Timp nu mai aveţi, spun unora... Iar cei care nu mai au timp ştiu şi ei că pot deja să-şi încheie toate socotelile, să tragă obloanele şi să-şi caute clipa de plecare. Vor pleca orbecăind, sărăciţi fiind la plecare, fără să mai aibă cum, sau când, să-şi apere o avuţie prădată de oriunde, oricând, oricum.
Încep să se rostogolească vremurile în prăpăstiile pieirii neamurilor şi, de oricâtă străduinţă ar da dovadă marii străjeri ai neputinţei, oricât vor să facă să se mişte maşinăria inutilităţilor care salvează pentru o clipă, valurile de întuneric se fac nori care se coboară până sub ochii oamenilor.
Cei care nu mai au timp ştiu şi ei, simt şi ei foarte bine asta. De-ar avea puterea de a recunoaşte doar faptul că nu vor să plece cu mâna goală, le-ar fi ceva mai uşor. Şi tocmai din acest motiv nu se lasă mânaţi de ultima zvâcnire a ceea ce au fost înainte de a se lăsa seduşi de răcoarea întunericului, când vremurile lumii, sau vremurile lor, erau în mare fierbinţeală. Încă se dedau la agăţarea cu unghiile sau cu dinţii de orice rană a cuiva, doar-doar or putea avea ceva mai mult, încât să nu fie săraci lipiţi-pământului. Şi-ar lua, de-ar putea, ca monedă de schimb, toate cele adunate lumeşte, şi-ar flutura steagurile cuceririlor şi pe ale înduplecărilor forţate. Dar ştiu că le lasă şi cum au venit, aşa pleacă. Doar că au luminaţi de speranţă şi pleacă neputincioşi şi prinşi în mreaja atrăgătoare a nimicului.
Praf şi pulbere se vor face toate, ciocnindu-se, marile contradicţii dar şi marile posibilităţi. Se vor irosi, se vor istovi, se vor da uitării, facerile de bine şi gândurile ce pot readuce pe oricine, pe fiecare, pe drumul său, la locul său. Ceea ce va dispare nu va mai fi regăsit, cine va dispare nu va mai fi de găsit. Înspre adâncuri întunecate va fi mare aglomeraţie, la porţi se vor îmbulzi mulţi din cei care astăzi s-ar da de ceasul morţii dacă nu li s-ar da dreptate că ei sunt solii păcii.
E prea puţin timp, nu e vreme de a-l irosi, spun altora. Spre înainte ar fi mai uşor de nu v-aţi risipi în aduceri aminte de nu tocmai cele mai de preţ gânduri şi trăiri. Vă tot întoarceţi spre a nu lăsa timp de odihnă celor ce v-au dat nopţi de nesomn. Că vină au ei, nicicând nu v-aţi îndoit, dar că vouă vă revine şi altceva decât răsplata pe care nu aţi primit-o, nu v-aţi gândit niciodată. Acum e timpul să ştiţi de nu cumva nopţile pierdute au fost plată dată de voi, vouă, pentru neadevărul şi nedreptatea v-aţi făcut-o şi chiar şi acelora ce v-au nedreptăţit, aţi făcut-o.
Va veni, în curând, o noapte în care se vor întâmpla atâtea încât nimic nu se va mai cunoaşte din cele ce au fost. Chiar şi oamenii pot să dispară. Oamenii vor privi cerul, vor privi pământul şi vor reînvăţa că singuri au venit pe lume, neavând rude. Rudele au apărut abia după ce li s-a spus că sunt rude.
Încep să cadă coroanele de pe capete care aşa se arată cât de ţuguiate sau cât de pătrate au fost. Şi un tăvălug de ură grea, un tăvălug nimicitor face ca timpul să fie ultimul bastion al închistării în jurisdicţii şi temeri de ceea ce a fost, căci mai nimeni nu-şi poate închipui ce va fi, prea puţini sunt cei veniţi cu amintirile viitorului clare şi imaculate. Cei mai mulţi le au inoculate de slova bine ticluite în mesaje gândite zile la rând spre a fi crezute de cât mai mulţi.
Se schimbă totul fără să se vadă schimbarea. Nici nu mai are cine să o vadă, căci timpului trecut nu-i stă nimeni ca reper. E timp de răscoală îm toţi, e timp de revoltă, e timp de război. Sunt vremuri noi, nu-s încă vremurile cele noi, sunt vremurile unui crunt război. Dumnezeul din fiecare se vrea parte din toată Dumnezeirea şi nu se vrea târât prin bălţi, prin noroaie, prin mlaştini sau prin adâncuri. Se răscoală Cel dus prin bălţi, se revoltă Cel pus să intre în noroaie de dragul unor dorinţe, plăceri sau mofturi, se războieşte cu omul, Cel care, de chiar omul în care este, afundat în mlaştinile rău mirositoare trebuie să îndure nimicniciile şi nevolniciile mândriei fără de preget. Şi de-a dreptul îl părăseşte pe omul care L-a vrut vinde spre a-şi avea loc tainic de odihnă leneşă, lăsându-l pururea şi în veci de slugă şi râs stăpânului în care omul, de cu voia sa, şi demnitatea şi încrederea i-a lăsat.
Sunt vremuri grele, vremuri din urmă. Vremuri de care, viermuind, vorbeau mulţi, cătându-şi nume şi renume, punând pecete pe calendare şi sădind sămânţă de frică în cei fără de înger. Căci calendarele definesc dar nu delimitează zile sau timpuri sau vremuri. Iar cum împecetluirea s-a vrut de ştiinţă tuturor, acum, când timpul fuge spre semnul pe care apostoli şi prooroci, făcuţi, peste noapte, după asemănarea lumii, dădeau veste şi chemau la unire în faptă, prin vorbe duioase, fug şi proorocii, fug şi apostolii, din calea adevărului, fug spre lumea din care au venit şi pe care au fardat-o. Fug spre a nu-i prinde ziua vestită ca ştiuţi, de nu va fi întâmplată, căci semnele de ei spuse nu s-au lăsat arătate. Şi nimic din ceea ce ei au lăsat să se înţeleagă a fi prevestire, ori a fi semn de pregătire, nu s-a făcut după vorbele lor, la timpul vrut de ei, găsit a fi acum, după cum le-a fost înţelesul tălmăcirilor şi răstălmăcirilor la care s-au dedat.
Dar nu mai e timp mult, vă spun, şi stau aici şi nu fug. Nu ziua se ştie, ci doar cele ce vor fi. Căci ziua e una pentru toţi, doar calendarele pot să fie diferite. Se schimbă repede toate şi toate sunt mai greu de dus, mai greu de văzut, mai greu de înţeles. Sub arşiţa soarelui stau cei care vor mai putea să-i privească răsăritul în apus şi apusul în răsărit. În noapte nu mai dorm nici păsările de zi, ştiind că trebuie să fie de ajutor la curăţirea Pământului de nerostuitele trupuri prăpădite, ca cei care drum spre aure şi-au găsit, alegând să nu mai fie ce-au fost de-şi simţeau paşii îngreunaţi, alegând să lase neamul deoparte şi să se nemurească, alegând să-şi înzidească trupul ca piatră de temelie lumii noi, să fie feriţi de urmele care ar putea otrăvi şi o ceată de îngeri.
Zece-şi pierd rostul unul şi-l găseşte. Şi e bine că nu e mai rău. Se vor rupe Ceruri şi vor crăpa Pământuri. Se vor coborî scări şi se vor lăsa multe pustii, cele ce din necinste şi cu necinste au fost făcute. Se vor înfeciori femei trimise spre desfătare de cei ce le-au legat sufletele de avuţii pe care şi le doreau dar de care parte n-au avut sau cum le-au căpătat aşa s-au pierdut. Copii zămisliţi din îngheţul trăirilor, însemnaţi cu semnul arsurii, se vor rupe de cele ce i-au adus în lume, dar vor fi călăuzitori ai celor nevinovaţi biciuiţi în zilele de azi, spre ziua cea nouă, de mâine.
E vremea, spun, şi rămân să fiu răspunzător de cele ce le spun. Căci de vorbesc, mie îmi vorbesc cu întâiele vorbe. Timp nu e, căci doar timp de rostuire mai e!
Un comentariu:
Frumos descris, frumos si adevarat.
Trimiteți un comentariu