Paşii toamnei vieţii

Înverzesc privirile înspre cer, se înseninează a primăvară, se încălzeşte totul a vară, lumina soarelui se aseamănă cu luminile zăpezilor din iarnă. Strălucesc înălţimile spre care drumul, treaptă cu treaptă, urcă neobosit. Dar a păstrat, adunând toamnelor prin care am trecut, frunzele vestejite, ca să poată să dea contur real timpului vieţii. Şi e toamnă...

E toamnă şi nu e deloc întâmplător, căci dacă întâmplarea a făcut să fie toamnă şi toamna a făcut să apară întâmplarea. Cineva a preferat să rămână anonim, pentru a fi sigur că nimeni nu fură merite, că nimeni nu va avea curajul să nege motivul mâinilor ce au curajul să înlănţuie trecutul în viitorul împlinitor.

Treptele-s urcă doar câte puţin, dar merg mult. Sunt mărginite în urcare de conturul trecutului, dar mărginirea viitorului se pierde înspre înălţimi. Cu paşi mici se urcă marile înălţimi şi drumul a învăţat că paşii repezi se împiedică uneori unul pe altul. Şi din toate învăţăturile piedicilor, din toate durerile paşilor, drumul s-a conturat spre a fi întâmplător şi neaşteptat.

Nu pun drumului întrebări şi nici nu-mi pun mie întrebări. De-aş fi vrednic de întrebări n-aş mai avea puterea de a merge aşa cum am de mers. Nici nu-mi găsesc întrebări căci acum ştiu că nu acum trebuie să o fac. Ci atunci când înfloriseră toate florile şi nu mă gândeam că înflorirea florilor este semnul frunzelor arămii ce le vor urma. Acum ştiu doar că nu degeaba e toamnă, căci numai toamna este timp de rod bogat.

Acum când ştiu cât de înşelătoare sunt ploile de vară, nu mă mai tem de vremea când vor veni ploile de toamnă. Ploile verii aduc furtuna, fulgerele călătoresc doar pe creştetul norilor ploilor de vară. Toamna, ploile vin să aşeze rodul şi să ne lase vreme de socotire a rodului. Şi doar toamna aduce culorile curcubeului pe Pământ, coborându-le din Cer.

Şi doar toamna privirile se limpezesc în cautarea lor spre ori-zont, căci florile cu petale căzătoare nu se mai ivesc. Tocmai de aceea mă lipsesc acum, când ştiu că e toamnă, de întrebări. Căci ştiu că şi vara şi primăvara sălăşluieşte în noi şi că amândouă or să se vadă prin bogăţia toamnei.

Eu, atât mai fac... Paşii toamnei vieţii...

Timpuri grăbite

În graba cea mai mare trăiesc acum. Pe de o parte încerc să domolesc această tentativă a timpului care parcă ar vrea să se sinucidă, pentru că sunt încă lucruri de îndreptat din vechea vreme, şi trebuie îndreptate în legile acelor vremuri, în care timpul nu poate fi negat, pe de altă parte l-aş îndemna să treacă mai repede decât vrea el, pentru că nu prea mai are rost. În prima formă ştiu că mult nu mai poate sta, că nu prea mult mai am de luptat cu el, cu spasmele lui sinucigaşe. Atunci va fi ziua unui prag peste care unele ape vor trece să curgă, limpezindu-se, înspre Cer, altele se vor opri, se vor întoarce să-şi găsească băltirea rău mirositoare şi grea privirilor,până înspre moarte.

În forma lui grăbită, şi pe care mi-o doresc şi eu grabnică, va mai sta pe aici, ca să poată cei ce mai au de făcut socoteli, de plătit, să-şi facă toate socotelile, să plătească, să-şi primească ce au de primit, să nu rămână datori, să nu aibă datornici. Dar mult nu mai are nici forma aceasta să trăiască, undeva la cam de şapte ori mai mult decât va mai fi simţită în existenţă prima formă. Atunci vor fi zilele în care doar apele luminoase se vor putea ridica peste cei ce vor privi cu nesaţ la Cerul care se va lumina, neputând aceia să-l atingă. De pragul acela se vor lovi şi apele vii care însă nu poartă în ele atâta putere care le-ar putea primeni, le-ar uşura şi le-ar elibera de toată povara timpului. În ele se va îneca timpul şi în ele va rămâne să mai poată fi găsit de vremurile viitoare.

Primul prag e la îndemâna oricui. E încă timp, cu rostul lui, cel care a fost şi până acum, să se cureţe apele. Şi e timp şi de îngropare pentru cei împovăraţi de neputinţa sau neştiinţa iertării răului şi tulburelii ce ia mistuit până ce s-au afundat cu totul în mlaştinile care le-au ieşit în cale. E destulă lumină să poată încă să vadă cât de mare şi de greu le-ar fi urcuşul ce îl au de făcut, dacă l-ar putea face, şi să se hotărască, fără să aibă îndoieli: înainte sau în jos...

E la îndemâna oricui şi este alegerea oricui. Orice apă se poate tulbura dacă vrea neapărat să se tulbure. Şi pentru această tulburare e timp, şi este timp destul pentru oricine are o bucurie înspre urâţenie şi mizerie, poate scormoni unghere ca să caute să o scoată la vedere. Şi o pot da şi altora, celor care vor să o primească. Dar, dacă o scot la vedere, n-o pot arunca altora decât ca să vadă cât este de mare, căci doar pe vrere se poate prinde, altfel tot dusul are şi întors.

Apele care vor trece pragul, nu se vor mai întoarce înspre mlăştinire, căci izul mlaştinilor nu mai poate fi, de ele, găsit. Ele se vor aduna, izvor cu izvor, pârâu cu pârâu, şi vor tăia drum şi trepte către Cer fluviului care va înconjura lumea, ca să prindă putere să se înalţe pe pragul al doilea, cel mai înalt şi mai luminat decât primul.

Al doilea prag nu mai e însă la îndemâna orişicui. Apele cele mici dar şi apele cele mari vor mişca umbrele şi se vor vrea trecute prin sitele modelelor de umbre. Vor trece unele prin site, şi se vor aşeza la baza pragului, în aşa fel ca deasupra să se aşeze acelea care nu s-au sfiit şi nu s-au lăsat privite de ochii sitelor, privind în sus, câutând înspre lumină şi luminându-se. Şi doar ele vor căpăta puterea şi tăria şi nădejdea că de-a pururi şi pentru vecie vor fi apă vie, dătătoare de viaţă trăitorilor vieţii. Şi ele doar, în cele trei zile, de se vor ridica pe prag, peste prag, şi, fără să-şi întoarcă privirea, vor trece în lumea care va învinge întunericul timpului. Abia acolo vor şti, şi abia atunci se va şti, câtă apă a rămas în băltire, câtă apă a rămas să cureţe lumea şi cât de puţină este adunată sub acoperişul Luminii. Şi atunci timpul de acum va da socoteală pentru rătăcirea sa şi pentru pierderea de vreme. De el nici măcar bălţile nu-şi vor mai aduce aminte, nici nevoie nu vor avea de el, pentru că ele nu vor mai curge niciodată, decât dacă, de sub acoperişul luminii, se va milostivi o picătură să cadă în ele şi să le facă să dea pe din afară. Altfel vor avea pentru totdeauna ochii îndreptaţi înspre adâncuri, ca să încerce să vadă dacă se vede ceva.

Sunt zile mari, zilele de prag, zilele în care se trece peste prag, se încearcă a se trece peste prag, ori se priveşte lug înspre el. Şi oamenii le ştiu, şi oamenii chiar le-ar putea înţelege rostul. Prima pe căldură, celelalte pe frig năucitor. Prima va începe la miezul nopţii, celelalte vor începe în zori. Prima va fi fără de ştire, prima şi ca zi în rânduiala trecerii timpului, aşa cum au hotărât-o oamenii ştiind lucrarea lui Dumnezeu pentru facerea lumii. Iar toate celelalte vor începe într-o zi mare în aceeaşi rânduială. Prima e mai mult legată de întuneric, următoarele doar de Lumină. Prima e fierbinte chiar de la început, că în foc de lupte se ard acum oamenii.

Oricum, timpurile sunt grăbite!

Rugăciune pentru oameni şi suflet

Eu, Cel ce sunt, eu, cel trimis de Tine aici, de unde acum vin înspre tine, din lumea care a uitat până şi să facă semnul crucii cu bunăcuviinţă, în care viaţa s-a pustiit prin răutate şi necredinţă, prin nedemna trăire, ori prea multa dorinţă de avuţii şi arginţi, Eu cel care omului drag îi îngenunchez spre a-i slăvi fiinţa ce-n Lumina ta trăieşte, ţie Doamne, al nostru şi al tuturor Creator, Cel care dai şi putere şi libertate omului de a alege între Sus şi Jos, între Adevăr şi Minciună, între Iubire şi Ură, mă rog a coborî Harul Tău asupra celor ce sunt îngenuncheaţi de cei mai necredincioşi şi neputincioşi, spre a le lua poverile de pe umeri şi a-i îndrepta în statul lor drept.

Mă rog, Ţie, Dumnezeule cel Prea Înalt, văzător şi cunoscător al tuturor faptelor omeneşti, pentru cei în care s-a cuibărit neputinţa de a iubi pe cel de aproape şi de mai aproape, arată-le calea ce şi-au avut-o aleasă spre întreaga trăire; pentru cei care s-au coborat într-atât încât şi-au aruncat gândul, sau vorba, sau fapta împotriva celor de prea aproape, sufletului rău pricinuindu-le, fă-i să vadă lacrimile îngerilor ce pedeapsa lor acum o ispăşesc spre a mai domoli furia Cerurilor până la judecata din urmă; pentru cei ce s-au vândut întru bucuria de a omorî cu sânge rece, uitând de Tine, cel ce viaţă dăruieşti, să se depărteze de gândul morţii; celor ce nepăsători la îndemnurile Tale de la facerea lumii, n-au mai avut gând curat spre mai de aproapele ţiitor sau de toată omenireaa, nici chiar spre viaţa ce trebuie trăită aşa cum le-a fost dat să aleagă înainte de coborârea din ceruri, să-i lecuieşti de gustul crud al hrăpăreţei guri a Iadului ce-n gând le sălăşluieşte.

Mă rog Ţie, Doamne, îndreaptă-ţi privirile spre cei ce-şi trudesc din greu traiul casei lor şi le răsplăteşte truda prin belşugul ce-i scapă te toţi cei ce-i vor la mâna lor, adu dreptatea totdeauna de partea celui nedreptăţit, curajul şi puterea celui ce vrea să nu mai aibă frică de nimeni şi de nimic, adăpost fă să îşi găsească toţi cei care pe nedrept şi l-au pierdut, şi dă celor grav bolnavi puterea de a şti că au puterea de a fi, prin Tine şi ei înşişi sănătoşi.

Ţie, Doamne, mă rog pentru cei nevolnici şi, de ură, de răutate, de gelozie, de invidie şi de toate celelalte rele cuprinşi, pe calea dreptei credinţe adu-i, dăruindu-i cu Iubire, cu blândeţe, cu dragoste şi cu toate cele ce de la tine sunt date omului pentru a fi fericit şi a ferici şi pe alţii, ca să uite să-şi mai abată gândurile lor spre cei care, nevinovaţi, au fost rătăciţi şi rătăcitori tocmai datorită faptelor cele rele ale celor pe care acum, eu, căutător al celui mai drept şi mai bun drum către tine, te rog să îi ajuţi.

Opreşte, Doamne, cu bunătate dacă se poate, pe cei care omoară viaţa înainte de a se şti că este viaţă, nefericind şi otrăvind suflete, ca să-şi îndepărteze privirea dinspre Tine. Şi pe cei care otrăvesc minţile, gândurile şi visurile oamenilor, adevărul furându-le şi făcându-i să uite că Tu nu le-ai spus vreodată că trebuie să mintă, ori să învinovăţească pe nedrept, ori să dea peste mâna celui ce le-o întinde spre a se ajuta şi a le fi de folos, fă-i Doamne, să ştie ce rău îşi fac şi lor şi copiilor lor şi copiilor copiilor lor şi opreşte-i de la faptele lor aducătoare de mânie Cerească. Întoarce-i, Doamne, şi pe ei, acum când îşi ştiu fiinţarea în ceasul din urmă, spre dreapta credinţă şi pocăinţă şi dă-le puterea de a recunoaşte şi a-şi cere iertare către acei ce ani de suferinţă, din fapta, din vorba sau din gândul lor pornită, au avut, fără să ştie de ce au avut-o.

Dă, Doamne, aşa cum tu poţi da, puterea celor ce li s-a furat, li s-a lovit, li s-a rupt sau li s-a înlocuit tot sau o parte din suflet, toată puterea şi forţa de a face grabnic să aibă iar sufletul lor, întreg, curat şi luminat, aşa cum tu l-ai dat, aşa cum tu l-ai lăsat. Iar pentru tot timpul pierdut dă-le, Doamne, timp să le facă pe toate, şi de făcut-au greşeli, fă-i să le uite şi să nu mai fie sau să se mai creadă vinovaţi.

Doamne, trimite-ţi oştile îngereşti să desferece, o dată şi pentru totdeauna, porţile cele nedrept închise acelora care caută spre cunoaştere şi învăţare şi nu-i lăsa să fie batjocoriţi de cei potrivnici cunoaşterii şi credinţei. Şi fă să desferece, Doamne, toate porţile închise şi să cureţe, Doamne, drumurile adevărate, ca nimeni să nu mai piardă timpul căutând drumuri şi rătăcindu-se pe cărări neumblate.

Te rog, Doamne, eu, slujitor al Credinţei în Tine, Cel ce pe toate cele bune le ţii, voind a le dărui, dă celor ce-i ştiu şi la care mă gândesc, azi, în ziua Luminării din străbuni, puterea înţelepciunii de a nu se înstrăina sau învenina cu gânduri, vorbe sau cu priviri de rău, dă-le uitarea celor rele şi nedumnezeieşti porniri.

Şi te mai rog, Doamne, ajută-i pe toţi cei pe care îi am în gând, ştiindu-le suferinţa, şi de care acum, fără de voie, am uitat să-i amintesc.

Vrăjmaşilor oamenilor, Doamne, te rog, dă-le ceea ce crezi Tu că trebuie să le dai, răsplată sau pedeapsă, dar dă-le iertarea şi dă-le puterea de a se ierta pentru tot ceea ce rău au gândit sau rău au făcut.

Împlineşte grabnic, Doamne, ruga mea pentru oamenii Pământului, pentru rodnicie şi pentru întreaga şi neoprita cunoaştere, pentru liniştea şi apărarea sufletelor lor.

Şi aşa să fie, de-acum şi pururea şi-n vecii vecilor! Amin!

Rătăcitor, vorbesc şi prin tăcere

La ceasul cumpenelor, din necunoscut, la ceasul când mai repede pot căuta spre limpezimea cerului, spre răsăritul soarelui, decât la vremurile lumii, veghetorii ei şi ai vieţii îmi cer ascultare a ceea ce de spus au să spună, ca cei ce trebuie să ştie şi lor spusa să le-ajungă. Pentru totdeauna, acum se răsucesc chei minuscule în porţi uriaşe, ce deschise se lasă doar celor ce-şi au dreptul de a trece. Dar peste toate, cu cât mai mult se poate să se urce, cu atât mai mult se trage înspre nesortitele adâncuri. Şi ca să fie mai uşoară coborârea, se spune că-i chinuitor urcuşul. Rătăcitor mă cred acei ce-mi văd ariditatea câmpului din jur şi colţii de stâncă ce-şi iau, căci cuvenită le este, din mâna mea, jertfe. Şi ca să poată să se creadă nimicul altor spuse, tăcerea mi se cere, prin arătate neînţelesuri ce nu lasă înţelegerea să fie înţeles şi faptă necesară.

Vin vremuri ce se arată ca o noutate, căci din ce în ce mai multe Spirite întrupare, Suflete curajoase, se află din plin pe o cale înspre a atinge măestria, înaintează uşor, cuprinşi de energia dimensiunilor noi. Iar dacă nu au învatat, acum învaţă să-şi folosească şi să ştie cum să folosească darurile, în forme ce nu au fost niciodată considerate posibile.

Li-i dat să ştie celor ce le sunt de trebuinţă, li-i dat să înţeleagă celor ce mai caută între lianele lumii, ceea ce vor şi trebuie să înţeleagă. Li-i dat aşa cum dat îmi e şi mie, căci împreună vreme de urcare vine şi-o să fie. Şi-ar fi să fie vremea de-a vorbi, de-a asculta şi de a şti.

Împotriva celor ce încă mai vor şi mai pot să tragă aceste spirite înapoi, venind timpuri spre cele din urmă, se strâng toţi maeştrii şi cei ce, prin întâmplările realităţii sunt în devenire, se adună în Legiuni de Lumină, asemenea celor din ceruri. Şi lor le este cerut să dărâme vechi obstacole, mentalităţi şi structuri care au ţinut omenirea, şi chiar pe ei, în realitatea de azi, limitată, de atâtea şi atâtea mii de ani, prin ceea ce pot ei, de a se înţelege pe sine mai bine dar şi pe cei din jur. Şi cerut le es-te să accepte coborâtoarele valuri de energie ce vin înspre ei ca, prin acumulare, să fie mai înţelepţi şi mai conştienţi, spre a accep-ta ceea ce acum pare a fi sau a nu fi în armonie.

Nu pot să urc de unul singur, căci cerut mi-e să nu mă aplec şi să nu plec înfricoşat. De vreau să urc, aud chemarea dinspre înapoi şi răcnetul de dinainte. De vreau să cobor aud îndemn de izgonire pe lăturalnice şi potrivnice căi. Mi-ntorc privirea către ceruri şi văd drum de neoprit, aud cum ţipă din adâncuri durerea. Din drumul singurătăţii m-au oprit raze de drum croit, şi nu mai sunt tribut să dau singurătăţii. Şi să adun trăiri şi fapte ce spuse fi-vor lumii ce va vrea să urce, când timpul îi va fi să urce.

Celor ce încă se clatină, uimiţi de marea energie şi informaţie ce le-a fost trimisă, li se cere să-şi privească imaginea fără să se mai întrebe cum şi de ce. Fiind anul marilor treceri şi selecţii, li se pun în faţă şi alternative: ceea ce e mai bine se vede a fi cel mai greu, şi ceea ce e împotriva pare a fi adevăr şi pare a fi uşor. Furcile de foc ce par să se vadă de netrecut nu-s puse în drum spre a opri sau a arde, ci spre a marca trecerea fără întoarcere, definitivă, în primele straturi ale dimensiunii superioare. Şapte sau chiar nouă furci de foc sunt de trecut pentru ca fiecare să urce acolo unde-i este locul. Până la trecerea lor e timpul ca fiecare să-şi ridice voalul de limitare şi ignoranţă. Vin din vechime şi vorba nouă nu o ştiu. Eu ştiu să spun ceea ce am văzut, atunci când am văzut, pe vremea şi în locul în care cuvintele ticluite erau motiv de grea pedeapsă, la vremea când cuvintele se arătau întortocheată ca cei care nu le ştiau adevăratul înţeles să nu-l poată răstălmăci. Vorbesc pe mai puţine înţelesuri, în lumea-aceasta care ori spune doar o vorbă neînsemnată, ori face totul ca un mare tot, nicicând de înţeles, voindu-se poate, sau sigur, să se înţeleagă ceva ce aşa se vrea, oricum ar fi, fără a se putea tălmăci prin adevăruri.

Şi dacă totul vreau să spun, încerc înţelesurile noi să le găsesc. Şi când dat mi-a fost chemării ceea ce-mi era dat, mi s-a dat tocmai când trebuia să se audă ceea ce e de spus, ceea ce am de spus, aşa cum lumea azi poate să înţeleagă, doar prin datul ce îi e să înţeleagă şi să spună ca toţi să înţeleagă. Sunt al timpurilor de ieri şi al timpurilor de mâine şi frica de cuvinte a tăcerilor din tenebre, când trebuia să se ştie, apăsări a început să pună. Dar prin tăcerea mea rup zăbrele ca să nu-mi opresc drumul, ce nu mi-e dat să fie rătăcire.

Cuvintele mi-s date tăceri să rup.

Dorinţei tale sunt şi scriu...

Am venit aici dator luptei pentru dreptate, în lumea în care minciuna s-a ridicat până la rangul de înţelepciune ce vrea să schimbe din temelii chiar şi făptura nevinovaţilor prunci. M-am purtat pe mine, pe oriunde am ajuns că am vrut ori că nu am vrut, ca pe singuru-mi blazon, prin nopţile înfrigurate, pentru a regăsi semnele lăsate de îngerii ce au însoţit pe cei nedreptăţiţi, în lupta lor pentru dreptatea vieţii.

Am simţit vâjiitul furtunilor şi am deschis braţele adierii vântului care ştiam că-mi va aduce semn de biruinţă, semnul hărăzit pentru lupta pe mai departe. Din zbor am prins în palme mirata făptură de lumină albă ce se arăta ca o pană de înger, cunoscută fiindu-mi prin potrivirile cu privirea şi răsuflarea mea. Din prima luptă îi aşteptam găsirea şi doar treburile ce date mi-au fost să le fac, nu m-au lăsat să ajung mai repede de a ajunge prea jos în căderea pe care, neputând Cerul să o împiedice, o stea a vegheat-o şi a făcut să se pornească vântul care, şoptindu-i să aibă grijă şi să vadă bine, a purtat-o spre mine şi i-a aşezat pentru totdeauna rădăcinile în inima mea. Iar florile de gheaţă ce au înflorit câmpurile şi se vedeau pe fereastra casei, în prima dimineaţă de după noaptea regăsirii noastre, dădeau de veste Lumii, Cerului şi nouă că a început o altă vreme, a spuselor unui pentru celălalt, a spuselor fiecăruia ca şi cum ar spune-o doi.

Scrisurile şi vorba mi-au fost şi-mi sunt armă de luptă. Doar o pană albă, cu lumina-i putea să-mi mai fie dar de scriere a ceea ce îmi este dat ca înţelegere a muzelor de la nenumăratele răscruci. Am avut puterea, când drumurile libertăţii mi se voiau închise, să cer Lui şi să chem aici, aproape, datul nemuririi, ce rost i s-a dat să-mi fie singurul jurământ pe altarul împreunării luminilor, la timpul când trecutul se însemnase pe fruntea mea spre neuitare, dându-mi puterea de a trece hotarul şi toate porţile menite. Apoi, să se arate lumii, din rădăcinile aşezate nepieritor în locul în care trebuiau să se aşeze, floarea comorii nepieritoare a inimilor ce nu se mai pot pierde în haosul lumii.

Iar El, ascultându-mi chemarea, după ce focul a curăţat urmele lăsate de timpurile luptelor şi ştiind că vremea înălţării ne este dată împreunării şi împlinirii, mi te-a adus spre mine în venirea mea spre tine, pentru a lăsa neantului grija şi de a şti că de-acum privirile ne vor putea fi senine, de a şti că nu ne mai putem nouă pierde şi nimic nu va mai fi de pierdut când praguri se vor mai vrea în drum să stea ca să stăvilească ceea ce El a pecetluit să fie!

Şi sunt dorinţei tale azi, să scriu cu pana care-mi eşti despre lume şi despre vremuri, şi-ţi sunt apărător rădăcinilor tale în începuta-ţi reînflorire redefinitorie pentru viitorul ce îţi păzeşte locul hărăzit. Ţie ca floare ce florile din ea crescute vor fi nestemate ale lumii, mie ca motiv de biruinţă...

Neomeneasca durere

De-atâta timp trecut, am uitat ce-nseamnă durerea. Printre puţinele figuri, lucruri, fapte, stări şi vorbe pe care să le uit, s-a cuibărit uitarea durerii. Durerea nu ca un simplu junghi, ci durerea aceea care ţine şi ţine şi tot ţine şi nu i se găseşte leac. Îngerii mi-au luat-o când, după ce au deschis poarta, au ridicat vălul negru pus pe ochii mei ce nu voiseră să privească decât în faldul vălului. Atunci când mă frecam la ochi să pot să cred ceea ce văd, atunci mi-a apărut ultima şi cea mai puternică durere: durerea necredinciosului. Iar de când a dispărut şi aceasta, am uitat ceea ce înseamnă, definitiv, durerea!

Acum simt iarăşi o durere, o altfel de durere, o durere ce nu e omenească parcă, o durere ce îşi înfige talpa în suflet şi îmi apasă până şi ochii. Iar în urechi vibrează mereu aceleaşi cuvinte: Spune! Spune! Spune!

Mi se cere mereu şi mereu să spun mie, cel care nu avea niciodată de gând să spună dacă are ceva de spus. Acum, când m-au străfulgerat priviri ale milei necuvenite şi nemeritate, tă-cerea mi-a strâns buzele şi mi-a încremenit limba, mi-a îngheţat cuvintele în nearticulare. Şi doare atât de puternic, pe toate părţile prin care gândurile s-ar putea să se transforme în spuse iar spusele în fapte. Nici măcar să alerg, încercând să mut durerea în urmarea alergării nu pot, căci şi alergarea e cuprinsă de durerea aceasta.

Şi se trec pe rând spasme ale naşterii gândului pentru o altă vorbă şi durerea devine val nimicitor ce se aşterne peste trăiri, încercându-le rezistenţa la dezdumnezeire. Căci îngerii, căznindu-se să ridice perdelele de ceaţă şi de fum aşternute de împilările celor veniţi ca-ntotdeauna pe urmele celor ce pot fi înnobilaţi, nu se pot lăsa seduşi de viclenele harpe armonioase ale umbrelor scoase din lăzi de zestre demult îngropate în uitare. Şi atunci, spasmoticele dureri dau veste de căutare a împiedicărilor şi întunecărilor ce pot să lase schimbarea încă timp mult în aşteptare. Mă doare neomeneşte ca să nu mă cuprindă suferinţa şi mă doare pentru suferinţa ce o văd în fiecare trecere a porţii şi în fiecare întrebare despre cum, şi când, şi cine, şi unde, şi de ce, şi pentru ce. Durerea o simt iar acum aşa cum am simţit-o când picătură cu picătură, şiroi, mi se lua totul ca să simt de unde, şi până unde, şi pentru ce, şi pentru cine trebuie să fac drum bătut cu pietre spre a fi de-a pururi de nemişcat.

De nicăieri a apărut, aşa cum de nicăieri ar vrea să mă facă să cred că au apărut umbrele, durerea. Mi-arată îngerii spre unde să-mi întorc privirea ca să nu mă orbească praful de întuneric poleit, stârnit de trecerea fugară a umbrelor, şi-mi strigă poruncitoare îndemnuri de a vorbi, şi îmi şoptesc cele ce, spuse, trebuie să le fac, acelea care-mi stau acum îngheţate pe vârful degetelor, fugind de încăpăţânarea buzelor de a nu se deschide, nici măcăr înspre şoptire. Şi durerea e din ce în ce mai mare, pentru că totul trebuie spus cât mai repede. Ştiu asta pentru că poruncile sunt tot mai multe, iar şoaptele tot mai neînţelese, pentru ca ecoul lor să nu îl facă haină sclivisită umbrele hâde!

Mă doare, mă doare şi mai mult, şi mai tare, căci văd şi soarele şi luna, stând aproape şi aşteptând să-şi pogoare razele în formă de coroane, pentru purerea şi veşnică înnobilare, visul legământului neşters de vieţi, de ape, de focuri ori de umbre. Ştiind fapta, aşteaptă urmarea a ceea ce spre Pământul acum casă, va fi şi se va-ntâmpla la zi de mare sărtbătoare, sub priviri ocrotitoare ale celor ce-şi duc omeneasca viaţă, neştiuţi ca seminţie de îngeri, sub priviri neîmpotrivitoare ale multor potrivnici şi sub privirile înapoi ale umbrelor coborâtoare în nefolosinţă, pentru întâia dată de când umbre au fost făcute, însă nu au fost date, să fie.

Şi simt cât doare acum durerea cuvintelor nerostite, aşteptând rostirea prin fapte, trăiri, vorbe şi priviri, înspre concretele lor urmări. Nici nu mă mai întreb cât să mai fie durere, căci ştiu că e durerea ultimă a zilelor din urmă ale suferinţelor şi căutărilor.

Omul ce-a venit din viitor [1]

Demult, tare de demult, cu peste un sfert de veac în urmă, când începusem să păşesc singur prin viaţă, am scris o poezie despre povestea unui Drum. Au trecut anii, drumul a fost bătut şi răsbătut, şi-am ajuns să-l întâlnesc iarăşi pe moşneagul de atunci, ştiind acum şi cine este... Mi-a spus povestea, acum pot să o spun...

* * * * * * *

Plecasem iarăşi la drum, aşa cum o mai pornisem şi altă dată, căutându-i sensuri şi adevăruri, înţelesuri şi definiri. Mă preumblam pe sub înseninatul cer al nopţilor ce, neavând anotimp, erau mereu nedormite de mine, căutându-mi locul de rădăcini sau de înrădăcinare.

Şi-am mers spre apus, şi-am mers spre miazănoapte, şi-am mers spre miazăzi, şi tot aşa până drumul s-a făcut spre răsărit. La ceas de trecere peste zile, când negăsindu-mi potrivirea cu lumile ce-mi ieşiseră în cale, privirea ridicându-mi către Cer, l-am văzut venind spre mine... S-a apropiat şi m-a cuprins în braţe. Era acelaşi, deloc nu trecuseră peste el anii ce pe mine puseseră semn.

-Ai ajuns călătorul drumului ce-l căutai şi despre care ţi-am spus atunci şi despre piscurile cele semeţe... Dacă tot te-ai încu-metat să urci, de ce priveşti în vale?

Nu credeam că-şi va mai aduce aminte... Nu credeam nici măcar că mi-este dat să-l întâlnesc...

-Ai rătăcit destul, am umblat şi eu mult. Mi-e timpul să mă aşez. Iar dacă tot de pe drumuri venim, hai să-ţi spun povestea unui om...

Îi era vorba molcomă şi, oricât mi-aş fi dorit grabnică plecare spre cele ce aveam de făcut, mă ţintuise în ascultare:

* * * * * * *

Era iarnă grea, cu zăpezi mari şi geruri ce sfâşiau apele şi înfloreau ferestrele caselor, când, din pragurile lumilor ce îl treceau pe ieri spre mâine, ocolind pe azi, s-a hotărât coborârea sa pe neaşteptate, în lumea celor care nu mai aveau cum să ştie că din lumina zilei s-ar putea să se vadă întunericul nopţii şi nu doar lumina zilei din întunericul nopţii, ca o biată rază a trecerii dintr-o noapte într-alta.

S-a coborât grăbit de ziua de mâine ce ştia că trebuia să o facă să fie zi senină, zi care nu se mai putea să-l prindă şi surprindă nici un fapt şi nici un gând. Avea nevoie de un azi în care să arate că oricâte vremuri au trecut, ceea ce e sfânt e totdeauna şi de-a pururi sfânt, că doar cuvântul, cel care a creat totul, cel care a dat viaţă şi a ucis, este nepieritor şi niciodată de lăsat uitării. Iar dacă prin cuvânt se face legământ, zilei de mâine nu i se poate arăta nimeni fără implinire.

N-ar fi avut de ce să vină, căci dorită nu-i era venirea, nici urmarea, nici creşterea, nici viaţa, dar văzuse suferinţa celui ce trebuise să plece şi înţelesese că prin venirea sa putea să dea lumii de ştire că oricât rău se vrea făcut i se poate împotrivi adevărul şi arăta lumii că viaţa are o cale căreia i se mai pot împotrivi cei de viaţă neiubitori, dar nu le este dat să fie mai mult decât împotrivitori vremelnici.

Şi totuşi a venit, ştiind că vor veni fapte cât pentru trei vieţi. Trebuia ca tot ceea ce face şi ce urmează să nu se prindă de nici o rădăcină, căci rădăcinile-i erau deja dăruite zilei de mâine. Ştiindu-şi deosebirea nu se sfia să şi o spună, atunci când avea avantajul de a nu sta nimeni să se gândească la spusele unui copil ce încerca să buchisească urmărind cu degetul însemnele ce aveau înţelesul pe care nu avea cum să-l uite, căci cu ele deja lucrase pentru acest azi, în trecerea-i spre mâine.

Cu trecere peste timpuri, anii n-au făcut decât să marcheze revenirea a ceea ce unii credeau că este acumulare, iar pentru alţii era doar neînţelegere, un amestec aproape imposibil de idei, înţelegeri, deprinderi, cunoştinţe şi cunoaşteri. Paşii îşi aveau deja drum ştiut şi întâmplările dădeau doar prezent a ceea ce deja era ştiut în viitor. Totul era nou, nimic nu părea a fi nou. Totul era necunoscut însă pentru tot se căuta un înţeles. Albul zăpezilor adăuga doar un însemn pe fruntea înrâurată.

-continuare în  Omul ce-a venit din viitor [2]-