Seară ultimă în lumea voastră [4]

-continuare Seară ultimă în lumea voastră [3]-

- Înainte de a muri, oamenii realizează că totul a fost un vis şi că, de fapt, nimic nu a fost real. În viaţa lor, şi bucuriile şi tristeţile sunt împărţite, cam în aceeaşi măsură, în echilibru. Necazurile şi suferinţele au o intensitate mai mare, afectează mult mai mult şi mai profund, de aceea viaţa pare grea. Acesta-i motivul pentru care oamenii se satură de viaţă. Ei se tem de ei înşişi, fug de necazuri sau se îneacă în ele, îşi irosesc timpul şi uită de părţile frumoase ale acestui vis. Există iluzii care-i fac fericiţi, mai bine spus că imită fericirea, e adevărat. Dar ce fac ei, ce simt nu este sentimentul profund, este doar ca o încercare de a prinde în mâini o umbră, o himeră. Visul din somn nu se compară cu realitatea. Aşa cum dimineaţa se trezesc realizând că au visat, aşa şi după moarte îşi dau seama de realitatea adevărată. Şi cum viaţa li se pare grea, ca un coşmar, în clipa în care sufletele lor se trezesc trăiesc cu adevărat fericirea, bucuria că nimic nu a fost adevărat.

- Atunci de ce trăiesc oamenii pe Pământ ? Care este rolul acestei vieţi?

Din nou tăcere... Apăsător... Vocea-i devenise iarăşi grea, parcă foarte obosită. Vorbise rar, cu pauze lungi, din ce în ce mai lungi.

-Este un vis în care oamenii sunt aşa cum le este sufletul. Este dreptul lor de a visa. Căci Dumnezeu dă omului minte după sufletul său.

-De ce nu pot avea toţi un vis minunat?

-Ba da, însă trebuie să şi-o dorească cu adevărat. Totul depinde de ei. Însă oamenii intră într-o horă a ielelor şi uită că visul de a trăi are o menire a sa: redescoperirea propriei persoane. Dar oamenii nu reuşesc să parcurgă acest drum pentru că sunt prinşi de acest joc, de această vrajă şi uită mai tot timpul de ei. Tot ce se vede aici sunt imagini create de propriul lor suflet. Nimic nu-i real, este o realitate care se mărgineşte la percepţii care, de multe ori, de nimic real nu ţin cont.

-Pământul este tărâmul viselor? Aici se împletesc iluziile, aici încep… aici se termină?

-Dar eu... eu de ce sunt obligat să rămân? De ce nu iei seama de visele mele care nu mai există? De ce nu vrei să împlineşti legea? Spui că sunt conştient şi totuşi... Eu ce să fac? Cât să aştept, în zadar, o clipă care să nu vină?

-Ţi-ai ales drumul, ţi-ai ales calea. Poţi să faci ce vrei... Dar poţi să spui că ai ajuns la momentul spui că le-ai făcut pe toate câte ştii că le ai de făcut? Câte nerespectate, câte nefăcute poţi să duci înapoi, purtându-le, ca pe o cruce, în spate? Te uită în jurul tău? Ce-ai promis în Ceruri, ce-ai promis pe Pământ... Te simţi în stare să devii dintr-odată un om care nu-şi ţine cuvântul şi, în acelaşi timp un spirit care s-a cerut în misiune, înainte de vreme pentru a decade? Te uită şi numără... Vezi? 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... ochii sunt spre tine ţiniţi, drumul spre tine merge, tu către ce ţinteşti ... Poţi să fii tu cel care le fură visul? Să fii cel care, din egoism, îi condamnă pe alţii la coşmar? Ce vrei să faci din Legământul vechi şi din ceea ce ai Jurat? Trădezi?

Tac... e singura mea şansă...

-Priveşte... dacă vrei numeşte tu... Şi mai priveşte... 1, 2, 3... Pentru ce, pentru cine vrei să îi laşi prădătorilor... Şi priveşte sus... Oare cât să aştepte?

-Pleacă de vrei, dar nu te poţi întoarce Acasă. Sau de vrei poţi să bântui cum bântuie atâţia... A fost ultima ta seară care este aşa cum au fost atâtea. Noaptea următoare este altfel... Pleacă, ai şansa ca să măsluieşti altfelul ce ţi-l ştiai când te-ai vrut, printre puţinii, să mergi înspre trecut ca să vii la pas în timpul prezent, viitorul celor de aici... Fii ceea ce ai vrut sau... vinde-te!

Lumânarea aproape că se stinge. Mă simt cuprins de melancolie când văd scânteia care încearcă să ţină piept întunericului. Abia acum înţeleg că viaţa este, într-adevăr, doar un vis, că tot ce se întâmplă este o iluzie: suferinţele, dezamăgirile, totul, chiar şi dragostea.

Zâmbesc ironic... „Nu iubesc, ci-mi place să cred asta? Nu sufăr, ci, pur şi simplu, nu accept deziluzia?”.

Cât timp a trecut? Se arată zorii... Nu, n-am adormit, mai repede m-au copleşit gândurile. Privirile-mi caută silueta pe care o ştiam în faţa mea. Ciudat! Nu mai este acolo şi nici măcar nu am auzit când a plecat. Probabil n-a vrut să mă tulbure, să mă trezească din tăcere. Poate chiar nu-i aşa de rea, poate chiar nici nu-i aşa urâtă… Oamenii nu ştiu că este un înger... A stat atâta timp în faţa mea şi nici măcar nu i-am văzut chipul. Chiar îmi amintesc foarte vag de umbra ei şi tot ce-am discutat… abia îmi amintesc. Să fi fost un vis?

Lumânarea abia mai pâlpâie. O văd agitându-şi disperată flacăra din ce în ce mai mică. S-a oprit, s-a făcut mai mare, se stinge încet. Un fir subţire de fum se ridică împrăştiindu-se în dreptul ferestrei. Privesc uimit cum se topeşte chiar şi lumina ei în zorii care deja pot fi văzuţi de toţi. Curând avea să se lumineze, curând avea să fie zi luminată.

Nu se mai vede fumul, iar ceara rămasă urmează să o curăţ şi să o arunc. Cine o să-şi mai amintească de ea? O altă lumânare îi va lua locul în sfeşnic şi va lumina o altă noapte, iar în zori va avea acelaşi sfârşit.

Da, într-adevăr! Am înţeles.

Flacăra lumânării a fost întrupată într-un ghem de ceară ce şi-a trăit iluziile o noapte, până când zorii au trezit-o.

Flacăra a fost şi ea un vis... un vis al luminii. Măine noapte pot aprinde o altă lumânare, un alt vis... Acum ştiu că nu este la fel ca al celei care s-a stins. Altora însă se poate să le pară că este la fel...

Seară ultimă în lumea voastră [3]

-continuare Seară ultimă în lumea voastră [2]-

-Oamenii, ca tu să îi trezeşti, trebuie să trăiască un vis, oricare ori unul anume?

Mişcarea capului îmi încuviinţează ideea. Vocea-i grea, obosită, de la început, era acum, în ciuda cuvintelor rostite, asemenenea cu a unui bătrân înţelept, încărcat de ani şi obosit.

-Unii au un vis minunat. De ce îi trezeşti mai devreme?

-E un vis minunat, dar nu este visul lor. Ei trăiesc într-o iluzie. Fiecărui om îi este dat, sortit, un anume vis. Acel vis, de nu-şi caută altul, îi lasă pe drumul pe care s-au pornit. Şi atunci visează atât cât trebuie să viseze. Însă ei preferă să-şi facă un alt vis, aleg liber fuga din calea proprie. De fapt ei fură şi din visul altora. Furtul l-au învăţat oamenii de când sunt oameni şi se pedepseşte la fel. Furtul, furtul de destin, minciuna, trădarea şi crima nu au nimic de a face cu obiceiul de acasă. Oamenii, totodată, nu sunt conştienţi că visează. Sunt puţini conştienţi, într-o mică măsură şi ei, că visează şi-şi lasă visul să fie aşa cum este el să fie, bucurându-i mai mult decât adevărul.

-Dacă sunt atâţia inconştienţi... se cred nemuritori şi nu se tem de tine... Dar i-am văzut şi îi văd că se ascund în întuneric de frică de tine. Le este totuşi frică de venirea-ţi în căutarea lor. Spun că nu se tem, dar...

-Teama, încercarea de a se ascunde, le mai dă o iluzie. Ei cred că nu-i găsesc, cred că pot scăpa de mine. Cred că astfel pot trăi mai mult, atât cât îşi doresc. Unii, care cred că au găsit o cale prin care pot să nu îi văd, încearcă să se ascundă sub o altă haină, sub un chip un chip cioplit cu vorbe mari şi poleit cu o culoare ce se vrea luminoasă, îndemnând şi pe alţii pe calea unei altfel de treziri care nu are de-a face cu adevărul. Ei inventează adevăruri pe care să le folosească alţii care să mă atragă înspre ei. Chiar şi aşa, chiar dacă spre moarte îi atrag şi pe alţii, nici ei nu scapă, însă pentru ei este şi mai greu să tragă oblonul.

-Sunt conştienţi oamenii că vor muri... Atuci de ce se ascund?

-Oamenii trebuie să-şi trăiască tot visul, indiferent cum este, chiar şi dacă este un coşmar. Trebuie să trăiască atât cât le este dat, aşa cum le este dat. Nu trebuie să trăiască mai mult sau mai puţin. Nu ei trebuie să-şi aleagă clipa deşteptării. Eu nu îi ucid, eu vin când sufletele lor mă cheamă, pentru că se trezesc şi înţeleg că visul a luat sfârşit. Menirea mea este să le ascult chemarea. Trupurile se întorc în Pământul din care s-au ridicat. Sufletele trezite judecă visul trupurilor. În adâncul fiinţei umane îşi hotărăsc trupurile soarta iar sufletele nu totdeauna li se împotrivesc. Eu, ar fi bine să se ştie, ascult chemarea sufletelor şi nu cuvântul trupurilor.

-Deci nu pot alege... Oamenii ştiu că, oricât ar vrea să moară mai devreme, ori mai târziu, nu se poate? Totul se întâmplă doar când sufletul vrea sau când el se trezeşte şi cere să vii?

-Nu vor să ştie! Chiar şi atunci când omul îşi pune capăt zilelor, el îşi continuă visul de aici de pe Pământ. Spiritul lui, sufletul eliberat, umblă fără trup. Dacă îşi pierde sau alungă sufletul, rămâne, cât mai poate şi cum poate, să umble ca un trup bezmetic.

-Sufletul bântuie pe Pământ? Până când?

-Da, şi bântuie până când sufletul se trezeşte. Iar dacă trupul rămâne fără suflet, atât timp cât îi trebuie trupului să se batjocorească pe sine pentru faptele ce l-au făcut să se des-sufleţească.

-Aici, în această viaţă, am văzut oameni cu adevărat fericiţi, care, zic eu, merită să-şi continue visul. De ce ar vrea, cun poate, sufletul să se trezească?

-Într-o minge se poate ascunde o altă minge... Ce este iluzia într-o iluzie?

Trebuie să recunosc... m-a încuiat... Mai mult decât atât... Fericirea este doar o iluzie şi nu este trăită de suflet ci este o amăgire? Viaţa este un amestec de iluzii? Este un joc de oglinzi ce îşi pot schimba poziţiile?

-Dar am văzut oameni fericiţi...

-Oamenii îşi creează iluzia lor de fericire. O creează din amintiri sau din minciuni, dar ceea ce trăiesc ei nu este adevărata fericire.

A tăcut... Flacăra lumânării încă nu se hotărăşte să se ridice...

-Se poate să fi văzut un om fericit. Dar eşti sigur că trăia visul din plin?... Ai văzut un om al cărui suflet era aproape să se trezească. Dar sufletul, neliniştit şi agitat, avea nevoie de această iluzie, pentru a-şi continua visul.

E iarăşi linişte... Parcă o face intenţionat spre a-mi face nelămurirea-mi tot mai mare... Şi chiar cred că o face intenţionat. Mă priveşte în ochi şi-mi citeşte nelămurirea...

-Doar când mor sunt oamenii fericiţi?

-continuare în Seară ultimă în lumea voastră [4]-

Seară ultimă în lumea voastră [2]

-continuare Seară ultimă în lumea voastră [1]- 

Lumânarea încă mai arde şi picătu-rile de ceară plâng durerea lumii... Uneori se leagănă, de parcă ar vrea să fugă, dar ceva o face să se întoarcă. Oare nu vrea să mă părăsească ori e ceva care o ţine? Sau e altceva, ceea ce eu nu pot să văd ori să simt, care o înfricoşează?

Caut peste tot, caut în umbre, caut în cutele umbrelor... Nimic nu simt, peste tot doar singurătate... Oare şi ea, flacăra lumânării este prinsă în joc?

-Intră! Uşa e deschisă...

Oare cui îi spun să intre... să fie...

Flacăra se ghemuieşte şi parcă lumina-i se înfige în pereţii de ceară. Văd lumânarea cum priveşte cu teamă spre uşa de intrare care se deschide cu un scârţâit pe care-l percep ca pe un urlet îndepărtat. Cu paşi grei se apropie o umbră neagră şi se opreşte în faţa mea. Singura-mi tovarăşă de noapte, lumânarea, pare că încearcă să-şi caute scăparea. Caut cu privirea un chip... lumina palidă-mi dezvăluie doar o siluetă întunecată, un chip acoperit de o glugă lăsată pe faţă.

-În sfârşit, s-a hotărât să vii şi după mine... Mă bucur, şi ştii asta... şi ştii că te aşteptam...

Pare-se că vorbesc singur... Nici un răspuns, nici un gest... Doar umbra se mişca, mişcată de flacăra pâlpâindă.

-Sunt pregătit, ţi-am lăsat uşa deschisă... Lumânarea e aprinsă! La plecare, singura dorinţă îmi este... ştii, desigur.... să îmi plece sufletul călăuzit de lumina care plânge picături de ceară. Doar astea să fie lacrimi, căci nimeni altcineva nu vreau să fie trist... Şi ceara să acopere toate neadevărurile ce s-au spus despre mine şi să oprească de la vorbă pe toţi cei ce vor vrea a minţi despre viaţa mea...

Şi doar tăcere... O linişte care-mi topeşte vocea în întunericul ce ţine sub teroare pe toţi. Sunt împăcat cu mine, cu reuşitele şi nereuşitele vieţii. Mi-e vocea liniştită şi sigură. Lumânarea arde tot pâlpâind, aruncând priviri temătoare. Spre mine şi spre silueta întunecată...

-Nu, nu te iau!

În sfârşit s-a spart liniştea care nu îmi făcea deloc pe plac. Sunt prea sătul de tăcerea pereţilor cărora le-am vorbit de atâtea ori, şi nu mi-au răspuns niciodată. Vocea grea, obosită, deloc în-spăimântătoare, pentru mine, e o bucurie... Bucuria vorbei ce-mi este spusă...

-De ce? Doar nu ai venit pe la mine să stăm de poveşti? Le ştii oricum pe toate! Şi ştii că nu de ieri, de azi, te aştept. Ştii că poţi face acum, pentru mine, în felul în care îl ştiu şi îl ştii, un mare bine. Şi, un altfel de bine, aşa cum îl vor unii, pentru cei care îl vor...

-Chiar dacă aş fi venit să te iau, nu te-aş lua. Nu te-aş lua pentru că eşti pregătit. Şi pentru că eşti conştient de ceea ce ţi se întâmplă...

Încerc să înţeleg... Şi chiar nu înţeleg de ce se aşează în faţa mea, la masa de lemn ce-mi este bună la toate. O masă de brad, veche, pe care o ţin ca pe o zestre dată de vechii mei strămoşi, chiar dacă e de mine făcută, când îmi erau dragi îndeletniciri copilăreşti. Nu zice nimic, deşi vede că o privesc, o privesc şi încerc să-i zăresc chipul, trăsăturile feţei ascunsă sub glugă. Însă lumina lumânării este prea slabă şi abia de pot să desluşesc contururile. Hainele negre, parca prea negre mă fac să am sentimente şi trăiri contrarii.

-De ce veşmintele-ţi sunt aşa de negre?

-Negre?... nu, e doar negrul întunericului nopţii...

Întreb şi eu retoric, parcă dintr-odată sunt un necunoscător. Parcă îmi vine să întreb de ce când vine după cineva, ziua, nimeni nu vede venirea-i. Sau, dacă tot este Lumină, de ce oamenilor le este teamă... Dar la fel de bine îmi dau seama că aceste întrebări ar lăsa tăcerii teren... Oricum, e totuşi prea multă tăcere...

-De unde vii şi unde pleci? De când baţi acest drum către Pământ?

-De pretutindeni şi de nicăieri... Şi sunt tot pe drumuri de când omul a ales să trăiască în felul lui, dând înţeles propriu vieţii. Alegând asta a cerut să exist...

-Când vei înceta să mai exişti? Va înceta vreodată existenţa ta?

Iarăşi nu răspunde... Oftatul lung arată a oboseală... Ultimele cuvinte le-a rostit tot mai rar şi aproape şoptit.

-Unde îi duci pe oameni?

-Înapoi, înapoi, acolo de unde au venit.

-De ce înapoi?

-Aici, pe Pământ oamenii pleacă de acasă şi se întorc acasă. Rari sunt cei care pleacă şi nu se mai întorc. Aceia poară semnul Cerurilor; doar cei care poartă semnul Cerurilor nu au o casă pe Pământ. Sufletele pleacă de Acasă şi, pentru că nu vor să se întoarcă Acasă, trebuie să îi duc înapoi. Îi duc Acasă ca să li se poată elibera sufletul.

Înţeleg, dintr-odată mai mult decât am înţeles căutând răspunsuri...

-Pentru tine viaţa are un preţ mare?

-Un preţ enorm. Oamenii ţin mult la ea dar nu o preţuiesc deloc. Plâng după ea, cînd simt că se apropie de sfârşit, dar o dispreţuiesc, o batjocoresc înainte de a şti că sfârşitul dă semne! Viaţa e visul sufletului!

-Cum totuşi oamenii să înţeleagă această preţuire dacă tu eşti cel pe care îl cred că îi omoară?

-Ei asta cred, asta vor să creadă pentru că nu vor să se vadă pe ei ca proprii ucigaşi. Şi, pentru că n-ar şti cum să trimită sufletul acasă sau cum să nu-l înjosească, eu vin şi îi trezesc!

Atunci eu?... Mie de ce nu-mi acordă această şansă?

-Pe mine de ce nu vrei să mă trezeşti? Pe mine de ce mă pedepseşti?

-N-am să trezesc niciodată pe cei care nu au visat... Dar cum să trezesc pe cel care nu a adormit? Câţi oameni pot merge dormind?

-Sunt totuşi şi eu un om născut, un om născut ca toţi oamenii! Şi viaţa mea, adică visul meu, după cum spui tu, a început atunci...

-...şi încă nu s-a terminat...

-Ai spus că sunt pregătit, că sunt pregătit şi acesta este motiv că nu mă iei...

-Da! Şi nu-mi place să mă repet! Tu trăieşti şi încă nu te-ai apucat să visezi. Ţi-ai ales să vii ca să trăieşti şi nu să vii spre a adormi. Eşti aici pentru ai cerut să trăieşti înainte de vremuri, aici te las până îţi vine vremea cea adevărată a venirii. Poţi pleca atunci când singur vei putea să te întorci, eu te voi lua doar la împlinirea vremurilor tale adevărate.

-continuare în Seară ultimă în lumea voastră [3]-

Redând înţelesului puteri

Te-ntrebi cine sunt? Oare de ce? Oare chiar ai nevoie de răspuns la această întrebare? Cât de mult ţi-ar fi de folos dacă ţi-ar fi dat să ştii răspunsul? Crezi oare că ţi-ai putea aminti viitorul dacă îmi ştii trecutul?

Până mai ieri era totul credibil. Mâine va fi totul posibil. Azi totul este incert. Azi, tot ceea ce s-a adunat ieri, se împarte. Acum totul se împarte la mult mai mult decât s-a crezut că se poate împărţi ceva. Acum până şi oamenii se împart. Împărţindu-se, întregi nu se mai pot fi nici măcar lor însuşi. S-au împărţit după timp trecut, după fapte făcute, după lucruri avute. Şi după chip şi asemănare, pe ceilalţi îi tot împart. Unii au drepturi, alţii au obligaţii, unii de toate, alţii nimic. Unii împart dreptatea, alţii caută să facă dreptate, iar unii suferă crunta nedreptate făcută de mereu alţii.

În zori de zi, drumul stă agăţat de lumină, aşezat pe întuneric. Drumul este muchie de timpuri, orizonturi şi universuri. Dinspre trecut se mai văd urme fumegânde, înspre viitor se poate deja să se vadă răsăritul stelelor. Mă suprapun muchiei spre a fi semn de hotar şi însemn în calendar. Îmi sunt prag spre împăcare cu un prezent fără sens, ce nu se lasă încă deturnat de la falsa-i pistă pe care a fost forţat să-mi ostenească destinul.

În zori de zi, privirile-ţi caută însemnele cerului care se lasă cuprins de dorinţa de a pătrunde dincolo de marginile universului ce-l defineşte muchia pe care înspre tine împinge capătul de drum, spre a-şi regăsi puterea de a înţelege rolul visului înzidit în soartă şi definit de destin. Marginile ferestrelor le simţi tremurând timide în aşteptarea emoţiilor pasului înnobilant de regăsire şi reîndumnezeire.

Pe muchia timpului, pe deasupra întunericului, încropind un fel de trecere altfel decât în sensul vremurilor, paşii de mers nu se caută căci îşi ştiu drumul şi sensul. Spre capăt de drum se merg singuri. La capăt de drum trăieşti aşteptare. La fel, cumva crezut, altfel simţit, tentaţie spre înţeles de mai devreme, consimţire de trăiri.

Te întrebi cum va fi? Oare de ce? Oare chiar ai nevoie de răspunsuri înainte de trăiri? Cât de mult ţi-ai mai lăsa clipa să devină împlinire? Eu nu mă mai întreb, oricâte aş şti. Îmi aştept clipa care deschide poarta cerului spre care drumul tău e acum în căutare.

Seară ultimă în lumea voastră [1]

Cu capul sprijit pe mâini ascult paşii tăcuţi ai timpului. Întunericul s-a lăsat demult, pare-se că a trecut chiar şi de miezul nopţii. Am văzut stingându-se luminile, întunecându-se ferestrele. În liniştea întunericului am auzit oamenii care se încuiau în case, trăgând zăvoarele la uşi, lăsând singurătatea să se coboare asupra lor. Am văzut valuri de tristeţe şi nostalgie care coborau tot mai jos, până când am realizat că peste toţi, peste tot, tristeţea şi nostalgia era omniprezentă, nici de prin lumea nevie nu lipseşt. Foarfeca timpului a tăiat, cumva întâmplător, neştiut, punţi dintre oamneni şi cer, şi unii au plecat pe ultimul drum.

Pe fereastră mi-alunecă din când în când privirea... e pustie, doarme într-o linişte adâncă. Oamenii sunt închişi, s-au închis şi au stins luminile, ascunzându-şi existenţa cuprinşi de teama, de spaimă, de spaima teribilă care, şi astă seară, a coborât odată cu întunericul. Nimic nu tulbură tăcerea aceasta care mă lasă să mă îmbăt cu priviri pierdute în gol şi monologul gândului. Un calm profund şi o împăcare profundă simt că m-a cuprins şi mi-a cuprins sufletul. Ştiu că noaptea aceasta nu se va mai sfârşi, nici liniştea nu se va mai sparge vreodată... acum ascult pulsul timpului pe pragul ce, trecându-l, voi putea să ştiu şi pulsul vremurilor.

Timpul de încă acum, vremurile încă ale noastre... Omul trăieşte pentru ceva şi oricare ar fi el, are multe de făcut şi nicicând nu îşi găseşte timp pentru pregătirile de plecare din lumea aceasta. Niciodată nu este pregătit de plecare, mai degrabă îşi doreşte aici o viaţă veşnică, o viaţă fără de griji, îşi doreşte aici odihna... O odihnă pe care, aici, niciodată nu şi-o poate găsi. Nimeni nu s-a arătat că ar fi găsit-o... Nehotărît este omul... când este pus faşă în faţă cu pleca-rea, cu trecerea, oscilează. Nehotărârea este caracteristica omului, dintotdeauna, nehotărârea şi neputinţa de a fi stăpân pe propriile gânduri şi pe propriile dorinţe...

Întunericul, îmi dau seama, e greu... E timpul să aprind o lumânare...

Mă simt ca un rege prigonit care, ascuns de umbre învaţă să preţuiască şi să iubească lumina. Lumânarea picură ceara spre ami lumina privirea. Fiecare strop de ceară mă coboară tot mai mult în sufletul meu, mă călăuzeşte, pas cu pas, spre cele mai ascunse unghere. Trăiesc o stare inedită, o stare în care nu mai înţeleg nimic din ceea ce este în jurul meu... Credeam că oamenii nu sunt laşi, dar văd că au stins luminile şi s-au încuiat în întuneric de parcă se tem şi fug... de ce? De cine fug? De ce atâta fugă?

Fiecare dintre noi are un sfârşit. Oare de acest sfârşit fug oa-menii? Fug de Moartea care colindă străzile după victimele ei? Se tem de clipa luminării şi propriei judecăţi atunci când lumina morţii le scoate în faţă toate faptele vieţii, toate gândurile în care au ucis?

Mie îmi este teamă să rostesc răspunsul, dar nu pot să mă mint. Da, oamenii de acest moment se tem, de teamă s-au supus întunericului. Când se lasă noaptea ei acceptă stăpânirea lui alungând ultimele licăriri de lumină, dovedindu-i ascultare, supunere, dar nu una conştientă, ci una hrănită cu spaimă şi groază. Nu se răzvrătesc, nu pun întrebări, nimic, nici o tresărire a personalităţii nu apare. Conştienţi de mersul lumii nu îşi fac reproşuri, nu se simt mulţumiţi, dar nici nu se revoltă. Se lasă coborâţi în absurd din teamă, dintr-o infinită şi inexplicabilă mare frică de sfârşit, de Moarte.

Trăim pe o tablă de şah. Şi pe această tablă joacă şah cei mai mari campioni care nu au parte, nici unul de victorie. Ajung mereu la remiză. Şi joacă şi tot joacă... alte piese jocul reîncepe... Aceiaşi jucători, marii campioni, Viaţa şi Moartea. Strategia jocului nici chiar ei, campionii, nu o ştiu de la început. Strategia are acelaşi nume, poate tocmai pentru a nu fi ştiută de dinainte şi se numeşte Destin. Strategia nu ţine cont de nimic, toate piesele de pe tabla de şah nu sunt decât marionete pe care le rostuieşte cu mare îndemânare. Şi jocul este perceptibil când la mutare este viaţa.

Moartea, tot în joacă, uneori din răzbunare, oricum, cu un scop bine ştiut, taie sforile, iar piesa căreia sforile îi sunt tăiate, omul în sine, pe Pământ, de probuşeşte rece şi gol. Pământul îi înghite trupul, apoi face alte păpuşi, piese noi pe tabla de şah, pioni cu şansa de a fi nebuni sau regi, le prinde în alte sfori, pe care le dă jocului de pe tablă, sorţii, în aşa fel încât jocul merge mai departe.

Lumânarea încă mai arde şi picăturile de ceară plâng durerea lumii... O privesc căutând un semn de întrebare... Eu, oare de care deget al destinului sunt prins? Şi cât mai am timp să joc pe scena vieţii?

-continuare în Seară ultimă în lumea voastră [2]-  

Drumul nopţii

Eu, doar eu ştiu, ceea ce pot să-mi zăresc, drum sau cale, când soare-şi lasă umbră să se odihnească peste orizontul pe care-l face să fiarbă, înainte de a se duce ca vestitor de trecere a timpului, pe alte meleguri. Caut, privesc şi-mi ţin cuvintele să nu se rostească. S-ar crede că e teamă, dar se poate oare să ştie cineva de-mi este teamă de cuvintele mele sau de nevoinţa de a fi acceptate? Cândva aveam puterea de a spune mai repede, mult mai repede totul. Acum, când toate au luat-o parcă razna, stau într-o aşteptare care, dacă nu ar fi a mea, m-ar face să mă întreb cum am putut să trec în extrema de a lăsa timpului satisfacţia de a fi, de a se crede, de a arăta celor ce caută cu privirea ori cu gândul spre înfrângerea mea, că m-am poticnit.

Eu, doar eu ştiu, ceea ce ştiu că ar trebui să fie. Ar trebui să fie ceea ce este ştiut că va fi. Mi-am amintit înainte de a auzi cuvintele care confirmau ştiutele fapte ce stau acum să-şi înceapă drumul împlinirii vremurilor. Pe cer privesc stelele ce se rânduiesc să fie luminare pentru drumul de aici şi semn de întrebare pentru aşteptarea mea. Încerc să nu mă simt vinovat, deşi, de m-aş lăsa pradă tremurului timpului, ar trebui singur să-mi cer judecata şi fără să aştept condamnarea, să mă ştiu condamnat.

Sunt prea tăcut... dar caut spre drumul ce ar trebui să fie acelaşi cu al meu, spre drumul care ar trebui să fie şi drum al meu. Simt frigul, când e frig, simt canicula, când e caniculă. Dar e mai frig decât pe drumul meu ori e mai cald decât pe drumul meu. Eu caut... Cuvintele au doar accente, înţelesul nu se dă pe faţă...

Eu, doar eu ştiu... Ştiu... Văd stelele unde mă duc, văd stelele unde cad. Ştiu, dintre toţi privitorii pe cerul serii, cine mă priveşte şi cine doar se face că mă priveşte. Cineva poate că nu vede unde cad stele, dar ştiu că sigur a văzut de multe ori de unde urcă spre cer stelele ce ajung deasupră-i... Ce-ar fi dacă tu, cineva, ţi-ai aminti seara în care ai văzut întâia oară jocul luminilor? Mai ţii minte cum miezul nopţii nu s-a făcut nevăzut?

Ei bine, eu am timp. Timpul nu m-a înfrânt... l-am lăsat să îmi aştepte faptele ce-l vor face să ştie că nu este invincibil... Noi, da, noi, vom învinge timpul... Noi...

Pod peste ani împliniţi

>

Nu-ţi întoarce privirea nici o clipă... Păşeşte cât mai repede. Depărtează-te, încă nu te pot ajuta. Fugi dacă poţi, dar ai mare grijă, la cotitură te aşteaptă o umbră de timp care vrea să-ţi împiedice privirea. Fugi cât mai poţi, fugi cât mai ai timp să fugi...

Undeva, cândva la trecerea peste alte noţiuni de timp, mi-a fost dat să te privesc zvârcolindu-te între ceea ce eşti şi ceea ce ar trebui să fii. Eram aproape, mult prea aproape ca să mă mai poată cineva să îmi pună vederea pe jar şi să îmi spună că privesc în altă parte. Şi, tot atunci, mi-a fost dat să desluşesc legăturile care îţi apleacă privirile în pământ şi întunecă privirile către tine ale celor ce-şi vor vrea găsit curajul de a nu se lăsa mânaţi de porunci şi de îndemnuri, să înţeleg motivele care te fac azi să trăieşti înfricoşarea.

Treci astăzi peste podul liniştii, de acum încolo intri în pădure. În pădurea în care nu mai există luminişuri, în pădurea în care, după fiecare frunză stau să cadă vorbe şi pietre, după fiecare desiş stau la pândă furii dornici de frăgezimea ta, pădurea în care tot ce nu mişcă este doar o aparenţă ce vrea să te înşele. De vei puterea să nu auzi, te vei feri de pietre, dar nu vei auzi foşnetul desişurilor. De vei avea puterea să nu te în-fricoşezi de vorbe, te vor lovi pietrele şi te vei ascunde singură în desişurile din care nu vei mai şti, când vei ieşi, dacă eşti tu. Doar dacă vei avea puterea să stai şi să auzi vorbele, să te lovească pietrele, vei mai putea să ai scăpare de decăderea din desişuri.

Aleargă, aleargă de poţi! De cum treci peste pod aleargă şi fii cu ochii în patru. Acum, faţă de atunci, după fiecare copac al pădurii s-a aşezat, pe fugă, câte o figură de ceară, la fiecare izvor câte un paznic şi pe marginile oricărui luminiş corbi însetaţi de moarte. Aşa că ce mai ai de facut? Îţi strig şi tot strig, nu ştiu dacă măcar noaptea mă mai auzi: Fugi, fugi cât poţi, cât mai poţi, oriunde, oriîncotro, fugi şi nu-ţi întoarce nici o clipă privirea înapoi. Înapoi de vei privi, te vei opri şi te vei preface în figură ştersă, bună de plată a toate de care mai mult decât vina de a fi ceea ce eşti, acolo unde eşti, nu o ai. Aleargă, oricum de pod astăzi treci!

Mă întreb de mai poţi auzi altceva decât sirenele care-ţi şuieră într-una cântecul urii şi al întrebărilor fără logică şi fără motiv, cântecul uitării a ceea ce nu poate fi uitat. Trebuia să fii apărată, trebuia să ai pavăză, dar pavăza s-a pus în genunchi în faţa celor care pe tine te vânau deşi ştia că eşti trofeu de preţ. Şi-a trădat menirea de pavăză crezându-şi minciuna de a fi mergătoare înainte-ţi. Nu mai ai pe nimeni alături, chiar dacă aici tobe mari se bat de cei care cred că minciuna, pumnul şi ascunzătoarea lor îţi pot lumina drumul, drumurile, cărările, şi calea.

Nici eu nu mai pot încă să fiu pe aproape. Spre mine şi-au aruncat spumele înveninate şi săgeţile otrăvite. Stau acum undeva unde nu le este bine doar până când voi auzi cântecul de lebădă al tainelor vechi şi mă voi arăta şi ţie pentru a îndrepta tăietura drumului pe care sabia a trebuit să-l taie, spre libertatea mea şi libertatea ta. Sunt cel ce vine dinspre unde vei ajunge, şi vin încă tot aşa cum am mai venit, deşi se poate să vin altfel. Se va mai putea să merg în urma ta, dar se poate să mer-gem şi împreună. Vei fi încă prin pădure când mă vei vedea venind... Nu ştiu dacă nu cumva venirea mea va fi mai târzie de clipa când încă mai eşti tu, de nu cumva voi veni în plină durere şi sfâşiere de suflet, când va trebui să se arate semnul Cerului pentru a nu te pierde pe totdeauna.

Aleargă, aleargă, fugi, te depărtează! Repet şi mă repet. Eşti mai mult decât ţi se spune, eşti altceva decât ţi se arată. Te depărtează de tot ce-ţi este acum împrejurul tău, de la oameni la obiecte, de la drumuri la case. Oamenii au gândurile ascunse, obiectele au otrava nefirii pe ele. Fugi înainte, caută înspre înălţimi. Ceea ce ştiu, căci eu am alungat de pe tine, mă obligă să nu cedez nici un cuvânt, nici un gând, nici o trăire. E luptă ma-re şi tu eşti acum mai aproape de hăul în care toţi cei de dinaintea ta au căzut şi doar unul dintre toţi se mai pot ridica. Nu-ţi mai întoarce privirea, nici măcar în stânga sau în dreapta, chiar de te auzi strigată. Se vor prăpădi, lângă tine mulţi. Se vor alunga pe sine înspre ceea ce este neînsemnat şi de neamintit. Dar nu mă pot furişa în minciună. Teama de pădurea în care intri chiar în aceste clipe este mare. Eu te vreau, nu pentru mine, ci pentru toţi ceilalţi, pentru viaţa ta, pentru tine, aşa cum ar trebui să mergi pe drum. De aceea îţi tot spun: Ai pus piciorul pe mal, intri în pădure. Aleargă, aleargă, depărtează-te, ridică pasul căci pe lângă desişuri rugii stau să te împiedice şi multe umbre să te prindă!...

Al nostru nume, ireductibil

Când cerul zilei începe să-şi închidă ochii spre a dormi o noapte de trecere spre o altă zi, privesc genele ce se vântură în palele unei adieri ce-mi limpezeşte clipele nesomnului meu. Din nesomnul meu mă trezesc de atâtea ori, încercând să-mi amintesc de ce, de atâtea şi atâtea ori, mă tot trezeam căutând răsăritul unei stele de care ştiam că, într-o noapte ce va fi sfârşit de vreme şi început de vremuri, va fi contur al formei jumătăţii ce-mi este căutare şi regăsire, ce-mi vrea regăsirea, prin mereu căutarea mea.

N-am uitat, nu uit, nu voi uita. Nu am cum, nu pot să uit. Eu nu sunt prizonierul uitării. Ştiu timpul cum se scurge, ştiu timpul cum curge, după fapte, după întâmplări, după gînduri. Trece pe lângă mine şi îi înţeleg graba, criza de identitate. Nici cerului de noapte nu i se mai arată triumfător ca altă dată. Şi parcă adoarme sub arşiţa zilei.

Te-am aşteptat, am învăţat să te aştept... Iar aşteptarea mi-a sopţit, la ceas de taină, cuvântul dezlegării de trecut, cuvântul de-mplinire. E cuvântul care prinde-n palme adevărul viitorului, e cuvântul care înnobilează meniri. E cuvântul legământului ce ne dă de pe acum acelaşi, dintotdeauna, nume. Un nume al întregului ce nu poate fi cu nimic, decât cu el însuşi împărţit. Un nume care nu se împarte cînd vin valurile furtunilor, cu toată marea lor putere.

Din plină iarnă-n plină vară... E vorba ce-mi răsună dimineaţa-n gând, e ritm al vremurilor care vin. E ritmul ce-l împrumută ritmul inimii ce-şi doreşte să-ţi îmbrăţişeze zâmbetul îndumnezeirii, iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi. Iarăşi şi iarăşi pe totdeauna...

Cerul zilei e azi parcă mai obosit decât l-am simţit vreodată. E ultima noapte scurtă de când nopţile s-au numărat. E ultima noapte... Şi timpul se grăbeşte spre noaptea care ne va face botezători de lume. Tu, eu... pentru ea, pentru el, pentru ele, pentru ei. Ultima zi singuratică răsuceşte ultima oară clepsidra. Iar eu voi fi primul grăunte de nisip ce se va curge în eternitatea ce încă îşi croieşte drum, la primul ceas de după miezul nopţii... Prima clipă a prezentului...

Luminile călăuzelor

Când norii se vor aduna în forme care de care mai ciudate, spre a umbri pământul şi a lăsa apele apele să nu se mai lase înfierbântate, multe focuri vor fi trecut peste pământuri şi puţini vor fi fost cei care au răzbit să fie trecuţi din-colo de mărginirile în care se vor fi adunaţi cei mai mulţi, spre a se uni în apărarea a ceea ce ştiau că le-ar fi de trebuinţă pentru timpuri gândite de ei ca viitoare, cu privirile lor, mereu îndreptate spre Pământ, şi, doar pentru a spune că văd şi altceva, înspre Cer. Începutul umbletului norilor, când se va arăta, va fi semnul că ceea ce trebuia cenuşă să fie, doar cenuşă este şi s-a început curăţarea pământurilor de ceea ce trebuia curăţat şi se va arde ceea ce doar ars fiind, pentru totdeauna ar putea să dispară şi să piară.

Şi vor venii norii şi nu vor mai fi să se vadă decât luminile fulgerelor care vor lăsa celor ce, scăpaţi de foc, se vor şti prin locuri pustii şi drumuri rupte. De văzut vor putea să le vadă doar acei care îşi vor fi deschis ochii după ce i-au închis de frica focului cel mare, ştiindu-se cândva prea mult uitătorii spre întunericuri ori chiar scrutători prin labirinte înfrigurate, colbuite ori prea mucegăite de vechimea tinei. Acei care se vor încăpăţâna să caute, şi sub întunericul norilor, aceleaşi cotloane în care şi-ar fi dorit ascunderea, fulgerele, coborându-se nevăzute printre păturile de nori, îi vor preschimba în arsură grea sau le vor arde fără milă ultimile priviri, ca astfel, fără de nici o urmă de vedere, să-şi caute ultima suflare.

Înainte de a se începe să se scurgă apele din cer şi să se înalţe apele din izvoare, vântul se va face vijelie şi, mai apoi, se va transforma în uragan. Cei ce nu s-au putut ţine precum stejarii câmpiilor sau brazii munţilor, cei care s-au aplecat ori s-au lăsat culcaţi la pământ, vor fi purtaţi spre nicăieri spre a se putea regăsi ori pentru a sta în calea apelor ce-i vor acoperi dintru începuturi. Iar cenuşa focurilor ce au ars se va împrăştia tocmai în calea apelor care nu se vor sfii să-i piardă urma şi consistenţa.

Apele se vor coborî fără de veste, peste toate, şi doar crestele cele înalte vor fi ferite de furia lor de a şterge tot ce ar putea pluti iarăşi între orizonturi fără motive, altul decât de a acoperi verdele ierburilor şi sufletul izvoarelor. Iar izvoarele, întâiele cele a căror apă neîncepută a fost furată, vor urca apele deasupra câmpurilor când acestea s-ar aştepta să fie spălate de apele coborâtoare şi nu şi de cele care, urcătoare, arată faţa mereu nevăzută a celor care şi-au oglindit, în miez de noapte, chipurile întunecate în ele, cu teama de a nu cumva, cineva, cândva, să aibă privirile îndreptate înspre ei. Chipurile lor se vor lăsa astfel văzute, chiar mai mult, cunoscute, de cei care au trecut de focuri şi au trecut de uragane, spre a şti de ce ploaia a fost dată spre a-i spăla de mâlul aruncat de cei care s-au învrednicit cu mâluirea lor şi pentru a-i spăla de amintirea celor care au avut nevrednica dorinţă de a preface frumuseţea în hidoşenie, înălţarea în coborâre sau, alteori inversul nemeritat. Doar că cei nemerituoşi nu vor mai avea cum să vadă, căci apele îi vor fi acoperit deja.

De cum se vor fi stins focurile, chiar şi când vor fi fost uraganele stăpânitoare, ori când ploile se vor fi crezut a fi stingătoare a oricărei lumini aprinse în pustietate, cei care trecuţi vor fi prin foc şi nu s-au clintit în rafalele vijelioase ale uraganelor, iar peste ape vor fi putut călca fără să aibă altceva decât tălpile, goale, ude, vor avea, spre a le fi de folos spre nerătăcire, luminările aprinse în timp neştiut, ca drum prin pustiul ţinut în întuneric în zilele de mare cecetare, mai apoi mai mare trecere. Şi prin frigul ce va urma ploii şi coborârii apelor în matca firească, vor merge, pe jos, drumul pe noul Pământ, înainte de ivirea noului Cer, spre cei care păzind Lumina călăuzitoare, de veghe schimbării vor fi stat, adunând aproape toată puţina nouă Lume ce va reclădi, altfel, cu pricepere, înţelegere şi înţelepciune, noua Omenire.

Călăuzitoare Lumină va fi mereu acolo unde se vor şti a exista altarele fără de idoli şi fără de cei ce vor veni chemaţi de reguli şi ordine înspre ele, chemaţi de rătăciţii stăpânitori de vorbe mincinoase, spuse în cuvinte mari, spre o înălţare de minte plăsmuită. Se vor fi tot timpul oamenilor de a se şti ca oameni renăscuţi precum pruncii, eliberaţi de legile ce au fost tălmăcite spre a avea motive de răstălmăcire. Acolo vor fi puţinii bărbaţi care vor şti să fie cei ce nu-şi mai preamăresc bărbăţia, femeile ce vor reda Dumnezeirii existenţa ca femeie şi copii ce vor aştepta venirea celor noi, fraţii ce-i vor avea de-a pururi şi pentru totdeauna. Printre ei, călăuzele vor fi asemenea celorlalţi, călăuzind mereu drumurile, fără a se mândri că sunt asemenea celor ce în Ceruri sălăşluiesc.

La răscruce de viaţă

Tăcerii te-ai dat cu speranţă că spusele mele, din clipele de primă cunoaştere nu ţi se vor mai potrivi, că vei găsi o cale să îmi arăţi că am greşit eu. Doar că nu ai stat să te întrebi dacă îmi veniseră vorbele dintr-o târguire a dorinţelor sau dacă plutea în jurul tău toată mireasma viitorului, creionat de ansamblul unui trecut păstrat şi el, cu mare grijă, în taina tăcerii. Din acea primă, rânduită de întâmplare, întâlnire, ţi-am regăsit privirea tristă a pasului către viitor şi n-a fost uşor să ştiu că nu s-a putut abţine acea oftată spusă: Pericolul încă nu a trecut!

Pe mine mă ţin în loc chingile dezamăgirii, pe tine te zdruncină rafalele unui uragan care nu mai are mult până la apogeu, pe noi ne despart niştea aripi negre ale minciunii şi ale fricii. Cum îţi doreşti nu poate să mai fie, corabia trăirii tale are pânzele rupte şi malul e departe. Iar hula te face să crezi că merge drept, deşi deriva, dacă nu ţi-ai fi orbit ochii în încercarea de a nega orice atunci când era spus, singură puteai să o vezi. Oricum, acum, aşa cum îţi sunt acum privirile, sextantul nu îţi mai este de folos.

Dacă ţi-ai fi dat şi ultima picătură de lumină, aceea care s-a salvat ascunzându-te de tine, tot la ceasul care ţi se va arăta când îşi va suprapune secundarul, minutarul şi orarul la semn marcat, ajungeai. Nu eu, ci tu l-ai fixat să bată, precum un clopot, în dungă şi apoi în dangăt prelung, prevestitor. Mai ai încă o dorinţă de a ascunde fărâma de ego sub pragul tăcerii şi nici răsăritului şi nici apusului de soare nu i-ai spune nici la ce, nici unde, nici încotro îţi îndrepţi gândul când dinlăuntrul sufletului te trezeşti că se arată, trezit, dorul de ducă, dorul de depărtate. Şi te poartă gândurile, ca şi cum s-ar mai putea agăţa de repere din lumea aceasta, însă nu prea poţi să te împaci cu paşii care nu vor vrea să mai ţină cont de tot ce acum îţi spui că va fi.

Prin răscrucile vieţii am trecut nu doar odată, în vremurile ce le trăim. Prin răscruci şi eu, şi tu, am trecut... Dar acum mie mi-a fost dat să le învăţ semnele care nu pot să lase paşii rătăcirii, înainte de a ajunge în ele. Să ţi le arăt nu pot, să le vezi acum nu vrei...

Te-am privit din spate păşind pragul bisericii din străbuni şi, prin poarta timpului deschisă de unduirea ta şovăitoare, ţi-am văzut singurătatea primei zile de rătăcire şi prima seară în care se vedeau nu doar urmele lacrimilor ci şi semnele care se văd pe orice corabie eşuată pe stâncile ce n-au putut apele să le spargă, pentru a nu mai sta împotrivitoare drumurilor celor ce nu se puteau opri să contemple dezastre. Şi ţi-am văzut privirile ce căutau înstelarea primei dimineţi a vieţii ce ştii că va veni. Spre Nordul ce-l mai ai şi acum în gând îţi va fi aşteptarea răsăritului Luceafărului prevestitor de zile bune. Şi s-au văzut, prin poarta larg deschisă, zilele de aşteptare, zilele de schimbare, zilele nenumărate următoare.

Oricâtă încorsetare ar putea să se spună ca are azi viaţa, oricâte zvonuri s-ar vrea aruncate în stânga şi în dreapta, despre mine, îţi doreşti să le crezi doar ca să simţi efectul somniferului pe care ţi l-ai dori ca să treci peste ceea ce nici un anestezic nu va putea să facă să nu se simtă. Ai fugit de tine, fugind de existenţa mea, tocmai pentru că boarea rece a nicicând întoarecerii o simţeai aproape, prea aproape, de tine. Un fel de pact al tăcerii, ţi-ai spus, şi te-a ameţit suavul miros al învingătorului efemer. Dar tocmai tu ai uitat că mi-ai vorbit de lupte pierdute şi războaie câştigate. Eu nu m-am îndoit niciodată, nici chiar când tu te îndoiai de tine, când îmi vorbeai de cântecul de lebădă al ultimelor sforţări de stagnare, şi m-a surprins încrederea oarbă ce ai dat-o, brusc, unei tăceri care îţi era teamă să nu se rupă, ştiind că ar fi spart barajul ce-l ştii deja prea fisurat ca să reziste viituri care astăzi are cote depăşite de alarmă şi dezastru iminent.

La răscrucea vieţii stai, eu stau în pragul drumului pe care mi l-ai prevestit tu. Când eu plecam din zilele toamnei ultime de singurătate, tu îţi pregăteai haina aceea pe care o vei purta când voi fi primul căruia îi vei spune, în cuvinte, ceea ce privirile vor fi să se arate. Oricâte tăceri vei mai lăsa de-acum să stea de-a curmezişul, voi fi eu primul cel care, până în noapte târziu va sta străjer liniştii ce ţi-o vei căuta-o şi înţelegerii ce o vei da clipei următoare. Pragul bisericii străbunilor poartă pe el amprenta viitorului, ce a stat o clipă îngenunchiat acolo, în rugăciunea către Ceruri de a nu se mai lăsa întărziat de iluzia unui prezent sinucigaş.

Apă ce părea înghiţită de miezul nopţii te-a privit în ochi şi ţi-a botezat îndemnul desprinderii pe care n-o vrei dar o aştepţi, ştiind-o în venirea ultimei turnante. Tăcerea este semnul ultimei linii drepte.

Eu sunt doar un înainte mergător al celor ce sunt pe drumul nostru, şi când am înţeles că acea spusă, în glumă părea, că totul ar fi în pas cu zisa ta, dacă altcineva s-ar grăbi, era desprinsă din realitatea pe care eu o vedeam trăită de tine. În drumul tău înspre nordul din care vei veni chemată ca martor al ritualului necesar, eu voi fi acela care va sta pe peronul unei halte ca tu să poţi dormi sub privegherea flăcării ce va pâlpăi plăpând în noaptea revenirii tale în lumină.

Acum e furtună mare deasupra de Cerul sub care trăieşti. Când va coborî furtuna sub nori, vei simţi că uraganului nu te mai poţi opune. Eu am văzut şi sunt oricând gata să vin, înainte de a începe seara, să poţi să ştii că nu te rătăceşti, că nu orbecâi întunericului ce te va ameninţa.

Ridică-ţi privirile, şi ridică-ţi braţele... Lasă viaţa să se întâmple, las-o să trăiască!

Zorii de lume

Privirile în jos nu văd razele luminii. Privirile în spate nu văd clipa de înălţare. Pragul ce trebuie să-l treacă pasul este mai uşor de a fi trecut dacă ochii îl văd înainte de a-l simţi, ca piedică, pi-cioarele. Şi chiar mângâierea unei frunze înrourate poate trezi urme de teamă dacă din priviri se caută doar ropotul ploii ce a rămas de după furtuna ce, în spate, încă îşi varsă îngreunarea norilor.

De după orice noapte care se sfârşeşte, o nouă zi îşi ridică fruntea ca razele Luminii să-i treacă de creştet, spre a lumina drumul care, de va fi de paşi urmat, iese din hăţisuri şi umbrire, înspre câmpia însorită. Scânteierile primelor raze, oglindite în picăturile de ploaie rămase ca semn al trecerii, caută înspre prima clipirea a ochilor, să dea semnul de a fi văzut răsăritul care nu se poate întoarce din drum.

Privirile în jos nu se văd razelor luminii. Privirile în spate scapă printre degete clipa de înălţare. Zâmbetul răsăritului poate fi consemnul decăderii piedicilor şi trecerii pragului.

Printre desişuri se mai poate, când şi când, mai greu mai des, mai totdeauna rar, mai niciodată când ar trebui, câte o rază ce-ar putea să lase câmp deschis spre orizont, poate să apară, poate să fie căutată. Şi lasă drumului înseninare ori hăţişurilor îl face prizonier, pentru mai mult ori pentru mai puţin.

Printre coroanele copacilor, foşnetul frunzelor, chiar sub umbra înăţimii coroanei, lasă spre înseninarea privirilor de zi, raza vindecătoare să se împreuneze simţirii firelor ierbii ce-şi vrea rodire înălţătoare. Şi zurgălăul nopţii dă vestea zorilor de lume nouă.

Şi dintre toţi copacii ce pot împăduri marginile drumului, la ceas sortit de zodii şi destine, pătrunzătoarea rază-ntregitoare, lăsată-i să umple cu Lumina-i rodnică un luminiş neîntrezărit şi neaşteptat, de coroana ce a renunţat să fie doar umbră, a unuia dintre părelnicii copaci uitaţi de vremurile vechi în care a venit dispre viitor. Unul, doar unul se despovărează de îndoielnica desfrunzire a toamnelor şi lasă o vară ce-şi propteşte rodnicia pe un semn de redevenire.

Privirile în jos stau împotriva razelor ce le caută. Privirile în spate fug de clipa ce iese în calea lor. Zorii de lume, iviţi din vârtejul întâmplării, pot fi privirilor, de se îndreaptă spre-nainte, orizont.

Când fulgera-va soarele

E timpul când vremea se schimbă de la un ceas la alt ceas. Şi încă nu văd toţi că se schimbă chiar atât de repede. Unora chiar li se pare că se nimic nu se schimbă, Sunt puţini însă cei care văd totul a fi o schimbare continuă...

Frigul a dat semnul vijeliei din înălţimi, tulburării din Ceruri. Noi privim înspre Pământ şi cel mult în zare, dar uităm să ne limpezim ochii în Ceruri. Dimineaţa privim răsăritul soarelui, seara privim apusul lui, dar soarele la amiază nu mai ştim cum arată. Câte umbre se arată, alergându-se unele pe altele mai ştie cineva? Încotro fug unele şi încotro fug altele, se mai întreabă cineva? Dar, măcar cât de strălucitor este soarele amiezii, mai ştie cineva? Mai e cineva care să vorbească despre soare, văzându-l şi nu judecându-l?

Soarele azi este doar o imagine, un mic desen plimbat pe hartă, redesenat, pus în steme, pus în blazoane, pus în reclame. Soarele acum poartă în coadă un număr care vrea să îi arate calităţile. Soarelui i s-au găsit ecuaţii care, zice-se, fac parte din legea haosului.

Ca să nu se sperie lumea, au dat de găselniţa haosului. Din dezordinea lumii s-a găsit un cuvânt care să nu mai lase pe oameni să se întrebe nimic. Întrebările au fost decretate ca dezechilibrante şi cauza tuturor problemelor care se arată a fi deasupra capetelor noastre.

Acum soarele încă e acoperit de nori, nori care nu se arată strânşi la un loc, nori împrăştiaţi în pulbere de apă. Stă sufletul apei chezaş pentru viaţa de pe Pământ, căci Soarelui nu-i prea mai vine să stea liniştit şi să vadă oamenii cum se pierd. Dacă cineva ar vrea să-l privească la ora amiezii i-ar vede şi tulburarea şi supărarea. Dar cine să se mai învrednicească a-l privi?

Dar soarele vorbeşte... Vorbeşte prin cum se arată dimineaţa şi pleacă seara. Dar vorbeşte mai ales prin ceea ce arată în ceasurile amiezilor... Şi ne spune ce va fi... Ne spune că va veni vremea tunetelor şi fulgerelor, a apelor dezlănţuite, care se vor scurge înspre Pământ, pe pământ, din pământ şi în Pământ. Apele vor cerceta stricăciunile lumii, stricăciunile de pe lume şi stricăciunile din lume. Le vor cerceta şi se vor supăra că nici către ele nu vor să se mai ulte oamenii, nici când le stâmpără setea, nici când udă câmpurile însetate de secetă, nici când domolesc supărarea Soarelui, ci doar când le văd a le face rău...

Şi se vor porni într-o noapte, urlând către dezastrul care a cuprins lumea. Se vor trezi, şi ele, prea pline de mizeriile dezastrului, de pornirile nesăbuite. Se vor porni să spele oraşele prăfuite şi satele tihnite de atâta uitare. Apele îi vor scoate, pe oameni, afară din casele în care au început să lâncezească, şi-i va urca deasupra caselor ca să aibă măcar o clipă dorinţa de a se uita cu ochi blânzi înspre soare. Iar pe cei care soarele o să-i vadă că nu au ochii blânzi, apele îi vor duce departe, acolo unde numai ele vor şti, să le spele privirile, să le limpezeasca şi să le îmblânzească.

Apele vor face ceea ce pot ele. Soarele va fi garanţia că ele au spălat ceea ce puteau să spele. Când vor fi destule câmpuri goale, când vor fi destui cei duşi să fie spălaţi, se va arăta Soarele. Se va arăta să de ştire apelor că pot să-şi odihnească valu-rile, înainte de a se porni vântul care să zbicească coaja pământurilor. Şi se va cerceta iarăşi curăţenia lumii.

Lumea se va putea să se cureţe cu apa de ploaie? Va să vadă soarele că nu se usucă petele care nu s-au spălat în apă... Şi se va hotărî să se ridice mai sus, să dea la o parte norii ce i-ar mai sta în cale şi să ardă petele ce-i fură lumina. Şi se vor aprinde câmpurile, pădurile, casele, maşinile. Şi drumurile vor arde acolo unde se rătăcesc acum sufletele de trupurile lor. Drumurile de fier îşi vor muta sensul şi se vor apleca înspre ape, pe poduri, iar podurile se vor apleca să soarbă o picătură de apă din apele ce vor intra tot mai mult înspre măruntaiele Pământului. Şi Soarele va ţine arsura pe Pământ atat timp cât va trebui ca să se ardă toate petele. Şi se va cerceta iarăşi curăţenia lumii...

În vremea când se va cerceta lumea, Soarele va găsi multe suflete rătăcite, multe minţi împrăştiate şi multe suflete vândute doritoare de bogăţiile care tocmai s-au coborât în adâncuri, duse de clocotul apelor, sau au ars cu totul, chiar şi temeliile devenind cenuşă. Vor avea timp oamenii să-şi cureţe câmpurile de trupuri agăţate de umbrele izvoarelor şi de urmele pădurilor vechi. Şi se vor întoarce către Soare, strigându-i cuvinte grele, poruncindu-i să cadă din înălţimi. Ba chiar vor vrea să-i omoare Lumina...

Abia atunci se va înţelege că soarele ştie că nu mai are lumea cale de scăpare. Atunci soarele va scoate sabia contra nopţilor de întuneric. În plină zi şi în plină noapte, o săptămână numărată, Soarele va trimite săgeţi de lumină care vor da strălucire la toate cele ce le-a făcut omul din măruntaiele Pământului. Le va face să strălucească până la roşu şi până la alb şi, aşa, strălucitoare, le va trimite înapoi de unde au fost scoase. Soarele nu va mai putea să stea deoparte şi să vadă că Pământul sărăceşte pe zi ce trece, furat de oamenii puşi pe căpătuială. Va lua cu voia oamenilor sau, dacă cei îmbogăţiţi şi-au ascuns bogăţia între ziduri groase, ori pe sub ape, Soarele va haiduci şi le va lua cu de-a sila.

Şi abia atunci lumea va hotărî să se mai cureţe... Şi atunci abia, oamenii vor mai avea curajul să privească spre Soare, ca să aibă puterea să reziste frigului nopţii celi lungi ce va veni. Şi un alt Cer şi un alt Soare şi un alt Pământ vor avea să vadă în zorii zilei de după noaptea cea mare.

Încoronarea Pământului

Trecuse de miezul presupus al nopţii când au început să se coboare scările de lumină. O lumină albastră, un susur de ape, liniştitoare, se lăsase peste mijlocul pădurii, peste grupul de oameni ce aşteptau, dormind un somn al aşteptării şi acceptării urmării. Aşteptaseră mult să ajungă ceea ce erau, înduraseră de la vorbe la lovituri date de cei ce-şi aveau oarecare putere, învinseseră boli şi dureri ce alţii credeau că-i fac să dispară, încât orice ar fi să vină nu putea fi rău. Ei ştiau că boala nu există, că boala e doar efectul celor ce se întâmplă în fiecare. Trecând de boli ce la alţii nu treceau, învăţaseră să gândească alfel despre ei şi despre ceilalţi. Şi învăţaseră că acceptând ce li se dă, fără a cere, altele, de folos, le puteau veni, îi înnobila. Tot ceea ce era realizare a lor, ştiau acum că e realizarea celor acceptate de ei şi răsplata pentru dăruirea lor.

Scările coborau şi totul se lumina, ca într-o zi neobişnuit de senină. O căldură îmbietoare îi îmbrăţişa pe cei care îşi purtau de grijă spre a nu-i mai împiedica nimeni în trăiri şi în trai. Cei puţini bărbaţi au fost primii care au văzut coborârea scărilor, cât încă nu altceva se vedeau decât punct luminoase ce coborau încet, căci ceva i-a trezit să poată să-i trezească şi pe ceilalţi fără să îi sperie. Vedeau luminile albe venind, dar vedeau şi cum creştea lumina albastră împrejur.

Când femeile s-au trezit, scările deja se vedeau şi începeau să se desluşească treptele şi, la fiecare cap de scară câte doi străjeri, îmbrăcaţi într-un alb opal strălucitor. Încă nu-şi reveniseră cele care acum abia înţelegeau de ce sunt singure şi că cei tot spuneau în stânga şi în dreapta ori cuvinte de laudă ori cuvinte de ocară despre ele, erau acum altundeva decât erau ele, mulţi în hăurile ce îi închisese în adâncurile pământului. Fuseseră făcute să creadă că sufletele lor se pierduseră pe drumul faptelor pe care fuseseră mânate, ori fuseseră chiar duse, uitaseră chiar să mai creadă că li-i sfinţenia încă înscrisă pe chip, că trecuseră prin suferinţele neputinţei tocmai pentru a se curăţa de cele acceptate. Şi pentru că fuseseră atrase de lumeşti amăgiri ori alungate de împilări, şi ani de adevăr îşi pierduseră încercând să arate că la faptele trecutului sunt făptaşe fără vină, chiar dacă mai făcuseră şi greşeala de a spune despre toate faptele ce erau bune de după faptele ce le întunecaseră, şi pentru că rămăseseră cele care se dăruiseră în suflet Luminii ce o ţinuseră şi o păstraseră în taină mare, găsite au fost şi împuternicite în hotărârea lor de a nu se cufunda, de a nu se afunda.

Copii ce crescuseră pe drumurile durerii stăteau cu ochii ţinţiti spre lumina străcitoare ce-şi lăsa razele să le învăpăieze privirile. Învăţaseră pe “nu se poate”, pe “nu avem”, ştiau să-şi facă ceea ce nu aveau din vise şi nimicuri. Vedeau acea multiplă colorare a luminii albe, ce tot cobora spre ei şi le spăla gândurile trecutului. Sub acea lumină se recunoscuseră în cei ce vor fi şi că vor fi aşa cum ştiau că vor fi. Nu le mai tremura nici privirea, nici vocea, atunci când îşi înfrângeau muţenia minunii la care asistau. Uitaseră că cei ce le erau părinţi erau prin apropiere ori prin depărtare. Unii erau singuri, alţii erau cu toţi cei ce le fuseseră alături ani buni. Ei ştiau că ceea ce a fost nu va mai fi, erau primii care nu mai simţeau că ceva îi mai putea întoarce.

S-au coborât de tot scările. Spre cer, ochii priveau coroana Pământului. Pământul se încorona când străjerii au îmbrăţişat pe cele câteva femei dinspre care, spre Cer, porniseră raze de lumină. Erau ele, cele dintâi mame ale Copiilor Luminii, cei ce au venit să vină pentru a face să fie Lumină peste cei ce vor rămâne să meargă, nu doar să păşească. Erau cele dăruite şi întâiele chemate să urce dincolo de pragurile lumii în care tot fuseseră şi învăţaseră totul. Erau cele ce în vechime fuseseră ceea ce doar poveştile din vechime mai ştiau să spună. Alese fuseseră şi îndrumate chiar şi când împotrivirea lor s-ar fi vrut întoarse spre faptele ce, un timp, nu le arătase lumii ca altfel decât oricare altele.

Erau ştiuţi pe nume toţi cei care puneau pasul pe scările ce-i ridica atât de repede încât greu îşi închipuia cinevă că se poate rezista. Dar nimeni nu cădea, nimeni nu avea altceva pe chip decât bucuria. Semne nu se făceau căci nu era decât o simplă urcare în Lumea nouă. Se despărţeau doar pentru că fiecare scară era făcută să păşească doar câte un singur om. Mamele copiilor luminii, copii şi apoi femeile au urcat, după care au urcat bărbaţii. Douăsprezece bărbaţi, la capătul celor douăsprezece scări, rămăseseră să vorbească cu străjerii. Erau cei doisprezece mari preoţi ai neamului, cu datoria sacră de a nu lăsa pe cineva care să aibă locul în lumea nouă prin lumea veche. Şi tot de datoria lor fusese ca cei care nu îşi aveau locul decât în Lumea ce aici rămânea, poate pieirii, să se ascundă printre cei de sus.

A rămas o singură scară coborâtă, celelalte au urcat, pierzându-se vederii. Preoţii s-au afundat spre marginea pădurii să-i caute pe cei ce mai zăboveau pe acolo. Ştiau că sunt copii ce rătăceau în căutarea celor de care rămăseseră legaţi prin gânduri, copii ce încă nu puteau să aleagă singuri drumul. Căutându-i, strigându-i, i-au găsit uşor, căci şi ei erau plini de lumină pe sub hainele de întuneric ce le fuseseră puse în spate de cei ce-i credeau că pentru totdeauna sunt ai lor, aşa cum erau şi toate cele adunate spre fală şi mândrire. I-au găsit, le-au dat hainele nepotrivite jos, şi în lumina lor s-au văzut toţi cei ce erau prin împrejur. Erau toţi cei care trebuiau să rămână şi preoţii, luându-i de mână pe acei copii, au plecat spre scara ce îi aştepta. Şi s-au urcat cu toţii. Era dimineaţa ce-ar fi trebuit să vină. Când ultima scară s-a ridicat, pădurea era plină de lumină. Era Lumina Coroanei ce încoronase Pământul, pe care se clădise un nou tărâm, tărâmul pe care urmau să-şi trăiască noua viaţă, cei ce se îşi făcuseră viaţa un drum spre scările Lumii Noi.