Alb, doar alb

În vremurile vechi, când nici timpul nu-şi avea încă lege pentru toţi, şi nu fusese înstăpânit peste Pământ, undeva în nemărginitele păduri hiperboreene, într-o haită de lupi s-a născut un lup alb, cu ochii albaştri, ca seninul cerului de vară. Neobişnuit şi altfel fiind, ceilalţi lupi l-au privit îndelung, cu neîncredere, văzându-i imaculata podoabă albă, blană ce nu se asea-măna cenuşiului blănii lor, nici ochii lor, ruginii, cu ochii lui, ca lacrima zeilor, nici privirea lor, haină, cu privirea lui ce trecea noaptea, dincolo de nori, până la bolta cerească a nopţilor înrourate de ploile de stele.

Au trecut zile, şi au trecut nopţi, şi lupul cel alb a crescut frumos şi puternic. Vâna cât şapte dintre semenii lui şi atunci când zorii dimineţii puneau plumb în pleoapele celorlalţi, el era singurul care rămânea de strajă. Niciodată în sufletul lui n-a cugetat că dacă el vâna cel mai mult tot el ar fi trebuit să se înfrupte cel mai straşnic, ci, când haita se ospăta din ceea ce el vânase, aştepta întâi să se sature fraţii lui, mai întâi lupoaicele şi puii, ceilalţi apoi şi, la urmă mai mânca şi el câte ceva din resturi. De multe ori însă rămânea flămând, dar asta nu-l tulbura, ştiindu-i pe ceilalţi îndestulaţi.

Ceilalţi lupi, tocmai pentru puterea şi bunătatea lui, îl urau, nu-l iubeau. Într-o dimineaţa, când obosit a adormit, s-au repezit cu toţii, întreaga haită, asupra lui şi, cu o ură aproape asemenea celor ce oamenii o pot avea, au voit a-l sfâşia. L-au atacat cu ura celor care, neputând ajunge la înalţimea statuii, îi sfărâmă piedestalul, a celui ce, neputând să simtă căldura focului, toarnă apă pe el să-l stingă. Lăsându-i să muşte, Lupul Alb nu s-a clintit, deşi cu un mârâit i-ar fi putut alunga pe toţi. Nu îi înţelegea, nu le înţelegea dorinţa de a-l omorî, nu le înţelegea motivele. Şi, deşi era animal, ochii lui erau înlăcrimaţi. Nu putea pricepe de ce chiar şi fraţii lui, chiar şi mama sa au făcut asta... Şi a rămas pe loc. Văzând cum râuri de sânge se scurg din el, cum blana lui albă se umple de sânge, înroşindu-se toată, ceilalţi lupi au fugit îngroziţi. El a rămas acolo şi viaţa i se scurgea spre pământ, ca o jertfă adusă Luminii albe a Cerului.

Ar fi murit negreşit dacă o Forţă a Cerurilor, de nicăieri venită, nu l-ar fi ridicat, parcă spunându-i: “Scoală-te! Scoală-te şi vânează!”. Şi s-a ridicat...

Lupul Alb nu a pierit. A rămas acelaşi animal falnic, dar de atunci nu a mai căutat tovărăşia nimănui şi nu a mai vânat decât de unul singur. Dar, chiar dacă era singur, nu se ascundea. Se întâmpla ca, de multe ori, câte un lup sur să fie atacat de vreun urs; atunci, din neştiutul codrului, el apărea, îl scăpa pe cel prigonit, şi dispărea numaidecât în liniştea pădurii. Sau, tot de multe ori, câte un cerb sau vreun bivol năprasnic era greu de răpus. Atunci Lupul Alb venea şi dobora cerbul sau bivolul, dar nu mai lăsa ca înainte toată prada haitei, ci întâi îşi alegea cam cât ar mânca el în trei zile, îşi lua halca de carne şi se pierdea în desişul codrului, tot la fel de nevăzut, cum şi apărea. Dar nimeni nu i-a mai aflat, vreodată, sălaşul...

De după vreme cînd a alergat cu haita, Lupul alb nu a fost însoţit cu nimeni. Era tânăr, era prea tânăr când sufletul lui a fost ucis pentru prima data, atunci când haita a vrut să-l răpună, împinsă de acea forţă care îndeamnă la orice gest pe cei cu nimic mare, nici suflet, nici gând. I-au ucis sufletul dar, născut fiind şi nu făcut diferit, Forţa Cerurilor l-a reînsufleţit. Forţa Cerurilor fiindcă doar o asemenea forţă, cea care face altfelul să apară în lumea celor de acelaşi fel, cei care, mereu între ei însoţindu-se, ajung să-şi strice chiar şi obiceiurile, chiar şi firea, chiar şi mintea, chiar şi făptura.

O taină şi mai mare, prea mare ca legenda să o mai amintească, doar lumea Lupilor Albi, o ştie, doar alţi Lupi Albi, care au trăit-o şi ei, o cunosc. Taina celei de-a doua lovituri, cea prin care, încă o dată, sufletul i-a fost lovit şi ucis.

Lupul Alb vâna pentru sine, aşa cum, reînsufleţindu-l, Forţa Cerurilor l-a învăţat, când goana după o caprioară l-a dus prin alte ţinuturi. Acolo, într-un crâmpei de poieniţă, a zărit un alt Lup Alb fugărit şi batjocorit de haita de lupi suri în care trăia. Pentru o clipă, o ură năprasnică i-a împăienjenit ochii şi vocea sângelui, a sângelui său vărsat, urla în el, urla de putea arsuzi pe oricine, chiar şi pe Dumnezeu: “De ce, de ce încă unul”? Ar fi vrut să-i atace pe ceilalţi, să-i sfărâme şi să-şi răzbune suferinţa. Acum vedea că nu mai era singurul alungat prin puterea haitei şi nu a luptei drepte, prin unirea celor ce, în taină, pun la cale păstrarea năravurilor. Ştia că mai există cineva asemenea lui. Îi tremura spinarea şi muşchii i s-au încordat... Doar un salt de-ar fi făcut, haita turbată de plăcerea vărsării de sânge nevinovat, ar fi fost nimicită. Dar aceeaşi Forţă a Cerurilor l-a oprit: “Să sufere şi să înveţe ceea ce era de învăţat”! Lupul Alb, împotriva propriei porniri luptând cu el însuşi, a stat pe loc şi a privit cum celălalt lup a fost răpus şi părăsit. L-a văzut cum s-a ridicat, dar nu i-a zărit lucirea ochilor... Şi nici n-a ştiut ce forţă l-a ridicat pe celălalt Lup Alb din tină. S-a apropiat într-un târziu şi a văzut că celalalt nu era lup, ci lupoaică. Şi aceasta a ridicat capul spre el. Totul e de la sine înţeles... Tot ceea ce a urmat era scris în Legile Firii.

Şi au fost zile şi nopţi cât ei au hălăduit prin păduri. Au fost zile şi nopţi care au trecut în pace. Nici nu mai vânau decât pentru trebuinţă, vreun fazan, vreun iepure, cât să nu piară de foame. Lupul Alb deja aştepta toamna... aştepta să-şi vadă primii săi pui.

Într-una dintre aceste zile, o haită de lupi suri, pribeagă era atacată de un grup de vânatori. Au sărit amândoi în apărarea haitei, gonindu-i pe vânători cu mare uşurinţă. Totul era asemenea unui un vis frumos, nici nu gândea bine unul dintre ei ceva, că celălalt şi înfăptuia. Se pornea unul spre a-şi făptui pornirea, celălalt asemenea făcea şi el. Erau, împreună, o forţă de nestăvilit, erau împreună ca unul cu putere întreită.

Cu fiecare răsărit de soare lupoaica se întărea. Din rănile trupului rămăseseră doar nişte mici cicatrici. Rămăseseră însă rănile sufletului... Şi mai era şi privirea aceea a ei, pe care el nu o zărise niciodată, şi care-i umbrea ochii ei, întunecându-i, care altfel erau azurii, asemenea cu cei ai lui. Amândoi erau trecuţi prin clipa neagră a sufletului ucis de semeni.

După o vreme au întâlnit haita ce o prigonise pe lupoaică. Lupoaica, încurajată de puterea lui, fără a-i arăta, s-a pregătit să atace. Un pas, doi, şi a sărit!... dar pieptul ei s-a lovit, în zbor, de pieptul Lupului Alb. “Nu călca Legea!” – părea să-i spună privirea lui, hotărâtă. Ea, însă, ştia doar ceea ce avea de făcut, altceva nu mai avea putere să înţeleagă.“Răzbunare!”, striga sufletul ei, care, nicidecum nu se vindecase, nu se putuse desprinde de trecut, nu uitase durerea rănilor pricinuite de cei care, voind c-o alunge, erau necurţători. Şi acum o împingea pe calea nenorocirii. A zvâcnit în aer, şi pentru a putea să treacă de el, l-a muşcat. Apoi s-a aruncat asupra haitei.

Lupul Alb a împietrit în locul unde era şi ochii lui, asemenea albastrului apelor curate şi reci, în lacrimi, iarăşi, pe lupoaică au văzut-o sfârtecată şi ucisă de haita care, într-o nebunească, demenţială luptă, nu s-au oprit decât după ce au rupt-o în bucăţi, împrăştiindu-i trupul, pentru a nu se mai şti, niciodată, nimic, de existenţa ei, dar şi despre cruzimea lor.

S-a dus, într-un târziu, spre locul supliciului şi, găsindu-i capul, cel pe care semenii ei, ai lor, nu-l putuseră strivi, a înţeles mai multe, a înţeles totul din privirea ei pietrificata. A înţeles că toată pornirea ei era din ură, dar ura n-a putut să o înţeleagă... Şi a zărit în ce mai rămăsese din coama ei, printre firele albe ca neaua, smocuri cenuşii... Se întreba cum de nu le văzuse până atunci? Se întreba de nu cumva nu a vrut să le vadă? Se întreba de nu cumva voia ca şi ea să fie albă, albă ca şi el?

Lupul Alb a simţit atunci, că moare a doua oară. A simţit durerea rănii pricinuite de muşcătura ei. Rana nouă nu era cine ştie ce, dar rana din sufletul lui deschise şi toate celelalte răni, cele de când el fusese atacat de haita lui, dar şi alte multe răni ale trăirilor pe care le avusese pe când singur era. Simţea sufletul că-i este ucis iarăşi.

Vremurile sunt altele, timpurile s-au trecut. Dar şi acum, de pe întinsurile câmpiei, până în cele mai ascunse locuri din munţii cei vechi, vâneaza Lupul Alb, veghetorul lupilor suri. Însă ştie! Ştie că într-o zi, după ce va fi salvat poate a mia oară vreo haita hoinară, una îl va răpune şi trupul lui va fi jertfă de sânge, va fi pradă pentru ceilalţi lupi suri. Şălaşul lui din Ceruri însă nu i-l va călca, nimeni, niciodată... Nimeni, niciodată, nu-l va putea putea fura de ceea ce fusese şi, acolo, acasă, era...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [17]

*Doar cel care a petrecut o noapte în ger, ştie ce căldură are sufletul!

*Bărbaţii adevăraţi nu fug de rup pământul la primul răgnet al umbrelor. Cei ce tremură la primul zvon despre un posibil cutremur nu sunt "în acord cu Divinitatea", cum au răspândit zvonul mari spirituali certaţi cu însăşi curajul lor; laşitatea nu este însemn Divin!

*Cele mai dure lovituri le dau mediocrii când li se aduce la lumină mediocritatea. În mediocritatea lor nu sunt conştienţi de duritatea loviturii.

*Am primit sfaturi pe care, de câte ori le-am urmat, am greşit... Am primit idei care m-au scos la liman. Dar cum ştiu să greşesc şi singur, nu mai vreau să primesc sfaturi, nu mai accept sfaturi. De-aceea eu prefer să dau idei!

*Când se topeşte zăpada ştie câtă apă va curge înspre mare?

*Mulţi nu mă vor! Dar dacă Unul mă vrea, e de ajuns să ştiu că am de ce să ramân pe aici, chiar printre cei ce nu mă vor!

*Am învăţat multe... Ştiu acum cum se pot desface nodurile gordiene. Cunosc însă acum şi cum şi cine le-a înnodat!

Cu luare aminte...

Aici, acum sunt. Sunt aşa cum sunt, trebuind, cu voia sau fără voia mea, să fiu, aici, acum. Şi sunt, aici, cu voia sau fără voia altora, acei care mă vor aproape ori cât mai aproape, a acelora care departe ori cât mai departe mă vor, aşa cum sunt. Peste putinţa mea de a face ceva, uneori, peste puterea de a înţelege a celorlalţi adeseori, eu sunt, aici, acum, trăitor al vremurilor în care negrul se arată alb, de cei ce ştiu că iubesc negrul, când albul nu mai este alb, dar arătat ca alb este de cei care se cred sau vor să arate că sunt plini de adevăruri şi cinstea li-i dintotdeauna, fără scăpări, când cei albului i se pune pe contur noroi şi gunoaie, de teama orbirii. Şi văd, şi aud, şi vorbesc. Şi sunt văzut, sunt auzit, dar şi vorbit sunt.

Şi sunt, după cum spun oamenii, cel care are vinovăţii mari... Sunt unul dintre cei cărora, cei ce îi cunosc le găsesc vinovăţiile, iar cei ce nu îi cunosc, le pun în spate vinovăţii pe care le găsesc din cel mai mic detaliu ce le cade în faţa ochilor, din cuvinte luate separat, din frânturi de gest, amestecate cu gândul fiecăruia, după cum îi este putinţa. Şi fiecare vede aşa cum vede el acum, fiecare înţelege aşa cum înţelege el acum, tot la fel cum aude ceea ce aude. Nu pentru mine este important dacă ceea ce vede, ce aude sau ce înţelege este adevărul, ci el ar trebui să se îngrijească de asta. Eu trăiesc bucuria de a-l şti căutător, fiindcă de nu e nepăsător, îşi mai are o cale de a se îngriji de viaţa sa, de ale sale, de a descoperi răul şi a se descotorosi de rău, de a şti ce-i binele şi a merge mai departe făcând şi făcîndu-şi binele de care poate cândva, mai mult sau mai puţin, lipsă a dus.

Sunt aşa cum sunt, în felul meu, asemenea unora, altfel decât alţii. Merg pe drum, aşa cum merge oricine, câteodată la fel cum merg toţi, altădată invers, iar uneori tai calea cuiva sau calea mai multor mergăAm învăţat să am răbdarea de a-şi arăta, când va fi vremea să se arate, întregul adevăr. Am învăţat să nu răscolesc trecuturi ori să răvăşesc prezentul, să nu despic firul în patru înainte de a-l căuta de noduri, am învăţat că nodul împiedică firul să-şi aibă capătul acolo unde ar trebui să şi-l aibă, piedică fiindu-i, şi-am mai învăţat, tot despre noduri, că făcute pentru a lega două capete ale aceluiaşi fir, nu fac decât să ducă spre moarte, mai încet, dar sigur, pe cel ce stă legat de un asemenea fir, nodul lăsând capetele firelor să se prelingă unul pe lângă altul, fără măcar a-şi lua rămas bun când nodul se desface. Şi, nu rareori, mă miră cum oamenii caută să facă noduri, având mereu câte un argument pentru a-l şti necesar, cum fac şi tot fac noduri, până ce nu mai au ce înnoda. Dar nu mă miră că atunci, abia, îşi dau seama că sunt bolnavi.

Sunt aşa cum sunt, şi mă ştiu cum sunt, sunt şi aşa cum mă văd alţii că sunt. Sunt un făptuitor de fapte, ca oricine altcineva. Din toate câte au făcut să fiu aşa cum sunt, azi nu mai îmi pun la îndoială pornirile, nu le mai întreb de buna lor cuviinţă faţă de mine, nici de rostul ce-l au, când vin, fiindcă m-am deprins cu obiceiul lor de a veni atunci când trebuie să vină. Câte se înţeleg ori câte nu se înţeleg din felul acesta, rupt de vorbele şi judecăţile altora, uşor îmi este să înţeleg, după cum se văd privirile, după cum se spun vorbele şi după cum se ţes iţele poveştilor închipuite despre mine şi felul în care îmi trece viaţa, ba chiar şi după modul în care se trag clopote ale feluritelor idei, cele prin care sunt luat la mărunţit şi, ceea ce pare la ânceput bun, după ce este trecut cu vederea, este preschimbat într-un alt fel de rău, ceva ce n-are rost să spun, iar ceea ce a fost sau este rău este botezat cu numele de obişnuinţă sau nărav de care, cu mare siguranţă, nu mă pot lăsa. Până la urmă, chiar de nu mi-au fost trăirile uşoare, am înţeles că şi acesta este rolul meu printre oameni, un rol de ţintă al tirurilor încrucişate ale celor care preferă bătutul şeii ca să priceapă şi caii că urmează ei la rând. Mai greu cred că pentru ei este, fiindcă oricât şi-ar pierde timpul, chiar dacă ar bate tobe, mai repede s-ar alege cu praful ce rămâne în urma bătăii lor, decât a mă convinge că mă pot lăsa călărit.

Şi sunt, aşa cum se vor feri oamenii să spună, aşa cum eu ar trebui să nu spun, dacă ţin să nu-mi fie, spusa, tălmăcită şi răstălmăcită, în fel şi chip. Sunt un fel de piatră de încercare. Pot fi piatră de moară, pot fi dig, sau mal, ori piatra peste care trece apa, încercând să o mute din loc. Sunt orice este nevoie să fiu, pentru că doar prin om se înfăptuiesc toate cele care trebuie să se înfăptuiască, doar aşa altcineva poate să se vadă pe sine. Doar ştiindu-se văzut prin fapte, doar ştiindu-se auzit prin vorbe, şi înţeles ştiindu-se prin gesturi, îşi caută, când poate sau când viaţa îl face să caute, pe-ale sale, pe cele bune, dar mai cu seamă, pe cele rele. Şi sunt aşa, totodată, ca cineva, cine nici nu ştie că aşa, prin ceea ce face, pentru el face, ceea ce are de făcut, pentru a-şi primi ceea ce are de primit. Om fiind, ca oricare alt om, prin oameni primesc ceea ce am de primit. Şi primesc, orice ar fi să primesc. Cu luare aminte, spre mâine privesc, ştiind că într-un azi şi într-un ieri va trece. Şi al zilei de mâine va fi omul, oricine ar fi, care, trecând peste praguri, va şti că deloc întâmplător sunt şi eu, şi cu rost ni-i drumul unul către celălat.

Acesta sunt, acum, nu de ieri, de azi. Sunt acelaşi doar prin cumulul a toate cele de ieri şi prin cumulul a toate cele de azi. S-au pierdut unele, s-au câştigat altele. Multe din cele ce le aveam cândva, azi nu le mai am, dar am multe din cele ce ieri îmi lipseau. Aveam de dat atunci, am de dat şi acum, căutam să am atunci, caut să am şi acum. Bogat ori sărac eram atunci, la fel sunt şi acum. Dar cel de ieri nu mai sunt, şi nu mai sunt tocmai pentru ca să pot să fiu cel de azi. Chiar dacă acel cu-mul e mereu acelaşi, el ţine cont doar de mărimi, nicidecum de conţinut. Nerăbdarea de cândva acum e răbdare, aşteptarea momentului favorabil de cândva, acum este grabă. Este acea grabă văzută ca nefirească, firească dovedindu-se după ce clipa îşi arată roadele. Teama de cândva este acum doar timp de căutare a detaliilor, cele care sunt buturuga cea mică de care nimănui nu îi pasă.

Acesta sunt, eu, cel de azi. Nu am oare nimic asemănător cu ceea ce şi voi aveţi? Am vorbit despre drumul meu... al vostru n-are nimic din ceea ce a avut al meu?

Găsitu-ţi drum închis

Te-ai gândit să fugi, după ce te gândisei să te întorci alergând. Înainte de a te gândi la asta, cu graba plecării ai încercat să cazi la înţelegere, dar cum ea nu ţi-a înţeles motivele, n-a vrut să-ţi fie de ajutor. Doar pentru că nu putusei să faci faţă adevărilor care eram, doar pentru că în câteva zile ţi se arătase o oglindă în care puteai să vezi diferenţa între a vrea şi a dori, doar pentru că amănunte la care renunţasei, numindu-ţi-le nesemnificative, le reavusesei, amintindu-ţi că poti şi în trăiri să fii tu, dar gândul ţi-era la ceea ce pătimaşul vis încăpăţânat voia să te facă mândră de puterea de a schimba, şi preface, un maldăr de resturi, adunate de pe unde se va fi putut, într-un munte cu creste semeţe, ai fugit, crezând că departe, departe, poţi ajunge...

Şi-ai fugit, fără să mai ai alt gând decât al timpului pierdut, de care nu voiai, nici acum încă nu vrei, să îl ştii piedut degeaba. Încă mai crezi, când îţi pui sufletul să privească în altă parte, în amintirea zilelor în care oglinda nu-ţi mai arăta ceea ce vedeau mai tot timpul văzătorii, ci pe tine, cea care şi văzută puteai fi asemenea, în laurii care te vor recunoaşte ca pe cea care ai învins întunericul poleit cu scame de lumină, dar cele câteva scame de întuneric ce încă se foiesc, chiar se zbat, în tine, să te cheme în somnul nevederii, să te facă ascultătoare a năzăririi maldărului ce, mai mult sau mai puţin auzit de alţii, se crede mai presus de înălţimea ta, de înălţimea pe care poţi să ajungi, mai presus de înălţimea la care cei ce merg pe drumul sfinţeniei au ajuns. În clipele de zbateri ale lor, cele ce au făcut ghemul nod, reuşind să te convingă să te întorci cu susul în jos, crezând că privirea ta e greşită şi Cerul e pe undeva prin adâncuri, de-acolo de unde a venit neobişnuitul asemenea semnului izbăvirii, te-ai lăsat prizonieră fugii...

Şi-ai fugit, şi, deşi bine îţi era ştiut că, nu doar pe grabă, dar mai ales pe grabă când pleci, urmele nu se mai şterg niciodată, fiind chemare pentru cândva, într-un cândva care îşi are motive sau într-un altfel de cândva, când motivele nu se mai lasă ştiute, ai crezut că poţi să te rupi de ceea ce era deja ancorat în trecut, ca pilon luminos, ca far. Ai lăsat în urma ta, şi mi-ai lăsat spre păstrare, cuvinte şi trăiri. Le-ai lăsat, nu ţi le-a cerut nimeni, dar lăsate fiind, ele se vor păstra până ce va veni vremea când se vor împlini şi ţi se vor alătura, fiindu-ţi atunci, aşa cum acum ţi-ar fi fost, de mare ajutor în drumul tău, cel pe care mergând, şi eu ţi-am fost călăuză, şi tu mi-ai fost călăuză, şi am fost împreună călăuze, şi, când ne-a fost de trebuinţă, călăuziţi am fost, pe drumul cel drept, jalon de nişte întâmplări începătoare ale învăţării. Pe acel drum, la ceas de seară, nevăzut de ochii cercetători ai celor caută de trebuinţă faptele altora, neştiut de cei care vor să ştie şi ceea ce alţii gândesc, fără căutări şi întrebări puse doar ca să lase în nemişcare simţirea, ne-am fost răspunsul de care aveam nevoie pentru a şti că suntem aceiaşi noi, făuritori de viaţă şi deschizători de drum înălţător, pentru viaţa ce nu se doreşte degeaba trecută. În acea primă clipă, simţindu-se în primejdie, geana de întuneric, supărată că Cerurilor le-ai atins înaltul, îmboldind, pe la spate teama de necunoscutul feţei cunoscute, spre ajutorul hăurilor căutând, ţi-a fulgerat o clipă de trăire, urlându-ţi porunca de a te desprinde, de a coborî, de a da mâna fugii, cea care deja, acum, te face să te ruşinezi, de a-ţi fi chiar de tine teamă...

Şi-ai fugit, începuturile lăsându-le neterminate şi azi, când ţi-e dor de adierea unei şoapte care să-ţi limpezească măcar un gând din nesfârşitul şir, ce înaintea somnului nopţii vine, furându-te spre neodihnă, cauţi, fără a te întreba, dând lacrimilor socoteală şi înfrânându-le a se arăta, ştiind că astfel vei fi de ele cu degetul arătată, ca fiind cea care ai lăsat nălucirea să ia locul bucuriei, o pernă care să-ţi fie sprijin în încercarea ta de a te feri în a privi, drept în ochi, ochii Cerului, cei pe care, în clipele de linişte pe care, după multa şi mult durata nelinişte, prin zvâcnirea clipei ce chiar tu erai, ţi-o regăsisei. Şi cauţi acea pernă care să fie aceaşi cu cea pe care stăteai când te-ai furat preastatornicului pas bătut pe loc, când pe mâine îl găseai mai aproape de tine decât pe azi, întrecându-l doar acum-ul care, atunci, îţi era însăşi viaţa. Însă tocmai atunci, când sufletul, găsindu-şi perechea şi regăsindu-şi puterea spre a te despiedica, de a rupe orice legătură a dorinţelor de a nu pleca unde îţi este drumul, nemaicerând minţii să stea calmă la orice ar fi făcut-o să tresară, îndoiala şi neputinţa de a trece dincolo de împământenitele şi sordidele obiceiuri de a se pune, înaintea fiinţării, avutul, s-au arătat a fi secure tăietoare a uitatului şi abia regăsitului obicei de a împărţi întregul pe jumătate şi a-l şti mereu întreg, şi s-au atârnat de timpul care ştiau că va urma, fiind necesar pentru a se cerne nisipul de piatra nemuritoare şi de a se spăla de praful ce ţine cu dinţii de orice pentru a nu pieri, în neantul al cărui semn este, pentru a te comvinge să faci pe plac nefireştii fugi din faţa înfloririi florilor de primăvară, chiar în prag de sfârşit al toamnei...

Şi-ai fugit... te-ai întors în singurătatea în care ecoul îţi răspundea prin aceeaşi întrebare, neavându-şi răspuns, în care faptele-ţi sunt la fel de singure precum se ştiu când încă nu sunt făcute, în care umbra ţine loc de privire şi doar ea ştie câte ţi-ai dori şi cum îţi doreşti a fi casa realităţilor de zi cu zi. Acum ştii cât de departe ţi-a ajuns fuga. Şi tot acum încep să ţi se limpezească înţelesurile care atunci îţi spuneai că sunt definitive. Acum îţi spui, şoptit, când te simţi mângăiată de firul ierbii sub piciorul ce calcă, gol, pe pământurile în care credeai că se poate îngropa un adevăr la fel de adevarat precum propria-ţi existenţă, că definitivul în care l-ai crezut, amăgită de întâmplarea căreia tu i-ai dat un drept cu mult mai mare decât putea ea fi, era de fapt provizoratul definitoriu al unui început al sfârşitului ce azi îşi trăieşte, mai mult târându-se, clipele de dinaintea eşafodului care va tăia noduri şi parâme, cele ce au fost împletite în nopţile în care tu îţi trăiai bucuria iar alţii se dădeau de ceasul morţii fiindcă ajunsesei unde niciodată nu te puteau ei face să mergi. Dacă nu fugeai, acolo îţi trăiai astăzi visele prin toate faptele tale. Dar acele zile, cândva, vor fi...

Deasupra norilor, toamna

Mână în mână cu trecerea timpului, sub norii grei ai ploilor de toamnă, aşteptarea razelor soarelui de toamă stă. Şi, singurul motiv, ce şi-l poate spune tuturor, este venirea iernii... Doar deasupra norilor, pentru cei ce cred în lumina cea spre oriunde deschizătoare de orizonturi, se poate trăi fără teama nopţilor care se lasă pe sine, şi lasă pe oricine, pradă frigului, amorţelii şi îngheţului, cel fără de întoarcere.

Aproape de iarnă, sub norii ce prind curajul de a cere frunzelor să cadă, însângerându-le, sub norii care apasă greu, făcând paşii tot mai mici, sunt tot mai vagi contururile, sunt tot mai de nedesluşit chiar formele. Până şi culorile de-abia mai pot să fie ele însele, pierzându-se într-un, greu de definit, gri, prevestitor al întunericului şi morţii trăirilor vieţii. Şi aşa, sub griul plumburiu, ploaia îşi caută vadul spre cei care ploaie aşteaptă, crezând că se vor putea spăla de toate cele adunate din iarnă până pe la mijlocul toamnei. Doar că, din norii plumburii căzând, curăţitoare e doar pentru acei care pot să nu se lase în genunchi sub apăsarea luminii de care chiar şi norii se recunosc învinşi, plecând prin ploi din înaltul pe care şi-ar dori să-l cucerească, pentru a-nstăpâni întunericul peste lume.

Niciodată nu e prea târziu, niciodată este bine să rămână pentru niciodată... N-am învăţat încă să ne lăsăm seduşi de umbre, nici să ne împăcăm cu întunericul. De-am avea curajul să spunem acel niciodată, cel pe care şi-l spun cei care se pregătesc de a scrie cărţii, de care se mai şi ruşinează, cuprinsul, împreună, în clipa de după clipa în care spusa ne-am şi contrazis-o, când înaltul cerulului, înstelat privi-voi, şi pământurile se vor aşeza, statornice, pentru a ne fi sprijin în ridicarea ta, înălţătoare pentru amândoi. Acel, de-ar fi rostit, niciodată, fărămiţîndu-se, aşa cum se va fărămiţa, într-un azi doar de noi ştiut, ce-şi are drum, galopând, spre noi, îşi va da ţie adevăratul drum spre mâine, îmi va da mie încă în semn că totul este adevărat, că se poate şti ceea ce nu se ştie, şi că se poate orice, chiar şi ce s-ar putea crede imposibil.

Umbrele, scai se ţin de toate, dar stau mereu împrejurul celor care caută umbra, fiindu-le teamă, de ruşine, să se arate luminii aşa cum sunt, cu mai multul sau mai puţinul, strâns al vremurilor. Şi toamna le este lor tocmai bună. O ţin ca pavăză şi scut, o ţin ca motiv al tăcerii ce o vor acelor care, văzând, se întreabă dacă nu se în-şeală, cu tot adevărul ce-şi cere dreptul de a nu fi confundat cu minciuna. Fiindu-ţi dovadă a adevărului, de umbră şi de umbre fugind, alegerea-ţi nu se va motiva prin întâmplare, ci prin firescul omenesc, prin voie şi vrere de nestrămutat. Deasupra norilor, ne vei vrea urcaţi, şi urca-vom amândoi.

Era în puterea noastră să ne vrem deasupra norilor, vom spune, aşa cum spunem azi că în puterea noastră este să alegem faptele, lăsând aşteptarea să aştepte orice vrea, pe oricine vrea, oriunde vrea, ştiind-o că sus, deasupra norilor, acolo unde chiar şi de soarele se ascunde pentru a se odihni, tot lumină este, stelele fiind mereu luminătoare depărtărilor, Într-o unime a cugetului şi simţiri, în felul tău, tu, în felul meu, eu, prin chiar mărunta faptă de oameni vom ajunge să fim, prin puterea dorinţei, dincolo de întunericul nopţii, de întunericul lumii, vegheaţi de blânda privire a celor ce-l vor pe om bucurându-se de înălţare, bucurându-se de trăirea ce-l face visător şi doritor de vise împlinitoare.

Limpezite vor fi Cerurile ce în ochii tăi mi se vor lăsa privite şi voi putea să văd porţile lor deschise. Limpezite vor fi Cerurile şi-n lumina înaltului necuprins, ca-ntr-o vie lumină a ochilor, privirile noastre, întâlnindu-se, ne vor regăsi pe noi şi noi, regăsindu-ne pe noi, dorindu-ne, ne vom fi încă o treaptă, şi încă o treaptă de urcare spre mai departe. Şi vor fi tot atâtea câte trebuie să fie, lăsându-se înţelese câte vor fi, prin gândurile ce, pierzându-se de încorsetarea minţii, fiind una cu trăirile, pas de dorinţă, ne vor lăsa dorinţei, ca să putem făptui ceea ce doar prin faptă se face a fi de-a pururi şi pentru totdeauna, acel totdeauna de-a pururi.

Ar fi imposibil să spunem niciodată, privind spre norii toamnei care se înghesuie deasupra lumii ce tot mai tomnatică devine. Dinspre tine lumea se vede în umbră, dinspre mine se vede întunecată. Diferenţe nu sunt, doar cuvintele sunt după cum suntem în sine, ca făpturi. Dar spre aceleaşi înălţimi privim, şi aceleaşi drumuri le ştim. Şi toate, chiar dacă ocol Pământului ar fi să facă, imposibilul posibil n-ar putea face. Calea nu o vom putea ascunde, acum doar, acum încă o mai putem lăsa în adormire sub plapuma necredinţei omeneşti. Dar singură, ca şi cum noi n-am fi, prin noi, ca şi cum doar la ea ne-ar mai fi gândul, se va deschide. Atunci, încă doar mână în mână fiind, vom zvâcni, contrazicând lumea care crede în liniştea toamnei sau cea care se încrede în umbra ei, care poate fi orice, mai ales mască şi paravan. Noi, împotiva a ceea ce unii spun, dorindu-şi spusa altora reală, vom trece un prag, un prag înalt, pragul împrimăvărării sufletului, cel ce se simte dator azi a căuta continuare vieţii în acel mâine ce doar lui i-a rămas în grijă.

Azi încă, înainte de azi

Ai venit, aşa cum deja am spus mai înainte de a te cunoaşte, înainte de a crede tu că numai un gând era de-ajuns pentru a merge pe drumul lung al nemuririi, ai venit, fiind timpul să vii, chiar atunci când, fiind sortită clipa, trebuia să vii, pentru ca toate să se facă şi nimic să nu rămână pentru altădată, un altădată ce ne-ar fi pus în tabăra, mare şi mereu mai mare, a dezertorilor fără scrupule.Ai venit, aşa cum deja spusesem că vei veni, şi, sub acoperişul întâmplării, s-a trecut pragul omenesc al regăsirii.

Atât trebuia să fie, începutul. De ceea ce va urma, de toate câte de trebuinţă trăirii şi vieţii vor fi, tot noi, în acelaşi fel în care ne-am adus în pragul timpului de acum, le vom avea de făcut. Şi ne vom fi noi, în timpuri mereu prezente, dincolo de pretenţiile celor ce se vor găsi să-şi arate pretenţii înspre noi.

Ai venit, eşti... S-a început un drum, unul de-a curmezişul drumurilor pe care, de voie sau de nevoie, cu voie sau fără voie, prin înţelegeri ori prin neînţelegeri, le-ai bătut, dus şi întors, fără să te facă vreunul să mergi până dincolo de capăt, pe unor promisiuni făcute ca ascunzătoare a înfumurărilor şi mândriei. Şi de-a curmezişul fiind, nevăzut încă este, neştiut încă stă, nici vorbe să nu se rostească, nici priviri să nu se ivească, ştiindu-se căutat de dinainte de a se începe, ştiindu-se nedorit de dinainte de a se arăta gândurilor tale, de prea-hapsânii doritori de tine şi de ceea ce eşti tu.

Se lasă seara peste trecut, se ivesc zorii zilei de mâine. Azi trăim în ziua care a început prin trăirea noastră şi stă să aştepte semnul că zorii, care vor veni, nu vor avea de luptat cu ceaţa Trecutul meu a înropat securea războaielor, risipind norii apusului, trecutul tău caută calea păcii, dornic de a privi strălucirea stelelor, fără teama de a nu descoperi pe flori roua binefăcătoare ci bruma îngheţurilor neaşteptate, mai timpurii decât cele ce sunt timpurii, acelea care sunt semnele vremurilor în schimbare şi înnoire. Iar ziua aceasta, ziua dintre zilele trecutului şi zilele viitorului, e mai lungă decât toate celelalte, avându-şi dreptul şi nevoia de a fi atât cât trebuie să fie, spre a se putea duce, liniştită, la odihnă, mulţumită şi împăcată cu ea înseşi, cu rostul şi menirea pentru care n-a fost de nimeni grăbită.

Doar pentru ca timpul să treacă şi toate să se întâmple în legea lumii şi a timpului, chiar şi noaptea s-ar putea să fie prag de început. Dar alfel de noapte, fără somn, fiindcă noaptea de s-ar lăsa pecetluită de noaptea prin care abia ai trecut, s-ar deda la obiceiurile străine de realitatea de care aveai nevoie şi acum, cu migală, pe-ndelete, o faci să fie. Şi nu poate fi orice noapte fiindcă noaptea ori fuge de lumină, ori pune lumina pe fugă, nefiindu-şi, una alteia, dragă. De-ntuneric nu avem nevoie, nici de somnul care ne poate cuprinde în frigul întunericului, nici de mersul de-a buşilea, în căutarea dorinţei noastre de noi, de nemurire şi de înălţare.

Te-a prins în braţele ei o rază de lumină, ea a fost tainic sfătuitor şi alegerea drumului ţi-a fost fără teama de necunoscut. Ţi-a dat puterea de a spune, fără opreliştile minţii, ceea ce trebuia spus, ţi-a dat curajul de a aduce din orizonturi, aproape, ceea ce trebuia adus ca să poată fi trimis în pustietatea care i-ar fi fost mai nimerită decât cotlonul amintirilor. Iar acum, chiar dacă mai simte împotrivirea obiceiurilor, îţi deşartă tolba de rătăciri căutătoare de căi drepte şi uşoare. Ca să poată încolţi sămânţa rodului, pământurile, de lumina primăverii se lasă cuprinse pentru ca putregaiurile să ardă, pentru ca lumina să le usuce cenuşa pe care vânturile să o împrăştie. Lumina zilei de azi, acest încă azi înaintea lui azi, cel nedorit de cei ce ţi-l ştiau sortit, cel căutat spre a fi furat de cei care sunt nevolnici în a şi-l avea pe al lor, pe tine, spre rodirea menirii tale, te duce, şi îţi redă dumnezeirea născătoare de adevăr nepieritor.

Suntem încă în ziua de azi şi lumina, se vede, te-a cuprins cu totul. Lumină eşti şi luminezi. Poate încă nu poţi străpunge dincolo, şi se prea poate, să nu te poţi obişnui cu lumina, care din tine spre alţii pleacă, până ce nu se vei trece prin timpuri ale trăirilor, de soroc şi de reîntoarcerea în lumea aceasta, cea pe care, şi pentru tine va trebui să o privesc, mai mult decât o făceam şi chiar mai mult decât o fac acum, cu mult mai multă luare aminte, desluşire şi înţelegere. Se prea poate, fiind rostuit aşa pentru ca nici un alt necunoscut, din minte de om stârnit, uragan, să nu-ţi mai încrunte privirea sau să-ţi biciuiască seninul trăirilor bucuriei şi dorinţei.

Din amintirea ultimei tresăriri, între cei ce moartea nu o vor mai putea vreodată cunoaşte, ai ales să mergi. Pe când clopotarii, grăbiţi, se vorbeau şi se tocmeau despre cum şi cât vor trage de sforile ce fac lumile să se întrebe ce viforniţă din depărtări se apropie, ţi-ai ales să fii cea care dă de ştire că niciodată nu e prea târziu a căuta şi regăsi însemnul începutului. Aşa s-a coborât lumina în visele tale, aşa a pătruns în gândurile tale. Şi fiind în sine gând al tău, eşti acum trăitoarea ce a supravieţuit întunericului. Prin lumea îngerilor deja de tine se vorbeşte, şi se ştie cum vei fi cea care, la poarta Cerurilor, într-un ceas de taină, iernatic, vei fi cea care va putea să vadă raza de lumină prevestitoare, prin tine pe Pământ coborâtoare.

Altfelul acum

S-au trecut zile, s-au trecut ani, s-au trecut timpuri... Într-un fel, parcă tocmai dintr-o intenţie a rostului, de a aduce aminte că ce-i dat e dat şi ce-i scris e scris, ieri a trecut într-un mâine care, întorcându-se într-un azi al adevărului, te-ai putut convinge de acel ieri pe care mereu, zdrobindu-i înţelesul, precum şarpelui ce ţi-a ieşit, prin câmpurile cu nisipuri mişcătoare, în cale, pentru a-ţi spune că vântul este măsură a timpului când duce de colo-colo ceea ce nu mişcă de n-are cum se mişca, neavându-şi motiv de a se împământeni, degăsindu-şi cale de a sta locului..

Azi este azi, există, şi îl vezi cum se schimbă, clipă de clipă, aşa cum acel azi care n-a stat, n-a vrut să cadă la învoială cu aşteptarea pe care o încălzeai la sân, sperând că este pasăre măiastră, el, bine ştiind-o ca doar mare răpitoare de timp, se tot schimba şi preschimba, şi se depărta de tine, lăsându-te pradă întunericului morţii, în moarte fiind toate cele ce nu se putea duce şi aduce în lumina soarelui ce-şi pierduse puterea ieri ca să poată fi azi mai luminos şi mai înălţător. Azi este azi, e altfel decât ieri, nu-i aşa cum voiai să fie ieri sau într-un alt ieri, nici cum credeai că o să fie, într-un ieri al unui alt ieri, care şi el, la rândul lui, n-a fost precum a fost voit, ci doar întâmplător.

Despre câte au fost adevărate, despre cele care au fost adevărate, azi ştii, aşa cum ştii şi despre câte nu au fost adevărate ori despre cele care nu au fost adevărate. Ar trebui, azi, să ştii şi despre toate cele care le-ai crezut adevărate, crezându-le, întru totdeauna, adevăr, realitate şi destin, încrezându-te, fără a sta prea mult pe gânduri, în ele. Dacă azi încă nu ştii, e timpul să le desluşeşti, să le treci prin toate sitele şi să le ştii. Fiindcă de cumva nu sunt nici azi adevărate, învechite fiind, doar dacă ţi le vrei ştreang poţi să crezi că, într-un cândva, fi-vor, de azi nu sunt deloc aşa cum ai crezut şi poate mai vrei să crezi. Şi trebuie să cerni totul azi, să separi grâul de neghină, şi trebuie să vezi de nu cumva, de boabele de grâu s-a lipit praful colbului stârnit de vânturi ori de răsuflarea ta înfierbântată.

Ţi-e vrutul azi spre a înţelege ceea ce ai vrut ieri şi n-a fost vrut să fie, ceea ce azi vrei şi dacă ai motive să poţi aştepta să fie mâine. Multe răspunsuri şi eu caut, şi mă poţi întreba, ca să nu mai laşi răgaz trecerii să fure clipa care poate să despice în două buturuga cea mare ce în drum ai pus-o, ca pe el să nu meargă decât ceea ce îţi doreai tu să meargă, şi să o crape pe cea mică, cea care ai tot aşteptat-o să se aşeze în drumul cel mare ca să fie piedică trecerii drumului înspre capătul pe care şi-l avea, capătul pe care astăzi, zărindu-l, nu te mai poţi îndoi că nu al tău era, că nu pe tine te aştrpta... Întreabă-mă, orice vrei să mă întrebi, fiindcă multul de ieri azi e puţin şi mâine va fi deja şi mai puţin, peste noapte poate să se împuţineze mai mult decât poate cineva să spună, sau se poate să fie mai puţin decât tu azi, deloc optimistă, mai ai putere să poţi să crezi... Întreabă-mă...

Ieri a fost ieri, şi l-ai văzut schimbându-se, repede, dintr-un tot într-un nimic, fără să-i pese că îi dăruiai gânduri şi trăiri, clipe de nesomn şi speranţe, prin care nu doar viaţa ta s-ar fi trăit în fericire, ci chiar lumea întreagă, de-ar fi fost să o poţi cuprinde, fericită ar fi fost. Era ceea ce trăiai tu, era ceea ce voiai tu, tu aveai motivele tale, el avea motivele sale însă. N-aveai cum să mergi pe cale lui, nefiind calea ta, nu putea să-ţi facă pe plac, ştiindu-se efemer şi nefiind pregătit a da apă la moară celor care îi cereau să fie nemuritor, tot la fel cum nu era pregătit să o taie la sănătoasa pentru cei care îi cereau să se treacă fără urme, ca şi cum nu ar fi, fiind drept pentru acei care trebuiau să-l trăiască într-un azi al lor, trecător înspre mâine.

Ţi-e vrerea azi de a şti tot ceea ce se întâmplă şi de a cunoaşte ceea ce va urma, ca să fii pregătită să-l trăieşti pe mâine. Multe răspunsuri se găsesc în renunţările la ceea ce a fost ieri, şi mai toate piedicile ce crezi şi tu că vor fi, se ţin scai, prin ţinerea aproape a ceea ce ai gândit sau făptuit ieri, de moarte, chiar prin trecutul în care s-au dus fără alte urmări decât cele din amintiri. Din vremurile în care eu mă căutam pe mine printre adevărurile şi neadevărurile de care mă înconjurasem, de când mă luptam cu mine pentru a mă recâştiga prezentului care mă aştepta să-l trăiesc, am păstrat, şi pot azi ţie să-ţi dau, multe răspunsuri de care ai nevoie pentru a-ţi voi prezentul în care viitorul vrea să pună pas hotărâtor, dar te laşi cutremurată de ideea nesiguranţei, în următoarea zi, cea pe care o vezi ca mâine. Orice vrei să mă întrebi, întreabă-mă, din sumedenia de învăţăminte pe care eu le-am tras, vei avea la îndemână uneltele pe care să le pui la treabă spre a-ţi desţeleni drumul. Ca să poţi să nu mai ai îndoieli, întreabă-mă...

Astăzi şi eu, şi tu, suntem prezentul, şi viitorul suntem în măsura în care suntem cei care am păşit prin trecut, cei care avem trecut, în urmele şi amintirile noastre, ca podium a ceea ce suntem şi eşafod a tot ceea ce am fost. Şi, cu adevărat suntem viitorul, şi eu, şi tu, dacă luăm faptele de azi ca fapte ale zilei de azi, unice şi altfel decât orice altceva s-ar fi putut să mai fie, asemenea, dar nicicum la fel, dacă luăm faptele zilei de azi ca pe un început şi nicidecum ca pe o continuare sau, cum se mai întâmplă oamenilor, uneori, ca pe un fapt comun, necesar şi firesc, fără a le accepta şi urmările ca fiind fireşti. Avem azi şansa de a ne reda vieţii şi, prin viaţă, eternităţii. În altfelul acum ştim că tu ai fost tu, eu am fost eu, ştim că tu eşti tu, eu sunt eu şi noi suntem noi, ştim că noi vom fi, fără să ne pierdem de ceea ce suntem. Timpul, de unul singur, fără să ne spună, făpă să ne ceară nouă părerea, pune ordine în dezordine şi usucă mlaştinile. Şi singur îşi ia dreptul de a se şti trecut şi a se şti viitor, de a-şi privi în urmă doar pentru a-şi potrivi mersul, chiar dacă oamenii vor să meargă împiedicaţi.

Acum suntem, vrem ori nu să recunoaştem, altfel, altfel decât am fost ai trecutului, altfel decât ne-am ştiut, altfel decât am fost ştiuţi, altfel decât ne-am vrut ştiuţi şi, mai ales, altfel decât ne-am vrut cunoscuţi. Am trecut eu praguri, tu încă mai stai în faţa unora, asemănătoare celor ce mi s-au lăsat cunoscute. Sunt altfel eu că ţi le pot descrie văzute şi dintr-o parte şi din alta, eşti altfel tu chiar prin faptul că le vrei trecute. Cum eu credeam că n-am curaj să trec de ele, cândva, aşa nu ai tu acest curaj... Suntem altfel, repet, şi dacă tot m-ai aflat, întreabă-ma... Întreabă-mă orice...