Privind prin ochii viitorului

De-ar fi să-şi afle timpul măsură în gândurile tale, s-ar mira de el însuşi, nemaiştiind de unde să se termine a se mai numi trecut, cum se trece, când e prezent şi dacă, vreodată, s-ar putea gândi că a ajuns deja în viitor. În aceeaşi măsură, tu, dacă îţi cauţi prin amintiri, gândurile care mai au putere să meargă spre mâine, unde îţi găseşti opriţi paşii?

Ar fi uşor să treci prin apa, care oricând se poate învolbura, ar fi uşor să priveşti apusul soarelui, încredinţată fiind nu că apune doar pentru a putea iarăşi răsări, dacă ţie ţi-ai lăsa, întreagă, puterea speranţei, dacă ţi-ai privi prezentul ca fiind aşa cum trebuie să fie, oricum ar fi fost trecutul, şi cu viitorul să-ţi stai de vorbă, să-l ai, dacă nu ştiut, măcar întrezărit şi să-i laşi dreptul de a-ţi arăta, făcându-ţi din trăirile de care acum te lipseşti, casă de piatră pe vârf de munte, în lumina strălucitoare a toate şi pentru totdeauna.

Nici nu crezi, nici nu vrei să crezi, că nu s-a sfârşit nimic, ci doar altceva, pregătit fiind să înceapă, dat fiind să fie altfel, altfel trebuie să fii, şi altfel, de demult, de dinainte de a fi ceea ce ai fost, în tine, fără să-ţi dea de ştire, fiind fără de voie potrivnică, s-a plămădit şi s-a crescut. Acum îi e timpul de-a fi copt şi de a te hrăni, de-aţi fi de ajutor în devenirea ta, singura-ţi devenire ce ţi se mai poate, singura devenire de care nu te poţi lipsi, nemaifiindu-ţi în putere să alegi. Fiindcă ea viaţă-ţi este şi viaţa ţie ţi-o redă, cu toată puterea ce-o poate avea viaţa de-nceput.

A privi înapoi poate oricine, dar înapoi privesc doar cei care nu vor să meargă înainte, ci înspre înapoi. A privi doar spre ceea ce acum este o realitate, la fel de bine o pot face şi acei ce vor să meargă înapoi, cât şi cei care nu asta vor, dar o fac doar cei care vor să bată pasul pe loc. Dar tu, cea cărei mersul înainte îi este dat, de ce priveşti înapoi când nu-ţi aminteşti că ţi-ai vrut doar să vezi ceea ce acum pune semne şi accente? De ce să nu-ţi arunci măcar o privire, în zori de zi, ori la amiază, sau chiar când seara îşi arată semnele, spre viitorul care, de-atâta aşteptare începe să arate semne de nerăbdare, făcându-te şi pe tine nerăbdătoare?

Multe sunt cele de care uiţi, chiar şi de tine uiţi, căutând să te tot pui faţă în faţă cu o realitate cutremurătoare prin tot ce o defineşte, prin gândurile, prin vorbele şi faptele celor care se arată a fi mereu văzuţi, dar şi a celor care, nevăzuţi, se-ndeamnă a face asemenea, cuprinşi de o nemăsurată dorinţă de a-şi auzi, cu orice preţ, numele de alţii rostit. Uiţi de prea multe şi, uitând, nu-ţi mai aminteşti visul care ţi-a arătat drumul cel drept, cel pe care tu, înaintea oricui, mai bine decât oricine, îl ştii.

Amintirile dor, totdeauna, despre orice ar fi, despre oameni sau fapte, despre cele bune întâmplate, ori despre cele rele. Oricum ar fi ele, în ele poartă durerea pe care o naşte regretul de a fi azi altceva decât a fost ieri, când ieri bucuria a fost trăită, ori că n-a fost bine ceea ce a fost ieri şi că se putea să nu fie aşa, pentru a fi bine. Acum te dor amintirile, şi, deşi durerea lor o ştii, te laşi de ele tot înspre durere mânată. Piciorul în prag, atunci când le simţi intrând pe uşă, dacă ai pune, nici cuvintele nu ţi-ar mai fi cele care acum le ai, împotriva vieţii, împotriva ta, împotriva a ceea ce aşteapta la uşa sufletului tău, să-ţi redea adevărul pe care tu îl negi, aşa cum ar trebui să negi marele neadevăr al nemotivării ce-o simţi.

Ruptă vei fi de trecut, ruptă te vei simţi şi simţind ruptura, te vei trezi într-un firesc al vieţii care, dacă i-ai putea acum şti nuanţele şi faptele, ţi-ai spune, şi multora le-ai spune, că nu tu vei fi aceea, ţie nu şi se poate aşa ceva întâmpla, că nici prin ruptul capului nu îţi trece să accepţi ori să te accepţi, dacă aşa ceva ar fi să ţi se impună a fi, acum, realul din viaţa ta. Aşa ai spune şi aşa ar fi, doar că, atunci când vei păşi peste pragul dintre cele două lumi, martor fiindu-ţi, şi împreună fiind, vei uita de toate aceste spuse, vei uita să te împotriveşti, şi, în forma cea mai sinceră, vei accepta şi te vei accepta, rupându-te, fără regrete, de ceea ce azi te face să nu accepţi.

Imposibil de întors din drum este urmarea faptei, când fapta este prinsă în amintirea timpului scurs între clipa în care a început şi clipa în care s-a ştiut pe sine terminată. Imposibil fiind de-ntors, clipele trecute îşi vor cere, după legea omenescului trai dar şi după legea, mai greu de înţeles, cu mult mai greu de acceptat, urmarea şi continuarea. Acum îţi este la îndemână să spui că nimic nu va fi, privind prin ochii prezentului, viitorul, dar întreabă-te dacă ţi-ar fi tot aşa de uşor să negi, privind prezentul prin ochii viitorului? Înaintea de-a spune ceva, lasă-ţi drumul liber spre clipele faptelor...

Aproape eşti, mai aproape ca niciodată, de pragul acela peste care, trecând, poţi să-ţi dezbraci toate hainele singurătăţii, hainele trecutului, şi altă haină albă şi înflorată, să-ţi pui. Să priveşti, vei pu-tea, şi vei privi, jocul libertăţii cailor fără şei... Libertatea lor o vei avea-o, ca şi ei, într-o libertate, pe care o credeai doar a cărţilor de poveşti, vei trăi. Şi vei urma, găsită fiind, calea ce o cauţi de atâta vreme. Atunci ai să înţelegi de ce am ajuns aproape de tine, de ce ţi-am spus să te priveşti prin ochii viitorului...

Tu, cea din fireasca-ţi aşteptare

Voi veni, este firesc să vin, fiindcă firească-ţi este aşteptarea, fiindu-ţi firească dorinţa. Voi veni în curând pentru a nu fi nevoie să vin mai târziu, voi veni curând pentru a nu fi nevoie să aştepţi într-atât încât să-ţi fiu dator cu reveniri, să-ţi fiu dator cu gândul neîmplinirii a ceea ce era de împlinit, nefăcutului care trebuia făcut, trăitului care trebuia trăit, adevărului care trebuia adeverit, bucuriei care trebuia să ne bucure. Voi veni firesc, tot aşa cum, firesc, tu mă aştepţi să vin, înspre firescul ce doar ţie ţi-l spui, voind să ţi-l am ştiut.

Îţi este hram tinereţea şi-ţi este motiv de înălţare, iar aşteptarea este o măsură a puterii motivului. Dincolo de toate acestea nimeni, în afara simţirilor tale, nu poate trece. Cuvinte nici tu nu ai să spui, pe înţelesul oamenilor, ceea ce simţi, nici dăruirea, ce alţii n-o vor şti-o, nu-i pe deplin cuprinzătoare, aşa cum ar fi de-ar fi gând şi faptă din gând pornită. Simţindu-ţi cuvenita împlinire, aşteptării-i dai puterea de a fi răbdătoare şi, pe atât cât ajunge de răbdătoare, tot atât de mult chemătoare ajunge.

Nu-ţi dau eu nume, fiindcă numele ţi-l ai, şi doar încă trăieşti anonimatul fiindcă n-au bătut ceasurile ora cea adevărată, ora la care ceasurile pun semne în calendare, cerându-le să-şi mai domolească, precum ele o fac, alergătura prin necuprisul timpului, ca să ni-l lase şi lăsându-ni-l, să putem descurca iţele încurcate de cine ştie ce întâmplare de cândva, una dintre acelea care nu s-a lăsat cuprinsă în amintirile noastre, pentru ca nu cumva, ştiind-o, s-o lăsăm pe altădată, să lăsăm faptele de acum altui timp în care, ea ştiind, noi nu, n-am putea ajunge, lăsându-le încurcate.

Nu te descriu, fiindcă îmi sunt cuvintele puţine pentru a spune despre tine ceea ce ştiu, dar încă n-am văzut. Aş greşi oricum, aş greşi dacă n-aş spune totul şi aş greşi dacă aş spune mai mult, şi aş strica minunăţia creată şi nu făcută, trăind şi nu vieţuind, şi, de cură-ţenia aşteptării împlinirii izbânditorului gând, înfrumuseţată. Te-aş pune în cuvinte, dar nepotrivite fiind, mi-ar spune oamenii că visez, că te-am făcut aievea gândurilor mele şi că nu eşti decât plăsmuirea minţii mele, negându-te, negând astfel adevărul care doar noi îl vom avea ştiut, fiind al nostru, faptă şi trăire, năzuinţă şi bucurie, avânt prin împreunare şi împreunare întru avânt, spre mai târziu, spre totdeauna. Negându-ne, i-ar cere timpului să nu se treacă spre împlinirea dorinţei tale, dar el, ascultător doar de destin, mai repede, s-ar trece şi mai înalt ar fi acel foc ce l-ar aprinde trăirile, şi prea repede, prea mare, şi prea luminoasă ne-ar fi izbăvirea.

N-am să vorbesc, înainte ca faptele să fie fapte, despre fapte, nici înainte ca trăirile să fie trăiri, nicidecum despre bucurie, înainte de a o trăi-o. N-am să vorbesc tocmai pentru a lăsa acele clipe, mai bogate decât orice închipuire le-a îmbogăţi, mai mare decât orice dorinţă, ce s-ar încumeta asta să plăsmuiască, ar putea-o face. Vom avea ce trăi şi după ce trăirea va fi începută, noi, numai noi, vom avea şi ce vorbi, şi despre ce vorbi. Lipsindu-ne, prin noi înşine, de teamă şi uitând de legile prin care oamenii leagă şi dezleagă suflete, de poruncile şi de poveştile mereu auzite, chiar şi dojana o vom lăsa pe seama glumei, nemaiştiind motive de dojană ori de căutare spre fapte altfel decât noi înşine, fiecare dintre noi, le-am face, fiind cu totul asemenea, fără putinţă de deosebire.

Voi veni firesc, aşteptarea ta fiind îndemn spre firesc şi spre normalul pe care-l căutăm de-atâtea vremuri şi de-atâta timp în care ne-am lăsat amăgiţi de picăturile de viaţă ce străluceau, dar străluceau ca şi picăturile de rouă când primele raze ale soarelui încep să le încălzească. Ne-am amăgit, dar destinul nostru nu ne-a lăsat să rămânem înşelaţi şi să pierim cu totul în capcanele pe care, propriile alegeri ori viclenele alegeri ale altora, ni le-au întins, ori le-au pus sub paşii drumului nostru. Ne-am amăgit, punând timpul pe jar, pentru a nu se trece în curgere lină, dar nu am putut să ne întârziem peste măsură viaţa, nici aşteptarea-ţi n-am putut să o facem să nu mai fie, nici puterea-mi de a da viaţă faptei nu mi s-a pierdut.

Mă aştepţi firesc, venind chemării tale, să fie împlinit destinul şi să-ţi ai parte de înaltul ce-l cauţi ştiindu-ţi-l hărăzit, să-mi fie vieţii liniştea deplină, împăcându-mă cu mine însumi şi cu toate sensurile ce nu mi-au fost pe plac, în care viaţa a mers. Mă aştepţi cu acelaşi firesc ce l-a avut venirea ta în această lume şi cu acelaşi rost aştepţi venirea-mi, fără a tăgădui aşteptarea, chiar dacă motivele aşteptării, chiar dacă dorinţa şi faptele dorinţelor, fără a sta în cumpănă, fără a clipi din ochi, le-ai tăgădui. Mă aştepţi fără să vorbeşti cu cineva despre timpul care aşa se scurge şi fără să vorbeşti despre venirea-mi, despre mine, despre ceea ce sunt sau cum sunt, despre fapte ori despre ştiuta urmare, care, fără să stea să aştepte pasul următor, se va face ştiută, ţie prin semne, mie prin simţire şi lumii prin formă.

Că voi veni, ştii, din propria-ţi aşteptare, că mă aştepţi ştiu, din propria-mi pornire. Ştiu că te voi găsi, fiind tu, cea din fireasca-ţi aşteptare, cea care nu lasă loc îndoielilor, cea care scrie deja cartea timpurilor ce vor urma. Aşa se va scrie cartea vieţii...

Foc ieri, foc mâine...

Focul nu-l poţi stinge dacă deja s-a aprins, oricât ţi-ai dori să nu se fi aprins, şi nu e stins nici dacă ai călcat jarul în picioare, pentru a-l pierde din privirea ochilor... Doar ajungi să stai pe jar şi pe jar stai tu acum, păstrând o tăcere din teama de înălţimea la care ştii că pot să te urce flăcările focului care arde în tine, mocnit. Însă nu poţi să-ţi ascunzi că arde...

La lumina lumânării îţi stă azi sufletul, prigonit de timpurile care au trecut, în grabă, fără să-i pese că în urma lor stau făgăduitele clipe de linişte, care, în loc să fie, s-au preschimbat în clipe de zbucium şi de zbateri. În umbra ta, se văd, cu toată puţina lumină ce te înconjoară, vii, într-o aşteptare sfâşietoare, dorinţele care, când te îndoieşti de tine, de rostul ce-l mai ai, pierdut fiind o dată, şi încercat a-l găsi de alte câteva ori, de a crede şi de a te încrede în tine, în menirea ta, în destinul tău.

Odihna gândurilor ţi-o lasă, înainte de a purcede la drumul pe care, prin destinul ce nu poate fi schimbat, îl ai de făcut, îl ai de mers, îl ai spre a nu sta în acest mai mult degeaba, ştiind că degeaba aştepţi, fiindcă aşteptând fără motiv, nimic nu se schimbă. Odihna gândurilor lasă-ţi-o şi rânduieşte-ţi socotelile, pentru că, într-o dimineaţă, în lumina zorilor, focul care, acum, tainic, mocneşte în tine, priindu-i fapta nopţii, se va reaprinde şi se va ridica, ridicându-te, până în înalturile Cerurilor cele mai de sus, bucurându-se, şi bucurându-te cu cele mai de preţ simţiri şi dorinţe.

Risipirea opreşte-ţi-o... i-ai avântul ce şi-l are în fiecare dimineaţă, fiindcă asta-ţi este cu putinţă, ca dincolo de miezul zilei, ori înspre ceasul înserării, când ţie îţi ceri să fii tu, când pentru a te re-da şi adevărurilor care-ţi spun pe nume prin simţiri şi dorinţe, prin trăirile de care cu prea multă uşurinţă te lipseşti, să-l ai tu, împreună, la un loc, gând, cuvânt şi faptă, suflet, minte şi trup. Risipeşte-ţi risipa, şi nu ţi-o ţine ca avuţie, ca să nu ajungi, uimită, să treci pragul peste care vom trece, şi să te doară amintirea vieţii care a trecut, prea repede, risipită.

Este de la sine înţeles, oricine, de şi-ar lăsa vederea, şi nu doar privirea, spre tine, flăcările nestinse ale dorinţei de a trăi viaţa ca viaţă, întru totul şi nu doar într-un anume fel, n-ar putea să vrea să ia, fiindu-i necesar să ia, şi să dea ceea ce crede că e de dat, ca şi cum ar arunca. Însă, tot de la sine înţeles este că nu prea e nimeni voitor să vadă, şi într-atâta lipsă, chiar şi tu te-ai lăsat pradă unui aşazis înţeles al nevederii care orbeşte tocmai pe aceia care au ageră şi prea căutătoare privirea ce nu conţinutu-i este drag, ci forma.

Niciodată înapoi, totdeauna înainte, lasă-ţi paşii să meargă şi mintea să caute înţelesuri. Din cele ce-au fost, astăzi eşti, şi eşti pentru că trebuie ca cele de mâine să se facă, întâmplător, după rânduiala ce-o aveau. Sunt pecete şi stindard cele de ieri, dar nu sunt motiv pentru care să nu existe un mâine altfel, înnobilat şi înnobi-lant de esenţialităţile care-şi au măsura în tine, în veghea nopţilor şi concretul zilelor care dau întregul unui acum din care se plămădeşte tot ce va fi apoi, totdeauna.

Trece timpul, trece, şi urmele trecerii lui încă ţi se lasă ţie văzute. Ţi se lasă ţie, prea rar şi prea puţin altora, tocmai ca să nu-i mai dai apă la moară trecerii. Trece timpul acum, fără să-i pese, crezând că nici ţie nu-ţi pasă, de sufletul care-ţi aşteaptă răzvrătirea împotriva a ceea ce acum, prin propria vrere, e motiv al vieţii, şi pansament al rănii care doare. Şi trece timpul pentru ca să te facă să vrei vindecarea ei pentru totdeauna. Doar un fel de beţie te-ar face să uiţi de dureri... Însă mereu voind beţia, moartea ţi-ai voi...

Indiferenţa unui gând, altor gânduri te îndatorează. Să vrei focul, cel de ieri stins, e firesc, dar focul care mâine se va aprinde, nu ai cum, nu-ţi este în putinţă, să-l vrei neaprins, din teama că, arzând, ardere de tot ar fi. Foc, mâine, va fi, şi nu-i poţi cere să ardă mocnit, foc aprins va fi, luminând urmele umbrelor şi arătându-şi umbrele care, pândind, spre jarul cenuşii privesc. Neştiind să domolească focul, mocnit îl vor, şi doar scântei, din când în când. Altfel nu vor, vor să-l lase pururi domolit.

Nu poţi să crezi încă, nu vrei să crezi încă, nici că vei rupe tăcerea sufletului, nici că vom păşi deodată peste pragul nopţii, ştiind atunci că-i prag al sorţii. Nici puterea, încă, de a te gândi la mai mult decât crezi că se poate, nu ţi-o vrei avută, temătoare de acel început în care se vor întreba ferestrele ce soare a putut să răsară de-şi au nevoie de umbră pentru a nu se feri, de dimineaţă, de zorii strălucitori au unei zile noi, cu un cer şi un pamânt, pentru noi, nou.

Adu-ţi aminte adevărul ca să nu-ţi mai aduci aminte întâmplările care te-au lăsat pradă răstălmăcirilor. Şi-au avut rostul lor, cât să stingă un foc vremelnic, cu rost şi el atunci, cu toată vremelnicia sa. Adu-ţi aminte, ca să nu-ţi fie mirarea prea mare, ca să-ţi fie clare răspunsurile ce îţi vor veni, încălzindu-te la focul aprins, fără întrebările ce-ar fi fost fireşti aşteptării, nicidecum nouă, doi oameni care nu mai au timp de aşteptarea tatonărilor, lăsând pe seama calendarelor trecerea timpului. Adu-ţi aminte!... Adu-ţi aminte!

Acum, peste limitele trecutului

Limită, ne-a fost cândva, timpul, fiind prinşi atunci în vârtejul a două lumi, privite atunci altfel, oricum decât acum, dar altfel şi unul faţă de celălalt, ceea ce era şi ceea ce urma. Şi-n forma în care erau atunci, duse o vreme mai departe, limitele, timpul s-a limitat la a ne măsura trecerea fiecăruia, aşteptând şi el, ca şi noi, vremea în care se va bucura că ne poate da de ştire trecerea împreună-ne peste limitele de cândva, căzute definitiv în dizgraţia firii.

Iar acum, când nu mai este ca altădată, când topită-i, ca ceara lumânării, limita ce ne împărţea şi ne depărta, firesc, eu stau şi privesc cum ceasornicul, măsurându-mi timpul până la clipa de cumpână care şi-a arătat primul semn, proorocit, cum şi ea este, tu, tăcută, pierdută între trecut şi viitor, îţi laşi văzută aşteptarea trecerii pragului ce ţi-l vei purta, prin poveştile în care vei strecura adevărul în cea mai curată formă a lui, în viitorul pe care-l vei trăi având şi ce, şi cui, poveşti să spui. În lumina zorilor te privesc, pe tine, cea de acum, cea de altădată şi cea de mâine. Te ştiu, şi-mi amintesc despre cum, când şi unde, cu totul te voi cunoaşte, cu totul te vei lăsa să te ştiu...

Limită a fost apoi, şi a tot fost, şi se tot putea să fie, nu timpul care îşi avusese rostul lui, ştiind să le facă pe toate ca să nu schimbe ceva ce trebuia să fie neschimbat, ci depărtarea, cea care, pentru a lăsa întreagă dorinţa, nu s-a lăsat de nimeni şi de nimic înduplecată, călăuzită fiind chiar de destinul nostru, cel căruia, lăsându-ne cuprinşi de limita aceea, veche, a timpului, pe când îi dădeam crezare fiindcă trebuia să-i dăm crezare, ne era şi nouă călăuză şi din cuvântul ei, acum se vede, n-am ieşit. Şi nu doar limită ne-a fost, ne-a fost şi stavilă de netrecut, nici cu gândul măcar, nelăsându-l să ne îndemne la a ne căuta şi a ne aduce, prin gândul de început, prin cuvântul de început, ori prin fapta de început, mai aproape.

Iată că acum, când apele, după vremelnica lor, firească, împletire, s-au despicat, pe sub munţii depărtării şi-au făcut loc, necunoscutul s-a-ndepărtat, lăsându-ne, firesc, aşa cum firesc ne fusese luat, dreptul, de a nu mai sta la îndoială. Fără îndoială, limitele adevărului de cândva, decăzut în neadevăr tocmai prin limita ce el, întru început ne-o pusese, se vor arătau preschimbate în motiv de dorinţă şi necesară speranţă a faptei. Decăzute opreliştile fiind pe de-a-ntregul, nici gândul, nici realitatea, nu vor mai avea cum să pună beţe în roate clipei în care se vor răstălmăci propriile noastre înţelesuri, îmbucurându-se trăirile, ştiindu-şi fiecare rostul de a fi, fiindu-ne, fiecăruia dintre noi motiv de înţelegere a trecutului şi rostului de a fi ceea ce suntem, şi fiindu-ne nouă deplin înţelesul de a fi noi.

Acum, peste limitele trecutului trecem, şi punem, de nimeni ştiuţi, piatră de temelie timpurilor dintr-un altcândva, ce din acest acum, de azi, se va continua, întâmplându-se, curat şi dintr-un început izbânditor. Şi, pentru că acest acum va fi cu totul şi cu totul neştiut de ştiinţa altora, lăsată să se ştie, tuturor, va fi urmarea. Împreunaţi în regăsire acum, vom continua, dacă să ştim că doar continuare va fi, ori cu bucuria firescului vom trăi, de nu vom şti decât că e firesc. Împreună, împreunându-ne mereu în trăiri şi fapte, vom fi măsură de timp acelora care, în limitele de atunci, aceleaşi cu cele ce azi şi le pun, ştergând urma temerilor pe care, trecând peste limitele trecutului, acum, pe drumul scurt al dorinţei nemărginite, îţi vor fi prin urmare, prin amintirea ce vor fi, cât vom trăi noi.

Noi am fost, suntem, şi vom fi. Noi am fost, şi noi atunci însemna eu, pe de o parte, tu pe cealaltă parte. Noi suntem, şi noi acum înseamnă dorinţă şi destin, pentru mine cel dintr-o parte, pentru tine cea din altă parte, chemându-ne şi aşteptându-ne. Noi vom fi, nicidecum de-o altă parte, legaţi prin faptele noastre de timpuri care vor urma şi de graba cu care ne vom cere dreptul de a da lumii viaţă şi a trăi o viaţă în lumea ale cărei repere nu ne va mai pune limitele ce şi le ţine azi, ca pe o comoară, cumva adevărate, când sunt fireşti, dar prea neadevărate când doar omeneşti sunt. Noi aşteptăm să vină clipă când vom purcede spre noi, clipa în care nimeni nu va şti că ne-am rupt de noi şi deja suntem noi, de nedespărţit în cele ce vor urma.

Apropie-te, pas cu pas, de prima întrebare ce ţi-ai pus-o, când, pornindu-te a te gândi la ce poate urma, ai şi ştiut ce va urma, mirându-te că, în tine şi nu în mine, ideea a încolţit. Apropie-te ca să poţi auzi şoapta ce-ţi spune deja singurul răspuns ce ţi se poate da, ca atunci când, îmbujorată, vei şti în tine fiind încolţită sămânţa rodirilor viitoare, să ştii că piedicile şi opreliştile ce ne-au oprit a fi cândva şi altfel acele clipe, Apropie-te, ca să-i poţi şopti, blând, aşa cum îţi este firea, dar fără urme de îndoială, timpului că şi-a pierdut puterea de a pune limite şi depărtării că n-are sorţi de izbândă. Şi-arată-te lor, aşa cum mie mi te vei arăta, îmbrăcată în lumina adevărului, de lumina nopţii ascunsă de privirile înfometaţilor de plăceri ale clipei. Şi-apoi, după toate acestea, lasă-ţi prăvălit dezgolitu-ţi trup pe patul de flori care-ţi va îmniresma întreaga trăire.

În curând, azi...

Iartă-te, iartă-te tu, pentru toată nerodnicia de până acum, măcar cu măsura pe care eu am dat-o iertării,fiindcă, spălându-te în apele lacrimilor, îndurând zbaterile nopţilor nedormite şi frământările zilelor întristate de lipsa luminii îndestulătoare, ţi-s deja multe iertate. Iartă-te, fiindcă doar de iertarea ta mai ai nevoie pentru a-ţi avea rodnicia regăsită din risipirea de până acum şi, dăruindu-te propriului tău har, cel pe care-l aveai, îl ai şi îl vei avea, oricât a fost ţinut în adormire, să-ţi reîntregeşti puterea de a dărui tuturor celor lipsiţi de speranţe şi puterea de a te dărui speranţelor şi adevărurilor tale, ţie şi doar a ceea ce ţie îţi este dat şi hărăzit, deloc înrobit rătăcirilor, înainte mergător pe drumul cel drept şi luminat. În aşteptarea iertării tale stai tocmai tu şi stau toate amintirile care, ca să nu te mai tulbure în vis, ori în clipele de faptă înspre îndumnezeire, vor să-şi ardă rădăcinile care le ţin vii, iar ele, din tine iau ceea ce ţie, şi nu lor, îţi e de mare trebuinţă.

Respectă-te, pe tine respectă-te, măcar atât cât respect am eu în suflet pentru tine, nemaidând apă la moară, pentru a nu mai da avânt, la toate cele ce, în trecutul de mai demult, ori cel de mai de mai de-aproape, prin preajmă-ţi îşi făceau de lucru, prin preajmă-ţi ţopăiau ori nevoiaşe se arătau, pentru a te cere lor şi a-ţi cere dăruirea, pierzându-ţi detaliile vederii întregi şi sporul mersului spre ceea ce, acum, aşteptându-ţi schimbarea întru respectul faţă de cuvânt şi dorinţa doritoare de avânt, e gata să fie parte din tine, din viaţa ta, din bucuria prezentului şi din împlinirea din acel, în curând, azi, pe care, şi tu, şi eu, îl numim, viitor. Redă-ţi dreptul de a fi faptă şi nobleţe, pentru ca, ceea ce prin fapte şi prin tine se va naşte, în nobleţea adevărului să se arate, fără a lăsa vorbelor, chiar gândurilor, temei de a găsi întrebări care să-şi aibă răspuns în cine ce scornire plină de venin. Ca să poţi să vezi, în vis, limpede, faţa adevărată a oamenilor şi a tot ceea ce se va întâmpla, lasă-te, de tine, respectată şi tremurul paşilor va fi cu totul dispărut.

Iubeşte-te, măcar cât eu te pot iubi, iubeşte-te, ca să poţi să ştii cât eşti, cu adevărat, iubită şi de cine eşti, cu adevărat, iubită, aici, cândva, acum şi mai târziu, acolo, sus, totdeauna. Şi iubeşte-te, ca să poţi să iubeşti în cea mai curată simţire ceea ce, prin urmare, prin tine lumii lăsându-se vederii şi trăirii, nemurire pe totdeauna îţi va fi, semn de biruinţă şi firesc nemărginit de opreliştile acestor timpuri în care vorba e vorbă doar cât e auzită, uitată mai apoi şi răzleţită prin chiar prima faptă. Te-aştepţi pe tine să te renaşti, prin propria-ţi iubire, cea depărtată de tine prin înţelesurile, de la alţii luate, ce n-au putut să prindă rădăcini în pământul pe care-l călcau paşii tăi, şi care, pentru a le ţine în viaţă, din puterea ta, de neînchipuit pentru cei care ţi-au dat înţelesurile lor, ca să nu te depărtezi de ei, le-ai dat şi le-ai tot dat, cu sufletul tău le-ai învelit pentru a nu le fi văzute stricăciunea. Iubeşte-te, fiindcă se-mplineşte vremea, şi e timpul copt pentru a trăi iubirea, pentru a iubi şi a fi iubită, de cei care sunt şi mai apoi de cei care vor fi.

Nu te mai lăsa pe tine, acum, celei care a fost, fiindcă tu, cea care ai fost, nu eşti decât amintirea ta, care, ca orice amintire, se pierde prin amănuntele care se topesc în creuzetul uitării şi, topindu-se ele, vor ajunge asemenea unei adieri de vânt stârnită de aripile unui fluture grăbit spre o floare abia înflorită. Nu te mai lăsa pe tine, acum, celei pe care ai dorit să fie, fiindcă tu, cea pe care ai dorit-o, prin urmarea atâtor fapte care-şi au în neiertarea, nerespectul şi neiubirea ta pentru tine, nu poate fi nici iertată, nici respectată, nici iubită. Iartă-te şi respectă-te, respectă-te şi iubeşte-te, iubeşte-te şi iartă-te, pentru ca, dacă nu chiar de acum, măcar de la primul ceas trecut de după miezul de noapte ce zilele, după măsura lumii o împarte, să fii, aşa cum altfel nu poate fi, şi iertată, şi respectată, şi iubită, aici, în acest prezent al pragului spre viitor, ca acolo, Sus, unde, dacă aici nu se va face, prin facerea-ţi paşilor, n-ar putea să mai fie ca acel întotdeauna, acel întotdeauna care te-a ţinut, până acum când multe ştii, de mână, ocrotindu-te de tulburarea cea mai mare şi de suferinţele cele mai greu de îndurat.

Au mai rămas atât de puţine clipe de îndoială şi atât de puţine clipe în care nerodnicia îţi mai poate sta în cale. Şi vei rodi, precum pomii cei rodnici care, cercetaţi fiind, de cei nepricepuţi, la rădăcină, otrăviţi de cercetarea lor bolnăvicioasă, şi-au ascuns floarea rodului în frunzele coroanelor care până n-au atins pragul porţilor Cerurilor, n-au putut scăpa de otravă şi n-au fost văzuţi rodind. Şi puţine toate cele ce-au fost rămânând, repede se pot schimba toate, dacă te vei ierta ca să te poţi respecta, dacă te vei respecta pentru a te putea iubi, aşa cum, de n-ai asculta încă pe cei prea tare şi lesne împotrivă-ţi vorbitori, şi de nu te-ai încrâncena încă în înţelesurile sufletului tău străine, dar lumii de azi bune şi plăcute, de-ai lăsa pe cei fricoşi de îndepărtarea-ţi să trăiască în frica lor ce singuri şi-o doresc, nu te-ai înfricoşa şi ai cunoaşte că în curând va fi azi şi în curând, înflorind floarea rodului, cele puţine nu vor mai fi, altfel va fi şi altfel tu vei fi. Oricum, deja drumul spre azi, sub paşii tăi e...

Plătind cu viaţa, viaţa

M-aş întreba, de-ar fi să-mi fie clar că trebuie să mă întreb, de ce faptele, câteodată, nu se întâmplă cum oamenilor care cred, ca şi noi, în legile firii, aşa cum ar fi să fie firesc, ba chiar, ca să nu se mai poată nicicum înţelege, se întâmplă, după cum oamenii care cred în legile de oameni date, pentru cei care nevoie de legi omeneşti au, numesc, fără să se întrebe dacă au dreptul să numească astfel, fărădelege, împotriva legii, sau, de se vor mai blânzi, cu totul şi cu totul nepotrivit. Dar nu mă întreb şi, ca acum, nu am să mă întreb nici când cuvintele unora ni se vor arunca direct, în faţă, ca topoare, săgeţi ori pietre bine ţintite.

Altădată, dacă ar fi fost, era de înţeles. Era de înţeles că ceea ce scris este, scris rămâne, şi dacă e să fie faptă, faptă e şi nu motiv de întrebări ori de îndoieli. Azi, ca să nu te zbuciume întrebările, nu te gândeşti decât la ceea ce azi se întâmplă, şi nimeni nu crede, cum greu le va fi să creadă, că te vei dărui cu întregul oricărui început, începutului. Un început care te va lua cu totul pe nepregătite, un început căruia nu-i vei refuza rostul, oricâte ţi-ar năvăli atunci în minte, ştiind cam ceea ce va urma, fără să-ţi pese de cele ce vei şti că vor urma. Un început care-ţi va muta locul şi-ţi va muta viaţa din locul în care putrezesc până şi speranţele.

Rostul acestui acum, pentru care ţi se va cere socoteală, pentru care ţi se vor pune în spate, pe lângă adevărul a ceea ce nu-ţi poate fi motiv de întristare, minciuna scornită de minţile pline de bucuria de a te pune la zid, ţi s-a destăinuit doar ţie, şi doar tu îl ai pe deplin înţeles, chiar dacă trece, pe departe, limita puterii de acceptare a celor care, chiar aproape fiindu-ţi, în neputinţa lor, nu-şi pot închipui că pusă în balanţă fapta şi viaţa, viaţa se poate arăta mai presus de orice. Vor rămâne pentru totdeauna spuse vorbele, vor tăia în carne vie şi vor ustura tăieturile, dar nu te vei îndoi, nici măcar în clipa în care uşa înspre afară ţi se va deschide, de tine, de hotărârea ta, de dorinţa ta, de fapta ta. Dar durerea va rămâne la cei care le vor spune, văzându-te plecând.

Izbăvitoare îţi va fi alegerea de a trece pragul dintre nepriceperea copilăriei şi întregul cuprins al cunoaşterii a tot ce omului îi este dat. Îzbăvindu-te şi rupând piedicile tale, piedicile neamului întreg, înrădăcinate prin credinţa puţină şi învăţături răstălmăcite se vor rupe. Firescului redându-i dreptul de a exista, împotriva nefirescu-lui păşind, în mantia de purpură a celor care, mai presus de ei punând adevărul, te vei învrednici să te îmbraci. Puţini acum, mulţi nici după ce vor trece timpuri şi se vor lăsa văzute urmările faptei tale dezrobitoare, nu vor încerca să-ţi arunce mizeriile şi noroiul întregii lumi, în faţă, pe tine, pe întreaga-ţi nevinovăţie, asemănând totul cu o mare şi absurdă vinovăţie.

Legi scrise şi legi nescrise, se va spune că în picioare le-ai călcat. Doar de tine şi despre viaţa ta, despre legea care e dintotdeauna, a împlinirii şi-a rostuirii în destin şi motiv pentru care eşti ceea ce eşti, nu se prea vor îngrămădi, văzătorii a toate cele ce pot să vadă, fără să vrea mai mult să vadă, să creadă măcar, măcar o clipă să nu ridice securea vorbelor pentru a-ţi tăia avântul, cel prim şi totodată ultim, în această viaţă. Vei călca legi pentru a împlini legea, vei pune jar pe limba marilor clevetitori, deloc departe de tine, ca de oricine, oricum, în timpurile de azi, pentru a te lăsa ţie înţeleasă pe tine şi a fi oricui de înţeles dreptul omului de a fi om pentru el şi pentru toţi ceilalţi ce asemenea sunt.

Eu acum sunt cel ce-ţi spun, dinainte spre a-ţi şti, cele câteva zile care vor urma mărturisirii prin arătarea adevărului faptelor, ca să nu te cutremuri dacă vei simţi că se cutremură pământul, ca să nu te înfrigurezi de vor sufla vînturi îngheţate în miez de zi dogoritoare, ca să nu te înfricoşezi dacă vei auzi tunete ori urlete năpraznice în miez de noapte. Vor fi toate, nu va lipsi nimic din ceea ce oamenii care le vor stârni cred că sunt îndreptătoare de căi spre căi asemenea celor ce ţi le vor, chiar fiind acelea ce lor nu şi le vor.

Noi, amândoi, tu ca vinovată, eu ca învinovăţit pentru fapte şi apărarea ta, vom trece peste ele, spre mai departele nostru, cel nevinovat chiar prin vinovăţia ce-i este aruncată în spate. Sprijiniţi pe nemărginirile pe care chiar lumea ni le dă, cele pe care nimeni nu ni le va putea lua, fiind date să ne fie prin ceea ce suntem şi mai apoi vom fi, prin dorul meu de întreg, prin speranţa ta de împlinire, prin găsitu-ţi drum spre mântuire, prin regăsita-mi putere de a nu îmi lăsa puterea de a renaşte voinţei care nu şi-ar avea putere de cumva eu i-aş reteza legăturile cu viaţa.

Au fost, aşa cum au fost, trecutele timpuri, au rămas, aşa cum se ştiu, în urmă, vremurile care au fost. Acum paşii merg pe drumul drept al faptei dintâi şi al faptelor cele de dinaintea şi de după cea dintâi. A venit, cum se spune, cum pentru alţii de atâtea ori ai auzit spus, vremea ta. A venit vremea să te bucuri, şi să bucuri pe cei puţini dar drepţi, ce aşteaptă a te bucura, şi a venit vremea să-i vezi pe cei ce de bucurii vorbeau, cătând doar spre a le avea ei. Vremea arătării la faţă a venit. Nouă, făptuitorilor, ne este dat timpul viitorului.

În taina tăcerii

Locul depărtării l-a luat aşteptarea, la loc de cinste stau gândurile despre când va fi, şi cum va fi acea întâie şi răscolitoare clipă a faptei şi faptă a vieţii care, cu îngheţul nemişcării şi nerodirii nefiind împăcată, şi-a căutat, ştiindu-şi sortit, pasul cel mic, cel doar de ea ştiut, pentru cei toţi paşi ce vor urma, dezlegător. Ştie doar ea cum se pregăteşte, dar, pentru că temătoare şi nehotărâtă te simte, pentru ea-şi ţine toate amănuntele. Tu aştepti, ea însă nu stă în aşteptarea în care tu încă, fără să-ţi rupă ea, fără să te-ntrebe, piedicile, ai sta şi ai tot sta.

Oricum se vor tocmi gândurile, ale tale pentru tine, ale mele pentru mine, oricât îşi vor dori ca să se prindă când ele vor în hora care le va împreuna spre a fi tocmitoare cu timpurile nemuritoare ce li s-au lăsat deja presimţite, tot miezul unei nopţi, care se va înstela şi lumina prin sclipirea vie a ochilor tăi, şi se va trezi la viaţă simţind zvâcnetul trupului tău, mângîiat de amintirea întregitoarei porunci ce ţi-ai purtat-o în tine încă de când nu aveai curajul de a rosti cuvintele care, aşa sfioase cum erau, ştiai că vor ajunge în temelia acelei clipe, le va aduna, le va curăţa de tot ceea ce este de prisos, de orice teamă şi orice neîncredere, redându-le puterea de a se accepta, în forma în care, chiar nerecunoscându-se, se vor şti a fi ele, tot ele, ale fiecăruia dintre noi şi ale noastre totodată.

Răsturnate fiind şi adevărurile şi sensurile vieţii de acum, de aici, când dreptul tăcerii este văzut, de cei ce se ştiu vinovaţi de propriile eşecuri, ca cea mai de neiertat vinovăţie. Tăcerii pentru ceilalţi, prin vorbele noastre, îi vom da rost de taină sfântă, de miracol şi pecete a avântului, în zbor, spre seninul pe care, aceeaşi care altfel, cu sârg, ne-ar învinovăţi, nu-l pot avea nici în privirea ochilor, nici în şoapta voită tandră şi prevestitoare de bucurii şi vremuri bune, de murmurul nemulţumirii stând mereu însoţită.

E greu să tac, e greu să spun acum că nu ştiu ceea ce ştiu, dar şi mai greu îmi este să-ţi spun despre toate, ca şi cum s-ar fi întâmplat deja totul, fiincă prea multa azi necredinţă, a altora, dar şi a noastră, neînvăţaţi fiind să credem în cuvânt, cel dintâiul făuritor al celor ce adevăr devin, cel dintâiul făuritor de pornire întru făptuire. Doar în treacăt, din adevărurile care se lasă privirilor înţelese, cu vorbele care se vor rosti, îţi spun, ştiind că vor fi, atunci, semn al fiinţării noastre şi al deplinătăţii împreunării, pe veci spre veacurile de apoi.

Dacă timpului i-ai avut o măsură ca mai apoi o alta să-i ai, şi iarăşi să i-o schimbi, acum, când iarăşi o vei schimba-o, îţi va fi mai degrabă pe înţeles, decât clar, de ce te-a cam obligat viaţa să renunţi la fiecare dintre ele, chiar şi când n-ai vrut să renunţi, de ce nu ai putut alta să ai, chiar şi atunci când voiai alta să ai. Abia acum, făcându-ţi-se într-adevăr dor de tine, ai ales să nu-ţi mai potriveşti tu măsura, ci să-i laşi vieţii dreptul de a ţi-o da pe cea mai potrivită, cea care poate să despice firul în patru şi să le înoade pe cele care n-au cum să se rupă, nici să se lase duse de val, spre cine ştie care mal, ori spre o epavă ce încă îşi mai ţine vie, mândră, vechea poveste a corăbiei ce a fost.

Apropiindu-ne, prea devreme fiind, nu s-au găsit motivele care să ne îndemne la drum, doar să ne avem întrebări pe care să ni le lămurim, înainte de toate prin înţelesuri, ca mai apoi, să vină răspunsurile a ceea ce nu fusese pe deplin lămurit, a ceea ce părea a fi ori pată, ori umbră, ori neadevăr plin de amănunte. Apropiindu-ne, ne-am apropiat fără să se ştie, fără chiar să ştim, prin cuvintele care nu se înţelegeau cu intenţiile, ci doar cu lăuntrica simţire a marilor adevăruri din cuvintele simple. Şi tocmai cuvintele simple, ca să fie de netăgăduit adevărul, ne-au apropiat, ştiindu-ne fără datoria de a ne justifica ori de a ne preface.

Nimic nu va fi altfel decât eram învăţati că trebuie să fie, va fi la fel cum ştim că ne trebuie să fie, cu toate cele care trebuie spuse, spuse, cu toate cele care trebuie înţelese, înţelese, cu toate câte trebuie simţite, simţite. Va fi faptă omenească, pornită din suflet şi făptuită ca toate cele care se făptuiesc prin normalul pe care-l avem, ca oameni care nu-şi iau obligaţiile drept temei şi nu se pun să vieţuiască prinşi în teascul obligaţiilor. La cumpăna dintre două zile ale lumii, noi, neştiuţii căutători ai căilor prin care viaţa poate să se ştie trăită, o cale, o a doua cale, o altă cale faţă de cele pe care lumea ni le-ar arăta, se va arăta, ca să ne dea de ştire că oricând poate exista începutul care merge până la capăt, până în eternitate.

Aşteptarea îşi arătă încă motivele ei pentru care nu ne lasă încă motive noaste pentru a ne grăbi, dar nici de glume cu noi nu îi arde. Ţinându-se de noi aproape, pe noi ne ţine să nu ne îndepărtăm. Îşi ia ea depărtarea ca pe propriul ei motiv, lăsându-ne un fel de libertate în a hotărî preschimbarea singurătăţii în linişte deplină, în taina tăcerii care să ne ferească de zarva celor care nici lor nu-şi vor traiul în linişte, nici pentru ei nu-şi doresc o liniştea. Ne este nouă dat ca să trăim bucuria de a avea dreptul regăsirii omeneştii puteri de a face, într-un timp scurt, ceea ce se greu se face chiar şi într-o viaţă, redobândind dreptul de a crede în unicul adevăr: omul.