Din depărtări, în juru-mi...

Spre uimirea celor ce trăiesc temători de orizonturi, nu mă pot înfuria când cuprind întregul nemărginit şi nu caut mărginiri după care s-ar putea să îmi las ascunse adevăruri care, mai devreme sau mai târziu, îmi vor sări în faţă şi ar trebui să-mi opresc drumul spre a le tălmăci, sau, mai rău, răstălmăci, în înţelesuri pe fugă încropite. Şi nu-mi pierd curajul de a privi totdeauna până acolo unde se contopesc formele şi umbrele, acolo unde, la ceas de seară, Soarele îşi coboară privirile spre alte tărâmuri. Clipa aceea, în care se deschid florile vieţii acolo, mie îmi este cunoscută la fel cum îmi este cunoscută clipa de aici, de unde îmi iau puterea spre a zvâcni oriîncotro, de oriîncoto va fi nevoie să ajung.

Oriunde, oricum, caut a găsi ceva. Nu doar ceva ce e bun, mai degrabă ceva ce va fi bun, sau poate să fie bun. Căci nu pot cere pădurii să-mi facă loc de odihnă, nu pot cere cuiva să îmi lase loc de odihnă, acel loc trebuie să-l găsesc. Ca să-l găsesc trebuie să văd, fără să văd miraje sau să cred că acolo este raiul păsărilor ce, prin cântecul lor îmi face somnul odihnitor, ci să le văd cuibul în care ele îşi au odihna. Nici de vânturile ce mi-ar putea arunca praful câmpurilor întinse în ochi nu aş putea să mă feresc, dacă n-aş şti unde este marginea pădurii şi dacă n-aş căuta, de departe, la fel cum şi vântul de departe vede, cât de înalte sunt coroanele copacilor mărginaşi ori cât de golaşe sunt tulpinele lor.

Rău mi-ar fi de-aş sta să privesc cu ură şi cu ciudă spre cel ce spre departe caută cu privirea. El vede şi depărtarea şi înaltul, eu aş privi doar spre el si acolo mi s-ar închide orizontul. M-aş zbate şi m-aş bate să iau ceea ce găseşte el, ceea ce are sau va avea el, crezând că ceea ce este pentru el bun, mie-mi va fi la fel de bun sau mai bun. Cum aş putea să înţeleg, aşa pri-vind, înspre cel ce spre depărtări vede, de ce el este alb şi eu negru, el singur şi fără teamă iar eu în haită şi curajos ştiind în spate haita? Aş putea să las înţelesul deplin al albului ce-l face pe el altfel, diferit, şi al faptului că rămâne alb, fiind luminat de lumina depărtărilor şi de ieşirea-i, totdeauna, de sub umbra ce pe mine m-ar ascunde privirii şi vederii oricui, că nici bătaia puştilor nu-l face să se ascundă ori să caute a se face nevăzut, aşa cum eu m-aş pune ori în faţa, ori în spatele marilor copaci, ca să nu fiu uşor zărit? Şi aş putea să mă abţin, simţind şi văzând toată atenţia-i îndreptată spre departe, altundeva decât unde eu, şi cei ca mine, o avem mereu, să nu îi sar în spate şi să-i curm existenţa, spre a omorî exemplul pe care îl dă, fără să arate? Oare aş putea să nu-i simt şi în somn, şi în vis, suflarea sa ce cred că-mi suflă toate gândurile mele de a nu fi el superior mie?

Ireversibil, apa, curge... şi curge spre a potoli setea celor ce o caută. Privind spre depărtări, se văd pământurile, ce rob bogat ştiu că pot da, însecetate cum se apleacă spre a aduce spre ele orice fir, firav de apă. La fel prvind, de departe, spre nisipuri, le văd cum îşi apleacă urechea spre nisipuri mişcătoare cu care se întovărăşesc spre a se îndigui şi a-şi face mal împotrivitor apelor ce le stau în preajmă, şi cum gonesc, spre cer, orice izvor ce le-ar îndumnnezei. Vântul, şi chiar nisipul pământurilor uscate ce ridică în vânt, cu jind se uită spre cele roditoare, dorind a le supune uscăciunii cărora le plătesc ele bir. De-aş privi eu ceea ce îmi e aproape, de sete aş putea să mă sting, neavând putinţa de a cere izvoarelor să curgă pe unde mie mi-e dorinţa ori vrerea. Căutându-le şi ştiindu-le curgerea, îmi pot duce, ori-când, mersul sau alergătura, spre locul în care ferit de oricine stă la pândă, să pot să-mi oglindesc privirea în curgerea zglobie şi cristalină, ce-mi dă din timpul ei pentru a avea timp de a face ceea am de făcut şi limpezimea ei, vederilor mele, spre a nu închide ochii, uitând diferenţa dintre curat şi murdar, dintre luminos şi întunecat, dintre alb şi negru.

Niciodată, niciunde, nu pot să stau în aşteptarea furtunilor ca să-mi întregească privirea, privind în urma paşilor celorlalţi. A mă împotrivi furtunii, de-i nevoie aşa, o pot face dar, de ştiu că venirea-i e spre a limpezi privirea tuturor, m-ar arunca în prăpăstii, de-aş vrea să fac gesturi potrivnice. Oricum ea trebuie să vină, pentru toţi, spre a nu lăsa ca vânturile, ori somnul, ori mersul, ori ploile, să facă albul negru, să se acopere ferestrele dinspre cer, ori frunzele, stând prea mult pe loc, putrezind, ar strica curăţenia şi limpezimea apelor. Şi chiar furtunile care coboară focul din Ceruri şi aprind vreascurile şi uscăturile, îşi fac datoria şi îşi împlinesc rostul, spre a nu se pierde umbra copacilor trăitori, îmbolnăviţi de moartea celor care nu s-au făcut vrednici de a fi măreţi şi mult timp trăitori. Din depărtări, în juru-mi, privind spre departe, totul mi-e cunoscut.

Vuiesc vremurile venirea-ţi

Vin, pe nesimţite, vremurile de care ţie îţi este teamă că vor veni, poate că vor veni prea repede, poate pentru că nu ştii la ce te poţi aştepta din partea lor, vremurile de care eu ştiu că nu-i scăpare. Sunt vremurile despre care, printre rânduri, ori printre gânduri s-au spus, s-au auzit şi chiar de mulţi au fost percepute, chiar înţelese, însă prea rar, de prea puţini, acceptate. Şi tot aşa, pe nesimţite, spre a nu se găsi cineva care să aibă iluzia găsirii a nu ştiu ce amănunt care să pună întoarcerea din drum sub semnul biruinţei, gândurile vor îngenunchea, spre totdeauna, în faţa zvâcnetului sufletui tău, prea mult încorsetat.

Indiferent câte se vor auzi, ori poate ţi se vor arăta, timpurile pariurilor pe rostul vieţii, s-au sinucis, convingându-se cu destulele argumente, date de miezul nopţii, ori de zorii de zi, convingând pe cei pe care i-ai furat mereu de privirii tale, că nu-s decât jocuri dinainte făcute, prin voie, dar nu de nevoie, pentru ca cineva să poată să râdă când vrea să râdă, asta crezând că este binele care oricui îi este necesar şi de mare folosinţă, ori că râsul este sănătos, fără a se ţine cont de când este el mai sănătos.

Rânduite sunt toate, ştii asta, la fel de bine cum şi eu ştiu, şi nu îţi este teamă, aşa cum unii ar putea să creadă. Poate ţi-au şi zis unii, pe drumurile tale, ori pe când priveai cerul înstelat, că vorbele au luat-o înaintea faptelor, că ceea ce ai spus prin fapte ai contrazis. Aş sta şi eu în cumpănă de ar fi să mă întreb de gândul ce ţi-a fost ieri, ce îţi este astăzi şi cel ce îţi va fi mâine, şi poate că, după lege omenească, ar trebui să îmi pun întrebări din care să curgă şi răspunsul de neîncredere şi uitare a unui drum ce sub răsărit de lună şi-a arătat măreţia ce oricând o poate avea. Doar că am uitat să fiu prieten cu neîncrederea...

Grea, mult prea grea, se aude prin spate vorbindu-se, va fi desprinderea ta de nişte realităţi pe care chiar tu le ademeneşti a-ţi fi alături, frunzărind cărţile care te învaţă cum e albul şi cum e negru, dar nici ele nu ştiu cum se vede albul când din spate se vede că este negru şi cum se vede albul dosit undeva spatele negrului. Şi chiar nefrunzărite, învăţăturile pe care alţii le-au avut ca mod al lor de-a recunoaşte ceva ce pentru a a fost binele, dacă nu a fost doar cruntă înşelare, nu te fac a cunoaşte tu faţa adevărată a ceea ce alegere spre trăire ţi-a fost, dacă vei fugi spre tainele gândului, voind să fugi de realitatea adevărului care nu se va mai vrea tocmit, când îndemnul faptei îţi va fi cutremurat de adierea unei suflări reci pe care, prin sita celor învăţate fiind trecută, în lumina altora e văzută.

Implacabil, şi doar spre mai departe şi spre totdeauna semn de ceea ce suntem, prin ceea ce eşti, va fi iureşul puhoiului făptuitor de azi mai greu crezute fapte, de mâine fără putinţă de tăgadă, căruia nu îi va putea fi nici ceva, nici cineva, stavilă. Lumini de îngeri te vor purta în braţe apoi, dându-ţi puterea de a schimba multele vorbe rele în mai multele vorbe bune, privirile dinspre răutate aruncate înspre priviri de mirare dar şi de bucurie, gânduri născătoare de abisuri în gânduri de înălţare, şi chiar, mai apoi, numele într-un altul care să rămână veacurilor ce vor veni. Împlinindu-te pe tine, îţi vei fi ţie şi vei fi celor pe care îi ştii ori nu îi ştii, izbăvire şi reper de întoarcere de pe drumuri pierzătoare de suflet şi făptură însufleţită. Şi chiar, pentru altcineva, drum de întoarcere dinspre moarte vei arăta.

Nu poţi încă să-ţi laşi ochii să privească zorii dimineţii fără a se îndurera şi a se dori curăţaţi de lacrimi... Nu ştii, dar vrei să ştii, de ce nopţile ţi se termină târziu şi ziua ce urmează dinspre tine ar trebui să înceapă abia când apusul şi-ar arăta semnele. Acum îţi este obişnuinţă, dar, pe fugă, te întrebi de-i chiar cu trebuinţă să cheltuieşti fără folos lumina zilei şi să arzi precum o lumânare spre a lumina întunericul nopţii... E arzătoare lumina zilei când porţi cu tine întunericul din trecutul altora ce, şapte hotare a trecut să te poată ajunge şi să fie, prin tine, biruinţă gândului şi faptei ce l-a trimis. Dar tu poţi să faci biruinţa ta să fie tăietoarea sforilor de care se agaţă spre a urca până în tăria Cerurilor. De-aceea Cerurile ţi-au cerut şi tu, ştiind că poţi fi biruitoare, să ne reîntâlnim ai venit, şi, cu puterea a ceea ce înseamnă împreunarea spre împreună, să păşim peste rugul încins ce şi s-a pus în cale, peste copcile de gheaţă ce mi s-au pus în drum, spre grădina cu lumină şi loc de odihnă şi bucurie. Aşa va rodi împreunarea nume sfânt.

Irealităţile de până mai ieri, fără a ţine cont de legile pe care oamenii, în frica ce i-a cuprins de ei înşişi, de faptele lor ce i-au îndepărtat de tot ceea ce este omenesc, de puterea lor din ce în ce mai mică în faţa propriilor porniri, se vor aşeza de-a lungul şi de-a latul, de-a latul şi de-a curmezişul drumurilor, spre a nu mai avea nimeni puterea de a se feri, să nu poată să le ignore, să nu poată să le contrazică, şi nici să poată să facă împotrivă-le. Şi se vor întâmpla visele în multe dintre faptele noastre, şi, la fel şi ale altora. Iar când visele vor fi la fel de reale precum faptele, nu se va mai încumeta nimeni să le dea alte înţelesuri, să le facă a fi pentru a încurca, fiindcă ele vor fi pe de-a-ntregul înţelese. Doar cei care şi-au făcut vise vor rămâne să caute timpul pierdut.

Atât de mică e lumea Pământului, că lumea Cerurilor o cuprinde dintr-o privire. Şi toate sunt dinainte cunoscute, aşa cum în Ceruri şi faptele şi urmările sunt cunoscute. Dar noi, aici, din frică de noi, ne-am făcut lege şi poruncă, şi ne-am făcut acoperişuri şi ascunzători care ne feresc de ochii oamenilor, dar nu de ochii lumii, nicidecum al Cerurilor. Mi-e dat să ştiu ceea ce va fi, doar timpul se mai încumetă să pună beţe în roate, ştiindu-se învins de eternitatea ce-l face doar un însemn al vremii de acum. Vuiesc vremurile venirea-ţi, lăsând timpul să se zbată în neputinţa de a mai putea despărţi nu trecutul de prezent ci prezentul de viitor. Va fi greu să renunţe la puterea-i de până acum şi îl vor apăra cu ură şi cu o nebunească pornire, de cei care îi preferă lui stăpânirea, ştiind că viitorul lor e plin de întunericul faptelor ascunse în trecut, voind să-şi aibă de la el clemenţă şi amânare a ceea ce oricum se va ivi luminii.

Timpuri de după lupte

Lupte pentru orice şi chiar lupte pentru nimic, se pot ivi, oricând, fără a fi nevoie de prea multe căutări, fără a fi nevoie prea multe sforţări, dacă în noi nu e pace. Iar dacă cei care stau undeva aproape, uneori mult prea aproape decât ar trebui să stea, trăiesc mereu cu gândul înspre orizonturi tulburi, înspre înfurtunatele idealuri ale luptei pentru a face dovezi de supremaţie fără sens, luptele se trec în războaie care aduc deznădejdea sufletului, rupt şi lovit, de prea multe ori, în lupte.

Este mai uşor de înţeles întâmplarea care arată că dorinţa gândurilor a învins. E chiar firesc să fie înţeles ceea ce este simplu, ceea ce gândul, clipă de clipă, dă formă şi contur. Dar e mult mai greu de înţeles întâmplarea care pare că este cu totul împotrivă, agăţată de argumente care mult prea simple sunt, luate separat, şi simple fiind sunt uşor de înţeles. Însă când înţelesurile ce se lasă rânduite la cheiul judecăţii fireşti devin far călăuzitor pentru cele ce luptă cu valurile şi cu furtuna, şi spre acelaşi chei al portului îşi fac drum, începe să se arate măreţia neştiutelor căi spre adevărurile ce dau haosului eterna bucurie a întâmplării ce s-a arătat a nu fi bună doar pentru a trăi pe deplin ceea ce e bine, dar n-ar fi putut fi văzut ca bine, de nu ar fi fost răul care să mărginească realitatea, care să transforme mult prea ordonatul haos într-o dezordine de nedescris.

Nu poate fi nicicum firesc să ceară cineva, cuiva, a fi aproape de o altă umbră decât aceea care-i este potrivită. Nicicum, nici prin dorinţa proprie, nu se va face ceva într-un aşa fel, care să fie şi de folos, şi nepieritor. Cu atât mai mult cu cât umbra altuia fuge spre o altă umbră, nu poate fi forţată a fi umbră a celui care o doreşte, ci doar a celui ce îi e pereche. Cum ar putea să vadă o umbră mare ca fiind mică, şi cine ar putea să facă o umbră mai mare care să şi încapă într-o umbră care ar forţa-o să îşi piardă conturul, şi aşa să-şi piardă cu totul sensul? Şi tot aşa, umbra de ieri doar pentru ieri a fost umbra cuiva, azi e o altă umbră. De nu ar fi venit întunericul nopţii, umbra de ieri s-ar fi tot mândrit cu nemurirea, şi s-ar fi făcut atât de mare, că zorii noii zile ar fi existat doar pentru alţii, nicidecum pentru cel care, pe seară, privise trecerea timpului înspre apusul zilei.

Unde ar fi să se ajungă dacă tot gunoiul s-ar păstra, la loc de cinste spre aducere aminte a vieţii, oricum ar fi fost ea? Iar dacă loc de cinste s-ar da la ceea ce înainte de a fi gunoi s-a văzut ca nefiind folositor, ori chiar nepotrivit vieţii, cine s-ar mai putea gândi să pună la loc de cinste pe cele frumoase întru totul, pe cele înălţătoare, pe cele de adevăr arătătoare, ori faptele care înspre nepieire duc? Acelea ce s-au stricat, nu-şi mai au viaţă lungă chiar dacă reparate sunt într-un fel... Iar cele care singure s-au stricat, nici n-au fost făcute să dureze, ci doar să se arate de model pentru cele ce se pot face să nu se strice. Că de n-ar fi să se ştie, ori să se arate ceea ce se poate strica, de unde s-ar şti ceea ce se strică? Că de n-ar fi să se ştie, ori să se arate cum se poate strica, de unde s-ar şti cum se poate să nu se facă fapta stricătoare?

Ţărmul mării stă de pază valurilor ce nu se mulţumesc a învolbura apele, şi caută să strice pământuri, fie că sunt cu rod ori fără rod. Dacă n-ar fi atât de înalt pe cât ar trebui să fie, de s-ar lăsa fugărit de valuri, ori dacă, din când în când ar mai fi lăsat pradă apelor, spre a le domoli, într-un mai apropiat sau mai îndepărtat târziu, s-ar vedea îngenuncheat şi ar ajunge să privească înspre cer, dornic de seninul înaltului când spuma crestelor de val, l-ar acoperi cu totul şi i-ar mărgini orizontul. Continuu, ţărmul va sta de pază pentru a face margini apelor în dorinţa lor de întindere, dar şi sieşi trebuie să-şi stea de veghe. Şi trebuie să privească înspre valuri netemător, pentru a şti care va fi val ce-l loveşte, care va fi val care doar îi încearcă statornicia, ori val care împinge nisipul înspre el spre a-l întări. Şi va trebui să ştie când vine acel val, ce nici nu-l loveşte, ce nici nu-l încearcă, dar nici nu-l întăreşte, ci doar vine spre el spre a-i scoate la iveală şi a-i arăta măreţia şi puterea de a fi pavăză şi scut uscatului, la hotarul apelor.

Atunci când o luptă s-a sfârşit, nu e de mirare că cei care au învins, de au învins uşor, spre o nouă luptă, de mărire a gloriei, îşi îndreaptă dorinţa şi, mai apoi, spre războaie cuceritoare. Şi totdeauna, când lupta se încheie printr-un armistiţiu, cel ce a încercat să oprească inutilitatea pierderii fără sens, se va trezi lovit fără cruţare, fără oprire, fără dorinţă de împăcare, fiindcă cel care atacă, printr-o înţelegere de pace nu-şi caută decât timp pentru a se întări şi lovi tot mai puternic. Cel care a primit ceva ce bine-i face, nu se va opri, va voi acel bine pentru care s-a apucat să atace. Căci cel ce atacă pentru el vrea totul, pentru alţii nu-şi are gând ori dorinţă de altfel, în acelaşi fel ca cel ce lui şi-l vrea... De ce ar coborî un călăreţ de pe cal pentru a merge la pas cu acela căruia fiarele i-au ucis calul şi pe jos merge? Nu va crede că astfel nu trebuie să facă, spre a nu fi şi el pradă, mai ales dacă el, călăreţul, vrea să fie văzut ca cel care n-a fost oprit de piedici?

Împreună noi, spre regăsirea ta

Mai ai încă ceva vreme să pui pe fugă nişte adevăruri ce te fac să spui pe fugă nişte vorbe, doar pentru că nu îţi vine la îndemână să-ţi laşi sufletul să zboare în libertatea pe care, mereu dorindu-şi-o, cu tine, cu gândurile tale, cu propriile-ţi reproşuri, cu propriile-ţi argumente, se luptă. Ştiută învingătoare te-ai vrea altora, dar nu mă poţi opri să îţi spun ceea ce deja ştii... că te-ai vrea învinsă, ştiind că aşa vei învinge, că aşa vei câştiga lupta pentru viaţă. Tu te împotriveşti împotrivirii, împotrivindu-te! Îţi este însă teamă de nu ajunge să câştigi iarăşi lupte, dar câştigul să fie pierdere şi mai mare, de vreme ce războiul tot în toi rămâne.

Iar dacă tot s-a ivit calea de a da pe faţă ceea ce tu ai vrea să ştiu, dar nu ai vrea să tu să spui, nu pot să nu-ţi spun de drumul pe care, clipă de clipă, nu zi de zi, îl faci să-l ştii bătătorit, dar tot mereu îl găseşti mutat către alte şi alte creste, care doar unei priviri se arată înalte, privirilor ce urmează, dispărute cu totul fiind. Privesc din depărtare şi te privesc în gând, te văd în vis şi caut... dar oricât aş căuta măcar o piatră pe care să se poată sprijini un pas mai apăsat, nu este de găsit, nu este de văzut. Şi chiar când piatra de hotar se lasă văzută, la marginea lumii pe care vrei să o ştii a ta, ea nu se vrea decât un semn al timpului ce-ţi dă motive să îţi pui, mereu şi mereu, alte întrebări.

Rar, mult prea rar, te mai laşi privită în oglindă... Prea multe gânduri ştii că se abat asupra ta, şi aşa se pornesc ploile de coincidenţe care îţi lasă ori gust amar, ori nevoia de a trăi, nu clipe furate, ci eternităţi condensate în clipe. Şi aşa îţi aduci aminte că ar trebui să fii rost de întâmplare şi nu întâmplare cu rost, să fii viaţă înnoitoare şi să nu te mai aşezi în răscruci spre a-ţi aştepta înnoirea vieţii, să fii vârf de lance care trece de orice şi nu trecătoare pe lângă orice ţi se pare neînsemnat. A fost chiar foarte rar, mult prea mult timp dar astăzi, vrei sau nu vrei, e timpul să îţi aduci aminte că, dincolo de pragul casei va trebui să treci, repede, într-o zi, singură, pentru a nu mai fi singură şi a mai reveni, mereu, din când în când, uitată de singurătate.

Esenţe nepieritoare ţii în subsolul privirii şi, la ceasul târziu al îngheţării gândului, te laşi purtată, de umbrele lui, spre hotarul împăcării cu o realitate în care toate stau agăţate de sporovăiala ieftină a pauzelor care revigorează amintirile învăţării şi ucide, fără regret şi fără milă, orice cunoaştere. Şi ucisă fiind, uşor adaugi picături de larmă asurzitoare care, crezi sau doar vrei să crezi, că poate să rupă tăcerea în care altfel s-ar trece orice zi, la fel cu oricare altă zi. Dar nu-ţi pot alerga paşii în ritmul nerostuit al tobelor, adevărul tău neputându-se împăca, şi nu s-a împăcat niciodată, cu semnele pumnilor încordaţi şi aruncătura de băţ ce-l tot desparte de tine, tu cea care poţi fi, şi vei fi, zi de zi.

La urma urmelor, nimic din ceea ce mâna omului, ori gândul omului, face, nu este mai mult decât un nod, legat după priceperea legătorului. Şi se mai poate face şi nod peste nod, spre a se desface greu, deşi s-ar vrea să se arate de nedesfăcut. Nodul e semn al piedicii ce se va pune spre a se trece, spre mai departe, prin urechi de ac, şi când nodul e prea strâns şi vechi, doar vârf de ac îi poate desluşi încurcătura, spre a-l desface şi a nu subţia deloc firul înnodat, şi aşa subţiat de atâta strânsoare. În vremea care a mai rămas, te pregăteşte de pas întins, grăbit, pe drum bine luminat, spre timpurile care nu te vor mai confunda cu propria-ţi confuzie şi nici cu pierderea de vremuri în care te-ai pierdut pe coborâşuri, căutând urcuşul. Ca să poţi să te regăseşti pe tine, nedesluşite, doar, azi, esenţialităţi, s-au lăsat coborâte în coincidenţe şi dorinţe de contrarii idei, spre a nu te mira de dorinţele ce se vor vrea fapte şi de faptele ce vor avea urmare pentru totdeauna. Împreună astfel vom trece peste prag de seară, peste prag de zi şi peste prag de dimineaţă, dând motiv opririi de la drum lung, prin împreunarea ce va rupe zăgazul nerodirii.

Acum mi-e uşor să văd vântul spulberă nisipul de pe drumul pe care paşii tăi, încăpăţânaţi într-un fel, obligaţi în alt fel, din necesitate la urma-urmelor, se zbat să nu se rătăcească de ei şi de drumul lor. Chiar dacă încerci tu să-i convingi, ei nu sunt prea convinşi că nu te vor nedreptăţi şi nu te vei trezi privind cerul înnorat spre a afla drumul stelelor. Te-ai lăsat întâmplării de a pleca mai devreme de a învăţa că acestei lumi îi eşti făgăduită şi acestei lumi i-ai făgă-duit rodul tău, dar ştiind că, între toate câte ai de făcut, nu-l poţi lă-sa la urmă, somnul nopţii îţi scoate, grăbit, în faţă, toate faptele trecutului. Cum încă pasul nu poate călca piatra de temelie a rostului casei, te oboseşti a căuta justificări coincidenţelor, contrariindu-te cu dorinţa de a nu te lăsa nici încorsetată, nici dominată, dar nici însingurată. Timpul însă, e clar şi evident, s-a sărăcit de concesii, şi, dezgolindu-te de hainele fricii, te va duce, după miez de zi, să urmezi drumul care trece hotare.

Neîndoielnic, drumul iar...

Cum se vor mai numi timpurile acelea în care nimeni şi nimic nu ne putea despărţi, nu ştiu şi cred că nici tu nu îţi aminteşti. Nici nu vreau azi, când toate se fac pe fugă, să caut ceea ce este amintire a celor care ne-au cunoscut, prin cei care am fost existăm şi în alte locuri din lumea de acum şi care azi ne aduce bucuria regăsirii surprinzătoare, în forma căreia i se spune întâmplătoare, şi a trăirilor înălţătoare. Eu nu caut ci doar deschid braţele larg, în aşteptarea şi întru întâmpinarea acelei clipe, care îşi are o unicitate fără asemănare şi fără nici o posibilitate de a fi confundată cu o alta...

A fost dat aşa să fie, şi să treacă mult timp şi să se pună lanţuri de munţi între noi, spre a nu se întâmpla, aşa cum putea să se întâmple, ceva mai devreme decât trebuia, pentru a ni se lăsa la îndemână priceperea de a învăţa să adunăm noi toate roadele câmpurilor, pe care mulţi din cei ce au trecut pe lângă ele, fără rod şi fără bogăţii le-au crezut, ba, mai mult, au şi dat veste, pe unde au apucat pe unde au ajuns, pe unde paşii le-au ajuns, că soarele îşi lasă pierdute prea multe raze în câmpurile dintre apele care trec atât de grăbite, că nici măcar spre maluri din câmpii nu se mai opresc să îşi arunce o privire.

Mai repede, dacă ar fi să fie, ar fi întru totul bine,acum nu mă sfiesc eu să spun. Acum ştiu că porţi în tine mugur de renaştere născător de fapte şi viitor, oricând pregătit să aibă urmări în eternitate, oricâd pregătit a da pe faţă un adevăr care, oricâţi potrivnici ar avea, nu s-ar putea să fie negat. Neîndoielnic, drumul, iar ţi-i dat ţie să-l faci, pentru a învăţa că, oricâtă fugă pot păstra paşii în amintire, menirea şi puterea izbăvirii nimeni nu ţi-o poate fura. Dar nici chiar tu nu te poţi ascunde de ea, şi nu poţi, nicicând, renunţa la ea. Şi, ori de vrei, ori de nu vrei să crezi, va trebui să fii izbăvitoare şi eliberatoare de tot ce înseamnă stavilă ori piedică. De nu vei vrea să fii, spre Ceruri greu va fi să urci, povara împotrivirii atunci ţi se va împotrivi ţie...

Este poate greu să te ştii biruitoare de piedici şi zdrobitoarea opreliştei aceluia care, în alte vremuri, ţi-a fost alături mergător şi călăuzitor, prin pădurile munţilor ce păstrau armoniile Cerurilor dintâi, spre a se reda acelor care, văzând că se poate strica prea mult de cei ce cu nepăsare îşi luau pentru sine bogăţiile tuturor, cereştile armonii le căutau. Din acele vremuri eu am rămas străjer dreptăţii şi tu faptă şi vorbă de alinare şi vindecare a celor ce, căutând din-colo de orizonturile vecinilor, se avântau spre înălţimea crestelor pentru a putea şti că nu este niciodată târziu să caute loc de închinare şi trăire după dorinţă sufletească şi nu după poruncă şi lege omenească. Şi chiar şi pe atunci, erau unii care puneau capcane, ori trăgeau cu săgeţi, ori pietre aruncau pe drumurile sau cărările celor cutezători. Şi unii dintre ei erau prinţi, alţii loviţi sau chiar zdrobiţi.

Lasă-ţi toate faptele, toate acele fapte ce-au fost să fie făcute, trecutului. Neîndoielnic, drumul iar s-ar putea împiedica de amintiri, şi s-ar putea ca un ocean să se adune, la marginea munţilor, ca un al doilea stăvilar, spre a a-ţi arăta cât de mare poate să se facă departele ce s-ar putea pune între noi şi aşa ai avea şi mai mult de mers spre a ne fi dăruitori de zile şi nopţi ale dăruirii înspre amintirea timpurilor de demult, înspre aducerea lor în timpurile de azi, pentru deplina înţelegere a celor de acum şi pentru deplina trăire în tumultuosul acum, al acestui prezent. Trăim iarăşi în legea acestui loc, în care mijlocul este definit prin sus şi jos ori prin departe şi aproapre. De aceea îţi sunt braţele, în alergarea drumului deschise, larg deschise, spre a cuprinde cu totul îmbrăţişarea aşteptării mele...

Iarăşi, într-o realitate fără putinţa de tăgadă, vor fi nopţile viselor trăiri împlinite şi consens de gânduri ale viitorului. Aşa cum nu ar mai fi fost nicicui dat să creadă, fără de înţeles pentru oamenii zilelor de azi, te vor întâmpina, dimineaţa, razele soarelui, care te vor arăta lumii aşa cum erai când călătoreai pe aripile viselor şi îţi făgăduiai trăirea viselor în zilele care se vor trece fără să îşi arate, prin tine, trecerea. Vor fi date clipe de înţelegere a minunii ce doar prin tine se va arăta lumii, trăită şi împlinită în tot ceea ce însemnă fapte, că se poate să nu fie doar o poveste din timpuri vechi ci o realitate, o minune răsplătind izbăvirea dăruită prin trări în Ceruri, şi faptă îmbucurătoare pe Pământ. Îţi vor fi date clipele de înalţare, prin împreunarea zvâcnetului simţitor al dorinţei împlinite cu puterea dezrobitoare a aşteptărilor descătuşate, prea mult adunate.

Aşa s-au aşezat clipele... aşa ţi-ai dorit să-ţi fie rânduite, ca, dincolo de omeneasca bucurie, să-ţi dea înţeles întreg a ceea ce ai ales să fii, din ceea ce ţi s-a dat să fii, revenind din depărtarea care s-a pus fără să ştii că te va depărta de tine. Cu un singur cuvânt, cu o singură pornire, cu o singură privire, vei putea alege... Neîndoielnic, drumul iar ţi-e dat ţie să îl înnobilezi, înnobilându-te, ori să-l laşi, definitiv, amintirii.

Faptele timpului potrivit

La timpul potrivit, faptele se aşează la hotarul dintre da şi nu, şi se pun să-şi povestească, una alteia, despre nu s-au luat în seamă sau cum, altă dată, unele înţelesurile bine ştiute, au fost luate la trântă de unele ce s-au ivit trase de păr, doar pentru că nu erau convenabile clipei cele care nu voiau să se lase trecute peste prăpastie pe o frânghie ce era legată, în partea cealaltă, de o buturugă putrezită.

Erau ştiute motivele şi se îmbulzeau grăbite să fie văzute la lumină, doar că, făcându-se lumină mare de la focul vreascurilor, dansul umbrelor a fost mai atrăgător decât jocul stelelor care se lăsau căzute din înaltul Cerurilor spre a trage de mânecă pe cei care-şi lăsau închişi ochii, împinşi de la spate de îndemnul speranţei ticluită de începuturi gândite de cei ce-şi dau gândului timpul vieţii, doar pentru a o şti încărcată cu podoabe strălucitoare, furate ori amăgite cu învăţături de poleială.

Nu mai încape îndoiala între crăpărurile şi rupturile pământului care s-a cutremurat de nesăbuinţa cu care s-au nesocotit rosturile cuvintelor puse la poarta grădinii mari în care, chiar îngrijită şi bine păzită, uscăturile stau ascunse sub coroanele copacilor ce stau cu ochii ţintiţi înspre drumurile vânturilor ce vor, câteodată, să dea iama în lăstarii pomilor roditori, ori chiar în timpul înfloririi pomilor de rod spre a-i rupe sau a fura florile şi a-i arăta apoi cât de uşor trecători sunt.

Undeva, acolo unde nu poate oricine să meargă şi să pună întrebări, acolo unde, cei care se arată fără putere de a înţelege că unora li se dau răspunsuri la oricare întrebare şi-ar dori continuu să ajungă, se ştiu toate cele ce se fac dar mai ales cele ce se vor face. Acolo e totul rânduit şi, tot acolo, când răscrucile drumurilor lasă omului obligaţia de a se arăta adevărului, prin ceea ce alege, ştiuţi sunt paşii care nu mai duc mai niciodată spre direcţia drumului de început, ci, mai degrabă, ajunge să se încolăcească precum şarpele care vrea să-şi prindă coada spre a putea sugruma tot ceea ce a încolăcit, nemaicrezând în libertatea păsărilor cerului.

Ţepii trandafirilor, ascunşi de purpura florilor, stau în aşteptarea celor care, prea apucători şi prea hrăpăreţi, vor, asemenea uraganelor, să omoare florile. Dar ei nu doar le omoară, ci vor să le şi ducă în loc de taină unde să poată, într-o linişte pierdută de lumini şi cuvinte, admira stingerea picăturii de viaţă ce a fost lăsată spre a bucura pe toţi cei ce le pot privi. Dar ei, ucigaşii frumuseţii florilor, îşi au bucuria doar în nerostul petalelor moarte şi aruncate, laolaltă cu alte resturi, la gunoi sau în foc.

Au trecut cu rost faptele zilei de ieri şi azi s-au rânduit cele următoare, cele care au stat în aşteptare. Clipele nopţii le-au adus la lumină şi oricâte sporovăieli se vor auzi, din larma gândurilor care caută să însoţească îngenuncheri cerşetoare de înţelegere şi acceptare, nu se vor mai lăsa împrăştiate pe câmpurile înceţoşate de dorinţele de înavuţire pe umeri de sprijin, ori de fugare liniştiri ale zvâcnetelor fireşti, dar fără de pornire, ale trupului desprins de însufleţirea ce-ar trebui să dorească nemurirea.

Noul gând al înnoirii

La câte sunt deja faptele din trecut, de câte să mai fie nevoie pentru a lăsa rostul să pună piciorul în prag şi să nu se mai teamă că îl vei trimite înapoi, de acolo de unde s-a pornit înspre tine, odată cu tine, să nu te mai aşezi de-a curmezişul pentru a te şti scut şi lance împotriva adevărului, şi să nu mai taci când te întreb despre visul ochilor deschişi şi despre zvâcnetul inimii ce-l ai când citeşti ceea ce-ţi e scris să citeşti? La câte întrebări ne suntem răspuns, aflat în căutarea propriilor răspunsuri, legate, fără tăgadă, ori fără rost, de amănunte, te pot întreba, îmi poţi spune, mie, prin cuvinte, despre rostul nerostirii fără echivoc a adevărului simţirilor ce te fac să te gândeşti că poţi să redevii ceea ce eşti?

Oricum mi-ai răspunde, ştiu că greu îţi este acum să spui da, şi ştiu că la fel de greu va fi să spui nu, când privirile se vor întâlni fără martori şi fără şanse de a se mai ascunde, când se vor îmbrăţişa pentru a da chip faptei ca împlinire şi sensului ca descătuşare. Sub umbra întunericului de seară, purpurii vor fi cuvintele ce se vor dărui, pentru totdeauna, permagentului cerului, întins între marginile bine definite de răsăritul lunii şi apusul soarelui. Oricum mi-ai răspunde, ştiu că faptele vor fi răspunsuri cu mult mai cuprinzătoare, împlinitoare şi păstrătoare a comorii în care se preface o întâie şi de început făptuire consensuală aşteptării trăirii.

Rostul adevărului îl tot căutăm, potrivnici fiind de multe ori, fiindcă mai multă chemare ne fac poveştile despre alţii, întâmplările altora şi judecăţile clipelor noastre. Un joc pe care azi prea mulţi îl joacă, un joc în care nu intră decât câte doi, a fost adus pe lume de cei care au căutat prin cele mai întunecate unghere. De-acolo a fost adus, arătat şi lăudat cu mii de vorbe şi, cum oamenilor le-a plăcut, chiar de nu li s-a spus că e un joc în care toţi pierd şi alte jocuri vor mai trebui jucate spre a se ajunge la câştig, e jucat cu mare încredere. Şi dacă n-ar fi cineva, mai bun şi cu mai multă grijă de oameni, de n-ar face să le tremure pământul de sub picioare, nimeni poate n-ar renunţa...

Eu voi veni aşa cum am spus, ţinându-mi vechea promisiune, ceasurilor de seară să redăm libertatea pe care şi-au pierdut-o când s-a sfârşit jocul ultimei încercări, strivite într-o înfrângere care a cutremurat gândurile şi a poruncit ploapelor să nu se mai lase decăzute, spre a lăsa ochii deschişi şi adormirea o amintire a coşmarului. Şi mai ales, voi veni, pentru că e timpul victoriei pentru amândoi, pentru a înfrânge jocurile trecuturilor.

De departe, da, de departe, de dincolo de drumurile drepte... De acolo am să vin, şi nu puţine vor fi întrebările pe care mi le vei pune, încercând să ordonezi cumva neordonatul labirint cu o singură intrare, dar cu atâtea ferestre care-l lasă deschis privirilor celor care vor veni să scrie cărţi ale unei vieţi pline de repere şi reper totodată altor vieţi, care, în căutarea rădăcinilor, se rătăciseră ori fuseseră duse spre rătăciri bogate doar în bătături ale drumului, pe care paşii nu mai ştiau mersul ci ştiau doar ropotul şi robotirea. O viaţă a sfârşiturilor şi a începuturilor altor vieţi, aşa cum şti-vei şi tu mai apoi, aşa cum înţelege-vor toţi, de nu se va fi înţeles încă.

Ar fi multe să se mai spună, dar dacă se vor vrea toate spuse, mult timp se va trece în contul aceloraşi căutări zadarnice. Şi prea multe gânduri s-ar întâmpla să fie lovituri de topor vărsător de lacrimi acelora care nu-şi vor trezirea ci doar netezirea unui drum pe care şi l-au ales de-a curmezişul unui deşert neroditor, în care doar vântul, şuierând şi spulberând praful ce ţine loc de îmbrăcăminte, mai aduce câte o umbră de nor ce dă sens ideii de continuare a ceea ce, altfel, primul gând al dimineţilor pustii, trimite mereu fiinţarea neantului.

Nisipurile, mişcându-se, nu se poate spune, sigur, că măsoară trecerea timpului. Şi chiar dacă totdeauna ar fi măsurător de treceri, de nu-şi are măsurătoare cunoscută, precisă şi bine înţeleasă, poate trece înaintea vieţii şi schimba ştiutul în neştiut, somnul în somn şi liniştea în nelinişte. Trăite clipe ai în nelinişte şi frământări, nemaigăsind ştiutele clipe dorite, împlinite însă seduse de drumurile dedesubturilor întortocheate şi umblate, la ceas târziu, parcă necuprins în calendarele zilelor, de umbrele ţipătoare ale dorinţelor morgane.

Aşa e rostuit să fie, aşa e dat să se întâmple fapta de înnoire. Purpuriu strălucitor pe albul fără pată al înălţimilor, va fi culoarea literelor ce vor scrie povestea a ceea ce va urma nedoritului şi nespusului „nu“ care, chiar dacă îţi va mai răpi din timp, gândind cum de nu l-ai rostit, te va lăsa liberă să priveşti în oglindă şi să nu-ţi mai pui întrebările nereuşitei ci doar pe ale firescului înălţător de trăiri şi făptuiri. De-aceea s-au întâmplat furtuni pe cerul tău, de-aceea uraganele au făcut ravagii pe pământul meu. De-aceea-n roşu vei fi îmbrăcată-n ultima seară a trecutului pe care, dezbrăcîndu-te, spre uitare eu ţi-l voi arunca şi făptuind trecerea pragului, privirile-ţi limpezi nu se vor mai sfii să privească răsăritul în ochi, luându-şi din privirea sa dorinţa eternităţii.