La câte sunt deja faptele din trecut, de câte să mai fie nevoie pentru a lăsa rostul să pună piciorul în prag şi să nu se mai teamă că îl vei trimite înapoi, de acolo de unde s-a pornit înspre tine, odată cu tine, să nu te mai aşezi de-a curmezişul pentru a te şti scut şi lance împotriva adevărului, şi să nu mai taci când te întreb despre visul ochilor deschişi şi despre zvâcnetul inimii ce-l ai când citeşti ceea ce-ţi e scris să citeşti? La câte întrebări ne suntem răspuns, aflat în căutarea propriilor răspunsuri, legate, fără tăgadă, ori fără rost, de amănunte, te pot întreba, îmi poţi spune, mie, prin cuvinte, despre rostul nerostirii fără echivoc a adevărului simţirilor ce te fac să te gândeşti că poţi să redevii ceea ce eşti?
Oricum mi-ai răspunde, ştiu că greu îţi este acum să spui da, şi ştiu că la fel de greu va fi să spui nu, când privirile se vor întâlni fără martori şi fără şanse de a se mai ascunde, când se vor îmbrăţişa pentru a da chip faptei ca împlinire şi sensului ca descătuşare. Sub umbra întunericului de seară, purpurii vor fi cuvintele ce se vor dărui, pentru totdeauna, permagentului cerului, întins între marginile bine definite de răsăritul lunii şi apusul soarelui. Oricum mi-ai răspunde, ştiu că faptele vor fi răspunsuri cu mult mai cuprinzătoare, împlinitoare şi păstrătoare a comorii în care se preface o întâie şi de început făptuire consensuală aşteptării trăirii.
Rostul adevărului îl tot căutăm, potrivnici fiind de multe ori, fiindcă mai multă chemare ne fac poveştile despre alţii, întâmplările altora şi judecăţile clipelor noastre. Un joc pe care azi prea mulţi îl joacă, un joc în care nu intră decât câte doi, a fost adus pe lume de cei care au căutat prin cele mai întunecate unghere. De-acolo a fost adus, arătat şi lăudat cu mii de vorbe şi, cum oamenilor le-a plăcut, chiar de nu li s-a spus că e un joc în care toţi pierd şi alte jocuri vor mai trebui jucate spre a se ajunge la câştig, e jucat cu mare încredere. Şi dacă n-ar fi cineva, mai bun şi cu mai multă grijă de oameni, de n-ar face să le tremure pământul de sub picioare, nimeni poate n-ar renunţa...
Eu voi veni aşa cum am spus, ţinându-mi vechea promisiune, ceasurilor de seară să redăm libertatea pe care şi-au pierdut-o când s-a sfârşit jocul ultimei încercări, strivite într-o înfrângere care a cutremurat gândurile şi a poruncit ploapelor să nu se mai lase decăzute, spre a lăsa ochii deschişi şi adormirea o amintire a coşmarului. Şi mai ales, voi veni, pentru că e timpul victoriei pentru amândoi, pentru a înfrânge jocurile trecuturilor.
De departe, da, de departe, de dincolo de drumurile drepte... De acolo am să vin, şi nu puţine vor fi întrebările pe care mi le vei pune, încercând să ordonezi cumva neordonatul labirint cu o singură intrare, dar cu atâtea ferestre care-l lasă deschis privirilor celor care vor veni să scrie cărţi ale unei vieţi pline de repere şi reper totodată altor vieţi, care, în căutarea rădăcinilor, se rătăciseră ori fuseseră duse spre rătăciri bogate doar în bătături ale drumului, pe care paşii nu mai ştiau mersul ci ştiau doar ropotul şi robotirea. O viaţă a sfârşiturilor şi a începuturilor altor vieţi, aşa cum şti-vei şi tu mai apoi, aşa cum înţelege-vor toţi, de nu se va fi înţeles încă.
Ar fi multe să se mai spună, dar dacă se vor vrea toate spuse, mult timp se va trece în contul aceloraşi căutări zadarnice. Şi prea multe gânduri s-ar întâmpla să fie lovituri de topor vărsător de lacrimi acelora care nu-şi vor trezirea ci doar netezirea unui drum pe care şi l-au ales de-a curmezişul unui deşert neroditor, în care doar vântul, şuierând şi spulberând praful ce ţine loc de îmbrăcăminte, mai aduce câte o umbră de nor ce dă sens ideii de continuare a ceea ce, altfel, primul gând al dimineţilor pustii, trimite mereu fiinţarea neantului.
Nisipurile, mişcându-se, nu se poate spune, sigur, că măsoară trecerea timpului. Şi chiar dacă totdeauna ar fi măsurător de treceri, de nu-şi are măsurătoare cunoscută, precisă şi bine înţeleasă, poate trece înaintea vieţii şi schimba ştiutul în neştiut, somnul în somn şi liniştea în nelinişte. Trăite clipe ai în nelinişte şi frământări, nemaigăsind ştiutele clipe dorite, împlinite însă seduse de drumurile dedesubturilor întortocheate şi umblate, la ceas târziu, parcă necuprins în calendarele zilelor, de umbrele ţipătoare ale dorinţelor morgane.
Aşa e rostuit să fie, aşa e dat să se întâmple fapta de înnoire. Purpuriu strălucitor pe albul fără pată al înălţimilor, va fi culoarea literelor ce vor scrie povestea a ceea ce va urma nedoritului şi nespusului „nu“ care, chiar dacă îţi va mai răpi din timp, gândind cum de nu l-ai rostit, te va lăsa liberă să priveşti în oglindă şi să nu-ţi mai pui întrebările nereuşitei ci doar pe ale firescului înălţător de trăiri şi făptuiri. De-aceea s-au întâmplat furtuni pe cerul tău, de-aceea uraganele au făcut ravagii pe pământul meu. De-aceea-n roşu vei fi îmbrăcată-n ultima seară a trecutului pe care, dezbrăcîndu-te, spre uitare eu ţi-l voi arunca şi făptuind trecerea pragului, privirile-ţi limpezi nu se vor mai sfii să privească răsăritul în ochi, luându-şi din privirea sa dorinţa eternităţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu