când pietrele ca un uragan asupra-i vin. Doar stâncă din munte adusă, din loc necunoscut, din înalţimile care au stat sub cerul senin cu soare dogoritor, din înălţimile unde a stat în gerurile ce crapă pietrele, fără să se crape, din înălţimile a căror goliciune, însingurând-o, i-a lăsat privirile către lume deschise, înaintea zidului pusă, când e să fie scut, în spatele lui când e să-l sprijine, pietrelor lustruite, luate de pe malurile apelor îngrădite de malurile ce adesea le-au acoperit cu firescul noroi, poate să le stea împotrivă şi să le dezveţe de obiceiul de a lovi la grămadă şi a se lăuda ca fiind singure învingătoare, căzute chiar în ţărâna ce degrabă le pierde. Şi doar la adăpostul stâncii zidului îi pot fi rănile loviturilor închise... Prin mine simt, resimt şi presimt loviturile, care sunt ori pietre, ori săgeţi, ori vorbe cu vicleşug de pace ticluite, când apa care să spele e lăsată în jurul zidului să curgă, ori când focul, fumegând, arată că s-a făcut vremea arderilor de tot ale nesortitelor urme ce s-au lăsat pe urme călcate cu neobrăzarea întunericului care crede că poate să îşi arate faţă luminoasă stând în spatele unei făclii ce a fost aprinsă ca să se arate că nemurirea, dată fiind, poate doar fi furată.
M-am coborât ca mâna-mi să o vezi ţie dată, pentru urcarea de tine dorită, te-ai coborât prinzându-mi mâna, prevăzând înălţimea la care, ajungând, nici umbra, nici întunericul, nici frigul, mi se vor mai avânta înspre tine, neavând puterea de a trece prin apele limpezite de focul prin care-ţi va fi trecerea, acel foc ce arde azi, în acest acum care este doar o aparenţă, de efemeritatea căreia mie îmi este dat să ştiu, de perenitatea căreia îţi este teamă, însă, nici sub această teamă, nu-i poţi da întreaga încredere. Înaltul timpului tău viitor, cu mâna întinsă spre tine îl caut, ca în acel mâine, care vine spre azi, pentru a-i lua locul acestui acum, în care sunt amestecate întrebările, frământările, necunoaşterile, neştiinţele şi nepriceperile trecutului, faptele, răspunsurile, rătăcirile, neîncrederile şi aminţările prezentului, căutările, aşteptările, urmările şi împlinirile viitorului. Ca să-mi fie cunoscute motivele şi cauzele, vinovăţiile şi nevinovăţiile, greşelile şi intenţiile, privite din acest acum aparent, în felul în care se spune că e coborârea, pentru ca, prin mine, să înţeleg ceea ce nu este ştiut, să ştiu ceea ce nu-i spus, să cunosc ceea ce a rămas, cu voie sau fără de voie, uitat, să văd dincolo de ziduri şi porţi, dincolo de părerile şi întocmai rostitele cuvinte, în tine fiind, din toată-ţi povestea să iau boabele de grâu, năpădite de neghină şi tăciune, ca mai apoi prin rodul puţinelor vânturate şi întregi boabe, în tine încolţind şi rodind, să se plămădească curatul aluat al vadului luminos pe care pâraiele cristaline ale vremurilor vor fi motiv de bucurie celor mulţi şi motiv de fericire celor puţini, foarte puţini, care aproape vor fi şi care aproape vor rămâne.
Ar mai fi rămas, dacă erau doar faptele vinovate, să se ardă nişte vreascuri de amintire, să se trăiască nişte regrete ale trăirilor şi gândurilor clipelor mai mult făcute decât înţelese. Dar tocmai pentru că nu doar acestea erau cele ce tulbură liniştea somnului şi fură puterea hotărârii de a face, pentru că nu doar cele ce s-au arătat şi s-au lăsat ştiute, cele pe care, mai mult decât ar trebui, ţi le porţi pe umeri ca pe o a doua cruce, te-ai coborât să-mi întinzi mâna pentru a urca eu, ştiind că aşa, urcând împreună, nevăzutele se vor face văzute, cele legate se vor dezlega, cele scrise se vor şterge, cele făcute pierdute vor fi regăsite, şi cei ce-au furat se vor da de gol, şi cei ce-au privit urât se vor urâţi, însemnându-se cu semnul urâţeniei, cei ce şi-au vrut bogăţii prin pierderea şi sărăcirea altora, nemaiputând să ia, vor pierde şi vor sărăci, cei ce-au luat, nedând, se vor schimba la faţă, vicleşugul cuvintelor nu va avea pe unde scoate cămaşa şi prea-grăbiţii doritori nu vor mai avea trecere, coborându-se şi dorindu-şi doar iertarea. Tu coborându-te, ţi-ai redat dreptul de a te ierta şi de a-ţi regăsi adevărata putere de a vindeca celor de alţii făcuţi să fie bolnavi, cu totul sau pe aproape cu totul nevinovaţi, acea comoară pe care prădătoare iscusite ţi-au ştiut-o şi luat-o prin trimişii lor, cei cărora credeai că, dăruindu-le gânduri şi trăiri, ajutându-i şi încercând a-i ferici, pentru ei mai şi furau şi pentru acea prădătoare şi pentru acele altele dornice de pradă făceau lucrare de pierzare de suflet, cu mult mai mult să se piardă decât ei îşi aveau deja vândut ori pierdut.
Am coborât fiecare în felul nostru, la vremea cea mai potrivită, ca să urmeze urcarea cea voită şi cea dată să fie, cea pe care doar mintea noastră nu o pricepe, doar mintea noastră nu vrea să o ia, ca ştiută fiind de ceea nici noi, nici alţii, de-ar căuta să vadă, n-ar avea cum să vadă, însă ne e îndrumător tainic. Dându-ne mâna am urcat atât cât se putea urca într-un început care nu-şi lăsase prevestite semne şi nu avea nimic altfel. Împreunându-ne puterea am urcat, ca să desluşim începuturile. Apoi, când se vedea, mai puţin pe Pământ, mai mult în Lumile nevăzute, că durerea a doi face mai mult decât un bumerang ce loveşte cu tărie înzecită când se întoarce, alte şi alte fapte, nefiresc de întâmplătoare, fiind agăţate şi de rupturile peretelui de credinţă ce ne avea în apărare, dinspre noi începute a fi făcute, fiind prea curioşi fiind a şti mai mult decât trebuia să ştim, ori cu gânduri care nu voiau să creadă că şerpii încălziţi la sân muşcă prima dată sânul şi apoi sare în iarbă pentru a muşca pe alţii, şi s-au pus de-a curmezişul drumului, spre a-i domoli mersul degrabă, piedici care să ne zdruncine din temelii încrederea în noi şi-n biruinţa noastră.
Prin mine însumi am spus, de aşa e să fie, va fi, dar va fi izbândă. A trecut ce-a fost mult, a rămas ce-a fost puţin. Încă greu pare, încă greu se simte urcuşul. Dar e urcuş şi deloc altceva, doar seninul cerului stă împrejurul semeţelor creste pe care le vei cuceri în acest timp, puţin, înfricoşător de scurt. Ştiu că-l vom străbate şi ştiu că vom ajunge. Ştiu că atunci, cumpănit fiind prin noi, dar nu de noi, trecutul, drumul şi viitorul, puţinătatea din care îmi porneşte acum puterea de a scruta depărtările întunericului, cea care vede ceea ce trebuia mai de mult văzut, va fi ori îmbelşugată, şi vom putea împreună, ca unul, Cerurile să le străbatem, ori, lăsându-ţi ţie ceea ce ai de trebuinţă, întregul ce-mi va rămâne, mă voi lăsa lumii ştiut ca cel care am fost. Mă vei cunoaşte tu, întru totul, şi în ceea ce nu ar fi fost timp să spun, şi în ceea ce am făcut bine ori deloc bine, şi voi coborî, cu totul, în viaţa cea nevăzută.
Cel ce azi dă cu piatra, va fi, însă, cu totul, pierdut, mai devreme decât îşi poate închipui.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [22]

*Cei care-şi doresc o casă arătoasă aici, în Cer abia dacă vor putea găsi o gazdă!

*Fii tu, femeie, aceea ce dată eşti să fii!

*Azi ursul de joacă la mine, mâine s-ar putea să te trezeşti cu el în pat... Oare atunci jocul lui va va mai fi plăcut?

*Frica şi neputinţele îl fac pe om să coboare înspre minciună, si-nucidere sau crimă.

*Doar brazii bolnavi se aprind când îi loveşte fulgerul!

*Mereu îmi doresc să văd răsăritul soarelui. Apusul pot să-l văd de oricâte ori vreau!

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Firesc, semn al vremurilor

Firesc, asemenea firescului care face ca soarele să lumineze Pământul chiar şi în dimineţile cele pline de norii care s-au ascuns de propria menire, şi nu s-au lăsat coborâţi din vremelnica lor înălţare, apari în vise sau în amintirile care dau năvală din viitor. Cu libertatea întâiului început, cel neprihănit şi neprihănitor, dai de ştire că, din toate câte au fost să fie şi încă sunt să fie până când clipa se va aşeza, definitiv şi pentru toatdeauna, în calendarul în care eternitatea îşi lasă văzute, tuturor, reperele, nu se va găsi nimic şi nimeni nu va găsi ceva care să fie cât de cât asemenea cu ceea ce va fi. Cu mai presusul de oricare alt adevăr te arăţi îmbrăţişând Cerul eliberării de nefoloase şi necuvenitele împilări care dau azi nuanţe prea puţin doritoare de lumină vieţii noastre.
Acelui început pe care nu l-ai trăit, ştiindu-te îndatorată prin chiar menirea ce ţi-ai ales-o spre a-ţi fi cale, îi dai deja puterea de a nu sta în aşteptarea voinţei celor care nici voinţa de a fi drepţi cu ei înşişi, de a nu sta în aşteptarea unei acceptări de care chiar şi marea-ţi înţelegere se îndoieşte că va veni. Şi-mi laşi să înţeleg că-mi vei fi şi că vei fi, aşa cum îţi este sortit, aşa cum este în destinul meu scris, alături, când norii cei negri se vor bate cap în cap şi între ei se vor fulgera şi străfulgera, nemaiştiindu-şi rostul pentru care se ţin înrudiţi de vreme ce îţi ştiu căderea în valurile oceanelor dornice de a le arăta efemeritatea bucuriei de a sta împtriva luminii, cea care, cu sau fără voia lor, le zdrenţuieşte marginile spre a le arăta că sunt doar o părere a puterii şi nicidecum adevărata putere, acea putere care sparge munţii pentru a-i muta din loc şi nu cea care în faţa munţilor îngenunchează pentru a-i însela, săpându-i cu totul pe dedesubt.
Spre a nu se întâmpla să uit, iarăşi, ca altădată, când nu ştiam să înţeleg că ceea ce va fi se arată pentru a fi ştiut la fel cum este deja ştiut ceea ce a fost, pentru a-mi aminti, dacă mă mai îndeamnă câte un gând răzleţ să îmi iau ca reper un prezent fugar şi pus pe fugă de însăşi efemeritatea care-l crează, spre a şti că lung este drumul ce va fi, nu spui vorbe care pot zbura, ci te arăţi, cea care va fi, semănând cu ceea care ai fost, diferită într-atât de mult că nimeni nu te poate recunoaşte, în cea care eşti, peste depărtări încă rătăcitoare.
Nevăzute legături, pe care, dacă le-am cunoaşte, ne-am lăsa degrabă trăitori, delăsători, cu folos, în alegeri am fi, ca să nu ne mai prindem în hora morţii, prin perderea de sine şi depărtarea de noi, înainte de toate, de adevărul eternităţii, îţi lasă ştiute drumurile mele, încă ţintuite de blestemele rostite de cei cărora, văzându-se, caută a se bucura a face pe alţii asemenea lor, de gândurile celor care vor totul tocmit după propria măsură, de faptele celor care cred că, prin coborârea altora, faptele le sunt răsplătite prin urcări în zbor, de încă neputinţele mele de a crede cu totul şi mă încrede cu totul în destin, de încă avuta mea nerăbdare în aşteptarea deplinătăţii schimbări, de toate câte le-am lăsat să aştepte firescul punct care taie nefiresca speranţă a continuării, pentru cele ce s-au arătat a fi doar praguri şi efemere sclipiri, ori doar paşi deja ştiuţi de trecuturile care n-au uitat vechile datorii, cu, sau fără motiv, lăsate altor vremuri. Şi, cum te-ai arătat întâia oară, aşa te arăţi când ştii că trebuie să te arăţi, firesc, semn al vremurilor.
Cu însemnul primei clipe şi a primei dimineţi ce va urma nopţii în care se vor rupe toate legăturile drumurilor şi se vor limpezi apele scăldătoare ale minţii şi gândurilor, în care în altădată se vor aduna toate cele care au fost, pentru a face loc singurului prezent şi singurului viitor care ne-a rămas, cu toate ale lui, întreg, la fel cum era de-ar fi fost acum prezent, vii, cu amintiri care să mă ţină treaz, să nu mă las adormit de gândul care poate să bată câmpii şi să se trezească singur în pustietăţi fără repere, până când va fi acea clipă, acea noapte, acea dimineaţă, acele vorbe şi fapte care vor da de veste şi care prin ele însele se vor adeveri, despre o realitate indiscutabilă. Tu vii în somnul nopţii, ca un vis, doar ca să păstrezi aparenţa visului. Fiindcă altfel m-aş mai încrede în judecata pe care, prin anii vieţii, de la lumea lui azi am împrumutat-o.
Firesc, asemenea firescului ce-l vor avea amintirile noastre despre ceea ce astăzi e doar vorbă, despre cum s-a făcut fapta urmă ce nici eternitatea nu va mai putea să o şteargă, despre cum ne-am adunat ceea ce ne rămăsese din ceea ce ne fusese dat, ca prin întregirea, unul cu celălat şi unul în celălat, să ne fim nouă mai întâi, ca apoi tuturor să ne arătăm întregiţi şi curăţaţi de cele nu de noi lucrate, ci doar, fără de ştiinţă şi înţelegere făptuite, te arăţi ca să-ţi ştiu chemarea şi să-mi pot lăsa dorinţa să se împlineacă. Ca eu să pot să merg, ca tu să poţi să zbori, cea de acum ţi-o laşi deja amintirii, asemenea celei ce ai fost, în chip, cu cea care vei fi, serilor vii să dai lumină, şi în vis vii, să se facă astfel nopţile odihnitoare şi zorii de zi clarvăzătorii dimineţilor care nu se vor îndura să se piardă în razele soarelui înainte de a ne-mpreuna trăirile întru simţiri şi bucuria de a fi, totdeauna ca un început, mereu ca o continuare, de-a pururea până în eternitatea care, prin tine, deja-i ştiută...

miercuri, 23 octombrie 2013

Drumul, dincolo de porţi

Deschisă îţi este şi deschisă a rămas poarta, din acea clipă în care, prin fapta de care-ţi vorbisem. Cuvinte care-şi lăsau sensul desluşit doar prin trăirea libertăţii depline, ca şi cum ar fi fost ceva banal, deloc ieşit din tiparele lumii, încărcat doar de sensurile aparenţelor au spart lacătele gândurilor care trădaseră esenţialitatea, lăsându-se deschise absurdului, când au sărit în ascunzători crezute de ele taince, îngropându-se în praful adunat pe margine de drum în mersul prea încet, uitat de trecerea timpului. Şi prin poarta aceea, deschisă dar încă arătându-se întredeschisă, raze tăietoare, având sclipirea tăişului necruţător al sabiei ce desparte viaţa de moarte, ce desparte, fără urme de îndoială, întunericul de lumină, ce dă deoparte sumedenia de adevăruri mai mici, ce niciodată nu-s adevăruri ci tot de partea minciunii stau, de adevărul care nu are nici sensuri, nici nuanţe, nici argumente, au străpuns întunericul, luminând calea regăsirii drumului cel spre mai departe mergător, cel prea împiedicat în a se lăsa, până acum, văzut.
Între lumina zilei şi întunericul nopţii, de n-ai găsit timp să faci diferenţa, de n-ai putut să laşi, nopţii, faptele nopţii şi, zilei, faptele zilei, te poţi acum întreba, chiar poţi să ştii, cât de departe te dusesei de departele pe care ţi-l promiteai în căutarea a ceea ce ştiai că există şi îi voiai pătruns înţelesul. La fel de bine poţi acum să ştii, fără întrebări, fiindcă acestea s-au tot zbătut în creuzetul regretelor, până ce chiar şi cuvintele, prin care se puteau exprima, s-au depărtat de convenienţa nuanţării ca scuze şi motivaţii ale paşilor care se împiedicau în propriul mers. Prin poarta deschisă, dinspre mine înspre tine, ţie ceruri ţi s-au lăsat văzute şi spre tine, orizonturi, pe care le-au vegheat unii să-ţi rămână necunoscute, ţi s-au aşezat în faţa ta, atingându-ţi palmele şi cuprinzându-te în braţe, ca tu să ai puterea să îţi doreşti ceea ce cândva visai şi, între timp, nefăcând paşii pe care să-i simţi urcând, ai ajuns să-ţi fie teamă că nici puterea de a-i face pe aceştia, cei de acum, cei care te duc de azi pe mâine, nu i-ai mai putea face.
Deschisă doar e poarta, închisă nu mai poate fi, de-o bună bucată de vreme, chiar dacă, printr-o reducere grosieră a adevărurilor la banalul faptelor comune, prin gânduri care în sinea lor se recunosc a fi aceleaşi care au deturnat calea luminii înspre calea strălucirii scânteilor ce lăsau să se înţeleagă frământarea ce se urzea pentru mai târziul în care, păienjeniş devenind, capcană fără scăpare era dat să devină, în desuetul aparenţelor poate arunca orice, chiar şi viaţa, chiar şi credinţa. S-a lăsat deschisă de puterea întâmplării, a acelei întâmplări care era ultima şansă de a se deschide, înainte de a rămâne, de-a pururi, închisă, aşa cum era ultima şansă şi a întunericului, cel mai temător de întâmplare, cel care viselor le dădea culori ale trăirilor de care alţii s-au bucurat, de a se înfrupta, cu acelaşi nesaţ de necurmat, din ceea ce găsea de Ceruri dăruit, ceea ce nu-i era în putinţă să dăruiască, nici mă-car cât să arate că poate exista.
Existăm, de câtva timp încoace, ca măsură şi semn al puterii adevărului de a nu se mai lăsa tăgăduită moartea trecutului, de a se da ca viaţă prezentului spre a se zidi, cărămidă cu cărămidă, casa viitorului, acea casă în care să se adune, la un loc, repede, cu timpul măsurat în trăiri depărtate de gândurile dedate la învăţăturile care rup totul în bucăţi doar pentru ca ele să-şi aibe liniştea, înfricoşate de ştiutele contradictorii căi ce le au, aşa cum le-au avut, ca singur sprijin în a arunca sare în ochi spre cei ce, tot din întâmplare, spre judecata de pe urmă, cea care trage linie şi adună ori scade, într-o formă simplă, dar neştiută, ori de neacceptat pentru om, faptele, vorbele şi gândurile. O casă care să fie, acelei judecăţi, dovadă de înţelegere a esenţei fireşti, a esenţei vieţii, ca realitate a darului ce omul nu şi-l poate singur avea, oricât de mare i-ar fi dorinţa de a putea fi nu doar mijlocitor ci şi hotărâtor al împlinirii scornirilor sale, ori fugii de ceea ce nu îşi vrea, în rătăcirea lui printre alegerile pierzătoare de sine.
Dincolo de acea poartă, deschisă în felul în care omeneşte se poate deschide, pentru a nu se şti, doar pentru a se înţelege, mai târziu, de ce s-a putut deschide, drumul e drum plin de lumină, orbitor precum lumina slavei din Înaltul care nu se lasă îngenuncheat de nimicnicia celor care, din nimic îşi fac motiv de laudă şi prin nimicul minţitelor vorbe ale trăirilor, amestecat cu lacrimile feţelor schimbătoare, îşi vor lor ceea ce nici în veacul vecilor nu pot şi nu vor avea.

miercuri, 9 octombrie 2013

Din faţă, din spate...

Mi-e teamă spuneam, şi-am spus de mai multe ori, în timpul când învăţam cum se simte teama, în timpul când înţelesul faptelor, altfel, cunoscute, mi-era pe dos, le tălmăceam cu puţina-mi îndemânare în cunoaşteri. Iar după ce m-am învăţat cu propriile simţiri, încă nedornic de a mă avea liber, îmi spuneam doar la început, apoi spuneam, fără să mă mai ruşinez, că mi-e teamă, că mă tem... Şi uneori, din teamă, ori poate din frica de teamă, aş fi vrut să ştiu dinainte dacă am de ce mă teme. Să ştiu ce urmează, ca să ştiu ce să fac fără teamă, aş fi vrut, şi chiar am vrut. Din atâta vrut, am şi ştiut, dar faptele altă teamă mi-au dat, şi chiar dacă am făcut aşa cum am ştiut că va fi, de teamă nu m-am despăr-ţit,de frica de teamă nu am scăpat.. Şi-am crezut de-atunci că voi şti dinainte, şi-am ştiut, dar teama mereu îmi era însoţitor, şi o trăiam ca şi o normalitate. Şi am ştiut, şi am tot ştiut, până când, nemailuând în seamă teama, eram sigur de toate. O dată doar, o singură dată, îndeajuns mi s-a arătat că ceea ce ştiam nu era ceea ce era. Atunci a scos teama sabia şi m-a lăsat să-i simt adâncimea tăieturii ei, atunci mi-a spus ea, sau poate tocmai eu mi-am spus, că ştiutul nu e tot una cu adevărul, în esenţa lui.
Şi în timpul în care mi-era teamă, de frica ei, m-am întors, nu doar odată, din drum, din făptuirea faptelor, m-am oprit şi m-am uitat mult în jur şi lung în spate. Şi o trăiam în fiecare clipă, o plăteam că-mi era mereu aproape, o lăsam să îmi toarne picături fierbinţi, dar dulci, pe suflet, crezând că arsura lor e începutul vindecării pe care mi-o doream, pe care, în fel şi chip o căutam, o aşteptam. Începusem să cred că mă vindec, până când, eu, pe mine, m-am surprins că mint, că mă mint fără să-mi pese că minciunii îi făceam temenele, ea, cea care de veste dădea celei ce mă ştia în stăpânirea ei, iar ea, teama, ca şi cum prietenă de suflet îmi era, degrabă îmi aducea aminte de picăturile cu dulcegării, cele ce mi le dăduse, credeam eu, spre vindecare, fără să îmi pese că la acele dulcegării mă nărăvisem, mereu mi le doream. Şi, alinat, iar mă plecam la picioarele minciunii. Abia atunci, când m-am prins cu minciuna, am pus sare pe rană, aruncând leacurile de până atunci. Iar ea mi-a arătat cât de răzbunătoare poate să fie. Răzbunându-se pe mine, aşa cum credeam, cineva, nici nu ştiu cine, căci nici faţa nu i-am văzut-o, nici vorba nu am putut să i-o aud, ci doar gândul i l-am prins din zbor, mi-a arătat cât de rău pot fi cu mine însumi, cât de răzbunător pot fi, cât de tare mă pot pedepsi, aşa cum ele, teama şi minciuna, îşi doresc, şi obţineau, prin mine, tot ceea ce îşi doreau.
Şi-am ajuns să lupt cu mine însumi, alături fiindu-mi eu, un altul, cel care mă ajutase să-mi descopăr marele duşman, să-mi descopăr duplicitatea pe care împotrivă-mi o aveam, care stătea bine ascuns în mine, şi tot ceea ce mie îmi era de folos, şi lui îi era de folos. Atunci simţeam că cel ce mă ajuta, şi pe care nu-l puteam de mine deosebi când lupta era în toi, îmi fusese trimis, şi se arăta de oricâte ori nimeni în preajmă nu-mi era. El era cel ce, peste fierbinţeala mea şi flăcările ce le simţeam arzându-mă, apă vie turna pentru a stinge focurile mistuitoare, durerile, într-o clipă le lua, după ce ajungeau să frângă limitele, şoptindu-mi tot adevărul, necruţător, dureros, şi mă făcea să-l îndepărtez pe cel temător, de mine. Doar după ce prin ape înăbuşitoare treceam, gonindu-l, cu toate cele ce-şi lăsau urme văzute şi mirositoare, simţindu-mi uşurarea, spre înaltul Cerurilor privirea îmi ridicam, căutător. Căutam, mă căutam, căutându-l, şi îmi era drag, cu mult mai drag, şi-l doream aproape, mult mai aproape, cu tot atâta măsură cu care nu-mi era drag şi nu mi-l doream aproape, când îmi spunea despre adevăr şi, fiindcă adevărul era în faţa mea, de el pus totdeauna, durea, îngrozitor de tare durea, era ucigător. Şi-l voiam, chiar şi aşa, mereu, tom mai mereu, lângă mi-e pentru totdeauna.
Şi-n toate aceste vremuri, de dinainte de el, s-au trecut timpuri, faptele le-au stat mărturie şi mărturi au stat trecerii lui, rămânând să fie. De la el am învăţat să le las aşa cum sunt, să le las fiind mărturie a ceea ce am fost, locul din care mi-am mişcat paşii spre a deveni ceea ce sunt şi ceea ce voi deveni. Iar, dincolo de toate, dacă toate astea nu-mi erau străine, m-a învăţat să nu mă întorc cu faţa la ele, să nu le ţin în palme, să nu le mai vorbesc cu gândul la viitor, ori la prezent, avându-şi drumul lor, avându-mi eu drumul meu, altul decât al lor, aşa cum al lor este altul, nicidecum al meu.
Din faţă, din spate, din toate părţile, dar mai ales din faţă şi din spate, am învăţat să mă privesc. Tot el, nevăzutul ajutor, mi-a călăuzit paşii în a mă cunoaşte, în a mă privi, ca să văd ceea ce am de văzut şi de a cunoşte ceea ce era de cunoscut ... Când nu mi-a mai fost deloc teamă să mă privesc, când nu mi-a mai fost ruşine de ceea ce uneori vedeam, mi-a dăruit şi puterea de a avea în-credere, de a avea hotărârea şi puterea facerii şi spunerii. Şi în încrederea în mine crezând, m-am găsit cunoscător a ceea ce va fi, propria-mi încredere ştiind că nu mă voi mai teme, orice ar fi, oricum va fi ceea ce va fi să fie, şi deloc nu va putea să fie altfel. Iar el, în mine a rămas, în mare parte contopit, fiind mereu cu mine, pentru mine şi pentru cei care, prin focul temerilor vor fi fost trecători sau vor fi să treacă, pentru a-şi fi ceea ce trebuiau să fie şi încă n-au ajuns, temători de ei înşişi şi de toate câte în jurul lor, oameni şi fapte, sunt.
Din faţă, dar şi din spate, priveşte-te şi tu pe tine. Te privesc şi eu, aşa cum şi pe mine mă priveam. Şi dacă înaintea de a rosti tu adevărurile eu le ştiu, este tocmai pentru ca tu să ştii că teama îţi este alături, că se zbate în tine, câteodată certându-te, nu doar câteodată sfătuindu-te, altădată ştiindu-se aproape de pragul casei sufletului tău, aruncând focuri asupră-ţi, întunecându-ţi privirile, rătăcindu-ţi minţile, împingându-te spre cei ce-i sunt supuşi necondiţionat, cei care au rămaşi sclavi propriei neputinţe, când ţi-i scoate în faţă, învăţându-i ce să mintă pentru a te amăgi, cuvinte ce îţi sunt pe plac, cuvinte care te fac să zăboveşti prea mult în gîndurile minţii. Să-ţi amintesc despre viitorul pe care îl ştiai, alături ţi-am venit, ştiindu-ţi de mai înainte de a fi rostită chemarea, prin el, cel ce mie mi-a fost ajutor, despre ceea ce ţie îţi este de trebuinţă ca ajutor, ştiind. Privind cerul din spatele tău, cerul din spatele meu îl văd şi mi-l amintesc, şi-mi amintesc de multele tale ştiute, doar de tine, cele care încă îţi pun piedici pasului ce-l faci, pentru a nu-ţi avea pasul următor, ca mai apoi, toţi paşii într-un îndărătnic mers să-ţi fie, într-un continuu du-te şi continuu vino, ori într-un cerc ameţitor. Privind cerul ce, dacă îţi ridici privirea înspre el, ca şi mie ţi se va arăta, stau cu tine, de veghe ţie, când ard focurile ori când gheţurile se rup de atâta apăsare ce vine asupră-le spre a veni spre tine, tocmai pentru a vorbi ca oamenii, a trăi ca oamenii, pentru a ne cunoaşte timpurile care vor ne vor veni nouă ca oameni, lăsând fără cuvinte, şi fără fapte, teama care-ţi dă târcoale, frica nedefinită ce te ademeneşte în mrejele căutării de ajutoare peste tot.
Din faţă, din spate, de departe şi de aproape, de foarte departe, rar de foarte aproape, te văd, văzându-mă, şi le văd pe cele ce au fost şi nu mai sunt, pe cele ceau murit, născute fiind din neputinţa unor învăţături nefireşti, ori din moartea neputinţelor învăţăturilor şi cunoaşterii omeneşti, din necunoaştere şi mândria ce dădea naştere unei altfel de încrederi, pe cele ce-şi merg drumul spre sfârşit, pe cele ce se zbat şi în cale, voindu-se stăpânitoare fără voie, se pun. Şi pe cele ce stau pe creştetele noastre, gata să vină şi să se-mplinească, le văd. Fiindcă nimic nu este ascuns, doar de cele ce se trimit pe ascuns nevoie avem să nu ne temem, să nu le jucăm cum vor voi, spre a nu ne fi niciodată semn de neputinţă, semn de necunoaştere, semn de bunăvoinţă şi semn de biruinţă a ceea ce nu pot fi biruitoare decât pentru cei care, vânzându-se sau pierzându-se, pierduţi şi fără împliniri sunt şi aşa, pentru totdeauna, rămân. Prin tine acum, pe mine cel de cândva, cel nepregătit de a trece prin furci caudine şi strâmtori de stânci ce se bat cap în cap, pe cel prins la strânsoare de pietrele rupte din stâncile ce n-au reuşit să-ş sfarme, îl redescopăr şi redescopăr calea. Căci dacă eu am primit să fiu ajutat, şi tu ajutorul îl poţi primi, dacă te vrei ajutată. Şi dacă eu am reuşit, şi tu vei reuşi, de-ţi vei voi reuşita, aşa cum îţi este dată să-ţi fie, uitând de teamă, de ruşinarea prin neadevăr şi de mândria cea stricătoare de viaţă şi rost, de minciuna care nu dă pe faţă toate motivele de teamă...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [21]

*Sunt unii ce au ani mai puţini, dar aşteaptă pensia cu mult înaintea mea!

*Apele îngheţate nu strălucesc dacă oamenii din jurul lor nu sunt frumoşi!

*Şi munţii plâng în ger. Dar lacrimile lor îngheaţa iar primăvara, când se dezgheaţă, mulţi spun că-s torente.

*Cel mai greu îmi este să mă copiez!

*Va veni o noapte în care va trebui sa învăţaţi că orice este construit de om poate să dispară. Veţi descoperi că doar pădurile mai freamătă! Că şi izvoarele au secat acolo unde oamenii au fost răi. Învăţaţi de pe acum să căutaţi apa!

*Pietrele nu pot ucide pe cei ce-s de neclintit în mijlocul furtunii!

*Azi poate suntem departe. Mâine vom fi mai aproape cu o zi!

*Cel ce găseşte un izvor, cât de mic, poate să spună că e în stare să iubească! Sufletul apei e semn că sufletul omului trăieşte!

*Doar brazilor nu le este dor de vară. În viaţa lor ştiu prea bine ce înseamnă că cerul să-şi scurgă focul prin ei!

*Am învăţat să nu mă mint. Am învăţat să nu mint! Am învăţat cum e să stai în frig şi să nu îngheţi. E simplu: spiritul nu îţi îngheaţă dacă ţi-l poţi urca în cer. Laşi trupul să ţi se purifice în ger şi te în-torci cu multe cunoascute, la el. Gerul te curăţă de năravurile vechi. N-ai cum să mai minţi, căci minciuna nu îţi mai poate îmbu-jora obrajii!

marți, 8 octombrie 2013

Sfârşit de ieri

Gata! Toate sunt acolo unde trebuie să fie, în spate, într-un trecut mărginit doar de prezentul pentru care trecutul nu mai are nici o importanţă! Gata! Întoarce-i spatele şi mergi, liberă, mai departe. Chiar şi soarele întoarce spatele zilei care a trecut, după ce doar o clipă priveşte în urmă, ca să aibă ce povesti zilelor următoare, dar nu stă să îşi pună întrebări despre iarba care s-a uscat, iarbă care nu putea să trăiască în lumina razelor sale şi s-a încrezut mai mult în întunericul nopţii! Gata! Te rog, nu te pot obliga, dar îţi spun aşa, răspicat, direct, să-ţi laşi auzit sufletul care, de atâta dor de adevăr şi de trăiri adevărate, de aşteptarea multă a paşilor împlinirii, abia îşi mai poate sta locului!
Se mai văd încă urmele paşilor tăi, şi pentru că se văd, îţi este frică să păşeşti mai departe? Dar oare de ce crezi că se văd încă atât de bine când, vezi şi tu, pe drumul pe care acum tu mergi, se văd că au mers şi alţii, se văd urmele lor şi urme ale urmelor lor, dar de multe ori te pierzi de ele, acoperite fiind de pulberea drumului pe care, vânturile timpurilor, au presărat-o, nemaifiind cuiva de folosinţă să le vadă? N-ai fost tu cea care, crezând că paşii sunt semne ale trecerii tale prin viaţă, vânturi, furtuni şi uragane, ploi şi zăpezi, viscolirea geroasă, ai lăsat să te biciuiască, doar pentru a ţine urmele acelea, ce-şi voiau moarte, într-o agonie care te-a făcut să îţi pierzi timpul, timpul pe care abia acum îl preţuieşti, timpul care acum abia de-l mai putem amândoi ţine în frâu, ca să se facă toate câte trebuiau să se facă, să faci tot ceea ce trebuia făcut, ca plecarea-ţi să nu-ţi fie motiv de întoarcere şi continuare a tot ceea ce îţi este gând şi început deja a fost?
Vrei să ajungi departe, vrei să nu amorţeşti şi să nu oboseşti de atâta neînaintare? Vrei să înţelegi ceea ce acum nu înţelegi şi te tot zbaţi să înţelegi? Cum să poţi învăţa cu mintea dacă tot tu, încă, ţi-o încarci cu cele pe care le ai în minte, doar că acum le colorezi altfel şi le dai un nume nou, le înfrumuseţezi void să îţi fie de ajutor într-o definire ce nu îşi are azi, acum, locul? Neavând loc să încapă acolo unde le-ar fi locul, acolo fiind deja pus lacătul pe uşă, se ascund ca şi trântorii fără de trebuinţă stupului iarna, prin cuiburile pregătite pentru următorul rod, şi n-ai unde să mai pui ceea ce ar trebui să pui. Te-ntrebi de ce atâta zbatere în tine noaptea, şi fierbere în tine ziua, ai, fără să te întrebi de ce auzi cum trece timpul şi îţi astupi urechile să nu auzi că bat clopotele sorocului împlinitor, retezându-i avântul cu vorbele-ţi ce caută trecutului prezent şi prezentului motiv de trecut, ca şi cum ai căuta mersul celui ce a murit şi de nimeni nu se mai lasă întâlnit?
Am văzut şi pot să văd multe urme, înspre tine vin, din spate, pentru a-ţi arăta că timpul trece, din faţă ca să nu-ţi mai rătăceşti gândurile şi să nu-ţi mai fie paşii tremurători, Şi lângă tine stau, în dreapta ta mai tot timpul, când vrei să simţi că nu eşti singură, în stânga ta când te împiedici şi întorci capul înspre acelaşi înapoi care trage de tine, prea lacom, aşa cum lacomă este orice coborâre care, arătându-ţi scara pe care poţi să cobori şi, dacă vrei, să urci, intenţionat nu-ţi spune şi câte trepte îţi lasă şansa de a avea propria voinţă şi propria hotărâre vie, şi câte trepte te fac să îţi pierzi până şi ultima speranţă. Şi sunt, dacă vrei, deja o urmă din trecut, dar sunt şi viitorul ce îţi este dat, la tot binele ce-l poţi avea, dat fiindu-ţi să-ţi fie de nu-ţi vei mai căuta, cu gândul ori cu privirea, mersul de-a îndărătelea, în contra firii tale, în contra destinului şi în contra întâmplării prin care suntem azi ca să fim şi mâine şi de-a pururea, înspre totdeauna.
Gata, deci, gata! A trecut prea mult timp, prea mult timp ai lăsat să-ţi treacă printre degete. În întunericul trecutului s-au lăsat pierduţi cei ce ţie ţi-au îngreunat zborul, nemulţumiţi de mersul lor strâmb, şi tot acolo stau fapte şi vorbe, şi cântece şi descântece care s-au întrecut unele pe altele în a-ţi cere ce ştiau că ai, de a-ţi lua când nu prea mai aveai ce să dai, de a-ţi fura, când te sărăceau de toate, de a te tâlhări chiar şi de ultima suflare. Gata! Ceasurile se grăbesc spre cea din ultimă clipă a zilei de ieri si spre cea dintâi a zilei ce va urma să dea bineţe cerului senin şi razelor de soare ce te vor căuta să-ţi facă luminos chipul, prea mult, până acum, întristat, de toate fărădelegile celor pe care încă îi mai crezi nevinovaţi şi deopotrivă neajutoraţi, pierduţi ori rătăciţi, deşi, dinspre lumină văzându-i acum, dar şi mai târziu când, limpezită, curată şi luminată, deosebind lumina strălucitoare de poleiala ce stă deasupra pâclelor, tu singură, văzând, vei înţelege că s-au vrut, cu motiv şi scop, înfrăţiţi cu răul cel mai rău, pierzător de vieţi si suflete. Gata! Te rog, nici o clipă nu mă îndemn a te obliga, să te laşi pe tine ţie şi să-ţi laşi chemarea, cea care m-a făcut să alerg dinspre prezent spre trecut, venind dinspre viitor înspre prezent, să-şi arate roadele, prin rodul vieţii, prin tine, cea născătoare a nemuririi.
Când te ţintuieşti pe crucile altora, cei prea plângăreţi de povara pe care şi-o pun singuri în spate, de crucea ta, care e pe măsura ta, şi uşoară ţi-ar fi chiar şi acum, îngreunată de cuiele de alţii bătute, nu-ţi aminteşti, nu te doare că unii încă o mai calcă în picioare spre a-i fura aurul în care ţi-a fost îmbrăcată înainte de a-ţi fi dată să o urci pe creste semeţe? Când înfierbântarea rănilor cicatrizate te prinde între limbile focurilor care ard cenuşa în care, câte o nălucă vine şi ascunde câte un cărbune aprins, ori doar aruncă pietre, iar pietrele, lovindu-se una de alta, se arate ca focuri de mai târziu, încălzitoare, mai ştii cât frig şi câtă nedorinţă de a trăi în firesc, ţi-au fost unele nopţi? Cele ce încă mai încearcă a te convinge de binele ce ţi l-ar vrea trecutul, prin fapte asemenea, te-ai mai putea lăsa pradă, acum, când le ştii neputinţa de a face binele pe care, fără crâcnire, ţi l-ar promite, aşa cum de atâtea ori ţi-au promis?
Se mai văd urmele paşilor tăi, văd tot drumul tău şi, dacă stavilă stau vânturilor ce răvăşesc trecutul şi ţi-ar arunca pulberea lor, săracă în orice înţeles, dar orbitoare şi bolnăvicioasă, tu crezi că m-aş putea înfricoşa de visele care, pentru a le crede, de urma urmei se agaţă, măsura luându-le-o, şi pasul măsurându-ţi-l, spre a-i arăta praguri prea lesne de trecut, care spre drumuri înfundate duc? Din moarte, întorcându-mă, am venit şi tot de acolo m-aş întoarce dacă ar fi să plec, ştiind că încă mai sunt căutători de comori care pradă chiar şi pe cei mai săraci, aceeaşi care pentru a-şi ascunde adevărata sărăcie, pe cei nevinovaţi i-au învinovăţit de vinovăţia lor spre cei mulţi şi, cu mărunţişuri, te-au făcut păr-taşă la neomeneştile şi necuratele fapte ale lor, de care, în vorbe, se depărtau, cu vorba, când în faţă-ţi vorbeau, dar gândul spre noaptea în care făptuiau, le era. Şi m-am întors şi rămân până la moartea-mi omenească!
S-au sfârşit toate. Lasă-le să-şi trăiască odihna, ca odihna nopţii să nu ţi-o mai fure. Lasă-le să-şi vadă de drumul lor, lasă-le în seama trecerii timpului lor, care le este leac, cea care, dacă tot îi dai câte un deget, te va ţine de vorbă până ce vor râde în hohote, spunându-ţi că tu eşti preţul cu care şi-a plătit vama, unor vameşi hrăpăreţi, la trecerea lor, pe ascuns, a hotarului dintre iad şi lume, pentru a-şi împlini rostul de amăgire a celor prea buni şi prea iertători, mult prea iertători. Suntem amândoi, părtaşi la un sfârşit al întregului ieri, trecem, împreună, împreunaţi, în plin miez de noapte, în primul miez de noapte ce ne va fi tainic duhovnic al hotărârii de a ne trezi devreme, când zorii vor căuta stinge felinarele nopţii, în prima zi a celor multe zile în care florile, ca prima dată, zi de zi vor înflori, rodnicia pământurilor îşi va purta de grijă singură, când ploaia nu se va mai coborî din ceruri mânioasă pe arsurile pietrelor golaşe, când, întâia oară, pasul tău spre înalturi cerurilor nu-l vei mai opri, necunoscând adevărul şi diferenţa infinită dintre da şi nu.
Gata! E timpul! Întoarce spatele şi mergi înainte. Urmelor le sunt eu păzitor, chiar vânturilor ce s-ar putea să se mai încumete a veni pe urmele noastre, le pot ţine eu piept. La nevoie chiar de urmele urmelor am să ţin cont. Tu mergi, mergi înainte. Nu te mai întreba de ce ieri a trebuit să se sfârşească fără să îţi dea de veste. Tu vei face ştiut, cu propria-ţi făptură, ceea ce va fi urmarea. Tu vei vesti veştile vremurilor împlinirii...

Încă, vântul frigului bate...

Vânturi pline de frigurile timpurilor în care s-au întâmplat cele ce multor altor oameni nu s-au întâmplat, încă biciuiesc orice rază de lumină care vrea să-ţi dea căldura ei spre a-ţi fie motiv de a fi tu foc ce arde şi încălzeşte tot ce trebuie, prin esenţa adevărului, încălzit. Chiar şi stelele, care-ţi veghează noaptea somnul, de viscol se simt ameninţate, în faţă li se spune să piară şi să se depărteze, fiindcă viscolul ştie, că de-ţi vor şopti stelele un singur cuvânt, mulţi îşi vor pierde puterea prin care el îşi are puterea de a face răul pe care toţi ştiu că-l poate face. Iar când soarele se ridică pe cer, luminător al feţelor tuturor, din frica celor, noaptea şi prin tenebre întunecate, curajoşi, valuri de ceaţă, somnorease chiar, se ridică de prin margini de lume, pornite de gândul care le cere să întineze contururile chipurilor, pentru a avea siguranţa desprinderii, într-un zbor spre măreţia crestelor de nimic umbrite.
Se lasă duse, dar nu convinse, şi se întorc, cum simt că ţi-aminteşti de ele, chiar şi ploile mohorâte, cele care pun plumb în picioare şi în ochi, cele care, pe nesimţite, fac drumurile ocolite de trecători, şi mersul greu îl fac celor ce merg pentru a ajunge acolo unde au de ajuns, cele care îi arată pe cei care îşi au gândul la drum, şi care preferă să meargă prin noroi, pentru ca alţii hotărârea să le-o vadă şi să nu le fie văzute motivele pentru care nu drumului bătătorit şi-au lăsat paşii. În întoarcea lor, cu ciudă privesc razele soarelui, cele care, răvăşind bezna înfrigurată, nu s-au pierdut pe drum şi paşii, mai târziu, dar încă în timpul cât se mai poate să fie altfel decât niciodată, se lasă duşi, încă nu sunt convinşi, încă mai cred că e la fel ca altădată, şi se tot întorc, încercând, când cu blândeţe, amăgitoare, când forţând hotarele, dând ordine absurde, să-şi tot lase loc de întoarcere, de revenire şi de plecare, într-un nehotărât şi fără sens, joc.
Vânturi pline de izul apropierii de adevăruri, de acele adevăruri măsluite de minţi făţarnice, de suflete vândute încă din clipa în care începeau să cunoască mersul şi rostul lumii, îşi mai găsesc şi drum, şi timp, să-ţi dea de înţeles, când îţi laşi timp să-i auzi adierea, când îi mai laşi gândul care vrei să-i redea încrederea că poate fi leac secetei neroditoare, că încă se mai poate, pe aripile lor, să-ţi zbori zborul ca să-ţi poţi afla locul în înălţimile fireşti a ceea ce vrei să fii. Şi vin chemate, de bună voie pleacă, dar pământul de sub paşii tăi îl măsoară şi cu aceeaşi, sau chiar mai mare, putere, caută a-l spulbera spre dezrădăcinarea-ţi care le-ar da strălucirea de care duc dorul şi care le-a fost promisă încă de când au pus, la picioarele celor grabnic înfăptuitori ai dorinţelor lumeşti, darurile de care s-au lipsit pentru a avea trupuri şi lumini hărăzite Cerurilor de deasupra şi nu celor oglindite în adâncuri.
În jurul rădăcinilor, îngheţat este pământul, şi, dacă te mai laşi tocmelilor cu-acele vânturi ce-au învăţat să pătrundă pe dedesubt, tot mai aproape îţi vei aduce ceasul când se vor cutremura şi se vor rupe, şi se vor prăbuşi, podurile drumurilor, când te vei cutremura şi le vei lăsa, fără putere, pradă întunecatului adânc. Căci nici o boare a vânturilor care le-au îngheţat mai întâi faţa dinspre lumină, apoi au pătruns mai adânc, stingând chiar şi scânteile pe care stelele le slobozeau, sărind în ajutor, nu pot, nu-şi au rostul lor, de a dezgheţa. De-ar fi avut rost ar fi făcut-o, dar, acum, când frigul e pătruns până în inimi, văzute sunt, dintre cele lor ştiute, ori neştiute, după tăieturile ce le-au făcut, nelegiuirea unora care, pe urmele tale venind, veneau să îngheţe şi să înhaţe rodul nemuririi.
Încă sunt în juru-ţi multe, amintind de abisuri şi de pădurile mlaştinilor, dar nu mai au putere săstea împotriva Soarelui care nu le mai ia în seamă, aşa cum de-atâtea ori nu le-ar fi luat, de nu-ţi căutai drum prin umbră, temătoare. Nici putere nu mai au să oprească lumina în a-ţi lumina calea. Doar hotărâtoarea faptă ţi-o aşteaptă spre a usca mlaştinile, a dezgheţa pământurile rădăcinilor. Doar hotărâtoarea faptă, care va goni vânturile, cea care va lăsa focul din tine să poată să ardă şi să se ridice până deasupra coroanei, pentru a curăţi şi rădăcina, cea mult lovită şi, chiar de tine, din prea mult încercarea de a înţelege neînţelesul şi de a răcori dogoarea care doar cu flăcări de foc, şi nu de gheaţă, trebuia domolită, cea dătătoare de spor şi rod şi născătoare a tuturor împlinirilor ce trebuiau deja să fi fost şi trebuind să fie acum şi mai târziu, îţi este aşteptată, ca furtuna ce nici vânt, nici valuri, nu va mişca, ci va spulbera nevăzut, cum nevăzut este tot ce este de lumină mistuit, întregul necuprins îngheţat şi adormit.
Ca să se facă lumină, ca să se spargă gheaţa şi pământul să-şi afle liniştea, ca să se aprindă focul trăirilor redând pântecului roadelor sporul furat şi regăsind pe cel pierdut, ca să lumineze lumina şi nu sclipitoarele poleieli ale întunericului rece, din focul înalturilor foc s-a coborât şi drumul tău dinspre soare-răsare, drumul meu dinspre soare-apune l-a chemat, şi se vor preface, în câteva ceasuri, în drum spre mai departe, urcător spre Ceruri şi zămislitor al vieţii ce va urma să vină şi să se înstăpânească de-a pururi.

luni, 7 octombrie 2013

Vorbe înspre îndreptarea lumii [20]

*În curând bancomatele vor intra în grevă. Va fi coadă mare şi la pompe funebre!

*Legalitatea unei credinţe nu e cel mai bun exemplu de legitimitate a ei. Şi arderile pe rug au fost legale!

*Destinul neîmplinit multiplică problemele karmice. Preţul e prea mare! Dar vrem să ştim asta?

*Într-o dimineaţă de iarnă, Dumnezeu a luat mulaj după toate cele ce stau sub cerul liber. Aşa va putea reface lumea în forma actuală. Cei însufleţiţi însă trebuie să-şi aibă singuri de grijă pentru atunci când se vor începe trecerile, căci alegere este ceea ce vor să fie şi încotro vor merge!

vineri, 4 octombrie 2013

Văzându-te, printre raze...

Deja văd, deja te văd. Ţi-aş arăta şi te-aş arăta lumii, şi ţi-aş arăta cum ar trebui să îmi răspunzi întrebării pe care, în jocul meu de a te desprinde de ceea ce nu vezi, şi nu crezi că se poate să vezi, şi a închide pentru o clipă ochii spre a te avea vederii ca şi chipul pe care, oricând, într-o oglinda, poţi să-i cauţi normalitatea sau anormalitatea, ferindu-l de judecata care îţi poate fura adevărul. Te văd şi ţi-aş spune: cât te vei mai îmbrăca la fel ca acum, când vei încerca să mai crezi în puterea timpului de a se ţine în loc, când, întâia dată, hotărâtă şi fără teamă, fără ascultare de cei lăudăroşi, de cei clevetitori, de cei pe harţă puşi, de cei care ceasul morţii şi-l văd, privindu-te, vei lăsa înţeles înţelesul primei definitive înfrângeri a piedicilor? Ţi-aş spune şi cum vei privi rostul locurilor cu gândul la viitorul copilăriei ce nu o vei mai trăi-o ca şi copil, dar timp lung te vei copilări, ţi-aş spune şi cum ziua, în palme, vei căuta să simţi semnele vieţii şi cum, într-al serii început şi într-al dimineţii sfârşit, despre semnele vieţii, ce-n palmele mele se vor lăsa şi se vor ascunde până ce vor deveni poveste a vieţii nepieritoare în uitarea oricui, a tuturor, despre care mă vei întreba şi te vei bucura. Şi despre cum oglinda nu te va mai cuprinde pe de-a-ntregul, ţi-aş spune, deja văzându-te... Ţi-aş arăta şi ţi-aş spune, doar gândul meu mă mai opreşte, dar ştiu că îţi voi spune... Îţi voi spune cu doar ceva aşteptări înainte de a te convinge că vor urma. Apoi vor fi toate aidoma celor ce eu deja le văd, ştiindu-le deja venind înspre prezent.
Văd mai multe, oricât mi-aş dori mai puţine să văd, cu cât mai puţine vreau să ştiu, mai multe mi se lasă ştiute. Mai devreme decât mă aşteptam, prea devreme pentru a da de ştire, înainte de răsăritul cel dintâi al sorelui noilor vremuri, cât încă se aude şuierând pe aproape vântul frigurilor de demult, încă prea devreme şi pentru cei care se aşteaptă ca adevărul să pârguiască rodul întâmplării de a fi altfel totul, forma o văd, motivul îl cunosc şi urmarea o înţeleg, fără a-i lăsa timp gândului de a face tumbe pentru a-mi refuza cuvântul cel dintâi ce l-am rostit, fără să apuc să-l aud, înainte de a ţi se lăsa ţie auzit, înainte de a rupe lanţurile tăcerii în care eu, mie, îmi ascunsesem trăirile, din teama de a nu fi, ca altădată, şi altădată, negate printr-un fel de incertitudine, mască a intenţiei certe.
Şi mai văd, de câte ori cuvântul tău, în rugăciune mi se lasă auzit, înainte de a fi ştiute, câteodată, faptele car nu şi-au găsit locul în poveste, dar mai totdeauna şi câte un crâmpei din mersul înainte, dincolo de porţile ce s-au desferecat, ori peste ele, peste cele care, încăpăţînate sau proptite, şi-au ţinut lacătele drept podoabă. La un loc stau cele de mai târziu cu cele de mai devreme, dar nicidecum amestecate cu cele care s-au arătat în năzăririle celor ce scormoneau în vetrele focului, urmele arsurilor vindecate de pârâul lacrimilor, cele care au spălat noroiul lăsat cândva să-şi amestece culoarea ce-l arăta ridicat din adâncul mlaştinilor, ridicat în vadul apelor cristaline spre a atrage ochii vineţii de furie al celor care nu-şi închipuiau că alte ape, decât cele tulburi, le pot tulbura.Şi văd, fără să îmi pese că văd, tulburări şi-nvolburări, rostogoliri peste colţi de stâncă, iazuri şi canale îndiguite, margini zdrenţuite şi mărginiri cu iz de stavilă puse, contra firii şi contra firescului.
Deja văd clipa în care vor sta să decadă steaguri prea mult fluturate şi le văd mai apoi sub picioarele tale rupându-se, ţie aripi crescându-ţi, ridicându-te, precum îngerii ce cândva îţi fuseseră legaţi la stâlpii porţilor altor case, într-un de neoprit zbor, spre cel mai înalt şi senin Cer, cel din care te-ai coborât, în dorinţa de a da avânt celor ce se plângeau că le iau alţii putinţa de a se înălţa, sau a celor care-şi închipuiau urcări spre absolutul ce credeau a fi absurdul în care îşi duceau de ani buni, cu o mândrie ce şi-o credeau cunoaştere, vieţuirea în care aşteptau trecerea. Şi văd întoarcerea-ţi firească, spre a putea da nume viitorului, punând semnul biruinţei pe pragul trecerii celor ce îşi vor avea timpul de a trece spre timpul întoarcerii, punând semnul împlinirii pe fruntea celor care şi-o vor mai putea, în faţa ta, ţine ridicată, şi mâna-ţi mângâietoare pe creştetul celor care, cu ochii înspre adâncurile cărora le-au tot slujit şi li s-au închinat, spre a avea liniştea iertării când faptele le vor fi arătate şi li se vor socoti anii, prea puţini, ai nevinovăţiei.
Deja, din când în când, când tac bucuriile, când tace firescul, când munţii se bat cap în cap cu crestele valurilor ultimelor furtuni, văzându-te printre raze, cuvinte despre ceea ce văd, trecând printre zăbrelele care încă le pun unii, mai ales în drumul lor înspre alţii, dar şi înspre tine, ajung să-ţi vorbească şi ajung şi eu să las câte un întreg să se lase ştiut, chiar dacă încă nevăzut este, fiindu-i prea orbitoare lumina, fiindu-ţi încă prea mare neîncrederea că doar lumina-l face nevăzut, nicidecum întunericul sau umbrele care-ţi spun că visele sunt adevărate, care vin să te-adoarmă şi să-ţi lase somnul pradă neliniştii, zbaterilor şi durerilor de tot felul. Şi văd, deja văd, numele ce azi nu are nume, cel ce va avea nume, cel care va nemuri eternitatea pe care ţi-ai recâştigat-o la vreme de cumpănă, de necrezut multora. Şi numele i-l ştiu aşa cum ţie ţi-l ştiu.
Flag Counter