Trecuse de miezul presupus al nopţii când au început să se coboare scările de lumină. O lumină albastră, un susur de ape, liniştitoare, se lăsase peste mijlocul pădurii, peste grupul de oameni ce aşteptau, dormind un somn al aşteptării şi acceptării urmării. Aşteptaseră mult să ajungă ceea ce erau, înduraseră de la vorbe la lovituri date de cei ce-şi aveau oarecare putere, învinseseră boli şi dureri ce alţii credeau că-i fac să dispară, încât orice ar fi să vină nu putea fi rău. Ei ştiau că boala nu există, că boala e doar efectul celor ce se întâmplă în fiecare. Trecând de boli ce la alţii nu treceau, învăţaseră să gândească alfel despre ei şi despre ceilalţi. Şi învăţaseră că acceptând ce li se dă, fără a cere, altele, de folos, le puteau veni, îi înnobila. Tot ceea ce era realizare a lor, ştiau acum că e realizarea celor acceptate de ei şi răsplata pentru dăruirea lor.
Scările coborau şi totul se lumina, ca într-o zi neobişnuit de senină. O căldură îmbietoare îi îmbrăţişa pe cei care îşi purtau de grijă spre a nu-i mai împiedica nimeni în trăiri şi în trai. Cei puţini bărbaţi au fost primii care au văzut coborârea scărilor, cât încă nu altceva se vedeau decât punct luminoase ce coborau încet, căci ceva i-a trezit să poată să-i trezească şi pe ceilalţi fără să îi sperie. Vedeau luminile albe venind, dar vedeau şi cum creştea lumina albastră împrejur.
Când femeile s-au trezit, scările deja se vedeau şi începeau să se desluşească treptele şi, la fiecare cap de scară câte doi străjeri, îmbrăcaţi într-un alb opal strălucitor. Încă nu-şi reveniseră cele care acum abia înţelegeau de ce sunt singure şi că cei tot spuneau în stânga şi în dreapta ori cuvinte de laudă ori cuvinte de ocară despre ele, erau acum altundeva decât erau ele, mulţi în hăurile ce îi închisese în adâncurile pământului. Fuseseră făcute să creadă că sufletele lor se pierduseră pe drumul faptelor pe care fuseseră mânate, ori fuseseră chiar duse, uitaseră chiar să mai creadă că li-i sfinţenia încă înscrisă pe chip, că trecuseră prin suferinţele neputinţei tocmai pentru a se curăţa de cele acceptate. Şi pentru că fuseseră atrase de lumeşti amăgiri ori alungate de împilări, şi ani de adevăr îşi pierduseră încercând să arate că la faptele trecutului sunt făptaşe fără vină, chiar dacă mai făcuseră şi greşeala de a spune despre toate faptele ce erau bune de după faptele ce le întunecaseră, şi pentru că rămăseseră cele care se dăruiseră în suflet Luminii ce o ţinuseră şi o păstraseră în taină mare, găsite au fost şi împuternicite în hotărârea lor de a nu se cufunda, de a nu se afunda.
Copii ce crescuseră pe drumurile durerii stăteau cu ochii ţinţiti spre lumina străcitoare ce-şi lăsa razele să le învăpăieze privirile. Învăţaseră pe “nu se poate”, pe “nu avem”, ştiau să-şi facă ceea ce nu aveau din vise şi nimicuri. Vedeau acea multiplă colorare a luminii albe, ce tot cobora spre ei şi le spăla gândurile trecutului. Sub acea lumină se recunoscuseră în cei ce vor fi şi că vor fi aşa cum ştiau că vor fi. Nu le mai tremura nici privirea, nici vocea, atunci când îşi înfrângeau muţenia minunii la care asistau. Uitaseră că cei ce le erau părinţi erau prin apropiere ori prin depărtare. Unii erau singuri, alţii erau cu toţi cei ce le fuseseră alături ani buni. Ei ştiau că ceea ce a fost nu va mai fi, erau primii care nu mai simţeau că ceva îi mai putea întoarce.
S-au coborât de tot scările. Spre cer, ochii priveau coroana Pământului. Pământul se încorona când străjerii au îmbrăţişat pe cele câteva femei dinspre care, spre Cer, porniseră raze de lumină. Erau ele, cele dintâi mame ale Copiilor Luminii, cei ce au venit să vină pentru a face să fie Lumină peste cei ce vor rămâne să meargă, nu doar să păşească. Erau cele dăruite şi întâiele chemate să urce dincolo de pragurile lumii în care tot fuseseră şi învăţaseră totul. Erau cele ce în vechime fuseseră ceea ce doar poveştile din vechime mai ştiau să spună. Alese fuseseră şi îndrumate chiar şi când împotrivirea lor s-ar fi vrut întoarse spre faptele ce, un timp, nu le arătase lumii ca altfel decât oricare altele.
Erau ştiuţi pe nume toţi cei care puneau pasul pe scările ce-i ridica atât de repede încât greu îşi închipuia cinevă că se poate rezista. Dar nimeni nu cădea, nimeni nu avea altceva pe chip decât bucuria. Semne nu se făceau căci nu era decât o simplă urcare în Lumea nouă. Se despărţeau doar pentru că fiecare scară era făcută să păşească doar câte un singur om. Mamele copiilor luminii, copii şi apoi femeile au urcat, după care au urcat bărbaţii. Douăsprezece bărbaţi, la capătul celor douăsprezece scări, rămăseseră să vorbească cu străjerii. Erau cei doisprezece mari preoţi ai neamului, cu datoria sacră de a nu lăsa pe cineva care să aibă locul în lumea nouă prin lumea veche. Şi tot de datoria lor fusese ca cei care nu îşi aveau locul decât în Lumea ce aici rămânea, poate pieirii, să se ascundă printre cei de sus.
A rămas o singură scară coborâtă, celelalte au urcat, pierzându-se vederii. Preoţii s-au afundat spre marginea pădurii să-i caute pe cei ce mai zăboveau pe acolo. Ştiau că sunt copii ce rătăceau în căutarea celor de care rămăseseră legaţi prin gânduri, copii ce încă nu puteau să aleagă singuri drumul. Căutându-i, strigându-i, i-au găsit uşor, căci şi ei erau plini de lumină pe sub hainele de întuneric ce le fuseseră puse în spate de cei ce-i credeau că pentru totdeauna sunt ai lor, aşa cum erau şi toate cele adunate spre fală şi mândrire. I-au găsit, le-au dat hainele nepotrivite jos, şi în lumina lor s-au văzut toţi cei ce erau prin împrejur. Erau toţi cei care trebuiau să rămână şi preoţii, luându-i de mână pe acei copii, au plecat spre scara ce îi aştepta. Şi s-au urcat cu toţii. Era dimineaţa ce-ar fi trebuit să vină. Când ultima scară s-a ridicat, pădurea era plină de lumină. Era Lumina Coroanei ce încoronase Pământul, pe care se clădise un nou tărâm, tărâmul pe care urmau să-şi trăiască noua viaţă, cei ce se îşi făcuseră viaţa un drum spre scările Lumii Noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu