miercuri, 29 februarie 2012

Lumină prin lumini

Nimic nu se schimbă mai repede decât viaţa. Totdeauna, sunt toate legate de timp. Timpul există doar pentru forme, nu are, nicidecum esenţă pentru conţinuturi.
Când toate ajung să se înghesuie în unghere, retuşurile sunt imposibile. Doar adunând tot ceea ce s-a creat, spre a fi aruncat, poate să lase loc la ceea ce aşteaptă să vină. Noroiul care stă prea mult începe să devină plin de împotriviri ale vieţii, să ucidă prin mirosul a ceea ce în timp s-a adunat în el, să facă fără dorinţe orice privire. Nici gheaţa nu dă mai multă lumină dacă ţine prea mult încorsetată apa vieţii; ea o împietreşte.
Toate stau pe muchii tăietoare e cuţit, doar viaţa poată tăia muchia, doar ea poate să nu se lase tăiată. După modele care n-au fost niciodată însufleţite, oameni îndărătnici s-au pus să pună mâna pe cuţit şi să îl mişte, ca să devină tăietor a ceea ce nu se lăsa tăiat prin propria-i existenţă. Şi l-au mişcat mai prin faţă, la vedere, mai prin spate, nevăzut.
S-au tăiat multe vieţi care s-au vrut să se lase tăiate, căci ele cuţite tăietoare au mişcat pentru alţii. Dar când viaţa a mustit în cei de pe muchia străfulgerător de tăietoare, aripi nevăzute şi trimişi ce doar trecerea timpului i-au însufleţit, au întors cuţitul spre mişcătorii lui.
Nouă lumini pe ceruri se aprind când viaţa spală noroiul şi topeşte gheaţa. E una a începutului, e una a sfârşitului şi între ele sunt celelalte, cele care definesc întregul. Se-aprinde greu prima, se stinge la fel de greu ultima, dar celelalte rămân şi se tot aprind pe rând, să dea de ştire că nici un cuţit nu poate lumina mai tare decât candela ce la fiecare numărătoare se stinge ca să aprindă pe cea care vine să lumineze cu tot ceea ce poate să-i dea definitoriu, marea Lumină.
Aşa a venit, cum va veni mereu, Soarele Luminii, cel care topeşte gheaţa iar apa gheţii spălă noroiul. Strălucitoarea lamă a cuţitului şi-a aplecat muchia nevoind să mai facă să curgă sânge, căci Cerul a trimis sânge nou, plin de luminile ce se aprind... Iar lama tăietoare se va topi şi ea în apa ce se va scurge înspre neîntoarcere.

marți, 28 februarie 2012

Luminarea dimineţii regăsirii

Când toţi credeau că se va întuneca, şi pentru unii chiar venea noaptea, noi luptam cu razele de întuneric ce încercau să ne străpungă speranţele. Din demulturi venite, căzuseră la învoială să dea de ştire că ne stau de pază la ceas de dimineaţă şi ne caută de trăiri la ceas de seară.
Lumi ale umbrelor trecuseră prin privirile noastre încercând să orbească pasul ce ni-l aştepta sufletul şi în ropotul trecerii lor pe drum s-au răzvrătit împotriva trimişilor lor. Le dăduseră crezare de fiecare dată când promiseseră final de epocă şi îi plătiseră cu dorinţe ca să facă să nu mai lase urme pe care să se poată regăsi întâmplarea împlinitoare. Iar, din teamă, ei, trimişii veniseră în grabă, folosindu-se de alte umbre călătoare prin lumea noastră.
Şi s-au lovit de tine, şi s-au lovit de mine şi loviturile arătau cât de puternice sunt. Simţiserăm cum căutau să se adâncească în noi spre a se adânci între noi ruptură fără fund. Cercetaseră privirea şi cercetaseră inima cu arsuri ca să lase fuga să nu mai dea şanse împreunării ce-i lumina cu puterea vieţii din noi.
Şi s-au lovit şi ne-au lovit, şi lacrimile s-au pornit. Aşa s-a milostivit privirea cerului şi plânsului i-a dat să vadă semnul coborârii lângă noi. S-au coborât fulgii răzleţi ce veneau din seninul înaltului, fulgii prin care îngerii nu se voiau decât de noi văzuţi şi ţie, doritoare a albului zăpezii, să-ţi dea motivul bucuriei vieţii ce nu ţi-o va mai putea nimeni alunga.
O candelă la căpătâiul sufletului s-a aprins ca să se facă lumină împrejurul tău. O candelă s-a aprins să poţi citi cartea pe care ai căutat să o citeşti. Ţi-a luminat literelele de aur şi lumina te-a înconjurat când luminile somnului au plecat să doarmă. Trimişii se perduseră pe ei şi se întorseseră cu ochii plecaţi în lumea lor, cuvântând neputinţa prin cuvinte grele ce recreionau întregul ce-l trudiseră să-l împlinească şi s-au ales cu faptele pierdute în pierderea-i definitivă.
Şi lumina a fost să stea şi să te îmbrăţişeze aşa cum îmbrăţişată în nopţile timpului şi-n zilele de teamă ale vremurilor ce azi se termină, te vei regăsi a fi ceea ce eşti şi trebuie să fii, aşa cum literele de aur te au în cartea lor scrisă.
Şi căldura ai simţit-o ca să te poţi învăţa cu căldura ce nu te va mai lăsa recele să-l simţi în privire, în gând, în palme ori în trăire. Candela e aprinsă şi de-a pururi lumina ei va face să se vadă strălucirea-ţi îngerească.

Pe prag de zodii

Mi se întâmplă uneori să privesc pe conturul calendarelor, ca să înţeleg de ce apar stele strălucitoare pe chenar. Văd însemne şi semne aşezate pe întregul anilor ce bat praguri. Văd pragurile aşa cum doar cei cărora le este dat să le vadă, căci doar pentru ei sunt definite, pot să le vadă.
Ştiam cândva să mă înşel când trebuia să înţeleg ce cauză au pragurile şi de ce stelele luminează străfulgerând prin noapte. De câtva timp încoace am uitat de toate cele ştiute, dintr-odată, de când îmi afundasem privirea pe luciul apei care îşi avea maluri munţii cei înalţi. Coborâseră pe mal, de pe înălţimi ascunse privirilor, jucându-se de-a venirea, chipurile viitorului, şi mi-au fost lăsate vederii cât să nu le uit şi cât să mă facă să uit că ştiam să mă înşel.
Va arăta totul aşa cum se va scrie cronica vieţii, şi acum ştiu că n-aş fi putut eu să o scriu, stând drept şi neclintit în faţa adevărului. Va fi scrisă cu literele existenţei care nu se se va putea contrazice pe ea însăşi în realitatea pe care o va trăi-o, care nu se va putea nega prin nici o dorinţă, a oricui, de întoarcere a timpurilor spre timpuri trecute.
Al cronicii, cu totul, sunt, parte şi întreg, şi aşa cum eu sunt definit prin nedeterminismul începutului, toate sunt făcute să dea început capitolelor pe prag de zodii, când totul se schimbă în fuga de neoprit a timpului. Din două părţi se face un întreg, şi tot din două părţi se defineşte. Iar definiţia prinde viaţă...
Prinde viaţă şi trăieşte o viaţă, înspre altă viaţă. Aşa va fi înscris, în cronica ce se va scrie, şi că nu are motiv decât viaţa cea fără mărginire, şi-n ea nu are loc ura ce striveşte, căci lacrimile au adus gândul libertăţii, gândul împlinirii, puterea iubirii. Şi totul se face prin adunare, nicicând prin scădere, de-a pururi prin înmulţire, nicicum prin împărţire. Căci pragul de zodii lasă paşii să cuprindă libertatea de a fi precum se vor, pe drumul unic care dat le e să nu se mai piardă, pentru ca timpul lor să lase toate urmele care nevoie sunt altora să le calce.
Cronicarii se vor înghesui să vadă cum orizonturi, închise sau deschise, când tunetul poruncitor al deschiderii a venit şi o mână diafană a rupt cortina ce se încăpăţâna să cadă mereu peste ea, se vor contura. Dar doar cronicarii hărăziţi să vadă dincolo de privirea pământeană vor putea să scrie despre adevărurile pogorâte din Înaltele Ceruri ca ipoteze ale concluziilor pe care ei le pot trage din demonstraţia ce lor li se arată ca să vadă că ceea ce era de demonstrat nu s-a pierdut în durerea răbdării ceasurilor de aşteptare.
Orologiile lumii stăteau în aşteptare şi încă acum aşteaptă să dea de veste vestea cea mare a faptelor pragului de zodii. Şi se lase să se audă paşii,apăsaţi,ai alergării spre revenirea jucăuşă, oglindită de luciul apelor de sub munţii cei înalţi. Şi orologiile numără, încă numără invers, lăsându-se să-şi suprapună cele două dimensiuni definitorii ale puterii viitorului. Şi se aud prin perete, prin pământul mustind a noutate, prin nelinişte şi prin linişte, prin odihnă şi neodihnă, prin răbdare şi nerăbdare. Se aud şi atunci când tunetul ruperii barierelor fac larmă mare de parcă ar vrea să darâme turlele catedralelor botezătoare şi însemnate cu semn de unire.
Din căutare pleznesc azi barajele ce secătuiau cîmpiile de rod. Pragului de zodii, care amprenta mare şi-a pus, i s-a sortit nevăzutele revărsări ale şuvoaielor de neoprit. Orologiile nu pot să stea pe loc, meşterii cei mai cu nume au lucrat să le facă de neoprit, oricâte catapulte le-ar lovi roţile care se învârt mânate de scurgerea timpului, ca să arate trecerea spre vreme de nou avânt. Şi cum suprapunerea dă scântei de aureolă, munţii îşi apleacă înălţimile ca să poată apoi zvâcni către înaltul promis.
Vor prinde chipurile formă, în modul cel mai pământesc al împlinirii lor. Se vor reîntregi cele ce nu-s întregi înainte de a se aprinde soarele, când malurile apelor încă vor fi departe de vad, şi atunci se vor rândui cronicarii la aflarea celor ce pentru cronici vor fi ştiute. Dar şi ştiute vor fi doar ca să arate însemnele pe care doar pragurile zodiilor le fac să fie semne şi le dau chip şi viaţă prin trăire.

sâmbătă, 25 februarie 2012

Limpede, albastru...

Cântă Cerurile şi cântă Pământul amintindu-şi chipul tău ce va fi... Îţi aminteşti şi tu, cea care te vei privi în oglindă, că ţi-am spus cum vei arăta acum, când viitorul este deja împlinit? Îţi aminteşti?...
Ciudat mai vorbesc şi eu... Cuvintele mele strică logica celor ce caută logici... Dar ştiu că înţeleg acei care ştiu să înţeleagă prezentul privind către orizontul ce le este deschis, deschis aşa cum scena vieţii se poate să fie văzută când cortina se ridică şi luminile se aprind.
Dar cum să spun ceea ce nu am nici cum să-mi imaginez? Cum să pot eu să trag în jos o cortină pe care am ridicat-o amândoi, de care am tras cu atâta putere, dintr-odată că mecanismele ei s-au rupt şi acum nu mai poate să o repare nici cel mai iscusit meşter? Nici n-am cum să mă gândesc să caut pe cineva care să încerce să o repare, căci şi de spui, tot nu îţi doreşti să se mai închidă...
Primprejur e încă ceaţă. Nu mai e la fel de groasă aşa cum o ştiai, parcă ar vrea să facă unora în ciudă. Dacă stau bine şi o tai cu privirea, îi văd pe unii dintre ei împingând-o spre tine şi supăraţi nevoie-mare că ceva, nevăzut şi neştiut lor, o topeşte aşa cum soarele topeşte zăpezile.
Primprejur e încă ceaţă, dar nu poate să-mi rănească privirea ce o străpunge înspre orizontul de dincolo e ea. Şi e limpede, e clar, e imposibil să nu văd toate detaliile, toate adevărurile, toate neadevărurile. Atât de ce clară este orice imagine că, privindu-te, pot să-ţi văd până şi clipirea ochilor. Şi văd, fără să îmi fure ceva atenţia, ceea ce îţi spun despre ceea ce îmi va fi dată privirilor mele, în zori de zi, zi de zi, trezirea ta, mângâiată de razele soarelui.
E limpede orizontul, e plin de albastrul seninului care nu se teme de nori. E limpede, e albastru... Chipul tău, îl găsesc zâmbind, când privirea mi se coboară pe trupul tău îngeresc. Nici urmele trecutului n-au acum relevanţă căci le-am furat mângâindu-ţi bucuria remodelării, în forma ce ţi-ai dorit-o. Îţi prind mâna simţind zvâcnirea-i plăpândă şi te recunosc fiind cea de altădată, îngerească, cea de acum dorită, cea, din înseninarea-ţi, fericită.
De câte ori ai trăit bucuria cerului senin? De câte ori ai trecut prin ceaţa înălţimilor ca să te trezeşti brusc îmbrăţişată de cerul ce-ţi lasă privirilor o depărtare de necuprins? De câte ori ţi-ai mai amintit când priveai cerul, cu ochii de copil, şi cerul se însenina deasupra ta? Aminteşte-ţi ca să ştii cum se vor întâmpla toate, dintr-odată, aşa cum dintr-odată privirile noastre au străpuns timpurile...
Cântă Cerurile, cântă Pământul... Ascult Cerurile în fiecare miez de noapte, ascult Pământul zi de zi, când zorii se pregătesc să-l îmbrace în lumina zilei. Totdeauna sunt atent, pentru că uneori îmi povestesc, şoptit, câtă dorinţă au adunat şi abia aşteaptă să te vadă zâmbind în miez de noapte şi să te adoarmă în cântul susurat al apelor ce se coboară să-ţi spele drumurile şi să te vadă în miez de zi lecuind suferinţele celor ce-şi caută gândurile şi sufletul.
Încă vorbesc ciudat şi nu mă mir că nu mă pot înţelege mulţi dintre cei care vor să-mi descifreze vorbele. Chiar poate încep să creadă orice altceva şi nimic nu i-ar face să-şi schimbe părerea. Dar asta încă va dura şi mie mi se pare că este mai bine; cu cât ştiu mai puţini, cu atât este mai bine, cu cât înţeleg mai puţini este şi mai bine. E bine că mulţi nu vor şti căci mi se pare necesar să aibă şi ei surprize. E şi mai bine că înţeleg prea puţini pentru că au timp să-şi arate faţa adevărată, fiind cei care, când toate fi-vor descifrate de realitatea vieţii, ei vor pleca fruntea pentru totdeauna, înţelegând că pragul propriei mândrii a fost de netrecut tocmai pentru ei, căutători în praful drumurilor, ori în stele.
Se desceţoşează înspre orizontul ce nu mă mai pot opri să-l privesc. Îşi privesc chipul şi-ţi privesc trupul şi mă gândesc dacă pot găsi cuvintele să te descriu. Le caut întrebător, întrebându-mă dacă nu ai putea tu să vezi ceea ce văd eu şi tu să faci, căci tu cuvinte ai mult mai multe decât mine, tabloul în care apari tu, depăşind limitele închipuirii...
E limpede, e albastru, e clar, e frumos... Atât de limpede, atât de frumos, albastru şi clar. Şi nici o urmă a norului de ceaţă nu se va mai putea să apară. Acum o topesc eu. Atunci o vom topi-o!

vineri, 24 februarie 2012

Normal, firesc...

Sub zăpezi încă mai stau privirile care caută înspre firescul normal al înseninării. Sub zăpezi încă mai tremură floarea menită a fi zămislitoare a eternităţii, pe care-n drumurile alergate spre orizontul deschis al Cerurilor, neobositul Lup Alb o caută în dorinţa-i neoprită de a o privi mereu, mereu, înfloritoare.
Sub valurile ceţii ridicată peste frigul aruncat ca o perdea care lasă doar scânteietoarele raze să-i încălzească rădăcinile şi să-i binecuvânteze petalele, i se arată lui, ştiind-o promisă de înseşi dorinţele de împlinire ale lumii pe care sortiţi sunt să o completeze cu ale lor existenţe.
I-au rezumat, cei ce le vor ştiute gândurile la o efemeritate convenabilă lumii în care s-au aruncat, ştiindu-şi puterile eliberatoare şi vindecătoare. I-au înălţat Cerurile spre orizonturile nemuririi, ştiindu-le neîntinată dorinţa de a se privi în ochi pentru a arăta tuturor că ceea ce unii nu vor nicicui să se poată, ei, căutându-se şi regăsindu-se, în margine de lume, pot aduna lumea în jurul lor. Două lumini ivite încă din zorii zilelor, regăsite şi reunite spre luminare la ceas de seară.
Valurile ceţii, contopite într-o frică de alte friguri, ascunzătoare în nămeţii plini de geruri, într-o odihnitoare ascunzătoare, ar vrea să ţină florile tămăduirii ascunse tuturor. Prin gerurile ce vor să umple şi să îngheţe nămeţii, Lupul Alb aleargă şi sfâşie cu colţii neîndurători gheţuri pe care, cu suflarea-i înfierbântată de legâmânt străvechi, le face să se scurgă în ape ce se vor limpezi mai degrabă decât frigul le-ar putea reîngheţa. Lumina sa, căutătoare a luminii florii care somnoroasă îşi clădeşte dorinţa de reînflorire şi şoptit îi dă glas, aduce îngereşti lumini ce lumii dau de ştire, împrejurul normalului firesc al regăsirii.
Şi îngerii vorbesc şi dau de ştire ora trezirii ce ei o aud, căci ei, privind căutarea şi dezvelirea, aud ceasul ce se zbate a potrivi toate orlologiile catedralelor, spre a bate, oriunde ar fi, la fel, spre a lăsa armoniile lor să răsune toate odată. Să răsune atunci când legământul străvechi, rostit iarăşi la ivirea îngerilor, se va împlini.
Normal, firesc, luminile vor naşte iar lumini şi vor da lumii lumina ce şi-o va căuta spre mîntuire. Îngerii firesc vorbesc, luminile lor aprind candele ce veghează pe cerul lumii noi.
Şi soarele va boteza, împreunarea luminilor într-una singură, încoronându-le, când se va şti că Lupii Albi vor purta în ochii lor şi strălucirea Florilor de Înger ce nobleţe dau înălţimilor. Lupi Albi şi Flori de Înger, normal, firesc! Zile şi ore, doar rămase sunt în nefiresc!

joi, 23 februarie 2012

Aş pleca, de-ar mai fi timp...

Aş pleca de-ar mai fi timp să plec. Nu mai e timp de a pleca, de timpul de a mă întoarce nici că mai pot să vorbesc. Nu de alergătură-mi este frică, pentru că asta mi-ar fi uşor să o fac. La cât timp a mai rămas până la cele ce urmează să se întâmple, doar până la un pârâu mai am timp să merg, să pot să beau tihnit câteva şuvoaie de apă. Căci după asta apa, căreia îi simţeam măreţia, va uita să mai fie dătătoare de viaţă.
Dădeam de ştire că e vremea zorilor de zi, strigând din depărtare. Se strâng depărtările, se strânge timpul, şi vine dimineaţa în care voi da de ştire în şoaptă. Şi nu voi mai bate singur depărtarea înspre apropiere ci doar voi scruta depărtările să văd mersul vremurilor şi al vremii.
Prin zăpezi mi-au alergat paşii, dar zăpezile fug acum de sub paşii mei. În fuga lor mi-apropie locul în care paşii mi-i număr uşor şi nu-mi mai sunt apăsaţi spre a nu trezi florile care, la trezirea lor, trebuie să fie mângâiate de soarele ce scrutează de ceasuri trecute pregătirea înverzirii cîmpurilor, uitând de înfrigurări..
Când veneam din alergarea mea dinspre departe, pe urmele mele au venit nămeţi viscoliţi să-mi dea de veste că mi-au pregătit locul ce îmi era promis spre împărăţirea vremurilor care dau semn că-i timpul de-a mă regăsi în Cel ce alături îmi va fi, spre a-l învăţa meşteşugul înţelegerii depărtărilor şi despicării în două a timpului, fără teama de a privi altfel trecutul şi altfel viitorul, fără teama de a crede că prezentul, după despicări, va fi altfel.
Aş pleca dar nu mai are rost plecarea căci rostul este de a priveghea locul în care dintr-un mugur se înfloresc florile pe care nici un om nu le-a văzut încă. N-am timp să plec pentru că trebuie să caut apele curate, pline de viaţă ce rădăcinilor florilor le sunt de trebuinţă, să le caut şi să le aduc din vâltoarea apelor fără viaţă.
Aş pleca de-ar fi să-mi dea poruncă Cerul, aşa cum tot plecat, căutător am fost scrutând zările, căutând să văd ce vânători se pregătesc a împuşca mersul lumii. Acum n-am timp să mai plec şi n-am cum să mai plec pentru că am timp doar pentru a veghea începutul de lume nouă, vestind de înflorirea florilor şi de venirea razelor ce pun pecete nemuritoare. Am doar timpul să îmi amintesc ce trebuie să-l învăţ pe cel ce-mi va fi alături, să-l învăţ paşii alergării pentru ca şi el să vegheze vremurile adevărului...
Atât mai am timp... Restul e ceea ce trebuie să fie.

În taină...

Credeam că lumea se sfârşise, nimic nu putea să mă mai convingă de mersul ei mai departe. Luptam împotriva a ceea ce trăiam şi credeam că lupta-mi este dreaptă, mânat de fadul gând al binelui de mine definit.
Luptam şi mă împotriveam oricărei raze de lumină ce trecea prin preajma mea, numeam stelele licurici şi căutam o rază care trebuia să vină dinspre trecut şi să ducă tot mai departe, să dea consistenţă drumului meu, înspre punctul pe care îl ştiam normalul final. Mă împotriveam uitând că mi s-a pus în faţă alternativa finalului pe care-l refuzasem atunci când l-am văzut creionat prin întunericul din noaptea primei Încercări.
Într-o singură rază, ce o căutam cu disperare se închisese tot orizontul meu. Nici nu mă îndoiam de gândul meu ce devenise simţire. Nici o altă trăire nu o puteam lăsa a se consuma în firescu-i mister dezlegat. Uitam, gândind, că sunt eu privitorul înspre orizontul viitorului pe care îl transcriam în cuvinte puse pe acordurile simfoniei vieţii. Eram foarte sigur că ştiam totul şi atât de meşter la a spune Nu, încât pentru a spune Da, atunci când normalul răspuns era Da, adunam un Nu lângă un alt Nu. Uitasem că doar un singur Da spus sigur când fusesem cercetat a doua oară de Îngerul care mă întrebase despre voinţa de viaţă, atunci când prelungitul meu Nu mă trimisese înspre cercetarea Cerului.
Şi a luat aminte Cerul de toată sfidătoarea mea împotrivire. Mi-a luat din mână condeiul, odihnindu-l lângă cerneala ce se usca în aşteptarea sa. Cuvintele stăteau agăţate şi voiau să se sinucidă. Între mine şi ele nu mai exista nici o punte şi pânze de păianjen se ţeseau pe calea dintre mine şi ele. Degeaba le chemam să mă ajute să-mi transcriu simţirile; se răzvrătiseră şi ele împotriva minciunii prin care îmi puneam gândurile raţiunii să se numească simţire.
Cerul punea Înaltul să plângă deasupră-mi şi să-mi trimită câte un înger care să îmi trezească simţirile, de mine şi prin mine, adormite, simţindu-mi marea cădere în nesiguranţa zilelor pe care le lăsam să treacă, cele cărora eu le spuneam a fi zilele de mâine, dându-le pradă crezului că ziua următoare se va face să se întâmple libertatea din gând.
Îl priveam pe Dumnezeu în faţă şi-l rugam să facă ceea ce îi ceream, căci ştiam că, ceea ce cerusem în copilărie ori, mai târziu, când mă colindaseră gândurile sau faptele potrivnice, El îmi dăduse fără să mă lase să aştept. Acum mă lăsa în aşteptare, ba poate îmi arăta El ceea ce trebuia să fac, însă eu căutam doar o singură rază. El vroia să mă conving de mine, dar eu nu mă lăsam convins nici de dezordinea ce dărâma tot ceea ce clădisem. Mă împotriveam oricărei schimbări, iar El schimba tot decorul din jurul meu. În noul decor nu-mi mai încăpea gândul care declara război adevărului.
A trebuit să mi se cutremure pământul sub picioare ca să-mi simt cutremurată întregii mele structuri, până în cea mai profundă, cea care doar mie, şi celor ce o puteau pătrunde, era perceptibilă. M-a adus în pragul de a recunoaşte că nu se mai poate. Iar adevărul ce-l tot ocoleam mi s-a pus în faţă, nimic nu mai putea să fie întors din drum. Atunci m-a întrebat un înger dacă acum dorinţa-mi e să stau în răscruci de drumuri, privind spre cele care duc doar înspre nicăieri.
Sângele începuse, fără motiv, să curgă. Atunci am înţeles că trebuie să mă las Lui! Armele mele erau cele care-mi deschiseseră răni ce sângerau fără să poată cineva să le oprească. Nu mai aveam nici măcar şansa de a pune armele în tecile lor, era doar timpul de a depune armele mele omeneşti şi a mă preda în faţa Cerurilor!
În taină, când de nimeni nu eram văzut, îmi pregătisem ultimul atac, spre a mă şti învingător. Gândul meu îl pregătise până în cel mai mic detaliu. Nu lăsasem nimic pe dinafară, pregătisem chiar şi stindardele victoriei. Eram atât de sigur că simţeam marea victorie că mi-am permis să dau un timp de răgaz destinului. Un timp suficient ca să-mi savurez simţita victorie.
Liniştea m-a cuprins însă brusc. M-am întors pe linia frontului şi am depus armele în faţa realităţii. Nu eram prizonier, aşa cum îmi era teamă când luptam. Devenisem liber. Libertatea îmi pansase rana sângerândă. Trăiam minunea pe care puţini o cred a fi posibilă. Trăiam brusca mea schimbare, regăsirea liniştii pe care mi-o pierdusem venise atât de brusc încât ameţisem. Ca să nu mă scurg, Cerul m-a luat în braţe.
Ore doar trecuseră şi cei din jurul meu au văzut că omul ce eu eram, simţitor prin gânduri, devenisem simţitor în toate! Toate razele ce treceau pe lângă mine, ce treceau prin faţa mea, îmi spuneau dintr-odată ceva ce putea fi iarăşi pusă în cuvinte. Acum cuvintele alergau spre mine şi nu se mai propteau în gânduri. Graniţa tăcerii şi nesiguranţei nu mai avea nici vamă nici Post-Control, trecerea era liberă. Aveam dreptul să aleg, aveam dreptul de a mă şti şi regăsi, pe mine, în toate.
De câte ori am ajuns în răscruce, m-am lăsat, în taină, îmbrăţişat de Cerul atotputernic care m-a binecuvântat cu iertarea faptelor recunoscute, cele ce, zi de zi, îmi ia din împotrivirile vieţii, pentru a putea să îmi dăruiască ceea ce îmi este pregătit. Căci doar aşa mi-a putut da bucuria trăirii ce m-a lăsat să mă contopesc, oricâte greutăţi mi-ar fi dat în jurul meu, cu cerul. Mi-a dăruit calea trăirii înălţătoare, trăire ce-mi este dăruită de îngerul, şi el, trăitor pe Pământ.
Credeam că lumea se sfârşise, acum ştiu că lumea poate să reînceapă. Nimic nu putea să mă convingă de mersul ei mai departe, acum ştiu chiar şi cum va merge mai departe. Firul vieţii şi puterea împlinitoare a faptelor şi celor ce vor fi urmare a trăi-rilor în fapte, îmi este acum văzut şi-i urmez calea pe care mi-o luminează spre a nu mai rătăci. E drumul meu, pe care sunt purtat de ştiinţa îngerului. Merg când merge el, mă opresc atunci când el se opreşte, mă odihnesc doar când el îmi spune să mă odihnesc. Şi pot să urc în Cer fără de frică pentru că ştiu că el mă păzeşte, pe mine, cel care rămân aici, spre binerevenirea cu cele trebuitoare mie şi lui.
Din taina ce mi-a dăruit-o Cerul când l-am acceptat în viaţa mea ca definitoriu, pot acum să-mi aduc în viaţa de zi cu zi cele ce-mi sunt necesare, chiar dacă îmi lipsesc multe. Şi omeneştile dureri, şi omeneştile boli mi-au fost alungate prin singura putere ce se face totdeauna simţită, dar niciodată văzută de cei care nu vor să creadă că ea există dincolo de ceea ce ne spun legile noastre, de ceea ce măsurătorile noastre vor a o evidenţia. Împotrivă când mă mai pun îmi scoate în faţă întâmplări şi amănunte ce mă mână pe drumuri sau mă ţintuiesc în aşteptarea necesităţilor care vor veni.
În taină vor veni să se arate toate aceste necesităţi cărora trebuie să le fiu de faţă, căci în urzeala destinului ne sunt cuprinse şi nu pot să ajungă niciodată altundeva decât la înfăptuire. Le ştiu taina, dar nu le ştiu clipa venirii, însă le ştiu venirea prin toate câte mi se aduc spre acceptare.
Un îndemn din urmă îmi aduce aminte că o taină, lăuntrică, ce desluşită este numai în Ceruri, îmi striveşte arma, arma cu care m-aş dori potrivnic vieţii. Îndemnul este ultimă şansă vieţii mele, care niciodată nu lasă şanse împotrivirii mele... Căci dacă încă la ceva mă mai împotrivesc, el îmi spune mereu că trebuie să uit împotrivirea... Singura cale-mi e destinul!

miercuri, 22 februarie 2012

Gând şi suflet

Ce uşor s-ar putea privi oamenii în ochi, dacă ar putea să-şi vadă umbra de lumină ce o lasă fiecare, ce flori fru-moase sau ce mărăcini cresc împre-jurul celui care este privit. Sau dacă ar putea să vadă cum florile-şi împreună petalele, sau cum scântei fulgerânde apar între vârful spinilor între cele două umbre ce stau aproape unul de altul. Aşa arată umbra gândurilor... Ce uşor s-ar putea privi oamenii în ochi dacă ar putea să vadă...
.Simt frigul gândurilor tale ce-mi duc spre îngheţ mîinile ori picioarele. Simt câte vorbe grele ce ţi s-au spus, duci cu tine, după durerea îngheţului ce-mi paralizează pasul care vrea să calce pe piciorul drept şi la fel simt nesiguranţa dureroasă a pasului ce vrea să calce pe piciorul stâng, când eşti copleşită de frica faptelor ce pot fi făcute împotriva ta. Şi dacă mi le spui, ori dacă nu mi le spui, eu ţi le simt, aşa cum doar înspre tine îmi este totdeauna dat să simt. Căci sufletul tău spre sufletul meu caută, vrea să-i spună, să-i arate tot ce trebuie să îndure. Vorbesc sufletele uitând de gândurile măsluite de nepovara trecutului. Şi nu-ţi răspund de câte ori mă întrebi de ce nu vreau să ascult vorbele ce mi le spui.
Şi am curaj să te privesc în ochi, nici o temere nu am când o fac...
Şi mai simt cum mâna dreaptă mi se opreşte din punctarea pe tastele pe care literele se înşiruiesc în cuvintele ce scriu povestea vieţii noastre. Mă dor de fiecare dată când mă apropii de a face portretul celor care stau cu gândul pus pe cătarea puştii cu care îţi ţintesc toate mişcările încercând să şi le ţintuiască. Mi le-ncălzesc muşcându-le până ce simt din nou pulsul sângelui şi ele îşi încep iarăşi dansul neiertător al zugrăvirii adevărului.
Când palma stângă se strânge de frigul ce o străbate, de oricâte ori te frâmântă gândurile negre ale existenţei îngreunate de ceea ce a fost sau de ceea ce este vremea trăită, când corsetul existenţial se strânge precum laţul în jurul celui urcat pe eşafod, ştiu că sufletul tău vine şi se lasă prins de îmbrăţişarea sufletului meu vorbind despre dorinţa lor de a nu se mai lăsa cuprinse de aceste omeneşti lipsuri.
Şi iarăşi ştii că dacă mă întrebi de ce nu vreau să ascult vorbele ce mi le spui, eu nu vreau să te ascult şi cont să ţin de ele, simţindu-le altfel...
Şi am curaj să te privesc în ochi, nici o temere nu am când o fac...
De multe ori nu vreau să îţi ascult vorbele ce mi le spui pentru că, şi atunci când oricare dintre paşi îmi sunt îngreunaţi de îngheţ, ori oricare dintre mâini mi se opresc durându-mă degetele de recele ce trece prin ele, ceea ce împreună trăim, mi le face să fie încălzitoare ale locului pe care calcă ori locurilor mângâiate. Şi dusul faptelor până la capăt face să văd înflorite florile dar să văd şi mugurii cum cresc şi vor să plesnească spre înflorire, înfricoşaţi totuşi de frica frigului ce îşi adie palele de vânt pornit din senin, cu motiv şi scop tocmai neînflorirea şi moartea lor.
Şi când văd privirea sufletului care mă priveghează, mereu mângâietoare şi tandră, un somn odihnitor se coboară peste mine, ştiind că în paza lui fiind, pot să dorm fără grija că mă vor biciui sau pălmui umbre nedesluşite, că plecările nu îşi vor mai avea poartă deschisă spre întoarcere.
Atunci oricine poate să te vadă privindu-mă cu tot curajul, în ochi...
Vorbele ţi le aud, gândurile ţi le ascult. Auzindu-le şi ascultându-le, mai greu sau mai uşor îmi este. Mă întreb şi eu de ce nu mă aplec imediat în faţa lor, de ce nu le dau imediat ascultare, ci mai degrabă caut să văd umbra de lumină a sufletului tău. Aş vrea să vezi şi tu atunci cum luminează sufletul meu. Din vorbe aş putea construi munţi de întuneric, dar îi topeşte instantaneu lumina sufletului tău. Şi cum îi văd că se topesc sau sublimează, instantaneu privesc spre timpuri viitoare. Şi din timpurile acelea îmi vine puterea de a-mi găsi şi face curajul de a spune lucrurilor pe numele ce-l vor avea, nepăsător crezând tu că mă arăt simţirilor tale. Eu însă, cunoscând orizontul a ceea ce va fi, ascultare pot da vorbelor, înţelesurilor nu am cum să le dau conturul pe care vorbele tale, tăietoare, ar vrea să îl aibă.
Vorbelor mele nu le dau cu bună ştiinţă formă de spusă sigură pentru că încă nevăzându-mi umbra luminii, nu ai înţelege că ele vin din imaginea a ceea ce va veni. Şi joaca-mi întrebărilor care încep cu Vrei... de multe ori mă simt îndemnat să spun că tu ştii că răspunsul ce acum se aude ca un Nu, deşi spus răspicat, este îngânat de o neaşteptată rumoare pe care umbra luminii tale o face să fie ştiută. Şi parcă-mi vine să te întreb ce şi cum a sunat răspunsul ce l-ai spus mie, căci mie nu mi-a fost decât altfel înţeles.
Ne spunem vorbe în care gândurile se împlinesc în cuvinte şi rostul lor este de a ne arăta unul altuia realitatea care suntem şi o trăim real. Gândurile sunt cele prin care, prin întregul lor, aspiraţiile sufletului trec în vorbele prin care arătăm, fiecare înspre celălalt, ceea ce necesar îi este şi cum se vrea a se urzi covorul pe care pot păşi viitoarele realităţi. Şi gândurile ni se văd aşa cum vorbele ni se aud, tot aşa cum auzim şi vedem vorbele şi privirile celorlaţi înspre noi şi despre noi.
De ceea ce se arată a fi sufletul, prin umbra luminii ascult şi în tot ceea ce fac, de această umbră ţin cont. Sufletul când ţi se strânge, lumina se restrânge şi sufletu-mi se împrăştie pentru a-l îmbrăţişa pe al tău. Iar gândurile mele se opresc din căutările lumeşti aşteptând ca sufletele să se regăsească îmbrăţişate ca să poată avea puterea de a sparge munţii ce stau în calea drumului.
Parcă am îmbătrânit dintr-odată şi nu mai aud bine. Şi parcă dintr-odată am întinerit şi văd foarte bine. Îmbătrânirea mă ajută să stau câteva clipe în aşteptare, ca să pot să uit vorbele auzite şi să mă ajut de tinereţea care alergând deschide ochii ce privesc orizonturile ca să vadă umbra luminii. Şi aşa reuşesc, de multe ori, să învăţ din greşeli neîntâmplate şi să să las greşelile în stadiul de fapte ce ar putea să urmeze, punând paşii neşovăitori pe drumul către viitor, uitând de cum ar fi să nu mă ajute tinereţea, prea alergătoare, sau să mă oprească bătrâneţea greu văzătoare...
Şi, din umbra luminoasă a sufletului tău, ştiu adevăruri mult mai mari decât orice mi-ar spune vorba ta, decât orice în-ţeles ar avea fapta ta. Umbra luminii e adevărul pe care nu poţi să îl schimbi prin vorbă. Este pururea cea care vorbeşte tutu-ror, cea care atrage, ori cea care face să tremure cei ce ştiu că nu te pot îngenunchea decât dacă ar reuşi să ţi-o facă, cumva, de nevăzut.
Azi pot să văd ceea ce tu nu crezi că ai să vezi, însă ştiu, din ceea ce văd că vezi şi încă nu crezi că vezi, dar ai să vezi totul atunci când ai să crezi. Vei schimba pe Nu în Da, căci nu degeaba l-ai spus fără să stai pe gânduri ca Da. Şi ne vom privi, cu mult curaj, zile şi nopţi, în ochi, şi privire ca a unuia singur, către aceeaşi casă luminoasă, plină de lumină, vom avea. Şi nici un îngheţ nu voi mai simţi căci nici un frig nu te va face să tremuri.

marți, 21 februarie 2012

Când fulgera-va soarele

E timpul când vremea se schimbă de la un ceas la alt ceas. Şi încă nu văd toţi că se schimbă chiar atât de repede. Unora chiar li se pare că se nimic nu se schimbă, Sunt puţini însă cei care văd totul a fi o schimbare continuă...
Frigul a dat semnul vijeliei din înălţimi, tulburării din Ceruri. Noi privim înspre Pământ şi cel mult în zare, dar uităm să ne limpezim ochii în Ceruri. Dimineaţa privim răsăritul soarelui, seara privim apusul lui, dar soarele la amiază nu mai ştim cum arată. Câte umbre se arată, alergându-se unele pe altele mai ştie cineva? Încotro fug unele şi încotro fug altele, se mai întreabă cineva? Dar, măcar cât de strălucitor este soarele amiezii, mai ştie cineva? Mai e cineva care să vorbească despre soare, văzându-l şi nu judecându-l?
Soarele azi este doar o imagine, un mic desen plimbat pe hartă, redesenat, pus în steme, pus în blazoane, pus în reclame. Soarele acum poartă în coadă un număr care vrea să îi arate calităţile. Soarelui i s-au găsit ecuaţii care, zice-se, fac parte din legea haosului.
Ca să nu se sperie lumea, au dat de găselniţa haosului. Din dezordinea lumii s-a găsit un cuvânt care să nu mai lase pe oameni să se întrebe nimic. Întrebările au fost decretate ca dezechilibrante şi cauza tuturor problemelor care se arată a fi deasupra capetelor noastre.
Acum soarele încă e acoperit de nori, nori care nu se arată strânşi la un loc, nori împrăştiaţi în pulbere de apă. Stă sufletul apei chezaş pentru viaţa de pe Pământ, căci Soarelui nu-i prea mai vine să stea liniştit şi să vadă oamenii cum se pierd. Dacă cineva ar vrea să-l privească la ora amiezii i-ar vede şi tulburarea şi supărarea. Dar cine să se mai învrednicească a-l privi?
Dar soarele vorbeşte... Vorbeşte prin cum se arată dimineaţa şi pleacă seara. Dar vorbeşte mai ales prin ceea ce arată în ceasurile amiezilor... Şi ne spune ce va fi... Ne spune că va veni vremea tunetelor şi fulgerelor, a apelor dezlănţuite, care se vor scurge înspre Pământ, pe pământ, din pământ şi în Pământ. Apele vor cerceta stricăciunile lumii, stricăciunile de pe lume şi stricăciunile din lume. Le vor cerceta şi se vor supăra că nici către ele nu vor să se mai ulte oamenii, nici când le stâmpără setea, nici când udă câmpurile însetate de secetă, nici când domolesc supărarea Soarelui, ci doar când le văd a le face rău...
Şi se vor porni într-o noapte, urlând către dezastrul care a cuprins lumea. Se vor trezi, şi ele, prea pline de mizeriile dezastrului, de pornirile nesăbuite. Se vor porni să spele oraşele prăfuite şi satele tihnite de atâta uitare. Apele îi vor scoate, pe oameni, afară din casele în care au început să lâncezească, şi-i va urca deasupra caselor ca să aibă măcar o clipă dorinţa de a se uita cu ochi blânzi înspre soare. Iar pe cei care soarele o să-i vadă că nu au ochii blânzi, apele îi vor duce departe, acolo unde numai ele vor şti, să le spele privirile, să le limpezeasca şi să le îmblânzească.
Apele vor face ceea ce pot ele. Soarele va fi garanţia că ele au spălat ceea ce puteau să spele. Când vor fi destule câmpuri goale, când vor fi destui cei duşi să fie spălaţi, se va arăta Soarele. Se va arăta să de ştire apelor că pot să-şi odihnească valu-rile, înainte de a se porni vântul care să zbicească coaja pământurilor. Şi se va cerceta iarăşi curăţenia lumii.
Lumea se va putea să se cureţe cu apa de ploaie? Va să vadă soarele că nu se usucă petele care nu s-au spălat în apă... Şi se va hotărî să se ridice mai sus, să dea la o parte norii ce i-ar mai sta în cale şi să ardă petele ce-i fură lumina. Şi se vor aprinde câmpurile, pădurile, casele, maşinile. Şi drumurile vor arde acolo unde se rătăcesc acum sufletele de trupurile lor. Drumurile de fier îşi vor muta sensul şi se vor apleca înspre ape, pe poduri, iar podurile se vor apleca să soarbă o picătură de apă din apele ce vor intra tot mai mult înspre măruntaiele Pământului. Şi Soarele va ţine arsura pe Pământ atat timp cât va trebui ca să se ardă toate petele. Şi se va cerceta iarăşi curăţenia lumii...
În vremea când se va cerceta lumea, Soarele va găsi multe suflete rătăcite, multe minţi împrăştiate şi multe suflete vândute doritoare de bogăţiile care tocmai s-au coborât în adâncuri, duse de clocotul apelor, sau au ars cu totul, chiar şi temeliile devenind cenuşă. Vor avea timp oamenii să-şi cureţe câmpurile de trupuri agăţate de umbrele izvoarelor şi de urmele pădurilor vechi. Şi se vor întoarce către Soare, strigându-i cuvinte grele, poruncindu-i să cadă din înălţimi. Ba chiar vor vrea să-i omoare Lumina...
Abia atunci se va înţelege că soarele ştie că nu mai are lumea cale de scăpare. Atunci soarele va scoate sabia contra nopţilor de întuneric. În plină zi şi în plină noapte, o săptămână numărată, Soarele va trimite săgeţi de lumină care vor da strălucire la toate cele ce le-a făcut omul din măruntaiele Pământului. Le va face să strălucească până la roşu şi până la alb şi, aşa, strălucitoare, le va trimite înapoi de unde au fost scoase. Soarele nu va mai putea să stea deoparte şi să vadă că Pământul sărăceşte pe zi ce trece, furat de oamenii puşi pe căpătuială. Va lua cu voia oamenilor sau, dacă cei îmbogăţiţi şi-au ascuns bogăţia între ziduri groase, ori pe sub ape, Soarele va haiduci şi le va lua cu de-a sila.
Şi abia atunci lumea va hotărî să se mai cureţe... Şi atunci abia, oamenii vor mai avea curajul să privească spre Soare, ca să aibă puterea să reziste frigului nopţii celi lungi ce va veni. Şi un alt Cer şi un alt Soare şi un alt Pământ vor avea să vadă în zorii zilei de după noaptea cea mare.

Când plec... când vin... [10]


Ar avea rost sa iau, încă odată trecutul eu la întrebări? Eram parcă dintr-odată obosit. Nu ştiam dacă mai reuşesc asta dacă mă va pune să o fac. Poate nici puterea de a o face nu o aveam, după ce îmi spusese limitele în care eu, noi, mai putem să alegem.
-După ce se va curăţa răul mare ce a cuprins pe oameni, cei ce vor veni nu vor mai uita niciodată asta. Pământul nu va mai avea reguli şi legi de morală pentru că ele vor fi în legea fiecărui nou venit. Copii de acum, pe care i-aţi numit de cristal, violeţi sau ai soarelui, aşa cum aţi găsit de cuvinţă, au legea aceasta şi când vor ajunge la vârsta la care legile voastre de acum i-ar atinge, vă veţi convinge. Copii aceştia nu sunt mai mari de cinci ani. Să vă îngrijiţi de cei mai mari ca ei, ca să rămână cumva la fel de curaţi ca acum măcar, să nu decadă de unde sunt.
Trecuse iarăşi pe planul mare, al lumii în care pe Pământ trăim. Ştiam că iarăşi va urmă să spună ceva ce va trebui să ţin bine minte.
-Atâtea spirite ale luminii sunt împrăştiate acum, prin faptele lor, între pragul de jos şi pragul de sus. Cei care nu au vrut să rămână jos, au ales să-şi întoarcă păcatele ca să se poată să fie cei care au virtuţi. Au trecut prin suferinţă ca prin focul ce trebuia să ardă gunoaiele şi s-au lăsat iarăşi în voia legilor divine. Au lăsat la o parte împotrivirea şi mândria, căutarea renumelui, laudelor şi vorbelor mieroase şi, cu arma cuvântului au retezat tentaculele ce iarăşi veneau spre ei să-i tragă înapoi. Ştiau să facă asta, pentru că o făcuseră cândva către cei care le spuneau că nu le este calea bună –şi tu să nu uiţi că ai făcut tot aşa– şi au văzut că le este şi mai frumoasă şi mai bună uitarea vechilor îndeletniciri. Au început să ştie că bucuria poate fi fericire, dacă ea are în ea Lumina ce reclădeşte lumea.
-Dar mai sunt şi spiritele ce ar pluti şi ele în voie. Însă atât de mult s-a înrădăcinat răul în ele. Banii i-au orbit şi nu doar înspre partea banilor şi averilor. I-au orbit şi înspre viaţa lor. Iubirii doar formă materială îi mai dau. Au ajuns până-ntr-acolo încât ei şi gesturile cred că trebuie să aibă o valoare în bani. Iubirea, pentru ei, nu mai există decât ca dragoste, pentru ei iubirea înseamnă doar ceea ce fac pentru câţiva oameni. Dacă vrei a le spune că de două mii le ani se ştie calea de întoarcere spre adevăr şi lumină, ei chiar o ştiu, dar niciodată nu o fac pentru ei. O vor spune altora, dar nimeni nu va face cum spun ei, pentru că ceea ce fac ei nu le dă oamenilor exemplul cel bun.
Nici noi, cei care trăim şi privim spre aici, spre oamenii Pământului, nu am înţelege aşa de bine. Până la urmă, ca şi pe Pământ, orice se vede mai bine când este privit de sus.
-Aduceţi-vă voi la acelaşi gând, la aceeaşi trăire. Aduceţi la voi, pe lângă voi pe aceia care sunt la fel ca voi, cei care cu voi pot să spună lumii ceea ce trebuie să se facă pentru îndreptarea ei. Spusele voastre trebuie să faceţi să ajungă la oamenii, dar mai ales către copii. Vă dăruim noi puterea de a găsi răspunsurile la întrebările oamenilor. Voi toţi cei care veţi lucra la schimbarea feţei lumii, nu vă mai luptaţi între voi, căci doar pierdeţi timp preţios. Mai devreme sau mai târziu tot acolo o să ajungeţi. Atât între voi, mai aproape sau mai puţin aproape, drumul îl aveţi bătut bine. Acelaşi gând, aceleaşi trăiri, înţelegeri a toate câte se întâmplă, sunt exemplele pe care le daţi oamenilor, ca să se înţeleagă pe ei. Aşa şi viaţa voastră va fi încărcată de răsplata binefacerilor pe care le aduceţi în viaţa altora.
-Repet ceea ce am tot spus: Vremurile care vin sunt grele, foarte grele! Voi aţi ales, la fel ca aceia pe care îţi spun acum să îi găsiţi, v-aţi ales venirea tocmai în aceste vremuri. Şi v-am lăsat să mergeţi în viaţă pentru că încrederea în voi ne este. Şi venim mereu în viaţa voastră, cu bune sau cu mai puţin bune, ca să vă facem să nu vă rătăciţi, să nu vă rupeţi. Greu v-am adunat, greu vă ţinem aproape, nu vrem să vă mai risipiţi. V-am dat semne, însemne şi porunci să nu vă mai duceţi pe drumuri rătăcitoare, să nu mai rătăciţi în căutări!
Amestecate vorbe, idei puse la un loc. Rostul spuselor Lui însă îmi sunt acum pe deplin înţelese.
-Mergi înapoi pe Pământ. Aveţi treabă multă! Multă treabă! Nu vă mai irosiţi timpul. Sunt lângă voi oameni în suferinţă. Ajutaţi-i ca să îşi găsească o cale de odihnă şi liniştire sau de împlinire. Timpul pe care îl pierdeţi de dragul împotrivirii poate să însemne câţiva oameni ajutaţi, iar pentru voi greutăţi mari. Faceţi aşa şi o să vedeţi că înfloresc rodnic florile copacilor rodnici.

luni, 20 februarie 2012

Când plec... când vin... [9]


-Puterea toată, dintotdeauna, o aveţi împreună. Ceea ce trebuie să faci stă în puterea ta şi hotărârea ei. Aşa aţi hotărât să fiţi, când v-am binecuvântat legământul şi în veacul vecilor, când pe Pământ aţi ajuns împreună, numai şi numai împreună aţi reuşit. Atunci când tu erai într-o parte iar ea în altă parte, v-a fost viaţa zbatere şi neîmplinire. Vei putea să împlineşti tot ce îţi era gând de înălţare, atât în Cer cât şi pe Pământ, doar când în spatele tău vei simţi avântul gândului ei. Nu poţi să fugi, nu poate să fugă, de legământ.
Viaţa voastră nu este un blestem, este doar consecinţa neamintirii şi neînţelegerii. Nu aveţi vină acum, căci viaţa ce o aveţi acum nu este decât o infimitate din ceea ce vă este adevărata viaţă. Voi pentru acea mare viaţă aţi făcut legământul şi de aceea trebuie să o trăiţi pe aceea şi în timpul cât sunteţi pe Pământ. Întotdeauna aţi înţeles, acum mă tot întreb când vă va fi dată înţelepciunea vechimii şi mărimii spiritelor voastre.
Nu-mi era deloc, dar deloc pe plac ceea ce îmi spunea. Mă lăsa dezarmat şi mă obliga să îmi reconsider tot ceea ce spuneam că realizasem până acum. Oricum, realizasem că din noianul de bucurii ce le spuneam ca avute, nu fuseseră decât frânturi din bucuria adevărată, ce o întâlnisem, după ani şi ani, doar atunci. Să mai conteze dacă acum şi acele realizări erau tot nişte frânturi?
-Ai venit aici, odată, să iei înapoi două suflete ce se tot chinuiau pentru că îşi doreau copii şi, fără motiv, nu au putut să aibă. Îmbătrâniseră aproape, aşteptând, încercând şi tot dorindu-şi. Când se apropiau de clipa în care niciodată nu se mai putea să aibă gândul de a avea copii lor, din mare deznădejde, au început să-şi facă rele din cele mai mare, cu vorba şi cu gândul. Cel mai mare rău îl făcea el şi a trebuit să cauţi mult după el. Ţi-au ieşit în cale şi răul cel mai mare nu şi l-au făcut. Şi, cu ultimile puteri ţi-au cerut să-i reîntregeşti cu sufletul ce şi-l goniseră.
Ai venit să-i cauţi. Cu al ei a fost mai uşor, pentru a-l convinge pe al lui să se întoarcă a fost mai greu şi atunci, cum des nu o făceai, mi-ai cerut să te ajut. Era vinovat de începutul răului dar era vinovat şi de motivul pentru care ajunsese omul să facă rău. Căci motivul pentru care ceea ce îşi doreau nu se putea împlini era una din trecutele lui vieţi pe Pământ, când, la supărare, jurase să nu mai aibă copii, trei vieţi de-ar mai trăi. Şi aşa cum şi-a jurat în acea viaţă aşa i s-a dat în vieţile ce au urmat. În prima n-a simţit căci, fiind vremuri tulburi a hoinărit fără casă şi a intrat în viaţa mănăstirească, unde, ajungând preot, a crezut că aşa era dat să fie. Dar într-a doua viaţă s-a întâmplat altceva, ceea ce trăia atunci. Însă era din Cerurile de mai jos şi nu avea cum să înţeleagă vinovăţia vieţilor trecute. Nu ea era cea care nu putea, nu ea era cea care n-ar fi vrut, aşa cum el credea şi crezând o acuza pe ea. Totul era la el şi doar el trebuia vindecat de legătura ce şi-o făcuse el prin jurământul său.
Împreună am încercat să-l dezlegăm de jurământ, dar atât de tari erau legăturile că n-am putut să facem să fie cum îşi doreau. Dar ei doi trebuiau să facă asta şi le-am făgăduit că vor ajunge degrabă să se întâlnească pe Pământ ca să împlinească voia Cerurilor. Şi când s-au întâlnit iar, nu cred că ştii, a trebuit să trimitem doi îngeri pentru ca el să uite să se mai gândească rău înspre ea. Plecaseră frumos în viaţă, dar un an întreg i-a trebuit lui să schimbe gândul. Semnele i se arătau, dar el era orbit de dorinţă şi frica de neputinţă. Când îngerii l-au convins să îşi dorească din suflet ca ea să împlinească dorinţa amândurora, fapta s-a împlinit.
N-aveam cum să uit, chiar dacă mai avusesem şi un alt suflet ce jurase, ca preot, castitate veşnică...
-Nu degeaba ţi-am amintit asta, dar neplăcerea vorbelor mele am vrut să ţi-o înlături, căci prea bine ştii că e greu sau nu se poate să se rupă legăturile unui jurământ făcut la supărare, dar cum să vă doriţi să rupeţi un legământ, care e mult mai puternic, fiind spus de amandoi, un legământ făcut fără ca cineva, chiar şi supărarea, să vă ceară să îl faceţi. Ceea ce v-aţi dorit mereu se va întâmpla, pînă ce se va împlini motivul legământului. V-aţi promis viitorul îl lumină şi urmaşi în lumină.
Toate acestea trebuia să le spun. Acum înţelegeam de ce mă întrebase de curajul de a spune adevărul, de adevărul care putea declanşa împotrivirea, despre efectele sale şi de a nu căuta explicaţii la adevărul ce trebuia să îl spun. Ocolise destul până să ajungă acolo unde veneau cele grele...
N-aş putea să mă aleg pe mine în locul vorbelor sale. Ar trebui să mă neg în faţa Lui, în faţa singurului loc în care nu mă simt privit ca un ciudat. Mi se spune aici, pe Pământ, “aş fi picat din Cer” sau “Tu pe ce lume trăieşti?” şi nu am cum să-mi doresc să ajung şi aici să fiu privit altfel decât sunt. Am hotărât instantaneu să-mi asum tot ceea ce se poate întâmpla aici. Căci aici orice s-ar întâmpla, îndreptat va fi, iar răul poate fi mai mare dacă nu aş spune.
Acum , aici, în această trecere a mea pe Pământ, la nivelul de jos al existenţei am ajuns. Nici să am unde să stau să-mi îndrept gândurile către Dumnezeu nu am unde. Şi uneori nici nu sunt lăsat să fac asta. Altădată sunt nevoit să mă adun repede la un loc, trup şi suflet, pentru că cineva se găseşte să-mi întrerupă şi această comuniune a mea cu El. Parcă s-ar vrea să-mi interzică până şi credinţa, asemănător, dar individual, cu epoca în care cei ce aveau altă credinţă erau trecuţi prin tăişul săbiei. Atunci o făceau soldaţii, mie îmi fac asta oameni pe care nu i-aş fi bănuit vreodată de necredinţă.
Pentru toate acestea am ales să vorbesc, să spun ceea ce vreau să spun. Am să spun oricare ar fi greutatea ce ar fi să o mai port pe umeri şi oricât ar fi să o mai port pe umeri. Căci va veni vremea tuturor îndreptărilor.
-Mulţi şi-au construit case pe Pământ şi au ajuns să rătăcească în Cer tremurând. Averile adunate, când au urcat aici, nu au fost decât sărăcia pe care au trebuit să o învingă. Ţi-ai pierdut ceea ce ai avut, ai început să contruieşti o nouă casă aici. Acum întoarce-te să-ţi primeşti răspalata şi pe Pământ!
Cât aş mai putea să spun că am destinul unui om ce-şi caută aici, pe Pământ omeneasca împlinire? Măreţia vieţii de apoi o plătesc acum, cu vârf şi indesat, prin tot felul de necesare, dar greu de înţeles pentru ceilalţi, cedări. Puterea poruncii de a spune mi-este dată, dar aici o plătesc cu zile şi nopţi de zbateri. Destinul omenesc îl ştiu, dar oricât l-aş spune acelora care îmi este permis să îl spun, este privit ca pe o otravă pe care eu o beau zilnic. Dacă vorbesc despre destinul altcuiva, ce în aceste zile ar trebui să-l facă să-i fie drum, căci este singura cale, mă lovesc de zidul fricii ce şi-l ridică în cale. El ştie de câte ori, către Ceruri, ridic rugămintea de a mă dezlega de acest destin, căruia îi simt cruzimea, şi de tot atâtea ori trebuie să simt urmarea cererii mele. Cere şi ţi se va da este bun pentru cei mai mulţi. Sunt însă şi câţiva care, cu poruncă mare fiind aici veniţi, orice ar cere, altceva decât le este îngăduit prin acea poruncă, le este dată o pedeapsă. Sunt prizonierii destinului pe Pământ, ei, aceia care acolo, în Ceruri, când sunt acolo, au libertatea pe care mulţi o invidiază.
Munţii de frică ne fac să ne îndoim de noi. Ne stâlcesc simţurile şi ne arată culorile altfel decât sunt în realitate. Ne fac să tot greşim şi să ne învârtim mereu în cerc. Şi asta o facem de tot atâtea ori până când ne luăm inima în dinţi şi ne confruntăm cu realitatea. Ajungem să cunoaştem realitatea, care este cu totul alta decât în închipuirea noastră şi atunci ne pedepsim noi, prin gândul nostru care se umple de regrete pentru faptele noastre, pentru timpul trecut, pentru neîmplinirile noastre, care se puteau împlini în acel timp. Căci atât timp cât ne învârtim în cercul fricii, păcate din cele mari putem face, putem să ducem oameni de lângă noi să moară, putem distruge valori ale altora, putem să ne amputăm viaţa noastră, dar, înainte de toate, ne împotrivim divinităţii.
În acea nestăvilită frică a noastră, punem mare preţ pe valori care nici nu ne înnobilează, nici nu ne fac cinste. Şi totdeauna găsim vinovaţi pe ceilalţi, sau chiar pe noi, însă nu pentru frică ci pentru orice altceva, chiar şi pentru cel mai nobil sentiment divin: iubirea. Pervertim iubirea în fel şi chip ca să ne dezvinovăţim pentru că nu o putem arăta aşa cum este dat să o arătăm în clipa în care suntem, şi cu acea formă de iubire ne căutăm scuze în faţa noastră, căci o fluturam din plic pe cealaltă, ori aruncăm toată iubirea pe o latură, fără să ţinem cont că în viaţă omului îi este dat să arate toate formele ei, în echilibrul pe care Universul întreg îl are, aici, pe Pământ şi oriunde în cuprinsul său.
-Din iubire ţi-ai irosit această unică posibilitate de a veni aici, când ceri tu, pentru ceea ce ceri tu pentru tine. Ai tot întrebat şi tot mai multe ai vrea să întrebi. Vei primi la toate răspusuri, doar să le pui. Căci, repet, e utima dată. Dar trebuie să ştii un fapt: dacă aţi fi fost orice altceva, chiar suflete pereche, chiar suflete gemene, uşor v-ar fi fost, pe Pământ, să faceţi orice, să alegeţi. Voi v-aţi legat însă atunci. Să fiţi trup şi suflet, împreună, unul lângă altul, şi cu faptă omenească să aduceţi un stegar al luminii pe Pământ. Alegerea de-atunci, rostită de voi, pecetluită de noi, vă este acum cale de neîntors! Legaţi sunteţi prin firele ce nici voi, nici alţii, nici noi, nu putem să le tăiem. Însă, ai o cale. Ţi-o spun, deşi de pe acum ştiu că eşti cel care i te opui aşa cum şi noi ne opunem, căci ştii unde ajungi: mergi tu, prin fapta ta, către moarte. Opreşte tu singur calea pe care ai plecat, pune-te tu stavilă luminii. Dacă asta îţi este cea mai plăcută formă, fă-o. Însă de acolo, nu te mai poţi întoarce să opreşti răul în nici o parte, mai ales al sufletului ce va rămâne să îndure şi tot ceea ce tu ai avea de îndurat. Vrei asta sau vrei ca soarele pe care-l vedeţi răsărind în fiecare dimineaţă a zilei pe care o irosiţi acum să lumineze, dintr-o anumită zi, de-a pururi?
-Alegeri au oamenii, multe. Nu aleg a le fi rău, niciodată. Aşa spun ei şi nimeni nu ar putea spune că nu le este asta şi intenţia. Dar necunoaştera îi ţine prizonieri şi de la vorbă la faptă se întâmplă să fie altfel. Dacă n-ar fi aşa, nu ne-ar fi dat să avem aici tot ceea ce avem. Acum aici vin, ai văzut şi tu, tot mai multe suflete de tineri. Prea multe fete de pe Pământ trec prin pragul Iadului şi parcă le spală creierul. Dintre puţinele ce nu le uită omul la venire este motivul pentru care sunt fete şi băieţi. Copii cei mici, în jocul lor, spun şi ştiu asta. Dar când dispare jocul, încep să fie făcuţi să uite!

duminică, 19 februarie 2012

Când plec... când vin... [8]


Nimic nu se poate întâmpla dacă nu este necesar să se întâmple. Şi toate se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple căci atunci este necesar să se întâmple.
Înspre clipa în care se răsuceau direcţiile cărărilor şi coteau spre drumul destinului, se arătau semnele pline de lumină ce făceau să se ardă piedicile întunericului.
-În poiana pădurii, lacrimile care au curs la despărţirea voastră s-au adunat în izvorul din care acvilele cerului îşi iau puterea de a zbura maestuos spre a veghea zborul şi mersul pe Pământuri. Este izvorul ce niciodată n-a secat, niciodată nu s-a tulburat şi când au vrut să-l acopere a ieşit singur la lumină, făcându-i pe toţi ce-i ce îi puseseră gând rău, să nu mai aibă vreodată curajul de a încerca ceva împotrivă-i. Stejarul falnic ce a răsărit atunci când izvorul a apărut, ca un simplu ochi de apă, stă mărturie vechimii plecării voastre în lume. Aşa cum izvorul stă limpede pentru că îl apără coroana stejarului, iar stejarul stă falnic pentru că rădăcinile-i îşi iau apa binecuvântată de la izvorul nemuririi, aşa şi vieţilor voastre le-a fost dat să fie una lângă alta adunate, de câte ori v-aţi ales plecarea pe Pământ în acelaşi timp.
Îi trecuse toată tristeţea şi hotărârea cuvintelor ce o simţisem mai înainte, trecuse în blândeţe şi bucurie. Era semn că vorbea acum de faptele ce le ştia că aduc bucurie şi în Cer şi pe Pământ. Se simţea asta şi se simţea apăsarea pe definitoriul “voastre”.
-V-au ştiut de fiecare dată cine sunteţi şi care este motivul venirii voastre în lumea lor plină de metehne şi gânduri de supunere. Într-atâtea vieţi v-au împins prin împilare să nu fiţi împreună, căci vă ştiau neînduplecaţi şi nesupuşi, şi aducători, înspre Lumea lor, a spiritelor prea înalte. Pe Pământ aţi fost de atâtea ori de câte ori trebuia, şi asta vă va fi dat să ştiţi, să vă amintiţi tot. V-am lăsat să nu vă amintiţi celelalte lumi, acolo unde tu le-ai învăţat pe cele ce nimeni nu are de unde să spună că le ştii. Iar ea acolo a învăţat să mângâie cu vindece cu vorba pe cei care erau în mare suferinţă, chiar dacă suferinţa le era lor dată din vinovăţia ce şi-o atrăseseră prin gândul lor răzbunător şi avar de cuceriri.
Mereu aţi ales drum de urcare şi chiar şi atunci când v-am dat să fiţi ceea ce erau cei ce făceau rău altora, cu nesupuşenie v-aţi întors faţa înspre lumină, şi cei care vă credeau că aţi trecut de partea lor, ştiind că aţi învăţat cum să opriţi răul ce-l puteau ei face, împotriva voastră au venit şi sunt şi acum împrejurul vostru. Tu ar trebui să-i ştii, că de atâtea ori ţi-ai căutat sabia să o ridici. Mi s-a dat de ştire că eşti pregătit să ridici sabia fără cruţare, de atâtea ori. Eu te-am oprit şi ţi-am dat mereu puterea de a te opri, căci doar oprindu-te ajungeaţi să învingeţi şi să fiţi împreună. Nu te puteam lăsa zbaterii încrâncenate şi bătăliei nesfârşite de unul singur.
Pe toate acestea le trăisem. Ceea ce sunt acum îmi lasă înţelesul că de atâtea ori mă oprisem din fapte şi din gând. Simţeam că ar trebui să-i cad la picioare pentru a-i aduce mulţumire ca spirit de om, dar nu-l puteam opri, căci vorba lui nu dădea semne să se curme.
-Cele prin care ţi-a fost dat să treci, te-au adus, clipă de clipă, să îţi aminteşti şi să-ţi reaminteşti legământul revenirii. Vremuri multe s-au tot scurs şi prin Ceruri şi prin Lumi! Ai ajuns, încet, încet, atât de aproape...
Atât de aproape... dor aceste trei cuvinte care începuseră să-mi vâjie prin trăiri... Cuvinte nu mai găseam...
-Când şi-a adus aminte cine este şi ea cu adevărat, trecea prin clipe grele, o apăsau greutăţi ale lumii şi neînţelese fapte din viaţa aceasta, în care şi-a ales drum luminos, dar în drumul ei au ieşit umbre mari, umbre din cele mai mari. În stânga ori în dreapta de privea, cale de ieşire şi scăpare nu îşi afla. Veneau spre ea mii de săgeţi ce-i vroiau străpuns trupul, fărămiţat şi împrăştiat fără de lumină.
Chiar din puţina-mi cunoaştere înţelegeam spusele şi înţelegeam că acel prag pe care ajunsese putea să fie pragul de neîntoarcere.
-I-am dat vise prin care să ştie că nimic din ceea ce a fost nu a fost altceva decât o învăţare a ceea ce este omul pe pământ, că dorinţele pot să fie neîmplinite dacă sufletul nu le vrea, şi nu pot să dureze mai mult decât o pală de vânt. Aşa cum pentru o casă, care făcută e să dureze, contează cât de bine e aşezată, aşa şi pentru viaţă, datul e fundaţia pe care se poate construi, ca să dureze, casa vieţii.
A mai încercat să creadă că ceea ce în vis îi aratăm e vis şi plăsmuire a sa, a dorului ei de gânduri bune şi oameni curaţi, şi a încercat să caute acei oameni ce doar în vis i se arătau. Şi a încercat să vadă lumea cu ochii visului, încercând să dea dreptul semenilor săi de a fi îngeri. Ea dădea, ei erau bucuroşi să primească, dar înapoi întorceau ceea ce aveau ei în suflet, şi răutăţi şi priviri hulpave şi gânduri potrivnice dăruirii ei.
Prăbuşirea când i-a fost aproape, când durerea şi suferinţa o cutremurau, despre tine, vraci alb, i-am dat să ştie, însă fără să te ştie altfel decât că îi era dat să ştie. Şi în lumina sabiei tale, pătrunzător albastră, alergătura-ţi de Lup Alb i-a fost dată să o vadă. În întunericul din jur o învăluia lumina de sabie ridicată spre tăierea legăturilor care vă ţineau în neştiinţă unul faţă de celălalt. Vă alerga timpul să vă veniţi aproape, împotriva cortinelor ce se aruncau între voi.
Un tremur mă trecea... Mi-amintesc frica ce-mi cuprindea trăirea, pe când aflam că un despre un om, neştind nimic de el, dar şi acea chemare din suflet...
-V-aţi căutat şi nu v-aţi găsit... Nimeni poate, în afară de Noi, nu ştiau când şi cum vă va aduce viaţa să vă fiţi alături ca să nu mai vreţi rătăcitoarele drumuri ce vi le putea deschide lumea năucă în care trăiţi. Pe tine te strânseseră chingile locului şi faptelor... Ne uitam şi vedeam viaţa voastră făcută franjuri... Atunci i-am pus voinţei ei aripi, i-am tăiat opreliştile şi de aici încolo aţi trăit... A ajuns încet, încet, atât de aproape...
Atât de aproape... dor trei cuvinte ce iarăşi îmi vâjiau prin trăiri...
Chiar era totul oglindit? De ce mă îndoisem că toate acestea sunt ştiute? Cu ce-mi greşisem mie de ajunsesem să mă îndoiesc?
-Te simţi în stare să recunoşti acum ceea ce atunci îţi ţinusei pentru tine? Ai curajul să te arăţi chiar şi cu slăbiciunile tale de atunci? Nu te grăbi să îmi răspunzi acum. Te-am întrebat doar ca să-ţi mai simt, încă o dată, zvâcnirea ce ai avut-o când ai simţit rafalele de vânt îngheţat ce veneau să vă risipească...
-Înainte de a ajunge la timpul ce punea amprenta începutului ultimului drum, ai început să vorbeşti de un înţeles ce l-ai dat tu unui desen mult vânturat dar puţin văzut în întregul lui. E un simbol pe care voi, în credinţa voastră l-aţi pierdut şi l-au condamnat; din necunoaştere şi din frica necunoscătorilor nu se recunosc multe. Dar are în el toată esenţa divină a existenţei ca oameni, ca femei şi ca bărbaţi. Tu ai avut curajul să-l rupi pe din două şi să priveşti cele două părţi, prin prisma vieţii pe care o trăiţi.
A desenat un cerc şi l-a luat în mână. Nu ştiam ce vrea să facă şi-i privema mâna care, ca un cuţit l-a tăiat în două părţi perfect egale. Cele două semicercuri le-a aşezat jos şi le-a rotit, până ce s-au aşezat pe tăietură fără să se mai mişte.
-Nu era nevoie să mergi atât de departe. Acum poţi să vezi acelaşi lucru pe care încercarea ta te făcea să vezi. Cercul se roteşte, cercul poate să fie mutat oriunde, oricât de repede. Cele două părţi, rupte din cerc, se mişcă uşor până nu ajung să cadă. Ca să le mişti e uşor? Vezi, poţi doar să le târăşti. Cât e de uşor să le ridici? Dacă le ridici eşti sigur că nu vor ajunge să cadă iarăşi? Dacă se mişcă nu ajung să cadă iarăşi?
De ne-ar fi văzut cineva de pe Pământ ar fi crezut că ne jucăm. De-ar fi ştiut ce discutam ar fi spus că e o discuţie la genunchiul broaştei...
-Dacă vrei să duci repede şi uşor cele două părţi ale cercului, fără să mai cadă, trebuie să faci un singur lucru: să le pui unul lângă altul în aşa fel încât să refacă întregul. Dacă una dintre părţi ar fi să cadă, cealaltă parte îi este sprijin. Dintr-o dată, amândouă, nu pot să cadă, căci şi atunci se sprijină una pe alta.
Eram năucit. Ştiam că ceva ce era aproape de ceea ce-mi spunea, mi se mai spusese. Mi se spusese, pe fugă, când am ajuns prima dată sus şi nu voiam să mă mai întorc.
-Da, ţi-am mai spus despre astea, dar nu ai ţinut seama. Sau, dacă ai ţinut, timpul abia trecut, cu întâmplările sale, te-au făcut să nu ţii seama. Te-ai trezit somnoros din toată adormirea ta, pe de-a-ntregul, atunci când a venit vremea de care ţi-am spus să recunoşti trăirile ce le-ai ţinut pentru tine...
Nu mă ierta, nu mă lăsa a-mi păstra pentru mine trăirile potrivnice gândurilor, trăiri ce m-au făcut să uit pentru totdeauna această împotrivire şi să mă las simţirilor, fără să le mai amestec, fără să le pun la un loc cu gândurile... Avea motivele lui să mă facă pe mine să spun, căci de ştiut era evident că ştia...
-Am ajuns în Cer. Mă simţeam zburând înspre Marile Înălţimi la care poate doar mă gândisem că aş vrea să ajung. Stătuse şi timpul în loc şi nimic nu îmi mai lipsea şi nimic din mine nu îmi lipsea. Nimic nu am la îndemână ca să spun că ar putea fi adus în faţa acelor trăiri ca să le compar. Ştiam ce e Raiul, ştiam şi ce e Iadul. Nici măcar Raiul nu era ceea simţeam eu. Nu, nu te vedeam, nu vedeam nimic altceva decât florile ce înfloreau împrejurul sfintei tale fiice. Pădurea în jur, florile în jurul ei, ea şi eu. Asta era lumea în care totul era altfel decât ştiam că poate exista. Lumina făcea totul viu şi fără de seamăn.
-De ce a fost greu să spui asta aşa cum spui acum? Tu, dacă vedeai de cine îţi era teamă să spui?
Mi se întipărise pe mine tristeţea de data aceasta. Avea dreptate, tăcusem...
-Atunci aţi apropiat apropierea. De atunci aţi început să vă îndreptaţi drumurile, să priviţi doar ca înspre amintiri spre meandrele ce vă dădeau târcoale. N-am să-ţi spun acum despre ceea ce a urmat. De acum încolo, doar dacă ai ceva neclar din ceea ce ştii, îţi mai spun. De atunci şi până acum ai ştiut tot ceea ce trebuia să ştii, ai înţeles ceea ce trebuia să înţelegi. Înţelesurile şi cunoşterea te-au ţinut în picioare şi când furtunile se îndreptau spre tine. Te-ai arătat a fi acel falnic stejar. Când ai încercat să acopere iarăşi izvorul, rădăcinile l-au căutat şi i-au făcut iarăşi drum spre lumină.
-De ce a fost acea vreme a depărtătii şi a împotrivirii? Şi urmările acelei vremi cum şi când nu vor mai fi?
-Stejarul fără apă, încet, încet moare. Izvorul neadăpostit de umbra stejarului nu mai poate fi limpede. Au aruncat maluri mari peste izvor ca să-l sece sau să-l acopere, că prea limpede începea să i se facă apa sa, apa nemuririi. Sub acoperişul malurilor l-au tulburat pentru că doar acoperit puteau să facă asta. Acoperit, umbra stejarului ştiind-o deasupră-i, i se lăsa să înţeleagă şi să creadă că stejarul este tulburătorul apelor sale. Şi reuşiseră malurile să-i oprească până şi curgerea, până când rădăcinile stejarului, căutându-l i-au făcut drumul spre lumină. Aceasta a fost vremea depărtării.
-Prea mari maluri au fost cele ce l-au vrut acoperit şi izvorul nu e limpezit. Adu-l mai aproape de tulpină şi limpezeşte-l. Nu vor mai fi dacă numai atunci când umbra stejarului îl va apăra de toate ce pot ajunge să-l tulbure, să-l facă să îşi ridice creştetul apei mai sus decât trebuie să fie, ca să fie şi să rămână liniştit şi netulburat. Iar când izvorul va fi curat şi liniştit stejarul se va arăta falnic. Adu-ţi mereu aminte asta!

Flag Counter