Amintiri de peste viaţă

Se lăsa încet întunericul. Fusese o zi de toamnă, caldă, însă o zi tristă. Pe tatăl Hertei îl lăsasem la cimitir şi tata îi spusese Hertei:

-Acum s-a întâlnit şi cu Marta. Au atâţia ani de când nu s-au văzut...

Nici eu nici Herta nu înţelesesem ce spusese tata. Ştiam că Marta era numele mamei mele, dar atât ştiam despre ea. Eram prea mic să pot măcar să ţin minte atingerea ei. Şi a plecat acolo unde îl lăsasem pe tatăl Hertei. Herta ar fi putut să o cunoască, fiindcă era cu doi ani mai mare decât mine, dar ea şi părinţii ei au venit cu abia trei ani în urmă în aceeaşi casă cu noi. Veneau din oraşul în care tatăl ei şi mama mea copilăriseră. Nici Herta nu o ştia decât din pozele pe care acum tata le aduna. Lua fiecare poză, o privea, îl auzeam că oftează şi suspină şi le punea într-o cutie de lemn albă, nouă, pe care o adusese acasă cu câteva zile în urmă. Mi-a spus să nu mă joc cu ea... trebuie să o păstrăm aşa, curată şi albă, cât mai mult timp.

După ce a strâns toate pozele, cu o cheie mică a încuiat cutia şi atunci, ca pentru el, a spus:

Odihneşte-te în pace, Marta. Voi veni şi eu la tine poate mai repede decât aş vrea. Va fi război mare...

A doua zi, de dimineaţă, am întrebat-o pe Herta ce este războiul. Ea era la şcoală, credeam că ştie. Dar la cei şapte ani ai ei nu ştia. A auzit mama ei, care de tristă, a venit, m-a mângâiat şi ne-a spus:

-Va veni război mare. Oamenii mari nu au decât dorinţa de a fi şi mai mari. Şi lor nu le pasă cum mor oamenii.

Mama Hertei era ca şi mama mea. Eu cu ea eram învăţat, dar deşi Herta îmi spunea că ea e mama mea şi nu e a ei, că e mai bună cu mine decât cu ea, eu nu puteam nici să dechid gura vreodată să spun ma, nicidecum mama. Deşi îi simţeam dragostea cu care mă mângâia şi mă ţinea lângă ea când eram trist.

Şi copii, şi oamenii mari vorbeau despre războiul care va veni. Mai ales copii mari care povesteau cum învaţă ei să fie soldaţi.

Nici un an n-a trecut şi, într-o seară, tata a venit acasă trist. Eram cu Herta şi mama ei. Tata a spus, şi se vedea din apăsarea cuvintelor supărea:

-De azi eu lucrez pentru armată. Voi avea mai puţin timp pentru voi. Să nu vă spreriaţi, să nu mă aşteptaţi dacă vin mai târziu...

Întorcând capul doar spre mama Hertei i-a spus:

-În aceste vremuri e bine să fim cât mai uniţi. Cine ştie ce va fi. E mai bine să stăm împreună, în casa mea sau în casa ta putem sta toţi patru. Şi l-am auzit pe cel care conduce acum fabrica, maiorul, că el vrea să stea în această casă. Nu s-ar milostivi de tine şi te-ar muta undeva la marginea oraşului.

Şi eu şi Herta eram bucuroşi. Pentru că vedeam şi noi, copiii, că ne-ar fi fost greu fără el sau fără ea. Şi mai văzusem de un timp că ei doi dorm împreună. Eram bucuroşi că puteam să ne trezim amandoi odată şi să nu ne mai aşteptăm până ne trezim. Eram bucuros că o să merg la şcoală împreună cu ea şi o să mă înveţe să citesc...

Noi am mers în camera noastră. Părinţii noştri s-au apucat să mute din camerele mamei Hertei în camerele noastre. Şi au tot mutat până noaptea târziu.

Când ne-am trezit, dimineaţa, am auzit motoare ce se opreau în faţa casei şi zgomote pe hol. Am văzut pe fereastră soldaţi, un automobil şi trei motociclete.

O bătaie puternică în uşă ne-a adus repede lângă mama Hertei care, pe geamul de la bucătărie privea şi ea.

A deschis uşa şi a intrat un militar în uniformă. Am rămas încremeniţi toţi trei: părea că este tata. Avea doar o altă voce şi mergea altfel.

A spus ceva cu regimentul pe care în conduce dar noi, eu şi Herta n-am înţeles decât maior şi numele Clauss. Era maiorul de care spusese tata. A întrebat de cei care locuiesc în casă şi care sunt cei care ar putea să se mute în altă parte pentru că el vrea să stea în acea casă, pentru că îi place şi este locul de unde el îşi poate face munca mai bine.

Mama Hertei, ştiind povestea de la tata a început direct cu camerele ce până ieri erau ale lor. Maiorul a tresărit încântat:

-E cel mai bun loc! E chiar pe mijloc! Şi cu aşa vecini îmi va fi drag să vin acasă!

A plecat vesel. Mama Hertei nu era deloc veselă. Ne-a luat de după umeri şi ne-a spus:

-Nu e un om bun! E prefăcut şi face rău oamenilor. Să vă feriţi de el.

Oraşul nostru era la graniţă şi prin el au trecut multă armată. Nu se opreau, treceau şi parcă soldaţii erau foarte veseli. Maiorul era tot timpul bucuros. Venea câteodată pe la tata şi vorbea cu el, povestind despre război, despre cât de mult au cucerit, ce ţară mare vom avea, câţi vor munci pentru noi. Tata stătea şi-l asculta. Noi la fel, era povestea pe care şi la şcoală ne-o spuneau. Eram şi eu la şcoală şi ne adunau pe toţi să ne vorbească cineva ori să privim filme cu soldaţi care omoară alţi soldaţi. Şi noi ne jucam ceea ce vedeam.

Maiorul niciodată nu ne-a vorbit şi nici nu a pus mâna pe noi. Îi spunea tatei să trimită copii în altă parte. De multe ori, îi spunea să o cheme şi pe mama Hertei.

După ce pleca, tata se ridica şi-i spunea privind pe fereastră:

-E rău, e un om foarte rău. La noi ţipă totdeauna iar femeile aduse la muncă ar vrea să îl ştie mort.

Şi apoi către mama Hertei, cu voce mai înceată:

-De-ai şti tu ce face acest om-animal cu patru dintre femei. Cu celelate nu este aşa, dar pe ele, după ce trece prin toată fabrica, pe rând, la 2-3 ore, le cheamă la el în birou, unde îl păzesc totdeauna doi soldaţi. Se întorc de acolo, plânse şi bătute unerori, şi mai ştii tu cum. De multe ori ajung să leşine sau să vomite.

Cam aşa au trecut trei ani. Trei ani de război, trei ani de poveşti care se mai răreau până nu s-au mai spus deloc. Trei ani în care auzeam de plecări pe front şi de oameni morţi. Trei ani de poveşti ale maiorului. Câteodată începea să povestească cum fusese viaţa lui înainte de răboi. Şi în toate poveştile lui era vorba despre femei.

-Frontul se întoarce înspre noi, a spus tata într-o duminică dimineaţa. S-a întors de mult, dar acum vine repede. De acum încolo va fi mult mai greu. La fabrică au pus tunuri de jur-împrejur.

Şi au început să treacă avioane pe deasupra oraşului, la scurt timp. Tata, când venea acasă îi spunea mamei Hertei că au mai bombardat oraşul sau fabrica sau nu ştiu ce. Maiorul era din ce în ce mai greu de văzut, iar când îl vedeam nici la salut nu ne răspundea. Venea tot mai rar pe la tata. Nu-i mai spunea pe nume, acum îi spunea inginerul. Atunci am înţeles şi noi, eu şi Herta, că el, maiorul era rău, dar acum îi era frică şi voia ca tata să-l ajute dacă va fi să dea de greu. I-am spus tatei asta şi tata, zâmbind trist, ne-a privit şi ne-a spus:

-De n-aş fi semănat atât de bine cu el, aş zice şi eu ca voi. Dar tocmai de asta nu pot să spun acelaşi lucru. Omul acesta mai repede mort mă vede de ajutor lui. Omul acesta nu se vrea decât pe el.

S-a auzit că unii generali au plecat din armată. Asta a spus tata. Noi nu aveam de unde să ştim, dar maiorul parcă era nebun. Trei zile venea, pleca, iar venea, iar pleca, fie zi, fie noapte. Aproape că nu mai dormea.

Într-o noapte cineva a bătut la uşă tare de ne-a trezit pe toţi. Tata a spus mamei Hertei, din pragul camerei:

-Trebuie să plec sigur. Cred că e alarmă. A răspuns la uşă şi s-a îmbrăcat. A încuiat uşa după el. Prea puţin timp a trecut şi s-au auzit trei focuri de pistol. Am sărit la geam, dar pe uşa de la ieşirea din faţă nu a ieşit nimeni. Apoi a venit automobilul care-l ducea pe maior la fabrică. Un soldat a ieşit şi i-a spus ceva şoferului. Automobilul a plecat şi l-am auzit oprindu-se la uşa din spate.

În spate era întuneric, şi nu vedeam. Mama Hertei a venit, a stins lumina şi apoi s-a întors la noi plângând. Nu ne-a spus nimic. A stat plângând, parcă pierdută până noi am plecat să dormim. Era undeva după miezul nopţii. Spre dimineaţă am auzit că se descuie uşa. Ştiam că e tata. Dar când am auzit vocea am înţeles de ce plângea mama Hertei. Am deschis încet uşa, să n-o trezesc pe Herta şi am privit cu un ochi. Mama Hertei, faţă în faţă cu Clauss care era îmbrăcat în hainele tatei ce o ţinea cu o mână de umăr şi în cealaltă mână avea un pistol ce i-l ţinea în piept:

-Clauss a murit. De acum încolo eu voi fi inginerul şi tu vei fi cu mine...

Mama Hertei era mută. A împins-o în camera în care dormea ea şi tata. Dimineaţa a făcut la fel cu mine şi cu Herta. Ne-a spus clar:

-Dacă vorbiţi sau faceţi ceva, ea va muri, şi era vorba de mama Hertei. Eu sunt tatăl vostru.

Pe Clauss, pe maior, l-au găsit mort, undeva în faţa fabricii. S-a spus că s-a sinucis, că şi-a tras trei gloanţe în cap. L-au luat cu o maşină a armatei şi l-au dus în oraşul lui. Atunci doar noi ştiam că era tata şi că acum era şi el acolo, lângă mama, lângă Marta şi lângă tatăl Hertei. Încet, încet, tot mai mulţi oameni au ştiut adevărul... Dar nimeni nu avea curajul să vorbească. Noul şef militar al fabricii pedepsea pe toţi cei care vorbeau despre asta.

Viaţa acasă era din ce în ce mai grea. Mama Hertei era parcă bolnavă. În fiecare noapte din camera lor se auzeau ţipetele lui. Herta nu mai avea curaj să doarmă în camera ei şi venea şi dormea cu mine. Trebuia să o ţin în braţe. De multe ori plângea şi plângeam şi eu. Adormeam mai mult de frică.

Într-o noapte, plângând mi-a spus:

-Mi-a spus mama ceva ce nu pot să nu îţi spun şi ţie. Când maiorul l-a omorât pe tata, mama ştia că vom avea un frate sau o soră. Acum nu vom mai avea.

Nu ştiam eu prea multe, dar am înţeles. Am înţeles de ce şi mama Hertei a plecat cu “tata” şi după ce s-au întors a stat trei zile în pat...

Şi tot aşa era viaţa! Ţipa la toţi trei, ne obliga să facem doar ceea ce vroia el. Trebuia să mâncăm ce îi plăcea lui, trebuia să mâncăm când mânca el. Ne obliga să mâncăm tot, ne obliga să dormim când vroia el, ne trezea când vroia el. Din camera lor aceleaşi ţipete se auzeau. Ţipa apoi era linişte. O auzeam pe mama Hertei ieşind la baie unde stătea destul de mult, chiar şi o oră...

Într-o seară, înainte de a da el semnalul de a dormi, a încuiat uşa de la camera lor pe din afară. Mama Hertei era înăuntru. Apoi m-a încuiat pe mine. Am auzit când a intrat în camera Hertei. I-a spus ceva ce nu s-a auzit apoi i-a dat cel puţin patru palme. Nu s-a mai auzit nimic, până pe la miezul nopţii... A intrat în camera “lor”. Eu nu puteam ieşi, eram încuiat. Nu puteam nici pe fereastră pentru că fereastra de la camera Hertei era după colţ... Am aşteptat şi am auzit-o pe Herta ieşind. Am bătut încet la uşă şi a înţeles, văzând cheia în broască. A intrat în cameră. Era plină pe haine, pe faţă de sânge şi vomă. Arăta mai mult moartă.

Mi-a povestit ceea ce s-a întâmplat. Mi-a spus mai mult decât puteam să înţeleg, mi-a spus aşa cum ştia ea. Nu era vorba de ceea ce făcea cu mama ei, era vorba de ceva ce Herta spunea că aşa îşi bat joc băieţii de fete...

Când se tot vorbea că vin armate din est, era aproape nebun. Era aşa pentru că oamenii vorbeau pe la spate că el este maiorul.

Aveam eu nouă ani iar Herta puţin peste unsprezece. De când se întâmplase acea seară Herta era bolnavă. Îi era frig aproape tot timpul, o durea în piept... El nu vroia să o ducă la nici un medic...

Într-o seară rece şi întunecată, de februarie, ne-a spus că este timpul să plecăm de acasă. Pe mama Hertei o legase de pat. Pe noi nu ne-a lăsat să ne luăm mai nimic cu noi. Când a venit automobilul comandantului militar, cu pistolul la spate, ne-a coborât şi ne-a împins pe bancheta din spate. Şoferul l-a salutat ca fiind maior şi apoi au plecat cu farurile stinse. Au oprit undeva pe câmp. Era frig. Ne-a spus să coborâm. Am coborât şi am ajutat-o şi pe Herta să coboare. Îi tremurau picioarele şi tuşea. Când a tras în piept aerul rece tusea a devenit şi mai puternică:

-Ne omoară! mi-a spus Herta!

Nu ne-a omorât, ne-a lăsat acolo în plin câmp. Nu eram nici măcar pe drum. Noaptea era atât de întunecată că nici nu vedeam pe unde călcăm. Doar stelele erau aprinse pe cer.

Am căzut la un moment dat într-o groapă, destul de adâncă. Puteam ieşi eu, dar Herta nu. Acolo, pe fundul gropii ne-am luat în braţe de frig şi am încercat să adormim. Şi, de frig, am adormit undeva spre dimineaţă, când se arătau zorii. Dăduse soarele peste noi când ne-am trezit. Herta tremura toată şi tuşea...

M-am ridicat din groapă şi când am ajuns pe marginea ei şi am privit câmpul m-am îngrozit. Erau oameni morţi în jur şi fiare arse. Eram undeva aproape de un loc unde ori căzuseră bombe din avioane ori fusese o luptă.

Am ridicat-o şi pe Herta. Nu ştiam unde suntem. Ştiam că de unde răsare soarele nu este ţara noastră. Şi ştiam că de acolo vine frontul. Aşa că am plecat în partea cealaltă. Mergeam încet, atât cât putea Herta. Până seara n-am ajuns decât tot în câmp, dacă am mai fi mers două-trei ore ajungeam la o casă care se vedea. Dar ea nu a mai putut. Am dormit tot pe câmp. Noaptea se auzeau motoare, nu ştiam de unde. Dimineaţa era linişte. Când am ajuns la acea casă, am găsit-o părăsită. Dar am dormit două nopţi acolo. Hertei îi era foarte rău. Câteva coji de pîine vechi uscate am găsit şi le-am împărţit ca doi fraţi aşa cum crescusem.

-Clauss ne-a omorât, spunea Herta în somn! Va muri şi el şi mama şi vom muri şi noi...

Nu vroiam să o cred. Trebuia să ne întoarcem acasă. Chiar dacă ea mă credea că sunt mic trebuia să fac dreptate. Dimineaţa i-am spus ce a zis în somn. I-am spus că nu o să murim, că ajungem acasă şi eu îl omor pe Clauss...

-Nu vom ajunge niciodată acasă. Pe Clauss şi pe mama nu îi vom mai vedea niciodată, mi-a spus ea, greu de înţeles datorită tusei care nu se mai oprea. Am văzut că printre picăturile de salivă erau şi picături de sânge...

A treia zi am plecat. Am văzut tancuri şi soldaţi trecând la o distanţă apropiată de noi, că puteam să îi numărăm. Tancurile erau foarte mari. În ziua aceea doar au trecut nu a fost nici o luptă. M-am gândit că merg spre oraşul nostru şi am mers pe aproape de drumul ce l-au avut ei. Iar noaptea am dormit sub un copac. A doua zi am mers puţin şi a trebuit să ne oprim. Se auzeau tunurile, ne asurzeau, se auzeau luptele, se vedeau flăcări mari. Au tăcut pe seară. Era pustiu în jurul nostru, nici păsările nu zburau, nici nu se auzeau în cântul lor. Am mers în acea noapte înspre acolo unde vedeam un foc mare. Credeam că acolo a luat ceva foc de la tunuri, acolo în oraşul nostru, în care trebuia să ajungem...

După două zile în care am mers greu, cu Herta aproape dusă în braţe, mult după ce s-a întunecat am ajuns la marginea oraşului. Oraşul nu era distrus mai deloc, dar era pustiu, doar vântul, agale, trecea pe străzi. Nu era un oraş mare, când eram la şcoală mergeam cam jumătate din el într-o jumătate de oră. Dacă eram cu tata făceam şi mai puţin. Acum, cu Herta, de la şcoală şi până acasă am făcut aproape două ore. Herta abia păşea, eu eram sleit de puteri. Când ne-am apropiat de casă n-am putut să mai vedem decât nişte ziduri negre. Casa noastră, căci era casa tatei toată, era singura arsă din tot oraşul. Când am împins resturile uşii de la intrare, am văzut, pe unde era scara, Cerul... Casa nu mai era, tot ce rămăsese erau zidurile. Am auzit, de aievea, o voce ce spunea ceea ce spuse Herta: “Nu vom ajunge niciodată acasă”!

Ne-am pus amândoi pe treptele de la intrare. Erau şi ele negre şi fierbinţi. Asta însemna că şi acolo fusese foc, foc mare. Bănuiam că acel foc îl văzusem...

Pe dimineaţă eram ghemuiţi amândoi tot acolo... Treceau doi bărbaţi. S-au oprit în dreptul casei:

-Încă iese fum... Acolo sus copii au murit arşi, dacă nu i-a împuşcat maiorul înainte de a da foc. Mai repede au ars... Accidentul nu a fost întâmplător. A murit şi el şi ea...

Mi-am amintit... zisese Herta, în somn: “Pe Clauss şi pe mama nu îi vom mai vedea niciodată”...

Cei doi au plecat. Am adormit cred, sau am leşinat. Nu mâncasem de câteva zile. M-a trezit Herta. Tremura şi abia respira. M-a luat în braţe şi m-a strâns. Era rece, foarte rece... Tremura. S-a încleştat pe mine... A respirat puternic şi nu a mai zis ni-mic... nu se mai mişca... Ce să fac, cum să o mai ajut, la cine să strig? Peste tot era întuneric. Mi-am pus capul pe spatele ei şi am adormit şi eu, gândindu-mă că am rămas singur... Apoi am văzut-o pe mama, pe tata, pe mama Hertei, pe Clauss, pe Herta... şi apoi doar lumină...

“Clauss ne-a omorât! Va muri şi el şi mama şi vom muri şi noi..."