Revelări în lumina relevatoare [1]

Oricâtă strădanie, cei ce vor să facă plăcut vederii ceea ce neplăcut vederii este, cei ce vor să facă a fi văzut curat ceea ce murdar este, ceea ce a fost murdărit ca fiind ceva ce n-a fost de murdărie atins, ceea ce nu este alb imaculat ca totdeauna fiind imaculat, ori ceea ce nu e alb, ba chiar e negru, ca fiind alb, oricât se vor acoperi urmele şi se vor spăla zidurile, când ziduri de case se vor vrea arătate, dacă se vor spăla rufele la vederea tuturor, când rufele sunt ca dovadă, sau dacă oamenii, împinşi în faţă, cât mai în faţă, sunt motivul strădaniei, tot rămâne, pe colţuri, în cute, ori în umbra privirilor, mai greu vederii tuturor, mai greu înţeles celor care se lasă orbiţi de strălucirea asemenea a ceva ce-i nouă a celei ce-i veche şi nu poate, nu mai poate fi nouă, cea mai de netăgăduit dovadă a adevărului, cel care nu poate şi fardat, ori schimbat, ori înlocuit, fiind pecetluit de trecerea timpului, cu toate cele ce se întâmplă în trecerea lui ireversibilă. Greu de crezut, greu de înţeles, greu de pus în limitele normalului pe care toţi îl caută şi îl definesc după percepţii proprii... Greu de acceptat când se pun limite şi bariere întregului...

Praf în ochi, dacă e nevoie, străduitorii spre a face plăcut vederii ceea ce vor ei, ori ceea ce sunt plătiţi să facă astfel, aruncă. Spre a avea folos, nu se lasă înduplecaţi de nimeni şi de nimic, iar dacă e nevoie, fără cruţare, lovesc. Lovesc ei când laţul se strânge în jurul lor dar, mai înainte de a se ajunge aproape de ei, înainte de a simţi arsura privirii ce-i face să nu mai poată deloc spori, prin cei tocmiţi, a sta de pază ori a le fi soldaţi, pentru a izgoni şi a goni, la început prin convingere înşelătoare, prin sprerietură, prin ciudate întâmplări şi, dacă nici aşa nu le este cu putinţă, prin lovitură dureroasă, prin boală de moarte grabnică dătătoare. Când nici astea toate nu reuşesc, platnicii ies la drumul mare şi calea o aţin, pentru fapte ce se lasă crezute frumoase, ori pentru tânguială, ori pentru forţare. Dar tot pentru a arunca praf, ori sare, în ochi, ies...

S-a-nceput, dintr-un gând al necugetării şi-al dorinţei de mai mult, din necunoaşterea altei bogăţii decât pe cea care are şi formă şi valoare, care să poată spori şi care, aşa cum era, să fie motiv de mândrie şi laudă. S-a început pentru a se rupe neam şi a se lega, spre a fi nefireşti drumurile, rânduite de firescul timpului şi vieţii. S-a început din jinduirea la mai mult decât ceea ce exista. Şi s-au făcut legături şi s-au făcut chipuri hâde, şi s-au îndreptat drumuri spre iubire de arginţii uşuraticei cale de pierzare şi decădere. Şi s-a însemnat cu semn la fluierul piciorului, înainte păşitor al drumurilor astfel croite, altfel, cele păşite întâi cu piciorul neînsemnat.

De mult mai devreme însă, dintr-un motiv ce doar venirea-l ştia cu adevărat, şi singurul care ar fi fost posibil, cel care întâmplare sortită nefacerii ar fi fost, de n-ar fi fost însemnarea spre mers nefiresc, din cealaltă parte, din partea care se credea şi încă se crede curată, cea însemnată cu semn de totală decădere, s-au pornit cele deschizătoare ale porţilor înspre adâncurile cele întunecate. Iar întâmplarea s-a întâmplat, fără de amintire, ca să fie mai greu de desluşit înţelesul, cel care, ascuns după omenesc nărav şi după omeneşti năzăriri ale minţii întunecate, a deschis uşa pe care oricare alte viforniţe, intrând, puteau să spulbere tot şi să mute din loc totul, chiar şi rostul, chiar şi destinul. Şi s-a deschis şi cum nimeni n-a ştiut să o închidă, întâmplarea fiind neştiută, a rămas deschisă şi tot deschisă e încă, oricâtă forţare de minte ar voi să o închidă, fiindcă, de dincolo de uşă, uşa care nu ar trebui să stea deschisă, să intre oricine, paznici zeloşi o tot deschid. Sunt zeloşi dar temători, când simt pericolul de a fi izgoniţi, de cei sortiţi prin destin, ajutor îşi cheamă şi, ajutaţi, lovesc. Iar când nu au de ce să se teamă, zidurile casei lovesc, în plină noapte, scenarii groteşti putând, prin ferestre, fi văzute, în plină zi, alte zugrăveli făcându-i, chemând la ospăţ tainic pe alţii ca ei, de prin orice cotlon, curat ori murdar, cunoscut ori necunoscut, ar veni aceştia. Ei sunt primii intraţi şi pe cei asemenea lor i-au ţinut ca soldaţi credincoşi, ştiindu-i tocmai pentru lucrare de dezdumnezeire trimişi, fiind şi ei dedaţi la aceleaşi năravuri costisitoare.

Când e uşa deschisă şi bate vântul, ferestrele rezistă... dar când începe furtuna, unele dintre ele se deschid şi se sparg... când uraganul se porneşte, nu doar că sparge toate ferestrele, dar cu totul ia şi tocurile, uşa, trântită în toate părţile nu mai poate să se închidă cum trebuie, frigul năvăleşte în casă iar pereţii încep să se crape, uşor de văzut de oricine. Gerul şi arşiţa macină. Focul, de se vrea pentru a încălzi, se poate aprinde repede, dar repede se stinge, alteori mocneşte şi afumă, alteori arde ascuns în cenuşă, aşteptând să vină vremea în care, în casă, pot să se adăpostească şi să nu îngheţe, cei ce o vor locui-o, timp cât va fi să o locuiască. Uşa fusese deschisă, în casă paznicii şi soldaţii îşi făceau de cap. Apoi, venind furtunile şi uraganele, ei, grabnic vestiţi, fiind bine ştiutori ai timpurilor cu furtuni şi uragane, fugind, adăpost îşi găseau... Casa se pustia şi nimeni nu o vedea ca bună pentru locuit pentru mult timp. Poate doar ca adăpost de o noapte, pe timp de ploaie.

La prima furtună s-au mişcat ferestrele, nu atât de la vântul, încă neîndestulat de puterea căldurii de primăvară, dar destul cât să dea de veste paznicilor, încă ei singuri, destul de puternici, că vremea luptelor începe. Apoi, uşa s-a arătat deschisă, ca şi cum ar fi fost fără voie deschisă. Dar nu-i mai era voia ei, paznicii o voiseră de alţii deschisă, în felul în care de veste nu putea prinde nici chiar casa care se voia necălcată de cei ce nu-i erau pe plac. Ei, paznicii, făceau legea, şi, de câte ori uşa se deschidea, larg o deschideau. Nici casa măcar nu ştia, de n-ar fi văzut, de nu i s-ar fi spus, că pe uşă câte cineva intrase. Paznicii aveau grijă, nefiind dispuşi să se dea de gol, nici să fie cumva de cineva alungaţi, să ţină uşa deschisă, casei lăsându-i motive, care de care mai pe placul ei, de a crede că uşa este calea prin care îşi poate câştiga admiraţia, plăcerea sau poate şi mai uşor înfrumuseţată şi, dacă era cazul, reparată, de cei ce erau lăsaţi să-i treacă pragul. Şi nu-i mai păsa că toţi intrau, cuvinte frumoase, până să plece spuneau, să revină promiteau, dar în spate altceva gândeau şi doar când îşi aveau motive să revină, reveneau. Şi, uneori, aşteptarea era lungă, fiindcă în altă parte le era gândul. Paznicii îşi ştiau împlinit rostul. Casa devenea din ce în ce mai rece, alungându-şi singură, ştiind că altfel nu vor fi bine, pe cei ce şi-ar fi vrut să locuiască în ea...

Alte şi alte furtuni şi adieri de vânt loveau pereţii casei. Mai loveau şi trăsnete, mai veneau şi hoţi căutându-i, pe la fereste, bogăţiile, care nu lipseau, ori lucruri de folosinţă. Pereţii se clătinau, stâlpii dădeau semne că prea multă greutate îi apasă, ori că sunt împinşi să cadă, pereţii erau loviţi cu pietre dar, ştiindu-se că ei făcuseră casa să fie aşa cum este, nicicui nu spuneau, doar câteodată spre a se lăsa la pământ căutau, simţind că se slăbesc, simţindu-se mai urâţiţi de fiecare bolovan sau piatră aruncată. Casei i-ar fi trebuit căldură, iar fi trebuit meşter priceput şi înţelegător, dar ea căuta poleiala, căuta raza pieizişe care să îi accentueze conturul, se voia înălţată şi bine văzută. Uşa însă, deschisă stând, fără să poată să stea închisă cum se cade, nu mai asculta de nimic, nici de întrebări, nici de răspunsuri, nici de poveţe. Începuse să se creadă că ea poate fi singura în măsură să încălzească pe cei înfriguraţi, nebăgând de seamă că unii, care se plângeau de frig, erau prea înfierbântaţi, erau decăzuţi de propria mândrie. Paznicii deja puneau casei beţe-n roate de nu era de ei ascultătoare, punând foc pe lângă pereţii ce nu se vedeau şi nimeni nu-i putea cerceta de sunt cumva ei aprinşi, ori o pustiau şi o lăsau în adormire.

Un prim uragan, după atâtea cîteva furtuni, un perete a lovit cu furie. Şi l-a rupt de tot motivul ce-l avea, de perete şi stâlp al casei, făcându-l să se încline până aproape de pământul pe care, dacă-l atingea, pământ se făcea şi acolo rămânea. Uraganul şi paznicii ieşiţi din casă, şi soldaţii dezertori din alte armate, aciuiţi în ea, loviseră fără cruţare. Casa era vraişte, curtea casei la fel, pereţii trosneau de ger, fiindcă oricâtă arşită şi foc ar fi fost, n-ar fi putut să întreacă puterea frigului ce îngheţase fiecare loc al casei. Paznicii căutau soldaţi adevăraţi şi ieşiseră la drumul mare. Soldaţii dezertori căutau alte case, oricât de mici, chiar şi crăpături de ziduri, să-şi găsească loc de odihnă şi petreceri. Nici un adevăr nu mai era adevăr. Uşa se tot închidea şi deschidea, crezând că astfel poate să mai facă ceva să nu cadă cu totul casa. Paznicii o tot trînteau, supăraţi cumva şi ei pe uragan, nemaiavându-şi nici ei liniştea. Ei, din altă parte îşi voiau întăriri. Ei aveau ordinele lor clare...

Găsitu-ţi drum închis

Te-ai gândit să fugi, după ce te gândisei să te întorci alergând. Înainte de a te gândi la asta, cu graba plecării ai încercat să cazi la înţelegere, dar cum ea nu ţi-a înţeles motivele, n-a vrut să-ţi fie de ajutor. Doar pentru că nu putusei să faci faţă adevărilor care eram, doar pentru că în câteva zile ţi se arătase o oglindă în care puteai să vezi diferenţa între a vrea şi a dori, doar pentru că amănunte la care renunţasei, numindu-ţi-le nesemnificative, le reavusesei, amintindu-ţi că poti şi în trăiri să fii tu, dar gândul ţi-era la ceea ce pătimaşul vis încăpăţânat voia să te facă mândră de puterea de a schimba, şi preface, un maldăr de resturi, adunate de pe unde se va fi putut, într-un munte cu creste semeţe, ai fugit, crezând că departe, departe, poţi ajunge...

Şi-ai fugit, fără să mai ai alt gând decât al timpului pierdut, de care nu voiai, nici acum încă nu vrei, să îl ştii piedut degeaba. Încă mai crezi, când îţi pui sufletul să privească în altă parte, în amintirea zilelor în care oglinda nu-ţi mai arăta ceea ce vedeau mai tot timpul văzătorii, ci pe tine, cea care şi văzută puteai fi asemenea, în laurii care te vor recunoaşte ca pe cea care ai învins întunericul poleit cu scame de lumină, dar cele câteva scame de întuneric ce încă se foiesc, chiar se zbat, în tine, să te cheme în somnul nevederii, să te facă ascultătoare a năzăririi maldărului ce, mai mult sau mai puţin auzit de alţii, se crede mai presus de înălţimea ta, de înălţimea pe care poţi să ajungi, mai presus de înălţimea la care cei ce merg pe drumul sfinţeniei au ajuns. În clipele de zbateri ale lor, cele ce au făcut ghemul nod, reuşind să te convingă să te întorci cu susul în jos, crezând că privirea ta e greşită şi Cerul e pe undeva prin adâncuri, de-acolo de unde a venit neobişnuitul asemenea semnului izbăvirii, te-ai lăsat prizonieră fugii...

Şi-ai fugit, şi, deşi bine îţi era ştiut că, nu doar pe grabă, dar mai ales pe grabă când pleci, urmele nu se mai şterg niciodată, fiind chemare pentru cândva, într-un cândva care îşi are motive sau într-un altfel de cândva, când motivele nu se mai lasă ştiute, ai crezut că poţi să te rupi de ceea ce era deja ancorat în trecut, ca pilon luminos, ca far. Ai lăsat în urma ta, şi mi-ai lăsat spre păstrare, cuvinte şi trăiri. Le-ai lăsat, nu ţi le-a cerut nimeni, dar lăsate fiind, ele se vor păstra până ce va veni vremea când se vor împlini şi ţi se vor alătura, fiindu-ţi atunci, aşa cum acum ţi-ar fi fost, de mare ajutor în drumul tău, cel pe care mergând, şi eu ţi-am fost călăuză, şi tu mi-ai fost călăuză, şi am fost împreună călăuze, şi, când ne-a fost de trebuinţă, călăuziţi am fost, pe drumul cel drept, jalon de nişte întâmplări începătoare ale învăţării. Pe acel drum, la ceas de seară, nevăzut de ochii cercetători ai celor caută de trebuinţă faptele altora, neştiut de cei care vor să ştie şi ceea ce alţii gândesc, fără căutări şi întrebări puse doar ca să lase în nemişcare simţirea, ne-am fost răspunsul de care aveam nevoie pentru a şti că suntem aceiaşi noi, făuritori de viaţă şi deschizători de drum înălţător, pentru viaţa ce nu se doreşte degeaba trecută. În acea primă clipă, simţindu-se în primejdie, geana de întuneric, supărată că Cerurilor le-ai atins înaltul, îmboldind, pe la spate teama de necunoscutul feţei cunoscute, spre ajutorul hăurilor căutând, ţi-a fulgerat o clipă de trăire, urlându-ţi porunca de a te desprinde, de a coborî, de a da mâna fugii, cea care deja, acum, te face să te ruşinezi, de a-ţi fi chiar de tine teamă...

Şi-ai fugit, începuturile lăsându-le neterminate şi azi, când ţi-e dor de adierea unei şoapte care să-ţi limpezească măcar un gând din nesfârşitul şir, ce înaintea somnului nopţii vine, furându-te spre neodihnă, cauţi, fără a te întreba, dând lacrimilor socoteală şi înfrânându-le a se arăta, ştiind că astfel vei fi de ele cu degetul arătată, ca fiind cea care ai lăsat nălucirea să ia locul bucuriei, o pernă care să-ţi fie sprijin în încercarea ta de a te feri în a privi, drept în ochi, ochii Cerului, cei pe care, în clipele de linişte pe care, după multa şi mult durata nelinişte, prin zvâcnirea clipei ce chiar tu erai, ţi-o regăsisei. Şi cauţi acea pernă care să fie aceaşi cu cea pe care stăteai când te-ai furat preastatornicului pas bătut pe loc, când pe mâine îl găseai mai aproape de tine decât pe azi, întrecându-l doar acum-ul care, atunci, îţi era însăşi viaţa. Însă tocmai atunci, când sufletul, găsindu-şi perechea şi regăsindu-şi puterea spre a te despiedica, de a rupe orice legătură a dorinţelor de a nu pleca unde îţi este drumul, nemaicerând minţii să stea calmă la orice ar fi făcut-o să tresară, îndoiala şi neputinţa de a trece dincolo de împământenitele şi sordidele obiceiuri de a se pune, înaintea fiinţării, avutul, s-au arătat a fi secure tăietoare a uitatului şi abia regăsitului obicei de a împărţi întregul pe jumătate şi a-l şti mereu întreg, şi s-au atârnat de timpul care ştiau că va urma, fiind necesar pentru a se cerne nisipul de piatra nemuritoare şi de a se spăla de praful ce ţine cu dinţii de orice pentru a nu pieri, în neantul al cărui semn este, pentru a te comvinge să faci pe plac nefireştii fugi din faţa înfloririi florilor de primăvară, chiar în prag de sfârşit al toamnei...

Şi-ai fugit... te-ai întors în singurătatea în care ecoul îţi răspundea prin aceeaşi întrebare, neavându-şi răspuns, în care faptele-ţi sunt la fel de singure precum se ştiu când încă nu sunt făcute, în care umbra ţine loc de privire şi doar ea ştie câte ţi-ai dori şi cum îţi doreşti a fi casa realităţilor de zi cu zi. Acum ştii cât de departe ţi-a ajuns fuga. Şi tot acum încep să ţi se limpezească înţelesurile care atunci îţi spuneai că sunt definitive. Acum îţi spui, şoptit, când te simţi mângăiată de firul ierbii sub piciorul ce calcă, gol, pe pământurile în care credeai că se poate îngropa un adevăr la fel de adevarat precum propria-ţi existenţă, că definitivul în care l-ai crezut, amăgită de întâmplarea căreia tu i-ai dat un drept cu mult mai mare decât putea ea fi, era de fapt provizoratul definitoriu al unui început al sfârşitului ce azi îşi trăieşte, mai mult târându-se, clipele de dinaintea eşafodului care va tăia noduri şi parâme, cele ce au fost împletite în nopţile în care tu îţi trăiai bucuria iar alţii se dădeau de ceasul morţii fiindcă ajunsesei unde niciodată nu te puteau ei face să mergi. Dacă nu fugeai, acolo îţi trăiai astăzi visele prin toate faptele tale. Dar acele zile, cândva, vor fi...

Scrisoare înspre final [III]

Te vei întoarce... Eu ştiu, tu ştii, tu ştii chiar şi motivul pentru care o vei face... Puţini înţeleg, puţini cred că se mai poate. Într-atâţia ani petrecuţi pe aici, n-aş fi putut spune asta niciodată. După acele jaloane pe care le-am avut, şi încă, în multe alte fapte şi întâmplări, le mai am, nici măcar eu nu aş fi putut înţelege ceea ce acum afirm. Dar azi nu-mi mai caut înţelesuri. Tu, aşa cum eşti, aşa cum nu vrei să te ştiu, negând un întreg tot, dar nu re-negând, te-ai întrebat, te întrebi şi te tot întrebi, dacă ţi-aş mai lasă privirea să caute privirea mea. Ştii bine că mult mai multe simt, dar oare cum să nu simt gândul ce te apasă la ceas de seară, cel care îţi sparge visările în cioburi care prind a străluci şi îţi cuprinde mintea spre a o dezlega de coşmarurile care-ţi tot fură liniştea, liniştea pe care şi aşa o ai rar şi greu, oricât ai vândut chiar din sufletul tău, oricâte înţelegeri ai schimbat, pentru a ţi-o avea, pentru a-ţi fi redată... Chiar şi numele mi-l rosteşte gândul tău... îl aud, oricât de departe am fost împins să fiu de tine, oricât lăsatu-te-ai ascunsă, oricare s-a vrut să fie motivul pentru care binele a fost ticluit după importanţa îndelung cântărită.

Luminii nu te poţi ascunde... Aripile ţi s-au tăiat încă odată... De data asta ştreangul fricii ţi l-ai pus singură la gât, la porunca ce ţi s-a dat, pentru a face tuturor cunoscut că ai acceptat să-ţi îndrepţi ceea ce s-a văzut a fi greşit, prin cele ce ţi s-au spus să le faci. Şi te-ai mai ales şi cu o condamnare pe viaţă, pe toată viaţa asta, să faci ceea ce mi-ai spus că vrei să faci, că vei face... Ştiu, aşa cum îţi este de îmbălsămat destinul, cum îţi este de pitrocită simţirea, gândirea şi făptuirea, eşti pusă să spui “Nuuu!”... dar îmi ştii zâmbetul ce totdeauna l-ai văzut pe chipul meu de fiecare dată când una spuneai şi alta urma să faci... Şi ştii cum te arătai, ziceai, supărată că prea ştiam dinainte ceea ce va fi... Acelaşi zâmbet îl am şi acum, amintindu-mi viitorul. Şi-mi amintesc, ca şi cum acum ţi-aş spune, că am spus că totul este scris, că aşa e dat să fie...

O rânduire a trecuturilor nu moare, dacă nu se face să fie după cum a fost dată, dacă este oprită, prin alegere sau prin piedici, să se facă şi apoi să-şi plece ea singură din rostul ce-l avea. Vei reveni pentru tot timpul care a rămas, în ceea ce nu doar eu, nu doar tu, ci şi alţii îl vor numi timp al noii înţelegeri, vremuri ale împlinirii. Au vrut unii să fie mai târziu, în jug, pentru acest mai târziu, te-ai pus tu, pe foc ai acceptat să fie pus sufletul meu, tot pentru acest mai târziu, dar, aşa cum e vorba din trecuturi care nu se mai ştiu, mai bine mai târziu decât niciodată, zic eu, acceptând lovitura ca pe un bine şi nu ca pe un rău. Numai că toţi cei cu care ai stat la taină, când ei se puseseră împotrivă-mi, nu vor mai fi, or nimic nu vor mai fi, şi nimic nu vei mai putea să faci pentru a le uşura cazna prin care vor fi puşi să-şi plătească nimicnicia. Iar tu, prin revenire, vei plăti şi pentru nelegiuita minciună care a lăsat oameni, mai mult decât trebuia, să sufere din cauza altor neisprăviţi, asemenea celor ce au stat prin preajma-ţi.

Rostuite-s toate. Ceas de moarte vor trăi ei, flacără vie vom fi noi. Mirată eşti acum, de curajul ce îl am spre a spune asta, dar flacără te-ai mai văzut şi ştii cum şi când s-a aprins. Aşa se va întâmpla iarăşi când, reîntorcându-te cu faţa spre Lumină, vei înţelege că până şi pe cineva care trebuia să se întoarcă în Ceruri înger, l-a dus laşitatea ta spre întunecate adâncuri din care va trebui să lupte cu omeneştile slăbiciuni pentru a se mai putea ridica. Dacă nu ar fi fost pasu-ţi greşit, n-ar fi fost căsăpită de neputinţa ce i-a fost turnată în trăiri, de licoarea pe care trebuia să ştie că purta în ea gheaţa care să îi facă inima să nu se mai avânte spre calea ce ar fi avut-o. Vei plăti tu, cţnd, prin Lumina ce, redându-se ţie, te vei obliga să fii ceea ce acum încă ai fi în stare să spui că nu ai spus. Tu, acum chiar nu te mai poţi privi în oglindă. Dacă o mai faci, nu tu o faci, ci doar umbra ta, cea care vieţuieşte pe Pământ în locul tău, tu preferând umbrei tale să îi fii umbră...

E ştiut. Voi pleca în curând, mai devreme, cum poate nimeni nu se aşteaptă, în afară celor care aşteaptă asta de cum au aflat despre mine, şi tot ei îţi vor da vestea, cu bucurie, cu o bucurie pe care şi dacă te vrei preface a fi bucuroasă, tot nu o vei înţelege. Bucuria lor te va face să vezi ce semn poartă pe ei, să vezi neghiobia sufletelor lor. Şi tot bucuria lor va fi semnalul începutului sfârşitului tău printre ei şi a lor printre oameni. Te vei mira că nu au fost doar cei care erau în vorbele noastre, că unii din cei care îţi tot ziceau să-ţi iei zborul ţi-o spuneau doar ca tu să le vezi un gând bun către tine. Când nu erai de faţă, ştii tu de gândul le mai era la fel?

Treabă multă se face în juru-ţi. Trebăluiesc oamenii, cei care nu îşi lasă timpul să treacă, aşteptând o altă zi de mâine. Dar nu despre oameni îţi dau eu de ştire... A trebăluit şi trebăluieşte, şi va trebălui moartea prin jurul tău, având mult de furcă. Şi chiar acum, lângă tine, e cineva care ar fi gata să dea morţii trei nevinovaţi pentru ca, pe aici să-şi mai aibă rost de nevolnicii. Visele tale negre sunt de fapt zbaterile lui, rugăminţile lui, spre a nu-şi lăsa trecută în necunoaştere ceea ce a trăit în înţelegere cu răul cel mai rău, vânzător de fapte împotriva altora fiind. De nu se va lăsa dus spre necesara dezrobire, vor veni flăcările, din senin, şi vor cuprinde locul în care somn al sufletului duci şi tu, şi duceţi toţi. Şi altele se mai pot să vină, căci prea multe trebuie acolo arse şi spălate. De spălat vor fi oamenii cei ce vor spăla, dar de multe ori vor spăla cenuşa focurilor care din Ceruri vor veni să se aprindă, pentru a nu se putea stinge, aşa cum orice alt foc s-ar stinge.

Astfel e să fie. Vom fi iarăşi, vom fi pentru rostul dat nouă, chiar de noi. Ne-am legat spre totdeauna, iar legământul este nodul ce nu lasă nici una, nici alta dintre cele două părţi legate, să se depărteze. Nici una, nici alta dintre părţi nu poate să ajungă la el spre a-l dezlega. Chiar şi de-ar ajunge, să-l dezlege n-ar putea. E un nod atât de bine legat şi cu atâtea răsucituri, că nici nouă vieţi de-ar munci nouă oameni, nu l-ar putea desface. De-i tăiat el se aduce singur la ceea ce a fost, căci Lumină fiind, nici o sabie nu-l poate tăia. Spre a nu mai fi, trebuie topit în creuzetul trupurilor amândurora, prin faptele şi urmarea faptelor. Se poate fugi oricât, de dorinţele omeneşti, dar niciodată nu se poate fugi de destinul ce îşi are rădăcina prinsă în Cerurile cele mai înalte... E greu acum să accepţi, pentru că acum îţi este greu şi să te înţelegi pe tine, să-ţi înţelegi trecutul tău... E greu să crezi că te poate copleşi regretul când unii ţi-ar zice că trebuie să trăieşti bucurii şi, nevoind să crezi motivul, nici o bucurie nu poţi trăi.

Îţi dau veste, scriindu-ţi, dat fiind să rămână, prin cele scrise ca să înţeleagă atunci când se vor căuta înţelesuri. Vestit-am de multe ori şi n-am fost totdeauna plăcut, mai ales când nu a fost de bine, aşa cum cei vestiţi voiau să fie, pentru că, şi eu ştiu, pentru un om de azi, bine nu le părea a fi. Nici acum vestea mea nu va fi plăcută, dar acum din alte colţuri fiind privită vestea. Dar, mă ştii că altfel nu pot fi, nu pot să văd alb şi să spun că este negru, sau măcar gri, nu pot să văd negru şi, sperând că mă înşel, să spun că este alb... Aşa va fi, pentru că acum a venit vremea libertăţii. Iar libertatea e dar doar acelora care se ţin de cuvânt. Asta-i viaţa în care ne vom câştiga libertatea de a fi aproape. Ceea ce ne ţinea legaţi doar lăsând-o viitorimii nu va mai fi lanţul ce-l purtăm. Libertatea de acum nu este întru totul libertate, este o libertate de a zburda în lanţ... Putea fi până la timpul schimbării, încă poate fi. Şi-ar fi mai bine să fie! Viitorimea pentru libertatea vieţii... e un preţ binecuvântat de Ceruri şi de toţi cei prea Înalţi... De va fi mai apoi, va trebui să urci, alături de mine, trepte mari, chiar de vei obosi... Vei reveni, mă vei regăsi. Vom face drumul, tot cât a mai rămas, deloc puţin, împreună. Înpreună, în Legea nouă!

De unde să-l aduc la tine? [3]

-continuare din De unde să-l aduc la tine [2]-

Şi tot caut...

Mi-ai cerut, când nu mai reuşeai deloc să ţii piept, când, cerânduţi-se tot, chiar ultima fărâmă de înţeles, temându-se de a nu fi acceptată de nimeni, însemând tot ceea ce este mai rău, ţi-a pus ideea de a făptui la zid şi ţi-a cerut să te priveşti, de făptuieşti, în clipa zilei de mână. Nimic din tine nu e legat de Dumnezeu, iar de era să ai teamă de Dumnezeu, făceai orice. Dar teama de oameni şi de singurătatea în care ai fi la dispoziţia celor pe care i-ai înstăpânit peste tine, te-a făcut să te laşi chinuită de ei.

De atâtea ori viaţă de om ţi s-a cerut să năpăstuieşti, să urgiseşti, să chinuieşti, chiar să omori... Am găsit fărâme de suflet agăţate de durerile unor alte suflete. Mă credeam înşelat de erau doar suflete ale celor ce-i întâlnisem, dar erau câteva de care eu, omul, nu aveam nimic ştiut. Şi nici de omor nu ai stat deoparte, doar că omorurile tale n-au fost ştiute de mulţi şi erau omorurile pe care oamenii nici acum nu le văd ca omoruri. Şi acolo mult, mult ai risipit. După mine, cam jumătate din suflet în jocul de-a viaţa altora l-ai pierdut... Şi e pierdut pentru totdeuana. Nici un drept nu am să-i cer să vină înapoi, nici un drept nu am să cer să-ţi fie dat înapoi. Şi nimeni, de pe Pământ sau din Ceruri, nu ţi-l poate reda. Pedeapsa îţi e în Ceruri, pe Pământ o vei avea-o, şapte vieţi bătute pe muchie. Nu e judecata la care te aşteptai, cea pe care ţi-o spuneau stăpânii că e doar o poveste... Te vei zbate mult de tot când ea va fi...

Poate că doar eu mai stau să mă întreb de ce nu îţi este drag adevărul, de ce oricând, cu sau fără motiv, îi dai culoare şi-l schimbi, doar pentru că nu vrei să fie adevăr. Pe partea aceasta, în care sufletul nu se dă dus de la om, chiar dacă se trage cu dinţii de el, fără ca cineva să ţi-o ceară, ai destrămat legătura ta cu această viaţă. Puţini se luptă cu sufletul lor din dorinţa de a se arăta mai presus decât dumnezeirea din ei. Dar tu ai făcut-o! Ai făcut-o cu o putere ce până la urmă se vor înfricoşa chiar înstăpâniţii în tine. N-am eu cum să ştiu de nu cumva chiar au ajuns şi ei la a se teme de puterea-ţi de a fi contra oricărui bine. Şi ca om faci la fel. O faci împotriva propriului trup, să-ţi fie bine nu vrei, dacă-ţi e bine minţi şi te minţi că îţi este rău, şi nu te opreşti până nu îţi este rău. Şi o faci chiar dacă ştii că făcând asta, ceea ce mi-ai cerut nu se poate împlini. Şi nici ceea ce ai pierdut în tot hăţişul de minciuni nu pot să îţi readuc la tine. O fărâmă dacă se întoarce acum, peste o clipă iarăşi o izgoneşti!

Să mă opresc nu se mai poate! Aşa e legea, veche şi de neschimbat: Odată plecat spre a căuta ceea ce s-a luat, ceea ce s-a dat, ceea ce s-a furat ori ceea ce s-a pierdut, cu voie sau fără voie, întoarcerea nu se poate până nu se află pe unde este risipit, pe unde este ascuns, cum s-a dat, de ce s-a pierdut, când s-a luat, de cine a fost furat. Se dau toate în vileag, urme şi umbre de fapte, dâre de rost şi gâlme de adevăruri pitite sub maldăre de minciuni. Toate vorbesc şi au înţeles, iar dacă nu le răstălmăcesc nu este decât opreliştea de om ce mi-o pun şi o pun, pentru ca unii, acum mai semeţi decât niciodată, să nu îmi spună că nu-i tâlc, ci judecată grea.

Multe, foarte multe ar trebui spuse, ar trebui făcute. Un munte spart, oricâţi ar munci să adune toate pietrele risipite, nu l-ar mai putea face nici la fel de înalt, nici la fel de frumos. Dacă muntele e spart din afară spre înăuntru, multe pietre se pot aduna, căci aşchiile nu sar departe de trunchi. Dar când muntele se sparge dinăuntrul lui, departe fug pietrele şi puţine sunt cele ce pot fi găsite. Celelalte se împreună cu alte pietre şi se adăpostesc de cauza care a spart muntele. Aşa mi-e căutarea… după pietre risipite şi bine dosite, după pietre ce în ape s-au ascuns spre a nu mai ajunge să cadă pradă urgiei ce le-a împrăştiat.

Ţi-au ieşit, cândva, în cale schimbări de vremuri, de căi, de orizonturi. Au fost unele ştiute şi altele neştiute. Pe cele neştiute le-ai alungat pentru că nu îţi era uşor să le priveşti conţinutul; priveai doar înspre ceea ce era simplu şi fad, de complex, de mai sus, de înainte nu îţi era vrerea să te apropii, erau deja împotriva drumului luat cu multă râvnă, chiar dacă nu o singură dată ţi-a pus piedică încă prezentu-ţi înger de pază ce nu se voia şi el alungat. Tu însă chiar şi pe el te înfuriai când nu-ţi spunea că bune îţi sunt faptele ori drepte căile.

Dinspre nicăieri spre nicăieri mergeau paşii doar că le lustruiai urmele, rostogolind poveşti care să se facă singure înţelese, fără să fie căutate de începuturi ori de continuări. Alungai păzitorul şi cu parte din tine, cu parte din el, ţi-ai plătit ceea ce luai, nefiind al tău, pentru tine. Se întâmplau toate de-a valma şi s-au surpat pe tine malurile drumului, ascunzându-te de lume, prin hotărârea lumii, spre a avea răgazul de a te regăsi pe tine, de a te privi în oglinda căreia îi reproşai că intenţionat zimţuieşte marginile spre a-ţi arăta că timpul când trece lasă cute şi şanţuri în privirile tuturor.

Pe cele ştiute, alungate le-ai vrut ca să nu schimbe nimic din hotărârile tale, ştiute fiindu-ţi ca venite să schimbe. De schimbări îţi era frică, deşi ştiai că venită va fi vremea în care se vor schimba multe. Doar că înstăpâniţii pe tine îţi cereau mereu să nu te abaţi de la vorba lor, aşa cum oricine se lasă stăpânit trebuie să accepte şi să îndure.

E tot, tot ce înseamnă tot, pierdut, rătăcit, alungat, rupt de tine şi de la tine. Ceea ce nu vrea să se întoarcă nu poate să se întoarcă. Acea parte o vei regăsi-o la poarta judecăţii şi va fi martorul cel mai greu de contrazis. Acolo, de ştii sau nu ştii, nu te poţi înfrupta din victoria nedreaptă ce aici ţi-o cauţi prin vorbe încondeiate şi ţi-o ceri prin lipicioase moduri de rostire. Acolo vei fi cu martorul faţă în faţă, martor care eşti tot tu, partea îmbolnăvită de tine, cu motivaţie de tine aleasă.

Din căutări mă întorc mereu îngândurat şi întristat. Întotdeauna, ca niciodată altă dată, mă întorc singur şi cu mâna goală. Orice întrebare mi-ai pune, răspunsul meu e doar o întrebare: De unde să-l aduc la tine? Nu îmi e uşor să ştiu că plec totdeauna să caut fără să ştiu unde, plec şi pe drumuri greşite pe care tu mă îndrumi şi mă îndemni, drumuri care există doar în regretele că pe altele ai mers, deşi puteai să nu mergi. Aşa îngândurat şi abătut, întorcându-mă, de întrebări, mie, nu pot să scap. Nici nu ştiu dacă spunându-ţi numele de om ceva pot să schimb. Nu ştiu dacă spunând fapte care chiar şi acum aruncă pietre, pe la spate, în capul meu, ceva se poate schimba. Eu plec în căutare fără să aştept plată de la tine, plec aşa cum îmi este datul pentru orice rătăcit sau rătăcitor. Pentru tine însă nimic nu pot să mai fac. Doar, poate, să îţi luminez calea spre judecata firească, judecata Cerurilor.

De unde să-l aduc la tine? [2]

- continuare din De unde să-l aduc la tine [1] -

Trecând de atunci în acum, printre maluri şi pe sub dealuri, pe unde luminile ajung rar şi târziu, cum niciodată nu credeai, ploile reci ale toamnei ce prea repede a venit, asupră-ţi au căzut. Te credeai cândva mereu privitoare la raze de poleieli ce le numeai, când oricine ar fi văzut altceva, soarele ce niciodată nu-ţi poate apune. Azi cauţi să găseşti căldura celor adevărate raze, dar în tine porţi îngheţul poleielilor şi oricât ţi-ai zbate şi bate gândurile, greu ar putea ajunge să te încălzească miezul soarelui. Soarele nu se lasă purtat de gând, căldura ajunge, întâi de toate, în minte, iar lumina doar în suflet...

Te văd cum mereu, pentru orice, cauţi să nu stai sub acoperişuri, să ştii că nici în stânga, nici în dreapta piedici nu sunt. Gândurile-ţi fierb, dar fierb singure, căldura nu are de ce să se prindă. Nici lumina n-are unde să se oprească, trece aproape fără să lase nimic. Când nimeni nu-ţi este împrejur cauţi să ai, căci cine, acum ştii bine, ţi-a fost, şi-ţi stă mereu să-i simţi suflarea în ceafă, mereu îţi cere, n-ai ce să-i dai şi neamaiavând, cauţi peste tot ceva ce-l poate împăca. Dar te chinuie şi ziua, şi noaptea şi te face să arăţi ca el când ţi se arată o cale de a-ţi uşura din chinul de fiecare clipă. Şi nu te lasă a-ţi mai arăta faptele omeniei.

Când nu mai poţi, şi nu mai poţi prea multa apăsare, când nici suflarea rece ce în ceafă o simţi ameninţătoare, nu-ţi dă mai multă frică de durerea mare sau de moartea omenească, reuşeşti să de desprinzi din încătuşarea mândriei ce mână-n mână stă cu minciuna, şi-atunci, chiar de nu-mi arăţi, deşi îmi e prea uşor să ştiu, te gândeşti că sunt dator şi mi te-ndatorezi, cerându-mi să mă pun paravan între tine şi umbrele cu care noaptea mai vorbeşti, nedormind, sau o geană de lumină să fac să vină şi spre tine... De fapt tu ştii totdeauna că nu m-aş da, nici pentru tine, nici pentru altcineva înapoi, aşa cum bine ştii de ce, nu doar o dată, m-ai vrut împins sau tras în lumea ta...

Şi-atunci încep să caut...

Nu-mi e deloc uşor, nu e deloc uşor... De-ai şti prin ce cotloane trebuie să caut fărâme risipite, ţi s-ar face părul măciucă. Şi poate-ar fi mai uşor dacă doar despre tine aş afla. Dacă doar de ceea ce-ai fost aş afla, n-ar fi greu să nu mă mir, să nu mă minunez, să nu mă întristez. Doar că nu-mi vine să cred prin ce mlaştini ai putut să te târăşti şi să afunzi, pe-aceleaşi drumuri, nevinovaţi de care ar fi trebuit să te ştii răspunzătoare. Nici judecată de aş vrea să fac, n-am cum să fac, sunt prea întortocheate înţelegerile, şi nicidecum înţeles pentru mine nu au. Încurcate vor fi ştiute căile Domnului, dar mult mai încurcate sunt ale altuia...

Chiar, să ţi le spun pe toate? De-ar fi să pot, ţi le-aş spune, poate te-ar reuşi aduce pe o cale... Dar nici cu putinţă nu-mi e, şi nici toate nu sunt de spus de către mine. Să ştii doar atât: toate, chiar toate se văd, oricâte maluri de pământ vei fi vrut aşezate peste toate. Faptele au lăsat umbre, vorbele se aud şoptite iar gândurile sunt asemenea limbilor de foc ce se arată oamenilor deasupra aurului îngropat sub blestem.

Te ştiu cine eşti, şi ştii cine sunt. Dar mă ştii cine sunt şi orişice mi-ai zice, oricât mi-ai spune să uit, să tac, nu pot. Nu am cum căci nu-ţi spun ceva ce omul putea să uite. Puţine ştiu de prin trecuturi, dar cunosc multe. Nu din auzitele spuse de alţii, şi de aceea ţi le spun ca şi cum tu le-ai spune. Mă ştii ce sunt şi nu-mi mai poţi ascunde pornirile-ţi mereu împotrivă-mi... Dar asta e, viaţa aceasta aşa a fost dată, aşa a fost dat, să fii nu temelie, ci prag...

Flăcări mari prin care mai nimeni nu s-ar avânta să treacă printre ele sau printre ele, se văd. E un şir atât de lung de nu-l pot cuprinde cu privirea între două clipiri. Sunt de pe vremea începuturilor tale de a gândi, de a vorbi şi de a face. Unele erau spusele, altele făcutele. Când îmi aplec urechea să înţeleg ce se şopteşte, simt ceva ce aici s-ar numi greaţă, lehamite şi orice altceva asemănător. Nici semnul crucii pus deasupra prea multă linişte nu aduce. În flăcări găsesc ceea ce ţie acum îţi lipseşte. E aproape scrum, abia de s-ar mai aduna cât pentru a trăi o săptămână în linişte. Dar nu pot nici cât o gămălie să adun ceva de acolo de unde arde tare şi e mare vacarm. Acelea sunt prea multele vorbe spuse şi nicicând înfăptuite. Te arde focul suferinţei acelora care au crezut şi s-au încrezut în ameţitoare cuvinte de alinare şi apoi au fost cuprinşi de dureri fără mărginiri. Ştii oare că oricât te-ai întoarce, vorbele de-acum nu le mai schimbă pe cele de atunci. Ţi-aud, aievea, întrebarea... De ţi-ar mai fi vremea prielnică, oricât mi-ar sări lumea în cap, ţi-aş spune să faci ceea ce ai spus că faci. Dar nu mai ai nici tu, nici unii din cei cărora le-ai lăsat vorba gaj, cum să mai fiţi făptuitori de fapte, nimic nu mai puteţi, fiindcă unii deja sunt, ca făpturi, un nimic.

Nu ne vom mai întâlni... Eu voi merge unde am de mers, tu te vei întoarce. Să nu-ţi laşi atunci mânia să te ducă la ceea ce ai mai făcut sau la ceva mai rău. Căci acum spusele atunci le vei face. Şi sunt unii pe care, tocmai prin spatele întors pe când ei altceva se aşteptau să faci, vor ajunge iar prin preajma ta sau tu prin preajma lor. Ceea ce acum era puţin, va fi mult. Poate chiar un sfert de viaţă. Să-ţi aduci aminte, de va fi cu putinţă... N-ai să poţi să ieşi din vorba lor şi faptele ce le vor voi ei le vei face. Şi-s multe, aşa că vei pleca şi vei veni de câteva ori pe aici...

- continuare în De unde să-l aduc la tine [3] -

De unde să-l aduc la tine? [1]

Te-ai gândit oare vreodată că ceea ce vezi în faţa ta este doar o miime din câte puteai să le vezi? Te-ai gândit vreodată că dincolo de poarta casei pe care o treceai, copilăreşte şi cu gânduri ascunse, găseşti cu mult mai multe frumuseţi decât pe cele care tu le creai, contra timpurilor, contra vremurilor, contra vieţii dar, mai ales, contra ta?

Te-ai gândit cândva cât de departe merge drumul prin ascunzişuri şi pe sub umbrele tainelor de care chiar ţie îţi era frică şi pentru a te şti trecătoare a pârleazului, ai lăsat în urmă orice gând copilăresc, voindu-te cea care se poate privi în ochi chiar şi cu umbrele întunericului?...

Ce te-ai fi gândit tu, femeie, atunci când priveai pe ferestre frigul iernilor şi-ţi ardeau tălpile, desculţe, pietrele încinse de căldurile verilor? Cum credeai că poţi schimba ceea ce nu-ţi era dat să schimbi decât trecând prin focuri şi prin ape ca să te poţi curăţi, ca să-ţi poţi desprinde paşii, nemeritat puşi să se pună în acelaşi loc? De ce ai crezut, înainte de toate, că lumii îi ştii rosturile mai bine decât le ştiau alţii, de ce ai crezut că tu, dacă poţi face să se mişte, prin suflarea ta, două-trei frunze, uraganele de se vor porni, pe degeaba, le-ai putea convinge să te lase să poţi să nu te apleci iar alţii să cadă seceraţi?

S-au despovărat anii de aşteptări şi ţi-ai lăsat amprenta trecerii, fără să vrei o clipă să-ţi priveşti chipul în oglinzile aşteptărilor tale sau a celor pe care ţi-i punea viaţa alături. O infinitate de clipe ţi-au fost date spre a te arătata mergătoare pe drum şi mereu, de tot atâtea ori, ţi-ai ales iarba cărărilor pe care picioarele nu erau nici arse de pământul uscat de seceta trecutului din care veneai şi nici nu se vedeau toate hopurile ce ţi-ar fi fost date să le treci. Când ai vrut nu ai putut, când ai putut nu ai vrut. Şi caruselul în care jocul, de tine inventat, s-a tot învârtit şi tot învârtit, până ce, hăţişurile dinspre luminişuri te-au înnobilat pervers, lăsându-te crezătoare a împlinirii dorinţei tale de a şti tot ce se putea spune că există în mişcare sau doar în rânduiri de fapte.

Aşa a fost înţelesul pe care l-ai dat şi pe care l-ai impus vieţii tale. Limpezimii cerului i-ai făcut paravan şi nu i-ai dat voie sufletului să se ridice până la el, ochii gândurilor tale nu lăsau să treacă spre tine decât mărginiri şi crâmpeie de adevăr, acele petice din care să croieşti zăgaze în spatele cărora să tulburi toate apele.

Ca să-ţi fie mersul cum ţi-l doreai, neştiind, dar şi de multe ori ştiind, te-ai făgăduit umbrei tale şi i-ai dat chip şi ai scos-o în faţa lumii ca pe tine însuţi, iar tu umbră să fii în spatele ei, ca să dai gândurilor tale împlinire, ştiind că în lumina zilei împlinirea lor te-ar fi aruncat la marginea lumilor. De pe-atunci ai plecat de pe aici şi dusă ai fost şi dusă ai rămas.

Şi te-ai dus, fără de păsare, fără de crâcnire, fără de şovăire şi fără de întrebare. Şi de fiecare dată, oriunde ai fi poposit, oricum te-ai fi aşezat, ţi-ai căutat de bine clipei şi nu vieţii, de-mbucurare a trupului şi nu a sufletului, de impunere şi nu de recunoaştere a unui nume. Te-arătai înfăşurată în mantii spre lume, dar goliciunea putea fi văzută de hăt-departe.

Mână de la mână ai pus să poţi învârti pe degete firul vieţii, să poţi să înnozi capete ce le credeai ca fiind firească prelungire a ceea ce-ţi rămânea, după fiecare ruptură, pe degete. Căutând mereu, mereu aruncai fire neîmperecheate, fire de netrebuinţă sau fire încâlcitoare, aşa cum îţi era dat să le spui în clipa în care te lipseai de ele. Şi făceai alteori ghem încurcat şi nu mai puteai să te dumireşti care e capătul de sfârşit ori capătul de început.

Când aşteptarea trebuia să-ţi fie de sfârşit, împietrite ţi-ai regăsit privirile, necunoscute trăirile şi neîndestulătoare, nici în fapt, nici în simţiri, amintirile. Unele se ascunseseră în capetele firelor înnodate pe care, spre a încerca să ascunzi neîndemânarea, le-ai tăiat şi le-ai aruncat. Altele rămase au fost dintr-un început la cei care şi le-au dorit şi tu n-ai fost decât cea care te-ai grăbit să le împlineşti, crezânduţi-le împliniri.

Mulţumire ţi-a fost nemulţumirea. Neavându-ţi decât pe tine model, nici o rază de lumină nu s-a mai putut apropia spre a-ţi descreţi fruntea sau a-ţi despovăra minţile gânditoare mereu la soluţii deja găsite sau în sensuri de vrie. E realitate acum firească împărţirea între adevărul pe care îl crezi tu şi adevărul celor din preajma ta...

* * * * *

Pe mine, cel căruia i te-ndatorezi crezând că-ţi sunt dator, mă îndemni să caut ceea ce este de cuviinţă pentru a-ţi fi fost şi a-ţi fi viaţa cu însemnele trăite şi nu trecute. Şi, mai mult decât mi-aş mai vrea, îmi ceri răspunsuri la întrebări pe care niciodată nu ţi le-ai pus atunci când datoria faţă de tine trebuia să-ţi fie mai mare decât dorinţa de a încerca să fii altfel decât era rostul timpului tău, să trăieşti întru totul ceea ce alţii credeai că trăiesc, neştiind că faptele atunci făcute, dau glas dorinţelor umbrelor ce îţi promit dar nu-ţi dau, nu-ţi cer, dar îţi iau.

- continuare în De unde să-l aduc la tine [2] -

Fii tu, ştii de ce m-ai regăsit!

Vremurile de demult, stau şi mă în-treb, cum de nu ţi le mai aduci aminte? Câte, vechile nopţi şi vechile zile ar trebui să ţi se arate, pentru a nu-ţi mai întreba cuvintele de ce vin către mine? Mai degrabă ţi-ai întreba gândurile de ce se tot rătăcesc şi tot ceartă cuvintele că se lasă rostite, când ele sunt duse spre a lupta cu marile întrebări ale existenţei zilnice! Te mai ştii pe tine, cea care nu te puteai lăsa plecată de la gândul de a fi tu, în deplina-ţi frumuseţe, tu cea care ştiai mai bine decât oricine să nu te îndoieşti că orice s-ar întâmpla, ceva care să facă să îţi fure din splendoare, că, oglinda privirii pe care mi-o căutai îţi spunea că în câteva clipe vei redevi cea de dinainte de întâmplare?

Nu ne-au despărţit cerurile de prea multe vremuri... mă tot întreb cum de nu mai poţi cântări timpurile şi vremurile, nu ştiu de ce priveşti orizontul şi nu simţi paşii ce calcă pe colţii de stâncă pe care, noi, nu doar o singură dată, urcam spre tărâmurile în care puteam să ne ştim nu doar ceea ce am fost ci şi ceea ce vom fi?

La picioarele tale stă înfiptă sabia ce aşteaptă să nu cruţe nici o legătură... Dacă ţi-ai întinde mâna, ţi-ar fi uşor să-ţi laşi gândurile ce nu sunt ţie de folos, şi să nu te mai zbaţi în teribilele zvârcoliri ale acestei lumi care îşi pierde chiar şi esenţa prin cuvinte fără noimă, spuse de cei care se zbat pentru a arăta şi a convinge că pe mulţi i-au făcut să fie şi să facă aşa cum au înţeles ei că e viaţa lumii, nicicum aşa cum legii de a fi, noi, cei care am fost şi suntem acum pe aici, a trebuit, şi trebuie, şi va trebui să fim. Suntem împlinitori ai legii, dar azi, când bat tobele celor care, nevoindu-se să fie ceea ce sunt, legea vor să o schimbe.

Răspunsuri vieţii trebuie să dai, în tine sunt, doar tu le ai. Fii tu! Cuvintele ni le-am mai spus şi este cheia pe care ne-am păstrat-o pentru ziua de azi. Nimic nu poate fi altfel dacă nu ştim că vruta-ţi realitate, după atâtea şi atâtea întâmplări şi ne-reuşite, nu-şi are alte sensuri sau alte direcţii. M-ai regăsit tocmai pentru că în răscrucea drumurilor nu-ţi poţi şti încotro să te îndrepţi, tocmai pentru că, în urmă, acolo unde stă încă aprinsă făclia pe care nici tu, nici eu, nu am vrut să o stingem, ştiind că o flacără poate fi stinsă forţat, însă ea se va reaprinde spre a se consuma, şi nu se aprinde doar pentru a lumina, ci şi pentru a arde totul în jur, spre a putea să îşi ştie singură stingerea, când îi a fi dat să se stingă.

Mă tot întrebi, îţi tot răspund. În freamătul glumelor şi al zâmbetului din colţul privirii, am pus totdeauna adevărul pe care acum trebuie să îl spun pe ocolite. Nu-l pot striga... nu îl poţi auzi... chiar dacă l-ai auzi, teama de cei care tu tot crezi că te-ar putea privi, te-ar face să te laşi, aşa cum te-ai lăsat şi până acum, purtată de valul ce aleargă în jurul timpului care trece. Dar m-ai regăsit şi ştii de ce m-ai regăsit! Fii tu, nu te mai ascunde de a fi tu!... Cei care ţi-au legat ochii nu se aşteptau să mă regăseşti, nu credeau că poate exista o privire dincolo de ceea ce te vezi care să-ţi amintească despre ceea ce eşti, fiind, despre ceea ce trebuia să fii, trebuie să fii, va trebui să fii. Şi ştiu despre tine ceea ce nici n-ai vrea să fie aşa, ceea ce nu pot spune ci doar ai avea, prin mersul faptelor certitudinea cu-noaşterii şi recunoaşterii.

Cuvintele sunt cumva doar o formă a firii. De demult e flacăra ce arde, şi lumina ei te-a dus pe drumul regăsirii şi sub paza ei ţi-ai găsit puterea de a-mi rosti cuvintele timpurilor de acum. Trebuiau cuvintele să-mi spună motivul lui “de ce” dar dădeau înţeles pentru “cum”. Se roteau în înalturi păsări îmbucurate, în ziua cu cer senin şi zări însorite. Tu priveai prin deznădejea privirilor spre în jos, spre pragul uşii pe care propria-ţi mână nu trebuia să o deschidă cuiva care, să poată rupă, tăia şi dezlega legături cu timpuri de neîntors, să poată, mai apoi să îţi arate alt orizont.

Nici timpurile paşilor mărunţi, nici vremea aşteptărilor nu mai este. Sabia, care stă dreaptă, înfiptă în faţa ta, oricând poate tăia ceea ce trebuie tăiat. Sabia este înfiptă în pământ pentru că acolo trebuie să cadă şi legătura paşilor şi legătura ochilor. Ochii, da ochii, aşa cum îi ştiam, doritori ai împlinirii şi bucuriei, îmi este dor să-i revăd. Chiar şi dacă prima dată când vei reînţelege rostul înălţării ţi-i vei închide, chiar dacă o lacrimă se va lăsa prelinsă pe tâmpla-ţi zvâcnind, acum pot să spun, şi chiar îţi spun, că tot ceea ce ai dorit va fi, tot ceea ce nu a fost, va fi, că toate, şi chiar mai mult decât toate, vor fi. Doar atât mai este nevoie: să laşi firescul să fie şi să Fii tu!

Căutărilor tale m-ai regăsit ca răspuns la întrebările pe care le-ai descoperit privind şirul faptelor care au lăsat scurgerea vieţii să fie pârâu năvalnic. Şi semne cerute, pe care acum nu le poţi da nuanţa culorii purpurii, îţi tot stau în preajmă. Tu, cu o frică pe care ai lăsat-o să stea prea aproape de suflet, nu le poţi înţelege graba pe care o au spre a şti că făclia îşi poate lăsa lumina liberă, de dincolo de pragul trecutului, de dincolo de umbrele prezentului. Lor le este mai dor de adevăr decât voinţa îşi poate lua inima-n dinţi spre a se arăta ca doar, cumva, de cineva, adormită. E ceasul în care bat clopotele ce-ţi spun, asurzitor: Fii tu! Întrebărilor tale, pe care mi le-ai pus, răspunsul meu nu poate să stea deoparte sau departe: Fii tu, ştii de ce, acum, m-ai regăsit. Sabia e pregătită, stă dreaptă, e doar necesar să o atingi cu mlădierea pasului tău. Şi atunci va tăia, pentru totdeauna, toată piedica faptelor şi va ridica toată ceaţa întunericului care nu îţi lasă vederii tale chipul plin de frumuseţe, chip ce doar de unii poate fi văzut.

Plăţile faptelor

Timpul dă rost cuvintelor caree dau contur, întreg, suferinţelor fără motiv. Se lasă timpul să se treacă, ce crede liniştea ca fiind adevăr, dar vremea stă pe loc. Aici se pare a fi timp ce trece, cel care sus este doar o clipire. De-ar fi să fie imediat, aşa cum însă mai târziu se întâmplă, s-ar crede, dar se lasă timp de reparaţie sau timp cu rost de învăţare pentru cei care trebuie să înveţe ceva.

De câte ori mi-ai cerut să caut, acolo, acasă, răspunsuri vieţii!... Acum, când am simţit că te va cuprinde o flacără mistuitoare, am privit uimit spre calendar, calendaruul de care am văzut atârnând zilele care au trecut... Mi-am amintit că îmi tot cereai nişte răspunsuri pe care nu am avut timp să ţi le mai dau, căci îţi furase cineva timpul viitorului... Şi, cum azi am văzut că nu mai este timp mult până când flăcările vor îngreuna nopţile şi vor prelungi arşiţa zilelor, am trecut în grabă poarta de zi a cerurilor... Acolo, aproape de poartă încă fiind, mulţi cunoscuţi dar şi mulţi necunoscuţi, m-au întrebat: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Se tot aude, pe aici, pe unde azi încă mai vieţuiesc şi cei care îşi târăsc umbra pe deasupra umbrelor celor care-şi duc viaţa înspre destin, că blestemul vine dinspre oameni înspre oameni. Şi se zbat să facă să se creadă că au dreptate, că tot răul e urmarea răului trimis de alţii, uneori recunosc şi că e răul care se întoarece la ei, răul făcut de ei altora. Dar mereu, pentru a-şi justifica răutatea lor, pentru ca să nu fie ei referinţă ci să fie comparaţi şi alţii cu ei, spun că totul este întâmplat datorită altora. Niciodată nu vor admite, niciodată nu vor lăsa pe nevinovaţi să ştie şi să creadă că faptele sunt mai blestemătoare decât oamenii. Faptele se ştiu pe sine ce rău pot face acelora înspre care sunt trimise şi singure, fără a fi cunoscute uneori, fără a se feri de propriul adevăr, lasă vorbă, lasă semn, lasă urmă, Cerurilor, pentru a se găsi drumul spre făptuitori, ori-unde s-ar muta, oricum s-ar vrea ascunde sau schimba. O urmă pe care nici timpul nu-i schimbă calea cea mai scurtă, nici moartea nu o face uitată, o urmă ce singură vine ca dovadă, de aşa e să fie, la orice judecată. Chiar şi când plata se face cât încă pe aici se mai poate, ea rămâne pentru a se şti că faptele au fost făcute. Şi doar o urmă albă, strălucitoare, o poate şterge. Urma faptei care ar face ca ceea ce s-a făcut rău să se prefacă în bine! Nu oamenii sunt cei care fac blestemul să fie pecete... Urmele faptelor şi spiritul celor care, suflet fiind, au fost chinuiţi, cu fapte văzute ori nevăzute, de cei care şi-au închipuit că orice drept este al lor.

Între destin şi soartă unii dau fuga şi se închină prostiei omeneşti. Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Trecusem de poartă şi priveam în timpul viitor... Încercam să văd, dintr-odată, cât mai multe... Două torţe, o umbră şi două mogâldeţe. Umbra era umbră şi în afară de faptul că doar ca umbră şi ca faţadă mai trăise, nu i se punea nimic în cârcă. Se trecuse ca să nu se spună că a murit. Fuse-se păpuşă de lemn, păpuşată, ce jucase jocul celei ce o vându-se în vâltoarea tinereţii. Vedeam cum se întindea spre nicăieri spre a se ascunde ruşinată de ceea ce fusese...

N-aveau de ce să mai stea în privirile mele mogâldeţele... Aveau pe ele însemnul decăderii. Ceea ce le era pregătit doar ele vor avea să ştie, când poarta alungării pentru câteva reveniri prin alte părţi, se va închide. Poate ele, atunci când vor purta în spate droburile de sare ce vor trebui să le aşeze ca temelie casei ce nu o vor putea avea nouă vieţi, vor şti de ce temelia se va scurge pe văi înainte de a se reuşi să ridice măcar un stâlp, de ce pământul sub ei se va tot mişca. Poate atunci, ştiind vor povesti şi vor spune tuturor despre ceea ce au făcut, despre ceea ce s-a ştiut, despre ceea ce au avut şi cum au avut de plătit şi răscumpărat.

Dincolo de priviri, dincolo de înţelesuri, răsuna mereu întrebarea: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Torţele... torţele erau ceea ce trebuia să aflu. Torţele erau cele care purtau adevărul ce trebuia să-l aflu, adevărul pe care să ţi-l spun, adevărul care va fi faptă şi adevăr şi suferinţă şi pedeapsă. Şi, pe lângă toate acestea, ce le purtam în mine, ce le căutam răspuns, răsuna acea întrebare pusă, de cei care nu în-tâia dată mă vedeau intrând pe mica poartă a zilei: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...

Multe cer oamenii înspre Cer când sufletul le este pus pe jar. Simţind dogoarea jarului, gândul nu le poate fugi nici spre ape, nici spre pământ, nici spre uragane sau furtuni. Omul, cu simţurile lui de om, cu toate cele ce îl ţin departe de fapta pământeană, de fapta pe care ceilalţi o aşteaptă, îşi îndreaptă gândul şi speranţa către foc. Focul, ar zice oamenii este cel care nu iartă, cel care ucide, cel care aduce răul. E tocmai ceea ce spun fricoşii spre a-i înspăimânta pe cei ce doar Cerului adevărul şi dreptatea o cer. S-au temut şi se tem de adevăr şi s-au temut şi se tem de dreptatea Cerurilor şi tocmai de aceea strigă în gura mare şi în faţă, căutătorilor dreptăţii, păcatul de a cere dreptatea.

Să ardă focul... cer şi oamenii, fără să ştie chiar totul, deşi înţelesul îl cunosc. Doar focul poate să topească gheaţa, doar focul poate curăţa orice mizerie, doar focul poate să dea semnul faptei potrivnice adevărului, doar focul poate purifica. Şi doar focul se poate aprinde din Ceruri pe nevăzute, pe neştiute. Doar focul poate porni dinspre înăuntru spre în afară. Şi doar semnele focului rămân pe totdeuna. Şi, tot el, focul, se poate muta oriunde trebuie să lase semne pentru vremuri ce vor veni spre aducere aminte a vremurilor care au fost... Torţele aprinse vor fi coborâte, chiar acum coboară pe Pământ...

Focul l-ai cunoscut. Ba, înainte de a-l cunoaşte, văzusei semn pus de foc acolo unde totdeauna va fi văzut. Focul încă ştii cât de tare poate să facă noaptea lungă şi ziua arzătoare, orice ai încerca să faci, oriunde ai încerca să te ascunzi, oricum ai vrea să fie părerea altfel. Dacă semnele de dinainte le ştiai, mă întrebam, când, aflând motivul, voiam să trec pragul întoarcerii, Cum de te-ai lăsat iarăşi pe mâna lor? De ce ai ţinut atât de mult să ştii, de mine spus adevărul ce pot să-l aflu eu? Ştiai că povestea se repetă?

Te-a ars focul şi urma şi-a lăsat-o pe tine. Te-a ars atât cât te-a ars pentru a înţelege mersul adevărat al lumii. Te-a ars şi pentru a curăţa ceea ce ţi-ai adunat pe tine, ceea ce s-a pus pe tine, ceea ce purtai cu tine, ceea ce de la tine spre alţii trecea şi din tine făceau o umbră ce se agăţa de sporul şi de chipul lor spre a pierde şi pentru a nu mai fi văzuţi cum erau, ci cum se voiau, fugind de propria lor realitate. A ars tot, aşa ai putut să nu mai porţi semnul groazei şi să nu se mai agaţe ca scaiul de tine toate nimicurile şi nimicniciile lumii. Aveai oricum pe-ale tale, destule, la care trebuia să renunţi pentru totdeauna, mai devreme de clipa care va urma... Ardea focul şi-i simţeai arsura şi trebuia să înţelegi că acela este şi pragul şi hotarul trecutului. Trebuia să pleci din lumea în care îţi îngropai ruşinea în zâmbet fals şi căutai să te arăţi îmbogăţită de risipirea în care trăisei. Trebuia, acum, privind de pe prag, am înţeles că nu reuşisei să treci.

De ce tu?... De ce el?... De ce eu?... Auzisem întrebările chiar şi când eram departe, mi le-ai spus şi mi le-ai pus şi tu. Că nu dădeam atunci răspunsurile nu însemna că nu le-aş fi putut da, credeam însă că mă pot înşela. Credeam că învăţasei tot. Credeam că nu te vor mai copleşi cuvintele otrăvite şi, cu toate adevărurile ştiute deja, nu te vei mai lăsa pe mâna lor. De aceea eu, te aceea tu. Tocmai pentru că trebuia să se mai întâmple odată. Dar nu la fel, ci mult mai rău. Fără datoria mea ci, curat, doar fapta ta, faptă pe care să trebuiască să o îndrepţi. Şi tot de aceea va arde focul celei de-a doua torţe. Dacă durerea ta nu o să ţi-o iei în seamă, vei ţine seama de vinovăţia ce o vei simţi pentru durerea şi arsura ce se va face spre a-ţi arăta că trebuie să vezi ce păţeşte cel care deschide poarta urii împotriva iubirii, a minciunii contra adevărului.

Cândva a ars un foc. Unul pe măsura începutului. Ardeau umerii, acum va arde tot spatele. Nu se va stinge decât când are motiv să se stingă. Eu, da, eu spun asta, pentru că eu n-am chemat focul şi aşa poţi înţelege blestemul faptelor. Eu, pentru că eu pot să cred în ultima reînsufleţire, îndreptare şi întoarcere a faptelor, spre mântuire şi îndumnezeire, oricât de greu şi de mare ar spune oamenii că a fost pasul ce l-am făcut, împins, pe jar. Tu pentru că ai dreptul de a te arăta ceea ce eşti şi pentru că trebuie să vadă şi să înţeleagă şi alţii că nu doar cel ce ucide este vinovat ci, la fel de vinovat, este şi cel care tăinuieşte şi cel care este complice, şi cel care împinge spre omor pe cel care omoară.

Toate se vor întâmpla, mai puternic, mai greu, mai mare, cu toate celelalte la un loc, nu, aşa cum mogâldeţele te-au făcut să crezi, ci pentru că nu ai înţeles că vorba lor înşelătoare te chemau în barca lor pentru a se feri de fulgerul ce simţeau că le ţinţeşte ochii. Fulgerul însă, va fi văzut, între ochi îi va lovi. Tu doar grăbeşte-te să stingi focurile. Eu am în grijă fulgerul care nu trebuie să lovească şi în vatra nevinovată pe care se va aprinde al doilea foc. Oricum este acolo pericol de explozie. Se mai poate, chiar aşa mai târziu... Şi totuşi mai bine decât niciodată!

E cald, e cald aici... Acolo, sus, se pregăteşte focul de dinaintea nopţii tuturor...

Eliberare fugară

Sunt multe zile deja trecute de când măsor trecerea lor prin altceva decât calendarul în care un nume şi o cifră se asociază trecutului, prezentului sau viitorului. Nici n-aş avea cum să mă folosesc de măsurătoarea tuturor. De-ar fi să mă folosesc de numele zilei, mi-aş întuneca privirile şi grăbindu-mă să iau decizii pe care, niciodată, nu le-aş mai putea întoarce. M-aş trezi în mijlocul unor bogăţii de fapte absurde. M-aş trezi în mlaştină.

Am un calendar altfel. Un calendar în care toate sunt scrise şi înscrise prin trăirile mele, cu trăirile mele. Mi-ar spune unii că e un calendar din care nu se vede cum trece timpul, din care pot să vadă cum se învârte timpul în cercul din care nici el nu vrea să iasă, nici pe mine să mă lase să ies. Simt... ştiu... Cineva l-a legat de pragul de intrare spre a întoarce drumul. Eu trag înainte, se trage de el înapoi. Eu mă ridic, se trage de el în jos. În sus, în jos, înainte, înapoi... şi ceasul nu se mai învârte şi calendarul o lumii o ia razna.

Mi se cere... Se vrea... Dimineţilor, când le dau bineţe, mă întreabă de ştiu ce s-a mai întâmplat în gândul meu... De nu m-ar întreba ele, poate că aş crede că mi-este mie dat să pornesc hai-hui pe undeva pe unde valurile ceţii nu îmi dau liniştea de a sta în cumpănă, între a sta şi a pleca, între a face şi a stagna.

Sunt gândurile mele, cele care s-au lăsat prădate, s-au lăsat golite de înţelesurile ce le regăsesc în fiecare seară? Sunt gândurile mele cele ce îmi bat darabana în fiecare dimineaţă, spre a mă accepta căutător al grinzilor pe care să-mi sprijin plecare grăbită, împotriva hotărârilor pe care înserarea le pecetluieşte? Sunt gândurile mele cele ce-şi caută o eliberare înspre nemaiexistenţă împotriva gândurilor de a face tot ceea ce nu s-a făcut şi nu s-a terminat?

Trag timpul spre matca lui firească, zi de zi, în fiecare dimineaţă. Din când în când îl mai las să-şi facă de cap, nu pentru că mi-ar fi plăcută lucrătura ce o poartă cu sine, dar ştiu că aşa îşi dă în petec. Încearcă să-şi aşeze triumfalitatea peste ultima picătură de vis, cea care leagă somnul de viaţa în care se ştiu toate, la îndemnul celor care mă ştiu că vin în fapte cu toate cele care le aduc din trecerea peste poarta cerului. De nu l-aş lăsa multe le-aş crede că de acolo de unde se hotărăşte cine, şi cum, şi când poate trece peste ape învolburate pentru a limpezi izvoarele, şi mi-aş afunda picioarele în mâlul ce aşezat este, pe margine, spre a mă murdări şi a putea să arate ei cu degetul spre mine, ca cel care nu are în mână torţa adevărului ci una cumpărată din târgurile de vechituri. Făcându-şi de cap, pot găsi locul în care îşi doarme, pe o singură ureche culcat, somnul, cel care l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea altcuiva şi nu a celui care sunt.

Dimineaţa este clipa zilei în care s-au mutat toate cele pe care le-am trăit cândva răsfirare de-a lungul întregii zile. Acum au fost adunate la un loc şi trimise în zori de zi pentru a-mi împiedica faptele de la ora ştiută a începutului de zi, şi, cum nimic nu se întâmplă ceea ce cuiva îi este teamă că se poate întâmpla, revin undeva înspre începutul serii, la ora fixă. Aşa se înţeleg toate. Aşa se ştiu toate. Aşa de înţelege cine şi pentru ce cauză nobilă a nebuniei se întâmplă, de atâtea multe dimineţi, îngândurări cu sensul împovărat de desfrânarea ce ar vrea să mă înhaţe în mreje. Aşa se va şti de ce desfrâul va fi muchia de cuţit prinsă de coada de topor ce va tăia feciorelnicul fir al copilăriei, cea care va tăia absurdul vieţii vândute celor ce comandă moartea. Şi va tăia avântul oricui va încerca să zboare. Fără scăpare, fără soluţii. După ce toate se vor consuma, resturile rămân acolo de unde au plecat îmbrâncelile ce-mi arătau că soarele răsare nu la fereastra pe care puteam să o privesc din pat, ci la aceea unde mi-ar fi dat să ajung urcând o scară ce nu are coborâre, ci doar aruncare în gol

Vindecătoarea reîntoarcere

Pe-atunci când încă doar Adevărul era lege, pentru cei dintâii trăitori pe Pământ, când încă şi cei mari uriaşi erau laolaltă cu toţi cei noi veniţi pentru a duce viaţa pe Pământ spre totdeauna, ne-am întâlnit şi am învăţat amândoi, împreună, cântecul vieţii şi înălţării. Şi ştiindu-l, dacă n-ar fi fost şi atunci, ca şi acum, zdrobitoarea nebunie a întunericului, azi trebăluiam prin cu totul alte lumi, fără să fi avut atâtea răni. Dar suntem aici, aşa cum, după ce toate s-au înceut atunci a se întâmpla sau face cu bună ştiinţă, Tatăl tău, Cel Ce Lumină este, ne-a dat de ştire şi ne-a spus să nu uităm că vom trăi.

S-au pornit relele cele mai mari şi atunci ne-a fost dat să înţelegem că departe nu se poate ajunge dacă Adevărului i se împiedică, tot mereu, drumul sau dacă Luminii, continuu, i se pune oprelişte. Atunci aveam vederii oştile cereşti care apărau pe toţi cei care trăiau în noua Lege, care apărau iubirea şi trăirea în iubirea pe care, oricare dintre cei ce ne alesesem casă nouă, ne-o doream a o avea pentru totdeauna. Şi pe atunci am văzut pe cei care luptau cu îngerii şi îi vedeam pe cei care erau îngenunchiaţi de simpla coborâre a heruvimilor, cei care aripile, doar deschizându-şi, îi opreau pe toţi cei ce vrăjmaşi potrivnici erau şi reparau toate stricăciunile pe care aceştia le mai făceau pe la hotare.

Doar că lupta dreaptă nu era ceva ce le era drag vrăjmaşilor şi s-au strecurat aproape de oameni, cu haină schimbată şi înfăţişare de oameni, şi i-a îndemnat spre o cunoaştere mai mare, ziceau ei, pentru a fi asemeni celor din Ceruri. Suflând în ceafă îngheţul adâncurilor, mintea omului s-a tulburat şi omul s-a lăsat coborât în tenebrele de care i se spusese să se ferească. Cu mintea tulburată, crezuse în cunoaşterea mai bună a Cerurilor, dar primise o cunoaştere ce nu-i era nicicând de trebuinţă, a întunericurilor.

Şi oamenii şi uriaşii, s-au stricat atunci şi s-au împărţit, du-pă ce li s-a dat dreptul de a alege, cunoscând binele, cunos-când răul. Cei cu înaltă credinţă nu s-au lăsat îmbucuraţi de pacea promisă de acei care se arătau la miez de noapte, şi au rămas credincioşi Adevărului şi Luminii. Cei uriaşi, fiind încredinţaţi că ar fi mai puternici decât toţi cei ce deveniseră muritori, s-au vrut a fi lăudaţi şi de unii şi de ceilalţi, mândrin-du-se că pot să privească de sus toate vieţuitoarele Pământului. Şi pentru că, după ce unii au coborât în tenebre, învăţăturile întunericului au fost împrăştiate tuturor, vederea prea lumi-nosului a fost luată şi oamenilor, oştile cereşti nu mai puteau fi văzute. Oamenii au crezut în mândria uriaşilor şi puteau să a-jungă să se lase stăpâniţi de ei, dar s-au coborât oştirile, mâ-nate în luptă chiar de cei de mai mare încredere în Ceruri şi au zdrobit oştirea plină de fală a uriaşilor.

Mai eram doar o mână de oameni care trăiau în Împărăţia Tatălui tău, cei care am putut să luptăm împotriva uriaşilor şi a făpturilor mincinoase ori să vedem ce luptă s-a dat. În acea luptă m-au văzut aceia care mi te-au răpit şi de atunci am devenit eu cu ei potrivnici. Căci uriaşii au fost zdrobiţi, nu însă şi ei. Ei fiind îmbrăcaţi fiind cu haina trădării, văzând că pierd lupta, i-au lăsat pe uriaşi singuri şi s-au ascuns în cele mai ascunse locuri ale Pământului, sau printre oameni, aproape de oameni, ca să poată oricând să vină lângă oameni, dacă sunt chemaţi, ori să vină şi să ademenească pe cei slabi de îngeri sau pe cei care, fugind de iubire, fugind de adevăr, îşi umplu sufletul cu ură.

Ceea ce ţi-a spus ţie Tatăl, după acea luptă, când ne chema şi ne spunea despre ceea ce va fi, tu trebuia să nu uiţi niciodată, mai ales, aşa cum de trei ori ţi-a spus, atunci când vei reveni pentru vremea de schimbare. De multe ori s-a întâmplat să fii ademenită spre alte drumuri, dar ai ştiut să nu te laşi căzută sub securea celor care te împingeau înspre ele, văzându-le întunecate, pline de noroi şi sânge nevinovat, mustind a vinovăţie ştiută. Dar acum parcă ai uitat totul şi acum te-ai lăsat unei mari decăderi, dintr-o frică de cele lumeşti, venită din faptele pe care le-ai făcut, fără noimă, fără socoteală şi fără zăbavă, în această viaţă.

Vremea din urmă, repede, nevăzut de repede, se apropie de sfârşit, se apropie de clipa în care trece în vremea de schimbare. E timpul marilor, celor mai mari decăderi şi timpul marilor, celor mai mari pocăinţe. Ţie îţi este dată încercarea cea mai mare acum, să arăţi înălţarea din cenuşă ori să rămâi sub talpa iadului sub pedeapsă pentru tot timpul cât va trebui ca omenescul tău neam să plătească trădarea şi minciuna, aşa cum ştii bine că, de mii de ani, atâţia au plătit.

Avem un legământ şi nici un legământ se lasă în picioarele omului călcat. Şi nici nu se lasă dus pe drumul uitării, fiindcă omul ar vrea să fie uitat. Din doi unul, dacă unul a rămas în luptă, lupta va fi câştigată. Oricâte vorbe şi înţelesuri noi, prin gânduri sau prin vorbe vor trece, doar legea Adevărului va scoate totul la lumină. Şi adevărul este ceea ce ai şti de ţi-ai aduce aminte povestea Tatălui tău, ce toate cele ce se întâmplă acum, ţi le-a spus. Pe tatăl pământean ai dreptul să alegi să-l urăşti, deşi ai putea să-l iubeşti spre a-i dărui ceea ce nu a avut, dar pe Tatăl de acolo, de acasă, nici nu ai avea cum să o poţi face. De n-ai făcut-o atunci, acum nu mai poţi. Oricât ţi-ai făgădui viaţa altor tărâmuri, oricâte răni ţi se vor încrusta pe trup sau pe suflet, îndemnul şi porunca lui nu vei putea să le încalci.

Revenirea-ţi este ştiută, şi semnul acela îl vei şti, va fi tremurul care va face ca ferestrele să-şi clatine închiderea şi uşile să-şi rupă lacătele ce le închid. Şi tu, şi toţi cei care sunt aleşi de dintotdeauna, vor lăsa pe toţi cei care se ştiu lumeşte ca fiind de nelăsat, spre a reveni între cei care se pregătesc să vadă iarăşi ceea ce vedeau cândva. Timp al aşteptării am şi frica nu mă cuprinde. Şi de-ai fi legată cu toate lanţurile lumii, sabia încă o mânuiesc fără crâcnire, căci voia Tatălui tău trebuie să o împlinesc, pentru că tu trebuie să-ţi împlineşti menirea de dătătoare lumii a primului semn al revenirii în lumină. Va fi revenirea-ţi vindecare pentru tine şi bucurie în Ceruri. Iar nedreptatea va lua sfârşit şi păcatul va fi risipit şi aruncat în pustie.

Nimic nu va mai fi la fel...

Au fost aşa cum au fost vremurile. Nici nu se aştepta nimeni să se schimbe ceva, aşa cum acum s-au început să se schimbe şi aşa cum repede vor începe să se schimbe. În ore se schimbă ceea ce nu s-a schimbat atâtea luni. În zile se schimbă ceea ce nu s-a schimbat în atâţia ani. Se mişcă până şi lumea altfel. Toate şi-au găsit un sens ce nu şi-l ştia până acum. Coborârile s-au schimbat în urcări, decăderile în înălţări.

Se vor privi munţii între ei şi nu se vor mai recunoaşte, aşa cum se privesc oamenii între ei şi nu ştiu de unde să îşi găsească timpul în care s-au cunoscut. Dinspre moarte spre viaţă se îndreaptă unii, pe când alţii dinspre viaţa din care s-au grăbit să plece, înspre moarte, nemaiavând, nemaigăsindu-şi răbdare, ori pricepere, în a se dărui trăirii.

Se vor aduna apele altfel decât până acum şi se vor întreba de unde le este venirea, neştiute fiindu-le locurile în care toate se vor întâlni pentru a urca spre ceruri ca să ajungă iarăşi în pridvorul câmpurilor mănoase şi în căuşul palmelor celor însetaţi de drumurile merse spre timpuri de împlinire.

Atâtea întrebări se vor pune de nu vor găsi timp răspunsurile să se poată da, acelor care miraţi vor sta în răspântii de drumuri, neştiind care încotro să meargă, şi unde, şi cum să meargă. Iar drumurile se vor prinde în horă şi se vor roti ca să ajungă toate acolo de unde au plecat, şi doar cei ce-şi vor lăsa gândurile întrebătoare vor putea ajunge acolo unde se ştiau că pot, că vor să ajungă.

Din hotărâri ce se spuneau că sunt doar temporare împăcări cu momentul, s-au născut fulgerele care au dat strălucire clipei în care o renunţare nu a fost decât un pas călăuzitor spre a se ivi o rază de soare pe deasupra umbrelor care ţineau prea aproape falsele idei ale vârfurilor pe care paşii, ce-i călcau, se prăbuşeau în neantul în care se puteau malaxa vieţile neîmplinite. Şi tot acolo se măcinau gândurile care nu puteau să se prefacă în făină folositoare şi de folosinţă, atât timp cât se tot trecea prin moară şi se goleau de toată frumuseţea începutului pentru ca să fie duse înspre sacul nesăbuinţei lăsării timpului să se piardă.

Erau prea multe cele ce erau dăruite lumii vechi şi prea multe care se arătau înrobite ideilor din care nu se puteau să se facă decât tumbe. Nu se putea să se vadă nimic în afara ieşirilor, din când în când, în decor, după un derapaj al frânelor sau al prea marii viteze dată de pornirea vijelioasă împotriva unei realităţi care nu era doar conjunctură ci o veche şi continuă lâncezeală. O nouă lume s-a născut în clipa în care un piedestal de mucava s-a prăbuşit sub picăturile ploii furtunoase, ploaie de mare folos zilelor de vară ce altfel ar fi trebuit să rodnicească din picături de rouă care nu se puteau lăuda doar cu limpezimea cerului ci şi cu colbul ce era ridicat în văzduh de grabnicele gânduri zămislite pe meterezele marelui întuneric, în taină sau fără de nici o taină. Şi doar furtuna, şi doar fulgerele, şi doar ploia repede, care umple toate golurile colbuite, mai puteau să ceară feţei întoarse de la lumină, de dragul unui timp, din trecut, plin de reminiscenţele morţii văzută ca singură cale a viitorului.

Nimic nu va mai fi la fel după acest început furtunos. Hotărârea nehotărârilor se va transforma în adevărată hotărâre care face să se pună temeinică temelie contrucţiei şi nu o aparentă zidire care să poată să scuze fapte împotrivă, ori nefapte, să ascundă lipsa de consistenţă în izul de esenţă construită prin gesturi supra-apreciative şi vorbe frumoase, spuse doar de dragul frumuseţii. Se vor trece vorbele în faptele ce au lipsit şi care ar fi înălţat temeice ziduri de cetate unei case a traiului bogat şi a trăirilor asemenea lui. Dar, mai mult decât atât, cele ce se numeau ruperi de ritm şi prăbuşiri de drumuri nevinovate s-au început a se arăta pentru a fi cunoscute de acei care stau agăţaţi pe margini de prăpastie, aşteptând clipa căderii finale în gol.

Clipa ce a amestecat trecutul, prezentul şi viitorul a fost cea care a lăsat ca în mojarul alchimiei reidentificării să se poată distila ceea ce s-a dorit de ceea ce s-a făcut, ceea ce s-a ştiut de ceea ce s-a ascuns, ceea ce s-a adeverit de ceea ce s-a minţit, ca să se poată separa ceea ce se aruncă de ceea ce se va creşte ca parte a noii feţe care va avea consistenţa trăirii, mai mult decât fiinţare şi mai mult mai mult decât simpla şi prea întâlnita vieţuire.

Nimic nu va mai fi la fel căci o nouă lume şi un nou om se va naşte din cenuşa care a colbuit într-o vatră în care doar se putea pierde neantului, în care se putea cu orice împreuna spre a deveni una cu neantul.