Iartă-te, iartă-te tu, pentru toată nerodnicia de până acum, măcar cu măsura pe care eu am dat-o iertării,fiindcă, spălându-te în apele lacrimilor, îndurând zbaterile nopţilor nedormite şi frământările zilelor întristate de lipsa luminii îndestulătoare, ţi-s deja multe iertate. Iartă-te, fiindcă doar de iertarea ta mai ai nevoie pentru a-ţi avea rodnicia regăsită din risipirea de până acum şi, dăruindu-te propriului tău har, cel pe care-l aveai, îl ai şi îl vei avea, oricât a fost ţinut în adormire, să-ţi reîntregeşti puterea de a dărui tuturor celor lipsiţi de speranţe şi puterea de a te dărui speranţelor şi adevărurilor tale, ţie şi doar a ceea ce ţie îţi este dat şi hărăzit, deloc înrobit rătăcirilor, înainte mergător pe drumul cel drept şi luminat. În aşteptarea iertării tale stai tocmai tu şi stau toate amintirile care, ca să nu te mai tulbure în vis, ori în clipele de faptă înspre îndumnezeire, vor să-şi ardă rădăcinile care le ţin vii, iar ele, din tine iau ceea ce ţie, şi nu lor, îţi e de mare trebuinţă.
Respectă-te, pe tine respectă-te, măcar atât cât respect am eu în suflet pentru tine, nemaidând apă la moară, pentru a nu mai da avânt, la toate cele ce, în trecutul de mai demult, ori cel de mai de mai de-aproape, prin preajmă-ţi îşi făceau de lucru, prin preajmă-ţi ţopăiau ori nevoiaşe se arătau, pentru a te cere lor şi a-ţi cere dăruirea, pierzându-ţi detaliile vederii întregi şi sporul mersului spre ceea ce, acum, aşteptându-ţi schimbarea întru respectul faţă de cuvânt şi dorinţa doritoare de avânt, e gata să fie parte din tine, din viaţa ta, din bucuria prezentului şi din împlinirea din acel, în curând, azi, pe care, şi tu, şi eu, îl numim, viitor. Redă-ţi dreptul de a fi faptă şi nobleţe, pentru ca, ceea ce prin fapte şi prin tine se va naşte, în nobleţea adevărului să se arate, fără a lăsa vorbelor, chiar gândurilor, temei de a găsi întrebări care să-şi aibă răspuns în cine ce scornire plină de venin. Ca să poţi să vezi, în vis, limpede, faţa adevărată a oamenilor şi a tot ceea ce se va întâmpla, lasă-te, de tine, respectată şi tremurul paşilor va fi cu totul dispărut.
Iubeşte-te, măcar cât eu te pot iubi, iubeşte-te, ca să poţi să ştii cât eşti, cu adevărat, iubită şi de cine eşti, cu adevărat, iubită, aici, cândva, acum şi mai târziu, acolo, sus, totdeauna. Şi iubeşte-te, ca să poţi să iubeşti în cea mai curată simţire ceea ce, prin urmare, prin tine lumii lăsându-se vederii şi trăirii, nemurire pe totdeauna îţi va fi, semn de biruinţă şi firesc nemărginit de opreliştile acestor timpuri în care vorba e vorbă doar cât e auzită, uitată mai apoi şi răzleţită prin chiar prima faptă. Te-aştepţi pe tine să te renaşti, prin propria-ţi iubire, cea depărtată de tine prin înţelesurile, de la alţii luate, ce n-au putut să prindă rădăcini în pământul pe care-l călcau paşii tăi, şi care, pentru a le ţine în viaţă, din puterea ta, de neînchipuit pentru cei care ţi-au dat înţelesurile lor, ca să nu te depărtezi de ei, le-ai dat şi le-ai tot dat, cu sufletul tău le-ai învelit pentru a nu le fi văzute stricăciunea. Iubeşte-te, fiindcă se-mplineşte vremea, şi e timpul copt pentru a trăi iubirea, pentru a iubi şi a fi iubită, de cei care sunt şi mai apoi de cei care vor fi.
Nu te mai lăsa pe tine, acum, celei care a fost, fiindcă tu, cea care ai fost, nu eşti decât amintirea ta, care, ca orice amintire, se pierde prin amănuntele care se topesc în creuzetul uitării şi, topindu-se ele, vor ajunge asemenea unei adieri de vânt stârnită de aripile unui fluture grăbit spre o floare abia înflorită. Nu te mai lăsa pe tine, acum, celei pe care ai dorit să fie, fiindcă tu, cea pe care ai dorit-o, prin urmarea atâtor fapte care-şi au în neiertarea, nerespectul şi neiubirea ta pentru tine, nu poate fi nici iertată, nici respectată, nici iubită. Iartă-te şi respectă-te, respectă-te şi iubeşte-te, iubeşte-te şi iartă-te, pentru ca, dacă nu chiar de acum, măcar de la primul ceas trecut de după miezul de noapte ce zilele, după măsura lumii o împarte, să fii, aşa cum altfel nu poate fi, şi iertată, şi respectată, şi iubită, aici, în acest prezent al pragului spre viitor, ca acolo, Sus, unde, dacă aici nu se va face, prin facerea-ţi paşilor, n-ar putea să mai fie ca acel întotdeauna, acel întotdeauna care te-a ţinut, până acum când multe ştii, de mână, ocrotindu-te de tulburarea cea mai mare şi de suferinţele cele mai greu de îndurat.
Au mai rămas atât de puţine clipe de îndoială şi atât de puţine clipe în care nerodnicia îţi mai poate sta în cale. Şi vei rodi, precum pomii cei rodnici care, cercetaţi fiind, de cei nepricepuţi, la rădăcină, otrăviţi de cercetarea lor bolnăvicioasă, şi-au ascuns floarea rodului în frunzele coroanelor care până n-au atins pragul porţilor Cerurilor, n-au putut scăpa de otravă şi n-au fost văzuţi rodind. Şi puţine toate cele ce-au fost rămânând, repede se pot schimba toate, dacă te vei ierta ca să te poţi respecta, dacă te vei respecta pentru a te putea iubi, aşa cum, de n-ai asculta încă pe cei prea tare şi lesne împotrivă-ţi vorbitori, şi de nu te-ai încrâncena încă în înţelesurile sufletului tău străine, dar lumii de azi bune şi plăcute, de-ai lăsa pe cei fricoşi de îndepărtarea-ţi să trăiască în frica lor ce singuri şi-o doresc, nu te-ai înfricoşa şi ai cunoaşte că în curând va fi azi şi în curând, înflorind floarea rodului, cele puţine nu vor mai fi, altfel va fi şi altfel tu vei fi. Oricum, deja drumul spre azi, sub paşii tăi e...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu