miercuri, 10 aprilie 2013

În nopţile noastre

Multe sunt cele ce mi le amintesc din viitor... Îmi iau dreptul de a vorbi despre ele, fără frică de cei care nu s-ar da în nici un fel, la o parte, din calea adevărului altora, ţinând morţiş să-l neadeverească... Îmi iau acest drept, pentru că, în marea lor iubire de ceea ce văd, simt, aud sau pot avea, ei nu se lasă se-duşi de ideea viitorului... De aceea, ca despre nimic din lumea aceasta, despre tine vorbesc, fără să mai am teamă şi fără să îmi aplec urechea la cele ce mi le pot, în spate, auzi...
Şi îmi amintesc de toate vorbele ce în juru-ne vor veni, ca şi iataganele, din toate părţile. Se vor rostogoli pe toboganul zilei ca să ne scurteze nopţile, ca să fure ceea ce nu se poate spune că a fost furat, nefiind decât timp al faptelor trăite dincolo de ceea ce se ştie, dincolo de ceea ce se vede ori se aude, dacă ar putea sta cineva să asculte, ori să privească spre a şti. Mereu vor întoarce pe toate feţele viaţa mea, fericindu-se că vor găsi câte o amintire care să mă dea de gol ca nevoitor a îmbătrâni. Căci de toate celelalte, ştiitoare fiind, îi ştii şi pe toţi care vorbesc pe după colţurile ce le vor da de fiecare dată, întâlnindu-ne. Înspre tine, găsindu-ţi obiceiuri, motive şi dorinţe scornite de neîmplinitele lor aşteptări, obsesii şi fantezii, îşi vor ţinti, de câte ori vor putea, şoaptele şi zâmbetele îngropate în înţelesurile ce de toţi le-ar vrea ştiute.
Mi-amintesc însă şi începutul nopţilor pe care, dorindu-ţi-le, grabnic le vei face să devină timp de regăsire al drumului pe care înaintarea e dorinţă şi întoarcerea o amintire dorită a fi repede uitată. Nevenind cu nimic din trecut, nimic nu va fi repetat, toate vor fi început şi pornire a năzuinţelor ce au stat să aştepte un adevăr mai mare decât chiar existenţa noastră. Au stat să aştepte nu un om, nu o anume faptă, nu o răbufnire, nu o clipă de rătăcire, aşa cum vei auzi în spate spunându-se, ci zilele, nopţile, faptele şi urmările care destinului le erau, de dinainte de a exista noi, cunoscute. Cu tot acest întreg trecut, doar de visele, trăirile şi privirile-ţi spre continuare înţeles, vei pune piatra de temelie durabilităţii vieţii.
Cum se întâmplă în toată viaţa omului, s-ar fi putut crede întâiele nopţi ca fiind ale începutului, pline de căutări prinse în năvodul dorinţelor, dar nu doar crezutul, pe pragul anilor, şi-au lăsat, şi-au lăsat mândria, recunoscând un adevăr pe care mai nimeni nu-l mai credea fiind al oamenilor. Căci mereu, altfel, era să fie ca primul pas al încrederii şi speranţei în cei ce vor urma. Şi prin altfelul firesc, ceva ca o uitare, le făcea pe totdeauna ca mereu întâiaşi dată, la fel, şi mai mult decât la fel, de împlinitoare.
Pentru cele ce se pot spune, se găsesc destule cuvinte ca să poată fi spuse, pentru cele ce se trăiesc nu-i uşor, nici la îndemână, ba chiar e imposibil, cuvintelor să ai vad potrivit de a arăta cuiva, şi imposibil pentru a afla netrăitorii, adevărul care face ca nemurirea să nu fie doar un gând, o dorinţă, ci să fie trăită, adunând în ea vieţi care au fost dar şi din cele ce vor fi. Când şi tu vei lăsa povestea să fie auzită de cei ce vor veni în urma noastră, atunci vor şti cum, în nopţile noastre, prin fapte la fel ca ale altora, dar înaripate de speranţa înălţimilor din tine, amândoi, împreună, am privit, printr-o singură privire, lumea de la un capăt la altul, învăţând, unul prin celălalt, din toate, luând, pentru timpul faptelor în faţa tuturor, esenţele adevărului ce clocoteşte în tot ceea ce aici are viaţă. Şi se va şti atunci, cum, prin tine în acele nopţi, au fost dorinţă şi apoi adevăr al vieţii, tot ceea ce viaţă a urmat să aibă, mirând pe cei care voiau şi pe cei care nu voiau, pe cei care nu se îndoiau dar mai ales pe cei care puseseră pariu, îndoindu-se, pe nerodire.
Întâiele nopţi, ştiindu-se precum toate cele ce vor urma, se vor defini prin începuturile care, asemănându-se de fiecare dată cu ele însele doar prin puterea de a reda clipelor graba de a se voi faptă, te vor arăta frumoasă ca şi povestea din care te-ai coborât a fi reală, poveste de mulţi auzită, căutată în văzul tuturor dar chiar şi prin cotloanele care ar putea, e drept, să o ascundă. Semn de biruinţă asupra timpului pierdut de mine-n căutări eşti, şi, ivită din seninul întâmplărilor şi umbletului regăsirii, vii pe drumul de azi, pecete să pui orizontului care mi-e senin în visele care mi te arată de fiecare dată, după visele care îmi dau înţeles faptelor din trecutul care pune grea povară pe un prezent ce trece, încă încet, spre trecut, pentru a nu mai fi.
Nici o vorbă nu va voi, destul de mult timp să tacă. Cu tot veninul pus cu gând de a se şti adevărat motivul lor, de adevăr nu se vor putea nicicum atinge. Cu toată îngrămădirea lor, care te vor vrea pusă la zid, şi vor încerca să-mi pună în faţă întrebări care să te lovească precum pietrele, niciodată nu vor fi, nici serile, nici dimineţile şi nici nopţile noastre pleavă în ochi. Viaţa se bate cap în cap cu cei care vor să o pună la zid şi viaţa, nici în clin, nici în mânecă neavând cu lumea ce înzideşte adevărul, spre a se mândri cu ceea ce zi de zi construieşte din nisip, le va arăta obrazul. Noi, în zilele de după fiecare noapte, vom fi aceiaşi şi niciodată altfel decât povestea ce seamănă cu tine.

Niciun comentariu:

Flag Counter