De-ar fi să-şi afle timpul măsură în gândurile tale, s-ar mira de el însuşi, nemaiştiind de unde să se termine a se mai numi trecut, cum se trece, când e prezent şi dacă, vreodată, s-ar putea gândi că a ajuns deja în viitor. În aceeaşi măsură, tu, dacă îţi cauţi prin amintiri, gândurile care mai au putere să meargă spre mâine, unde îţi găseşti opriţi paşii?
Ar fi uşor să treci prin apa, care oricând se poate învolbura, ar fi uşor să priveşti apusul soarelui, încredinţată fiind nu că apune doar pentru a putea iarăşi răsări, dacă ţie ţi-ai lăsa, întreagă, puterea speranţei, dacă ţi-ai privi prezentul ca fiind aşa cum trebuie să fie, oricum ar fi fost trecutul, şi cu viitorul să-ţi stai de vorbă, să-l ai, dacă nu ştiut, măcar întrezărit şi să-i laşi dreptul de a-ţi arăta, făcându-ţi din trăirile de care acum te lipseşti, casă de piatră pe vârf de munte, în lumina strălucitoare a toate şi pentru totdeauna.
Nici nu crezi, nici nu vrei să crezi, că nu s-a sfârşit nimic, ci doar altceva, pregătit fiind să înceapă, dat fiind să fie altfel, altfel trebuie să fii, şi altfel, de demult, de dinainte de a fi ceea ce ai fost, în tine, fără să-ţi dea de ştire, fiind fără de voie potrivnică, s-a plămădit şi s-a crescut. Acum îi e timpul de-a fi copt şi de a te hrăni, de-aţi fi de ajutor în devenirea ta, singura-ţi devenire ce ţi se mai poate, singura devenire de care nu te poţi lipsi, nemaifiindu-ţi în putere să alegi. Fiindcă ea viaţă-ţi este şi viaţa ţie ţi-o redă, cu toată puterea ce-o poate avea viaţa de-nceput.
A privi înapoi poate oricine, dar înapoi privesc doar cei care nu vor să meargă înainte, ci înspre înapoi. A privi doar spre ceea ce acum este o realitate, la fel de bine o pot face şi acei ce vor să meargă înapoi, cât şi cei care nu asta vor, dar o fac doar cei care vor să bată pasul pe loc. Dar tu, cea cărei mersul înainte îi este dat, de ce priveşti înapoi când nu-ţi aminteşti că ţi-ai vrut doar să vezi ceea ce acum pune semne şi accente? De ce să nu-ţi arunci măcar o privire, în zori de zi, ori la amiază, sau chiar când seara îşi arată semnele, spre viitorul care, de-atâta aşteptare începe să arate semne de nerăbdare, făcându-te şi pe tine nerăbdătoare?
Multe sunt cele de care uiţi, chiar şi de tine uiţi, căutând să te tot pui faţă în faţă cu o realitate cutremurătoare prin tot ce o defineşte, prin gândurile, prin vorbele şi faptele celor care se arată a fi mereu văzuţi, dar şi a celor care, nevăzuţi, se-ndeamnă a face asemenea, cuprinşi de o nemăsurată dorinţă de a-şi auzi, cu orice preţ, numele de alţii rostit. Uiţi de prea multe şi, uitând, nu-ţi mai aminteşti visul care ţi-a arătat drumul cel drept, cel pe care tu, înaintea oricui, mai bine decât oricine, îl ştii.
Amintirile dor, totdeauna, despre orice ar fi, despre oameni sau fapte, despre cele bune întâmplate, ori despre cele rele. Oricum ar fi ele, în ele poartă durerea pe care o naşte regretul de a fi azi altceva decât a fost ieri, când ieri bucuria a fost trăită, ori că n-a fost bine ceea ce a fost ieri şi că se putea să nu fie aşa, pentru a fi bine. Acum te dor amintirile, şi, deşi durerea lor o ştii, te laşi de ele tot înspre durere mânată. Piciorul în prag, atunci când le simţi intrând pe uşă, dacă ai pune, nici cuvintele nu ţi-ar mai fi cele care acum le ai, împotriva vieţii, împotriva ta, împotriva a ceea ce aşteapta la uşa sufletului tău, să-ţi redea adevărul pe care tu îl negi, aşa cum ar trebui să negi marele neadevăr al nemotivării ce-o simţi.
Ruptă vei fi de trecut, ruptă te vei simţi şi simţind ruptura, te vei trezi într-un firesc al vieţii care, dacă i-ai putea acum şti nuanţele şi faptele, ţi-ai spune, şi multora le-ai spune, că nu tu vei fi aceea, ţie nu şi se poate aşa ceva întâmpla, că nici prin ruptul capului nu îţi trece să accepţi ori să te accepţi, dacă aşa ceva ar fi să ţi se impună a fi, acum, realul din viaţa ta. Aşa ai spune şi aşa ar fi, doar că, atunci când vei păşi peste pragul dintre cele două lumi, martor fiindu-ţi, şi împreună fiind, vei uita de toate aceste spuse, vei uita să te împotriveşti, şi, în forma cea mai sinceră, vei accepta şi te vei accepta, rupându-te, fără regrete, de ceea ce azi te face să nu accepţi.
Imposibil de întors din drum este urmarea faptei, când fapta este prinsă în amintirea timpului scurs între clipa în care a început şi clipa în care s-a ştiut pe sine terminată. Imposibil fiind de-ntors, clipele trecute îşi vor cere, după legea omenescului trai dar şi după legea, mai greu de înţeles, cu mult mai greu de acceptat, urmarea şi continuarea. Acum îţi este la îndemână să spui că nimic nu va fi, privind prin ochii prezentului, viitorul, dar întreabă-te dacă ţi-ar fi tot aşa de uşor să negi, privind prezentul prin ochii viitorului? Înaintea de-a spune ceva, lasă-ţi drumul liber spre clipele faptelor...
Aproape eşti, mai aproape ca niciodată, de pragul acela peste care, trecând, poţi să-ţi dezbraci toate hainele singurătăţii, hainele trecutului, şi altă haină albă şi înflorată, să-ţi pui. Să priveşti, vei pu-tea, şi vei privi, jocul libertăţii cailor fără şei... Libertatea lor o vei avea-o, ca şi ei, într-o libertate, pe care o credeai doar a cărţilor de poveşti, vei trăi. Şi vei urma, găsită fiind, calea ce o cauţi de atâta vreme. Atunci ai să înţelegi de ce am ajuns aproape de tine, de ce ţi-am spus să te priveşti prin ochii viitorului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu