Neacceptatele vinovăţii

Vorbele pot fi fapte, faptele în vorbe pot fi mai apoi arătate... Vorbele pot fi mari sau mici, faptele pe măsura lor pot fi, sau pot invers să fie. Măsura vorbelor nu faptele sunt, ele fiind măsura oamenilor. Vorbele sunt o măsură a adevărului de care se însoţesc oamenii când e vorba de faptele ce pot să le facă şi o măsură a adevărului de care se folosesc oamenii când e vorba de faptele ce le-au făcut.

Cu vorbe, greu de spus în faţă, trebuie să răspund la întrebări despre fapte și întâmplări de care ştiu, ori mi s-au povestit, dar pe care nu doar tu, omule ce mă întrebi, le-ai făcut. Nu ești tu singurul, nici primul, dar aveai ştiinţă despre ele, ştiai ce rămâne în urma lor. Dar le-ai făcut și tu iar acum, când te muşcă regretul, nu ai puterea să recunoşti. Plângi, dar lacrimile tale sunt ale regretului sau ale neputinţei de a fi cel care, nepăsător, ai fost?

Eu nu pot să spun că ştiu, întru totul adevărul. Eu încerc să desluşesc, printre meandrele poveştilor tale, despre ce a fost trăirea vieţii tale. Mai pot să cuprind şi ceea ce mi-ai arătat, din ceea ce poţi fi, mie. Nu vreau nicicum să te judec, punând pe tine povara unor etichete. Iau din cele ce sunt vechi de când lumea, le alătur, şi încerc să dau un răspuns întrebărilor pe care mi le pui în clipe de deznădejde. Ma gândesc că văzând în faţă un alt adevăr decât cel închipuit de tine, te vei îndoi, măcar o clipă, de tot binele pe care crezi că l-ai făcut şi îţi vei spune că ai făcut destul rău şi tot ce trăieşti acum e răsplata jocului tău, de copil fără minte, cu tine, cu cei de aproape, cu cei mai de departe, cu cei străini. Nu m-am pornit, fără să îmi ceri tu, a vorbi. Nici când m-ai tot întrebat nu ţi-am dat răspunsuri, bune sau rele, ca să nu trăieşti ruşine sau o tulburare care să te îndepărteze de drumul pe care ţi-l dă soarta ta. Sper că, citind, poţi învăţa să îţi asculţi sufletul, lăsând mintea să tacă.

Când ţi-ai avut o viaţă în care puţin a fost să-ţi pese de un alt om, l-ai umilit, l-ai constrâns să îţi accepte umilirea, l-ai plătit ca să se simtă obligat să îţi suporte această umilire și mofturile tale, când ai crezut că e normal să îţi cumperi plăceri ca şi cum ţi-ai cumpăra obiecte, când ţi-ai ascuns sub plapuma necesităţilor derapajele tale materialiste sau psihice, când sub o altă mască ai pus efectul traumelor tale, traiul ţi-a fost, ziceai tu, de om, şi ţi-l făceai bun. Nici nu conta că beţiile țineau loc de clipe de bucurie şi, atunci, îţi făceai motiv de proprie înaltă consideraţie, ca să loveşti, fizic sau verbal, pe alţii. Nici nu conta când pumnul de bani, ce-l dădeai sau ţi se dădea, pe tine şi pe celălalt, te cobora la rangul de pulbere şi ţărână ce îşi avea viitor în împrăştierea în patru zări, călcatul de către alţii în picioare sau noroi nicicui plăcut. Şi nici nu ştiai să accepţi, ori să înţelegi, iubirea...

Ţi s-au întâmplat, toată vremea aceasta, multe. Ai avut pierderi mari, ai trecut, credeai, pe lângă moarte. Până la urmă, cu uşurinţă, ai acceptat ideea că aşa trebuia să se întâmple, fără a avea curajul următoarei întrebări: "De ce?". Îţi era greu să admiţi, considerându-te măcar aproape perfect şi fără de greşeli, că aşa îţi e destinul sau ai pus pe seama altora, răi, neînţelegători, cu probleme psihice, cauza, căci nu puteai, nici în ruptul capului, că ţi se tot dă şansa de a te opri, de a sta, o clipă mai mult, atent la ale vieţii şi a te îndrepta. N-ai văzut nimic fiindcă priveai spre soare şi te credeai că eşti asemenea lui.

În marea lui iubire pentru tine, Dumnezeu, ţi-a pus în faţă, marea încercare de a te determina să crezi în om, să fii om în care să te încrezi. Ţi-a pus în faţă pe cel care, avându-şi motiv de a merge pe drumul mântuirii, a trecut peste toate, te-a apreciat, ţi-a arătat consideraţie, te-a respectat, fără a se lăsa primitor de plată. Cu iubire toate astea, pentru sufletul tău, dar şi pentru mintea ta, cea care fugea de sufletul tău suferind, făcea. Dar oare, ai curajul de a fi cinstit, recunoscând că prea puţin ai luat seama la asta? Ai curajul de a recunoaşte că dintr-odată ai văzut şi ai trăit altfel, cu mult mai bine decât înainte dar, cu toate astea, n-ai văzut asta decât ca o simplă şi meritată răsplată, continuând, pe ascuns, sau pe faţă, aceleași fapte, aceleaşi năravuri? Nu cumva îţi spuneai că respecţi acea persoană, că nu faci nimic împotriva acelui om? Îţi era de ajuns existenţa lui? Nu credeai că meritul tău de a fi mai bun decât toţi ceilalți, de a şti mai mult decât toţi ceilalţi, de a arăta mai bine decât toţi ceilalţi, de a face totul mai bine decât toţi ceilalți, ţi-a fost răsplătit şi că faptele tale faţă de oricare alte persoane, pot fi aceleaşi, de dinainte, pentru ca meritul să nu-ţi diminueze?

Te gândeşti acum că te-ai îmbătat, din nou, cu apă rece sau te întrebi altceva?

Din câte am văzut eu în viaţa asta, îţi pot spune că ai tras o astfel de beţie, cruntă. Şi te-ai amăgit crezând prea mult în propria impresie, bună, despre tine...

A trecut vremea. Şi ai gustat din plin o altfel de viaţă. Totul numeai la superlativ, nicicând nu gândeai un altfel de sfârşit. Şi pe cel de lângă tine, cu tine, îl vedeai fericit. Priveai cu mintea, sufletul, îţi spuneai că e totuna. Te ascundeai, cu faptele tale şi, ziceai, că dacă nu se ştie, nu se face deloc tulburare. Pentru tine totul era redus la văzut, atins, ştiut. A cunoaşte era una cu a şti. Nici atunci, nici acum, încă, nu crezi că spiritul acelei persoane cunoştea mult mai multe decat ştia, real, mintea ei. Şi în tot acest rai efemer, când fără semne, a venit lovitura, te-ai crezut în stare să o faci să nu aibă efecte...

Dar nu s-a putut face nimic. Nici nu se putea... Acel suflet îşi făcuse datoria. El, cu acea mare acceptare, îşi mersese, atât cât avea putinţa să meargă, drumul spre mântuire. Ştia însă că tu nimic n-ai făcut să te îndrepţi. Nu mai putea accepta o pierdere de timp, un timp ce, de mare folos, îi era în altă lume. Şi nu ţi-a mai dat nici Dumnezeu şansa să te arăţi ca luptător întru salvarea cuiva, fiindcă El ştia că de asta te vei folosi. Iubind mai mult acea persoană, care îşi avea, în felul ei, privirea spre El, i-a răsplătit strădania cu liniştea şi pacea mult râvnită de toţi oamenii, dar care rar este dată omului cât trăieşte. Pentru tine a ales să îţi deschidă poarta regretelor, fără a mai încerca să îţi deschidă ochii. Avusesei atâtea posibilităţi...

Acea persoană s-a dus în lumea veşniciei. Tu însă ai rămas să regreţi, să îţi pui întrebări, să trăiești în chinuri. Acum de tine depinde dacă vrei să vezi asta o mare şansă, şansa schimbării, pe care ai tot refuzat să o iei în seamă. Poţi alege să accepţi că nimic din ceea ce ţi-ai închipuit că eşti, nu eşti, că nu ești deloc mare, ci încă mic, ba chiar că ştii prea puţine, nu cunoşti nimic, nicidecum că ştii multe şi cunoşti de toate. Poţi alege să faci aceleaşi fapte, să continui să încerci să umileşti oameni, să defăimezi, pe la spate, pe cei care nu îţi e la îndemână să îi umileşti, să continui să cumperi cele pe care nu-ţi dă mâna să faci ceva ca să le ai omeneşte, sau să începi drumul smereniei. Poţi alege să fii judecător, pe la spate, al altora, să-i cleveteşti, să dai minţii apă la moară, sau să îi priveşti pe toţi ca oameni, semeni, şi să îi iubeşti ca pe tine însuţi. Poţi alege să te iubeşti, iubind pe alţii, sau să te urăşti, aşa cum ai făcut-o, neiubind semenii tăi. Poţi alege să îţi laşi principiile tale deoparte, să le pierzi pentru totdeauna, şi să le îmbrăţișezi pe cele divine, sau să te ridici mereu în slăvi. Poţi alege beţia sau renunţarea la băutură. Poţi alege să te sinucizi, acceptând că nevinovat de sfârşitul persoanei de lângă tine ești tu sau să înduri, făcând totul ca să arăţi că tot ceea ce a făcut pentru tine a fost extraordinar, sau măcar sfârşitul lumesc nu i-a fost în zadar.

Dacă vei alege schimbarea, ai şansa de a trăi, câţi ani mai ai de trăit, în pace şi bucurie, poate chiar răsplătit.

Dacă nu vei alege schimbarea, nimic nu mai poate opri decăderea şi căderea ta. Suferi-vei mult, multe, vei ajunge umilit şi batjocorit, aşa cum tu ai făcut de atâtea ori. Ai mers de mult prea multe ori cu ulciorul la apă. Nici nu te-ai uitat la el de nu e cumva crăpat... Grăbeşte-te, om fără putinţă, om cu viaţa închinată desfrâului, mândriei şi egoismului. Mai ai, cât trăieşti, destule clipe în care să te întorci la omenie, la Dumnezeu. Nu mă ocărî pentru ce ai citit, dar dacă o faci, e bine să te priveşti în oglindă. Ai să vezi că nu am scris prostii. Nu te mai îmbăta, nu te mai lăuda, nu te mai feri să accepţi că un om a murit fiindcă tu nu te-ai îndreptat. Ai mâinile curate, nu însă şi conştiinţa...

Aproape, aproape...

A trecut timpul, atât de mult timp a trecut, că nici nu îi mai pot ţine adevărata-i măsură... Şi nu te-am văzut, şi nu m-ai văzut de tot atât de mult, cât ştim acum că e timp deja trecut. Tot de-atunci eu mai nimic despre tine nu ştiu... Tu încă, din ceea ce lasă cuvintele scriselor mele să se înţeleagă, mai afli câte una sau câte alta despre mine. Însă te ştiu căutătoare a mai mult, a întregitoarelor amănunte, voind ca nimic din ceea ce a fost, din ceea ce poate fi, dar mai ales din ceea ce va fi, să nu uiţi...

Îţi este câteodată dor de uitare, îţi cauţi motive de a avea puterea uitării, măcar pentru o clipă, acea clipă în care să îţi arunci privirea spre căutarea unui alt drum, un drum pe care să poţi zăbovi aşa cum zăbovesc toţi cei care s-au învăţat să se piardă şi să îşi piardă chiar şi speranţa de a fi ceea ce şi-au dorit să fie, în vremea când se încredeau mai mult în cele ce le auzeau spuse de cei din juru-le decât de ceea ce le era dat să simtă că vor fi... Îţi este dor, câteodată, să vrei să ştii cum e să fii ca toţi ceilalţi, deşi bine ştii că, din toţi ceilalţi, mulţi sau puţini, poate nimeni, sau poate mulţi prea puţini, ar putea fi trăit ceva asemenea a ceea ce tu ai trăit, ca să poată să îţi fie asemenea ţie, sau tu să te poţi asemăna cu ei...

Îţi este dor să ştii cât îmi este de dor de ceea ce îmi este dor, şi-ţi este dor să ştii de ce îmi este dor atât cât ştii că-mi poate fi de dor... Şi te ştiu căutând să dezlegi înţelesuri şi să înţelegi necunoscutele întâmplări ce m-au dus departe, dar mă lasă totuşi aproape, într-o apropiere din care pot să-ţi văd ochii privind literele ce conturează forma trecutului de care numai noi ştim şi care dă contururi viitorului care, fără ocolişuri îţi spui, împreună se va trăi. Ştii, dar vrei să ştii că nu ştii, voind mai aproape de clipa căutării, descoperirea, trăirea, fapta, bucuria, împlinirea...

De-aici, din lumea umbrelor de lumini şi a luminilor ce dau esenţă trecutului prin semnele viitorului, eu dau trecutului ce-i al trecutului, pentru ca viitorul să aibă ceea ce este al viitorului, păstrez bucuria a ceea ce a fost, pentru ca ceea ce va fi să fie înălţător, şi prin ceea ce înălţare va fi, bucurie să rodească şi urme de rod să îşi aibă. Şi-mi este dor, îmi este atât de dor de tine, cea neştiută în felul în care ştiinţa este întreagă, ştiută însă în felul în care neştiinţa a rămas de mult în trecut, cea necunoscută, în forma în care cunoaşterea se poate numi întreagă, cunoscută însă prin micile şi definitoriile zvâcniri ale recunoaşterii unei deja realităţi incontestabile. Şi-mi este dor, atât de dor, de-a fi ceea ce tu ştii că sunt, dincolo de tot ceea ce mă ştiai a fi şi ceea ce se ştia că sunt.

Cât ochii nu mai văd, ar spune mulţi că tot atât de multe, şi chiar mai multe detalii şi amănunte sunt pierdute, şi pierdute fiind, chiar şi trăirile sunt mai sărace, fiindcă doar lumina zile, ca şi clarul ca lumina zilei, defineşte tot firescul lumii. Mi-e şi mie dor de toate astea, ştite fiindu-mi, însă îmi este mult mai clar orice amănunt care în lumina aceea pe care o ştiu toţi, se arată doar pe o singură faţă, păstrându-şi nevăzută, chiar uitată, pe cea de-a doua şi pe toate celelalte feţe ce le poate avea. Toate formele cu totul şi cu totul altfel, realte şi cu mult mai clare, profunde şi născătoare de imbolduri şi simţiri, altfel, cu totul altfel, cu mult mai mult altfel, decât le puteam, cu mintea, privindu-le în acea lumină ce dădea vedere ochilor, preface în adevăruri care să nu fie înşelătoare. Şi-aşa pot să te văd şi dorul de chipul tău îmi e mie mai puţin greu decât ştiu că îţi este ţie, ştiut astfel fiindu-mi cât îţi este de greu. Şi te văd aplecată asupra unor gânduri care desfac în mii de înţelesuri literele cuvintelor mele, încercând să spui, când mai tristă, când mai veselă, când mai nerăbdătoare, când mai înţelegătoare, când mai supărată ori când mai înţelegătoare, că nu o trecere în zadar îţi este împăcare, că nu o aşteptare continuă îţi este alinare, că nu în vis îţi vrei trăirile şi nici faptele şi nici simţirile...

Tu, dintr-atâta dor, mă chemi în vise şi în vise mă vezi, şi în vise, cu mine trăind, te laşi cuprinsă de liniştea care îţi este alt motiv de dor, asemenea cu cel care eu îţi sunt. Îţi iei atât cât îţi trebuie, atât cât sufletul tău cere, din liniştea privirilor mele înspre cerul senin al zilei, ori spre stelele cerului nopţii, ca să poţi să ştii că nu ce-ţi spun judecăţile, nu ceea ce se cuibăreşte în mintea care, dis de dimineaţă se înghesuie la poarta gândurilor negre, este ceea ce va urma, şi că în ceea ce va urma, tocmai ea, mintea, care te încredinţează că ai întru totul dreptate, se va ruşina, ba chiar se va lăsa purtată de valurile incontestabilului şi va face alte judecăţi, potrivnice celor care acum croiesc drum de pierdere şi pierzanie, ca şi altădată, atunci când ţi-a făcut viaţa miză de pariu şi pariul l-a pierdut, aşa cum sufletul îi tot spunea că va fi.

Departe mă cauţi, greu îţi este să crezii că sunt aproape de tine. Aproape mă ştiu, chiar dacă departe este un adevăr a ceea ce făpturile noastre sunt. Nu prea mai disting contururile, dar formele tale, cele ştiute sau doar mie ştiute, îmi sunt definite, până în cel mai, crezut, neînsemnat amănunt. Cu toate câte nu mai văd, mai mult mi-e dat ca vederea să nu se mai definească prin ceea ce era...

Întâiul azi venit din mâine

Când se ajunge pe ea înseşi din urmă, reuşind să aibă ştiut că, prin alţii, sau chiar prin cel căruia îi este dată ca dar de preţ, viaţa, se vrea pierdută, punându-şi valoarea ce ştie că-şi are, mai presus de orice preţ ce-i va fi sau va fi fost vreodată pus, prin hăţişuri îşi face drum, peste râpe, şi peste ape, punţi doar pentru o singură, şi într-un singur sens, trecere, pune, lasă la o parte orice treabă, orice gând în care nu se regăseşte ca adevăr, grăbeşte sau întârzie, calcă în picioare munţi de mândrie, ori privirile, prea mult dedate la urmele paşilor plecând, le ridică înspre a-şi aminti departele orizontului spre care se poate, de nu se stă prea mult în cumpănă, a se merge, şi se face îndemn la fapte, şi ea însăşi în fapte se regăseşte, pentru ca, mai apoi, şi de-a pururi, să fie regăsită ca cea care dăruieşte dar de mare preţ.

A face, s-a dat să fie, rostul cuvântului, în simţirile şi simţurile oamenilor cunoscut, de a pune în formă şi în fapte, adevărul. Orice cuvânt, în cea dintâi şi simplă existenţă a sa, este un adevăr. Chiar dacă mintea omului îl scorneşte şi, chiar dacă, într-o primă înţelegere, nu poate sta la un loc cu ceea ce, în absolutul vieţii, pare cu totul şi cu totul departe de ceea ce dă valoare vieţii, cel care defineşte viaţa, adevărul principial, el este un adevăr primordial. Oricare ar fi cuvântul, el creează şi defineşte existenţa. Diferenţa faţă de ceea ce înseamnă adevăr real, altfel spus, cât de adevărat este adevărul lui, abia după trecerea timpului şi devenirea lui reală se vede prin urmări, fiind dată de preţul plătit de om, sfidând sau luându-şi în seamă viaţa.

Mirându-ne, noi de noi, de propria pornire, mai puţin decât de a celuilalt, lasând cuvintele fără piedici, ne-am trezit aşteptându-ne, dar necrezând în sorţii de izbândă ai grabnicei făptuiri. Erau depărtările împotrivitoare, erau munţii stavilă privirilor şi apele opritoare ale paşilor mersului pe jos, asemenea celui prin soartă. Şi ne mai erau ale lumii orânduiri şi clauze, întăritoare ale neputinţei ce se voia nouă de luat în seamă. Ne miram şi ni se întrebau gândurile între ele, cine şi cum le dă puterea de a se păstra speranţei şi nu ajung, oricâte treceri s-au mai fost, la coşul de gunoi al uitării...

Este uşor sau ar fi uşor, dacă ne-am lăsa de noi înşine înţeleşi, să ne ştim paşii cei avem de făcut. E mereu aproape de noi, însă nouă ne este aproape imposibil să-l acceptăm, viitorul. Şi toate câte le va cuprinde el, ale destinului fapte, se lasă simţite, noi însă nu vrem să le simţim, fie că ar fi lovituri crâncene împotriva preamultei mândrii, fie că ar fi ceva prea frumos, trăire într-un colţ de rai, şi nu ni-l credem meritat. Şi ne lăsăm duşi de valurile necredinţei, singuri sărăcindu-ne, singuri trăgându-ne înspre pustiul cel secătuitor de simţiri şi trăiri, de ceea ce îi este motiv de înălţare, sufletului.

Literă cu literă am adunat cuvintele povestirii faptelor, privind prin ceaţa depărtărilor din juru-mi, ascultând tăcerile din vacarmul trăirilor oamenilor. Prin cuvinte ce s-au lăsat singure, scrise, poate chiar de tine şoptite în visul pe care somnul nu-l putea cuprinde, şi care, necuprins fiind, prin înţelesurile gândurilor ţi se lăsa ştiut, spusă este deja povestea faptelor prin care viaţa ne-a îndemnat să o repunem în drepturile pe care, cu sau fără ştiinţă, prin alte fapte, uşor de spus aceleaşi, am lăsat-o rătăcitoare de noi şi pe noi rătăciţi de ea şi rătăcitori, vreme atât de îndelungată.

Inocenţa n-are, nicicum de-a face cu indecenţa, cum, la fel, n-are de-a face dorinţa cu motivul. Numai că, azi, în lumea de acum, sunt unii care le cam iau a fi la fel şi mai sunt şi unii care, cu ştiinţă, pri-cepere şi socoteală de oameni dedaţi cu mărunţişuri, ca să îşi ascundă neputinţa de a fi cunoscut, nu doar a fi avut, vreodată, o adevărată comoară, cer oricui, mai ales celor puţin cunoscători, să vadă a fi totul doar o apă şi doar un pământ. Inobilantă este speranţa, când nu se depărtează, cu nimic, din ceea ce este dat oricui şi tuturor, să fie. Din speranţa ce ţi-ai avut-o, din lacrima visului şi din zâmbetele privirilor căutătoare înspre mâinele ce azi va fi, spre mâinele ce azi trăindu-se, se va fi pecete eternităţii în care, împreună intrând, împreună vom fi, şi împreună o vom străbate.

Astăzi mi-a fost dată clipa de răgaz să-ţi scriu, astăzi mi-a fost dat să am drumul privirilor drept şi bătătorit de seninul care a alungat orice oprelişte, fie ea şi asemenea aburului ce-l ridică izvoarele când se îmbrăţişează cu primele raze ale soarelui. Şi-am scris, ţi-am scris, chiar dacă mâine, întâmplările vor fi asemenea ca cele ce aici au lăsat poarta înţelesurilor deschisă, şi vor fi faptele mai cuprinzătoare, mai bogate, prin felul şi însemnătatea trăirilor. Am scris, chiar dacă tu vei citi toate spusele astea abia a doua sau a treia zi, trecut fiind pragul, de amândoi, nemaifiind cei ce eram ieri, ci aceia care vom fi mereu şi totdeauna. Ţie trebuia să îţi scriu fiincă tu, cea care nu aveai teama credinţei, ca şi mine crezând că în curând va fi azi, trăindu-le pe toate, vei fi tu şi vei depune mărturie că toate îşi au rânduială şi toate cele rânduite, date sunt a fi, şi date fiind, ştiute pot fi, de cei care cred şi, crezând, au puterea de a aştepta, răbdători, întâmplările fireşti.

Salt peste absurde evidenţe

Ai văzut multe, din cele ce le-ai văzut ai încercat să şi faci multe, câteva din toate acelea, pe care le credeai ca fiind de făcut, le-ai şi făcut, în încercarea ta de a te convinge că întru totul şi cu totul suntem la fel toţi şi că toţi poţi să te laşi învăţată de alţii, de cei care au făptuit ceea ce ţie nu ţi-a fost pornirea să faci, chiar dacă, de multe ori, ţi-ai simţit opreliştea şi ai simţit că ceva, prieteneşte, te împingea spre locul ce-l ştiai ca fiind al tău. Te-ai dus spre vale şi spre deal te-ai dus, cu gândul pierdut în credinţa că poţi să te arăţi mai sus decât eşti şi poţi să stai mult mai jos decât îţi este dat să poţi sta, fără să te clatini. Şi-ai ocolit tot ceea ce găseai în cale ca fiind de ocolit, simţindu-ţi, în mers, nedreptul drum, cel vremelnic schimbat de prea multa-ţi privire înspre un orizont prea mult apropiat, lipsit de depărtări şi lipsit de înălţime, şi care, chiar şi când te lăsai dusă înspre adânc, tot mică îşi avea înălţimea, pe care i-o măsurai simţind că te loveşti de ceva ce era asemenea tavanului care te loveşte în cap când te înalţi prea repede şi prea mult.

Dovezile ţi le-ai aflat, răbufnirile ţi te ştiu, căutările îşi sunt bănuite. În învăţătura în care ai fost ţinută şi, până mai ieri, te-ai lăsat să stai, dorinţa ta de a trăi altceva e numită în fel şi chip, dar bine, nicicum ar fi numită, văzută nu este. Pentru tine evidenţele sunt absurde, doar că, cei cărora absurdul le este pe plac, de lanţurile cu care te-au legat cândva, care slăbite fiind de smuciturile prin care ai vrut să le rupi, zornăie, trag şi te întorc, sperând să nu mai ai gând de plecare, înspre acolo unde toţi acceptă ceea ce li se cere să facă, toţi se coboară pentru ca să facă pe plac celor care se cred hotărâtori a toate, pentru toţi. Te simţi obosită de atâta smucit, dar mai obosită te simţi de la mersul drumurilor pe care te-ai întors, te-ai obosit în încercările de a nu-ţi lăsa gândul, plecat în lumea în care te doreşti, de lumea în care eşti, văzut. Fiincă, dacă s-ar şti, chiar şi gândul ţi-ar fi pedepsit şi arătat ca murdar şi rău-voitor.

Iertările, ţie nu ţi se vor da, împrejuru-ţi nimeni nu ştie să ierte, fiindcă, nimeni nu iubeşte, chiar şi sensul iubirii este denaturat şi dus la simpla idee de îndeplinire a unor datorii ale realităţii conjuncturale. Tu trebuie să înveţi să te ierţi, pentru că n-ai decât calea aceasta, pentru că tu nu poţi perverti iubirea, dându-i formă lumească, în cea care nici măcar simplă dragoste nu e, nici milă nu e, în ceva care lasă loc cerţii şi răzbunării, stăpânirii şi acaparării. Vei face asta, o spun fără să mă tem de ceea ce spun, chiar dacă în cuvinte totul va suna simplu şi sec: “Acum acesta-i adevărul!”. Îţi voi fi şi martor, şi părtaş, dezrobirii tale, şi sprijin deznădejdii gândului că multe, la-nceput, depărtarea de tine o vor căuta-o, că tot la început, mulţi vor voi să fie mai aproape decât se cade, ca să poată să smulgă un fel de lauri preamăritori. Nu ţi se vor da iertările, nu-ţi vor fi iertate faptele, nici vorbele nu ţi se vor lua în seamă, dar tu vei ierta şi vei lăsa ca neauzite multele vorbe spuse pentru a fi secure şi a fi noroi, spuse pentru a zdrobi orice dorinţa de fiinţare firească.

Neînţelegerea, în sensul nevoirii de a se înţelege dorinţa ţi speranţa ta, se va înstăpâni, pentru mult timp, în jurul tău, pe aproape toţi din jurul tău şi-i va face robi, iar ei, învăţaţi cu ideea de stăpân şi de a fi stăpânului plăcuţi, pe cântecele ei vor juca, horă, dar şi, când vei crede că îţi poate fi lumea mai dragă, sârbă îndrăcită cu pas pe loc bine bătut. Şi, cum nici prin asta nu-şi vor vedea sorţi de izbândă, poleieli sclipitoare îşi vor pune, pentru a putea să aibă, în faţa ta, motivul vorbelor care să râdă de altfel înţelerea strălucurii, de către tine, aruncând, ca pe o faptă de neacceptat, în noroi, simplitatea ce ţi-o vei avea-o, făcută adevăr prin dorinţa de a te lăsa de toate matrapazlâcurile ascunderilor sub măşti de conjunctură, sub acoperământ de tradiţie. Vei avea de ales, te vor pune să alegi, când vor putea îţi vor cere să îţi fie alegerea unică, ceea ce vor ei, ceea ce îţi vor ei, ceea ce te vor ei, ştiindu-te prizoniera cuvântului dat, încercând să ţi-l smulgă, pentru a ţi-l face oglindă, pentru a te prinde în cleştele pe care, după ce, astfel, vei purcede a merge acel drum, să poată să îl strângă după cum le va fi voia.

Apleacă-ţi ochii să-mi poţi auzi când îţi şoptesc, într-un fel pe ascuns, cele ce am să ţi le spun, despre multele planuri ce se fac pe seama ta, vorbele pe care eu le-am auzit, de cum am aflat de tine, gândurile care şi acum, dosite, tainice, despre tine, se lasă vorbite. Chezaşul, martorul şi împreună făptuitorul plecării tale, desprinderii tale, din mărginita lume a ta, m-ai ales să fiu, şi nu pot să fiu doar un privitor de rând, care aşteaptă să vadă încotro vei alege să mergi şi încotro vei merge. Nici să se piardă timpul, n-am cum să accept, pentru că nu e o simplă pierdere, cel pierdut ar fi timp din timpul tău, din timpul meu şi din acel câtva, care va fi al nostru. Tocmai de acesta, spre a nu se împuţina, grijă trebuie să am, cât tu cu alte griji te vei zbate, fiindcă altfel ne va pune pe jar, ne va face ştiutori ai grabei şi, grăbiţi, chiar şi dintr-un normal şi firesc motiv, mai greu bine, mai puţin bine, cu un altfel de urmări, la liman ajunsă vei fi. Sunt însă privitor şi ascultor în toate părţile şi văd şi aud, aşa cum am să te văd, şi am să te aud, izbăvindu-te, ajungând unde-ţi e dat.

Răbdarea, semn de rod

Greu să iau o hotărâre nu îmi e, greu să faci pasul pe care doar crezi că l-ai face îndărătnic nu îţi este, nici acum nici când va fi început de fapt împlinit, greu, în felul în care va trece timpul, va fi până ne vom avea drumul ceasului de seară ce-şi va avea urmare prin dimineaţa primei zile în care vei şti că eşti ceea ce nu erai însă ţi-a fost dorinţă să fii, împlinită aşa cum îţi erau aşteptările care ţi-au dat răbdarea de a nu te lăsa uşor convinsă de ispiti-toarele vorbe despre faptele din juru-ţi.

Apasă greu, pe umerii amândurora, vorbele celor din jur, care, sunt făcute să fie îndemn sau sunt făcute să fie oprelişte. Şi grele sunt pentru că, dacă stăm strâb pentru ca judecata să ne fie dreaptă, îndemnurile pot fi de ajutor sau, la fel de bine, motiv de a ne opri din a duce la capăt o pornire, iar acelea care pot să ne fie cale mijlocitoare de a ne stăpâni pe noi înşine, şi astfel de a ne feri pe noi de răul din noi, pof fi, la fel, de folos sau pot fi motiv de încăpăţânare în a face, spre încercare, chiar şi pentru fapte care nu se mai găseşte nici o cale de întoarcere, şi altfel este astfel înaintarea. Nici drumul, nici calea, apăsătoare nu sunt şi vedea-se-vor că nu vor fi fost, ci doar prima clipă după ce se vor fi aşezat trăirile în vadul realităţii. Este acea clipă când se pot porni valurile unor regrete ale unei mândrii mocnite sau, dimpotrivă zborul şi visul de înălţare, dat de înţelesul şi acceptarea unei realităţi conturate încă de pe vremea unui trecut ce nu avea cunoaşterea acutalului incontestabil prezent, la fel ca şi ceea ce va deveni atunci un viitor încă de nedesluşit.

Bucuria nu vine în urma unei aşteptări încordate, şi nici nu este urmarea unui plan bine pus la punct, urmărit, pas cu pas, în a se ajunge la un punct final, motivat de un scop şi un obiectiv. Bucuria nu împlineşte o poftă sau o dorinţă, şi nu e bucurie acea ajungere undeva prin căţărarea pe umerii altcuiva sau prin călcarea în picioare a cuiva, chiar a propriei persoane. Şi nici când plata este mijlocul de a face ceea ce se simte a fi plăcut, ori pe plac, când totul este un schimb, chiar dacă place sau de folos este, bucuria nu se grăbeşte a se arăta. O aşa bucurie nu este dată decât de mintea omului, care se simte plin de el şi mândru, dar la scurt timp cade precum piatra din vârful unui lance, infiptă în pământ pentru cât îi trebuie purtătorului ei să se odihnească. O altă dorinţă porneşte o altă aşteptare încordată, un alt plan, o altă încercare de a călca pe ceva, o altă plată... un alt război în care nici o rană nu are timp să se vindece.

Rostul vieţii grabnic se strică şi grabnic poate fi de alţii schimbat. Fiindcă, la fel cum taie în carne vie încrâncenarea într-o aşteptare cu motiv ridicat la rangul de unicitate a binelui, graba lasă, neruşinată şi nepăsătoare la buna simţire sau la speranţa trăirii prin simţiri, totul, buna cuviinţă, respectul, esenţialitatea, adevărul, încrederea, credinţa, cinstea, demnitatea, speranţa, îl face pe om să fie urât şi, după făptuirile grăbite, într-un mai apoi, de aproape sau de departe, să se vadă, să se ştie şi să se simtă urât şi murdar, să deznădăjduiască şi să se prindă iarăşi în hora ei, grabnic voind să îndrepte ceea ce vede că mai poate îndrepta, din ceea ce a stricat. Şi mai joacă, încă odată, şi încă odată, în aceeaşi horă, până când ajunge să-şi irosească tot timpul vieţii, de nu-şi vine în fire, de nu-şi află răspunsul la motivul cel necrezut ca motiv, acela care nu l-a lăsat să vadă că negrul, chiar dacă în lumină strălueşte, nu este alb, ci negru pentru totdeauna rămâne, dacă mereu şi mereu, nu se pribeşte pe sine pentru a şti dacă, în grabă, nu-şi dă la o parte propria viaţă, adevărata trăire, cea care pleacă din ceea ce este şi nu din ceea ce vrea să fie.

Istovitoare se arată la faţă, singurătatea, omului, şi e cu mult mai istovitoare când îi este pusă pe umeri de alţii sau de faptele altora. Şi n-are această singurătate leac în nimic altceva, decât în om, omului, dacă nu este îmbuibat cu prea multă mândrie şi învăţătură făţarnică, ori cu nesaţul dorinţelor trupeşti, nefiindu-i prielnică goliciunea din juru-i. Nu sufletul este singur, dar tocmai el, care ştie ce înseamnă nesingurătatea, ştiindu-se responsabil şi pentru fireasca existenţă trupească, pentru trăirea în cugete şi fapte, se face păstrător al motivului pentru care omului i-a fost luată nesingurătatea, al poruncii împărţirii binelui şi împărţirii oricărui rău, trăgând de mânecă mintea omului, spre a o face să ia aminte la goliciunea pe care i-o pune în spate, doar pentru că ea se vrea a se şti singura în măsură a hotărî ceea ce este bine, singura care poate să vadă diferenţa dintre bine şi rău. Prin semnele goliciunii, care asemenea unei boli fără leac se face simţită, ajunge şi ea să îşi plece capul, neavând răspunsuri la propriile-i întrebări.

Eterne poveri ne punem pe umeri, mergând pe drumul pe care ni-l dau aceste toate legi ale lumii, pe care, cu mândrie, o numim civilizată, la care şi noi mai adăugăm, după cum ne este judecata, a minţii, ori a sufletului, mai multe sau mai puţine condiţii, pentru a nu fi mai prejos decât toţi ceilalţi, dacă se poate, la un loc. Şi merg toate, cât merg, în felul acestor judecăţi, până când vine vremea întrebărilor care n-au cui fi puse, vreme a căutărilor de tot felul. Şi, mai toţi, după aceleaşi pre-judecăţi, caută. Şi caută acolo unde toată lumea spune că este de căutat, şi se împiedică de ei înşişi în a căuta acolo unde spune lumea că nu este nimic de găsit. Cei care, de voie, sau de nevoie, acolo ajung, acolo găsesc ceea ce credeau că stă de ei ascuns, fiindcă nimeni nu are răbdare să vadă gustul roadelor tuturor pomilor, însă cu grabă mare laudă pomul care dă, sau a dat, roade pe gustul lor. Şi pe mulţi, înspre acela, îi trimit cu daruri, sau spre pomi cu roade asemenea, zicând că sunt la fel, bune şi de folos.

La urma-urmelor, dacă e să vorbim despre acel tot care nu îşi poate găsi niciodată o definiţie completă, dacă e lungă şi sofisticată, ci se poate defini doar prin simplitatea identificării cu el însuşi, adevărul, e greu ocolul capcanelor ce, la tot pasul, în vremea de azi, se pot ivi. Adevărul, fiindcă pentru cei mai mulţi singur nu se tălmăceşte, răstalmăcit de alţii este, azi mai mult decât niciodată, şi aruncat, ca întâmplător în calea oamenilor. Şi, ca să plutească mai uşor înspre unii sau înspre alţii, este tot mai uşurat de esen-ţialităţi. Îl uşurează cei care au un motiv, al lor, să-l uşureze şi îl uşurează cei care sunt sărăciţi, prin alţii sau prin sine, de orice duh care să-i la-se să se identifice cu ei înşişi. Din lăcomie şi din mândrie, cei ce-l ştiu îl preschimbă, din prea puţină vrere şi dorinţă de a-l înţelege pe de-a-ntregul, o fac cei ce l-ar voi ştiut. Şi, aceia ce-l ştiu dar îl fac altfel altora ştiut, pe drumuri lăturalnice destinelor îi trag pe ceilalţi, spre a se folosi de ei, în orice fel se poate: de puterea lor, de mintea lor, de ceea ce ştiu să facă, fiindu-le dat ca har, de forţa trupului lor dar (şi s-ar putea, de către cei care văd mai mult decât se lasă văzut, să se spună, “mai ales”) de trupul lor. Unii dintre aceşti prea lacomi doritori de ceea ce este al altora sunt ei înşişi cei care, cu conştiinţa trează fac toate acestea, alţii sunt cei care s-au îmbătat cu băutura vicleană a unei putrede şi efemere puteri, date de oameni sau de legile omeneşti.

Acum, prin cele ce au fost, prin cele care încă nu au fost, am ajuns să ştim mai multe decât am învăţat. Răstalmăcit fiind, nici un adevăr nu-şi mai are esenţa în argumentele care se pun alături de el pentru a fi convingător. Pierdute fiindu-le esenţele, adevărurile se pierd de faptele, ori de tainele pe care le-au avut ca punct de plecare în drumul lor, prin timp, spre a deveni reper oricui, de mai devreme sau mai târziu, făptaş întaia oară al vieţii, ori reîntors spre a se arăta învăţat din propriile greşeli. Şi chiar viaţa nu se mai poate să fie un joc al adevărurilor, fiind schimbată prin aceeaşi răstălmăcire împotriva firii şi a motivaţiei sale, într-un joc în care adevărurile sunt forţat mutate dintr-un colţ într-altul, spre a justifica înţelesuri, judecăţi şi fapte venite din poftiri şi deşertăciunile mândriei celor prea îndărătnici şi nevoitori ai propriilor motivări ale existenţei lor. Esenţialitatea a ceea ce spun eu că e greu, vei spune tu că a fost greu, a pasului hotărâtor, prin urmarea faptelor, va da peste cap toate zisele şi spusele altora. Drumul ce-l vei avea, de-atunci în colo deschis, curat şi fără piedici, îţi va încununa răbdarea, fiind întru totul roditor, prevestit prin ea, prin neînduplecarea ei, prin acceptarea ei, fără ştiinţa că ea este chiar semn de rod.

Dincolo de cerul înnourat

Lasă tot ce ştii că a fost şi doar în nişte amintiri mai există, şi ele din ce în ce mai răzleţe, lasă-ţi lumii acesteia tot ceea ce îţi poate îngreuna mersul şi-ţi poate face greu urcuşul, ca să putem să urcăm, amândoi, dintr-odată, împreună, acolo unde piedică vederii nu mai poate fi nimic, acolo unde nici teama nu se mai încumetă să facă simţită, şi nici nu s-a auzit ca să aibă cineva gând de ruşine, şi unde vorbele şi gândurile se aud şi de nimeni nu pot fi ascunse. Lasă totul, într-un fel aş spune să te laşi pe tine, cea din gândurile minţii tale, şi, de-acolo de unde numai noi doi vom şti, atunci când numai noi doi vom face să fie clipa ce niciodată nu va mai fi uitată, fără a ne mai risipi în cuvinte, prin fapte simple, ca toate faptele ce sunt esenţialitatea trăirilor, să ne lăsăm duşi, acolo, deasupra a tot ceea ce înseamnă lume şi lumesc, unde coboară din înalturile slavei, în zbor, serafimii, pentru a încununa cu lauri pe cei îndrăzneţi şi doritori de înălţare.

Indiscutabile sunt adevărurile, discutabile sunt doar neadevărurile, chiar dacă tentaţia de a spune, despre orice, că este discutabil, oricine, mai degrabă o lasă arătată, şi, aşa, ridică îndoiala pe o treaptă înaltă, la rangul de judecător. Şi asta mereu o fac cei care, nemaiavând în ei încredere, se cred reper. Astfel drumul, care cu un astfel de prim pas începe, se tot coteşte şi se tot învârteşte, se duce şi se întoarce, lungindu-se până ce ori se pierde prin timpul pe care chiar el îl pierde, ori îi iese în cale adevărul, din întâmplare făptuit, arătându-i pe câtă nechibzuinţă s-a bazat întâiul pas şi cât de absurd a fost reperul, cel care i-a fost de căpătâi, ca început şi ca măsură. Indiscutabil este adevărul pe care dacă fără nici un ajutor îl vei scoate la lumină, nu-l vei mai pune în discuţie, aşa cum ar fi dacă eu deja l-aş spune. E un adevăr mare, copleşitor, un adevăr al vieţii, chiar dacă nu este unul care să bată tobe şi să înalţe stindarde. Are în el atât de multă esenţialitate încât, dacă ţinem morţiş să nu-l credem, amândoi ne vom pierde în adevăratele sensuri ale drumului nostru, învârtindu-ne într-un cerc al morţii împlinirilor.

Vino, lăsând tot ceea ce ştii că au fost, cele care stau acum lângă tine, în nopţile nesomnului tău, să poată ele să doarmă şi tu să-ţi dai vieţii valoarea adevărată, nici mai mare, nici mai mică, să-ţi ai limpede izvor pentru setea de înţelesuri, care îţi este acum arzătoare. Vino urcând, ca să uiţi că ai crezut că mai uşor este să cobori şi să te înveţi cu uşurinţa de a urca, cu lumina crestelor semeţe, cu florile colţilor de stâncă ce totdeauna se urcă deasupra norilor, făcându-i să se ruşineze de dorinţa lor de a se înstăpâni peste lume. Lasă-ţi acolo, unde acum sunt, toate învâţăturile acestei lumi, pe care le-ai luat ca fiind bune totdeauna, pe care le-ai privit ca nişte nestemate, fără să te gândeşti vreodată că pot îmbogăţi şi înfrumuseţa aşa cum o face aurul blestemat, scos din ascunzătoare la ceas de taină, ca să îţi afli adevărul şi să poţi primi comoara care viaţa ţi-o face bogată pentru timpuri pe care tu, eu, sau oricare alt om, nu le poate cuprinde întreaga lor depărtare. Lasă tot ce-a fost aşa cum a fost, lasă ceea ce acum este, aşa cum este şi fii gata să trăieşti ceea ce va fi.

Iubirea nu-şi are alt motiv decât încrederea şi credinţa. Iubirea, chiar dacă se arată a fi a prezentului, ea este zid ale viitorului, având piatrele de temelie necioplite de dalta realităţii ci şlefuite de mângâierea speranţei. Ea nu se naşte şi nu creşte. Necrescând, nu moare, fiindcă moartea loveşte doar ceea ce e pământesc. Iubirea nu cercetează trecutul şi nu judecă prezentul. Ea apare, ea se coboară peste oameni, fiind duh din Ceruri coborâtor, izbăvitor, vindecător şi înălţător. Nu te poţi gândi, nu te poţi hotărî, nu te poţi împotrivi să iubeşti. Poţi doar să crezi că îţi este la îndemână, că stă în puterea ta să-i dai bice, ori să o ţii în frâu, şi o faci dacă nu te ruşinezi de tine când spui că n-ai nici un fel de interes. Cu orice fel de condiţie de ieşi în faţă, nu poţi vorbi de iubire, fiindcă aceea este plămădită, este născută de tine şi îi este dat să moară când n-o mai ţin în viaţă motivele pentru care ai făcut-o să existe. Se poate să se vadă, de toţi cei care iau de bun tot ce se spune, dar pentru alţii e uşor de văzut că ea doar ţopăie, face tumbe, de faţadă, ca să fie luată în seamă. Sau, dacă îi faci împotrivire, o vei avea-o totdeauna, în suflet, şi mai apoi în minte, şi vei trăi suferinţa regretului. Doar lăsand-o să fie aşa cum este, bucuria şi împlinirea, şi dragostea o vei trăi-o.

Acum îţi este vremea! Dacă bine ei seama la ce îţi este viaţa, nu întrebări vei căuta ca să înţelegi de ce nu ţi-a trecut prin minte să te gândeşti că altceva, ce nu se prevestea, va fi buturuga mică din calea carului, ci vei lăsa totul adormit pe perna trecutului, ca să te poţi înfăţişa în clipei de întâlnire cu drumul tău, cel pe care l-ai rătăcit tot făcând socoteli şi planuri, liberă de toate opreliştea ce ţi-ai făcut-o platoşă şi curată în minte ca şi copilul ce vede întâia oară, cu ochii lui, lumea. Lasă, cu de la tine îndemn, totul, că oricum îţi este dat să laşi, ori să le pierzi pe toate, printr-o pornire de nestăvilit, ca să nu ai, atunci, nici măcar o rătăcitoare întoarcere a capului spre a privi înapoi, ca să nu mai pierzi nici o clipă din trăirea bucuriei înălţării, cea care îţi va înmulţi timpul vieţii, ca să poţi să o ştii trăită.

Amintiri pentru viitor

Amintirile, când îşi au un rost cu mult mai important decât a nu lăsa gol trecutul, nu se lasă cunoscute, ci, mai degrabă, se prefac a uita de ele însele, a se nega şi a-şi nega existenţa, punând simţiri şi trăiri, cele care se înnoiesc prin sinele unui prezent ce se lasă uşor înţeles, să facă loc, să găsească timpul cuvenit şi să se treacă în nobleţea faptelor, înnoitoare, pentru ca, după ce, prin fapte vor fi pecete de neînlocuit, să se arate în deplinătatea timpurilor în care fapte asemenea celor ce s-au făcut pecete, sau chiar mai bogate decât acestea, au fost. Simţiri suave, care se trăiesc prin fiecare înţeles al fiecărui cuvânt, al fiecărui vers, al fiecărei strofe ce poezie e, parte a ceea ce acum e, iarăşi, viaţa, înalţă şi coboară, precum un zmeu care se lasă purtat de fiecare adiere al lui Moş Vânt şi a sa cunoaştere adunată atemporar şi dincolo de infinit.

Liberi suntem şi doar noi, prin temeri şi întrebări, prin ţinerea ca temei a unor incertitudini, a presupunerilor, în locul dorinţei de a fi siguri că nu plutim, în derivă, într-un ocean al necunoaşterii, ne lăprizonieri aşteptării trecerii spre mai târziu, cu speranţa că, oricum, fiindu-ne al nostru, acel timp al nedespărţirii, ne va aduce aproape, el, sau oportunitatea, răscrucea drumurilor, sau măcar ceva, cineva, să ne spună ca a sosit clipa. Abia că mai încape un gând în sacul plin de aşteptări, de-a valma cu toate simţirile şi trăirile, ce abia că nu încep să se ridice deasupra noastră ca un abur, de atâta fierbere. Noi însă tot mai căutăm câte un motiv, sau măcar câte o rătăcire printre întrebări, îndărătnici, ca mai toţi ceilalţi din jurul nostru, în a purcede, cu încredere, pe un drum care, la urma urmelor, se poate să nu se sfârşească niciodată. Liberi suntem, în fapt, în cuget, în simţiri, şi nimeni şi nimic, dacă noi n-am căuta să avem piedici, dacă noi nu ne-am căuta oprelişti, nu ne stă împotrivă în a ne aduce aminte, trăind, făptuind, ceea ce am trăit şi ceea ce am făptuit, noi cei care acum suntem asemenea nouă, cei care am fost, atunci când amintirile s-au lăsat în seama viitorului.

Infinitatea îşi are limite pentru cei care se întrebă despre limitele ei. Limitele de care ei vorbesc sunt însă de ei fixate, şi nu sunt aceleaşi, fiindcă sunt limitele pe care ei şi le au, sunt limitele până la care pot ei ajunge. Dincolo de ele, pentru cei care spun că infinitatea este un întreg, cu ceva semnificativ, limitat, şi restul, nesemnificativ, şi nelimitat, tocmai pentru că ei nu găsesc rostul pentru care ar merge mai departe, este haos, este întuneric, necunoscutul de care au mare teamă. Tocmai acolo, dincolo de acele limite, dincolo de puterea de a înţelege a celor ce nu pot decât limitat a înţelege, din-colo şi de limitele celor care nu vor nimic altceva să ştie, decât ceea ce cred că le aduce folos, e un întreg univers, plin de amintiri. Acolo ne avem şi noi locul nostru, acolo ne avem şi noi, fiecare,câte un univers şi mai avem şi un univers al nostru, cel care acum, coborându-se spre noi, ne trage spre ţărmul adevărului, din acea plutire deriva în derivă ce, încă timizi fiind, ne-o mai permitem...

Ca şi reală poate să ne fie închipuirea cerului senin, însă cât de înaltă îi este seninătatea, acum, nici măcar o nălucire a minţii nu o poate cuprinde. Doar cu ochii privind pierduţi în simţirea trăirilor, doar simţindu-te urcând şi plutind pe deasupra Cerurilor care se pot, uneori, înnoura, doar simţindu-te privită în ochi de o privire cercetătoare înspre Ceruri, de coborâri şi coborâşuri nu-ţi vei mai aduce aminte, ştiind că nu mai ai cum, vreodată, să cobori. Încă, uitarea, n-a cuprins tot, încă îţi ai în şoapta gândului ce de la sine se porneşte, atâtea clipe de adevăr, atâtea clipe de zbor şi trăire înălţătoare, şi, chiar dacă nu-ţi ai decât lumeşti înţelesuri dorinţei de a ne fi, pe Pământ şi în alături păşitori şi împreună, spre totdeauna, trăitori, ştii, aşa cum şi eu ştiu, că nu-i cale de a fugi, poate doar, prin încăpăţânare şi împotrivire îndărătnică, de amânare, a ceea ce ştii că va fi, ştiind că a mai fost altă dată, întâmplarea care nu se lasă văzută, ori cunoscută, de alţii, înainte de a avea motiv de netăgăduit în a fi spusă, fiindcă altfel, în realul şi irealul existenţial, s-ar lăsa înţeleasă ca fiind deja a trecutului. Greu mai poate să stea în lumină împotrivirea, şi nici încăpăţânarea de a trăi după voia minţii nu nu se mai poate, din Ceruri fiind vrere şi voie, din adâncuri nemaiputând să ne avem îndoieli, răzgândiri ori, de orice fel, piedici.

Evadarea din lumea de azi nu este la îndemâna oricui, nici chiar cei care au înţeles ce înseamnă, cu adevărat, a trăi, nu se grăbesc în a trăi, nu se gândesc la a renunţa la nişte efemerităţi, pentru a se bucura de ceea ce este nepieritor. Şi ei au amintirile lor, dar, nededaţi încă la vorbele cu care se vântură prin faţa altora, se fac mai repede la a le fura şi a le da înţelesuri la ale altora. Pe zidul închisorii vieţii, primul pas deja l-ai pus. Şi acel pas te-a lăsat şă îţi aminteşti despre libertatea ce, auzind, într-un alt fel, de la mine, despre ea, în cele dintâi dorinţe ce te-au răscolit, amintiri pentru viitor ţi-ai lăsat în speranţe să-şi găsească rost. Şi aşa, din adierea Vântului, ai cules primele lacrimi de soare, cele pe care le vei avea în pumni, ca semn al trecerii pe un drum peste praguri, spre vemurile împlinirii.