Ştii bine că m-ai lovit! Ştii bine că ai făcut-o în ziua în care, măcar în acea zi, trebuia să te chinuieşti, de-ţi venea să faci rău, dar nu trebuia să faci rău. Ştii bine că ţi-am spus, făcând fapte pe care tu credeai că mă poţi opri să le fac, să nu mai încerci. M-ai auzit, ai simţit faptele, şi tot ai lovit. Mă ştiai, văzându-mă din fuga unor cuvinte ce te-au făcut să-ţi simţi timpanele trosnind. Te ştiai cu musca pe căciulă, ţi se aşezaseră faptele pe mâinile ce tremurau iar privirile erau îngropate în întunericul nopţilor în care făceai căutări, promisiuni şi târguri pentru a afla ce mă apără şi în care chip, dorinţa ta de demult ţi-o poţi înfăptui. Te-am simţit colac de ură şi frică, tu credeai că mă înşeală vorbele-ţi de om temător pentru fapte de om cu gând rău. Şi te-ai bucurat că mă pot lăsa dus de gândurile tale către fapte, dar nu ţi-a trecut prin cap că joc doar pe începutul unui cântec ce-ţi pierde încet ritmul devenind asemenea unui cânt de îngropăciune. Şi ştiai şi tu asta, dar nu ţi-a trecut prin minte că brusc, în horă te voi lăsa singură şi nu voi fi eu singur la final...
Ai lovit în zi luminată, ca să poţi prinde ultimul tren pe drumul ce-ţi fusese promis de-atunci când rostogoleai capete în iarbă şi furai rostul oamenilor, când pe bărbaţi îi făceai să trăiască în pustietatea minţilor pierdute iar pe femei le vindeai cui îţi era ţie de trebuinţă sau de înţelegere. Acum, în vremea când n-ai mai putut să scurtezi trupurile de cap, ai prins a te deda şi la alt nărav mare, de a însemna pe copii promişi de tine cu foc negru şi a pune în ei frica. Dar cum nu te-au mai lăsat Cerurile să hoinăreşti pe unde-ţi venea, lăsându-te fără multe din cele ce în lumea de azi ţi-ar fi fost trebuincioase hoinăririi, îngerii celor de lângă tine te-ai apucat să-i pui pe fugă, i-ai speriat cu gândurile-ţi noaptea mişcătoare de buze şi, spre a nu te da de gol, ţi le ţuguiai ziua. Semnul ăsta, ce-l ştiam că-l poartă cei urât strigători către Cer, a fost primul ce m-a făcut să vin întru ajutorul celor ce reuşiseră să fugă de tine şi să ajungă la mine. Până atunci ţi-a fost libertatea fărădelegilor neîngrădită, iar tu pe mulţi ai îngrădit...
Ai lovit când nimeni nu se aştepta şi când, în firea oamenilor, stăteau dorinţe de speranţă, nu de ură. Doar că puţini ştiau că ţie speranţa îţi stă în ura pe care ei trebuiau să o poarte altora. Omenescul lăsat din timpurile oamenilor copii îţi este de neînţeles ori, de-l vrei înţelege, peste dorinţa ta de a fi măcar icoană dacă nu chiar sfântul pus în icoană, venin ai pus în paharul cu apă al celor care trebuia să-l dai curat şi luminat. Drumul spre ascunzători ţi-a fost luat, ai fost pusă în margine de răscruce să fii în văzul tuturor. Tânjeai după garduri înalte ca să-ţi fie ascunzător paharului înveninat ce-l dădeai luând chip sfidător de adevărul ultimei şanse de a întoarce spatele faptelor de cândva.
Nu o mănuşă, ci toate sunt deja aruncate. Nimic nu se mai schimbă, nimeni şi nimic nu se întoarce în trecut. Zarurile timpului s-au rostogolit. Şi vorbele s-au spus, şi feţele s-au arătat... De pe zaruri trebuie să se ridice acoperitoarea. Te-ai temut până acum, acum e timpul să vezi tu că nu mă tem. Îţi vei cânta singură, vei juca singură, ameţitor, şi aplecându-te spre a-ţi găsi urmele, ochii vor privi doar prin praful întins pe drum. De atâtea ori ai ridicat piatra împotriva celor cărora le-ai găsit doar tu vinovăţie, şi lovitura-ţi era pe la spate şi grea. De-atâtea ori ai pus piedică alergătorilor necunoscuţi şi ai tăiat aripile celor ce îi vedeai ridicându-se să zboare şi tot cu piatra loveai ce vedeai zburând, nefiindu-ţi gândul la viaţă...
M-ai lovit de atâtea ori şi, neauzindu-mă spunând ceva ce credeai că ai să auzi, te-ai încrezut în puteri şi mereu marea cu degetul ai încercat-o. Am tăcut ca să te vad cât şi ce poţi. Acum ştiu. Şi mai ştiu ceea ce a rămas în urmă. Pentru ce ai făcut tu, în dreptul tău sunt toate păstrate. Pentru ce i-ai pus pe alţii să facă, sunt în dreptul lor. În urma a tot au rămas păcatele faptelor. V-au rămas tocmai blestemele pe care faptele vi le-au adus ca răsplată. Şi sunt blesteme pierzătoare de neam şi întorcătoare mai apoi în hăţişurile marilor îngenuncheri şi suferinţe. Şi, acum, când ştii că nu vei avea scăpare, că nu mai poţi ocoli Cerurile, aşa cum ai făcut-o, te zbaţi şi urmele zbaterilor se arată pe tine. Încet, încet, din tine se vor arunca bucăţi de carne netrebuincioase, putrezite în noroiul ce l-ai ţinut mereu în palme, din care plămădeai chip de om şi-i făceai destin. Nu-s vinovat eu, nici cine m-a chemat a-proape. Erau toate rânduite să ne reîntâlnim, trebuia să fie şi ultima dată. Nu te mai încrunta, vinovăţia a ceea ce eşti, ţie îţi aparţine!
Numele nu ţi-l rostesc, nu ţi-l scriu. Este, acum, prea destul că ţi-l gândesc. Ţi se sparg oricum oglinzile în care îţi priveai chipul dorit şi aşa făceai să fii văzută. De-acum vei fi văzută fără umbra zămislită a-ţi acoperi haotica preumblare prin cotloanele minţii celor ce-ţi treceau pragul şi hoţia. Ai furat mult, şi nu credea nimeni că tu furi, toţi credeau că tu înduri. Cine eşti, cu nume cu tot se poate şti privind pe cei din urma ta. Minciună, poveste mereu altfel repovestită, dezmăţ, mândrie, nestatornicie, simţiri în contradicţii... sunt cele ce pot să se vadă la cea pe care de atâtea ori ai vândut-o. Urmează şi semnul cel mare, ce nimeni nu-l va putea trece cu vederea: sluţirea şi boala minţii... Iar pe cel care l-ai făcut să fie doritor de moarte şi de arginţi, neamul nici nu mai poate să-l ducă mai departe. Şi va pieri înainte de pieirea ta. Cuvintele mele atunci se vor auzi din guri străine şi vei fugi de lume, asurzind cu totul, pierdută în lumea gândurilor prin care vorbeşti cu cei ce-şi sunt îndrumători.
Cândva ai fugit. Ai fugit... nici nu-ţi trecea prin minte că voi ajunge atât de aproape de dositele tale fapte. Atunci ştiai frica faptelor, acum ştii frica vorbelor. Dar le-ai făcut acum să fie mai tari decât cuvintele moliftelor spuse la miez de noapte. Le-ai dat tărie prin cele ce le-am îndurat şi îndur eu. Acum scriu doar cuvântul ce l-am rostit... N-aveam cum să-l las nerostit, să-l las nescris. Orice pasăre pe limba ei piere. Cuvinte spui, cuvinte primeşti. Tu spre oameni, eu spre Ceruri. De cuvinte fugi, cuvintele te-ajung. Şi încă pe de-a-ntregul nu e spus. Vor fi spuse când se vor trece cinci săptămâni în care vei mai fi potrivnică Zorilor. De zorii ultimei zile numărate nu vei mai trece. Atunci se vor trezi toţi adormiţii de tine şi te vor întreba de somnul prea lung, de zorii pierduţi în încrâncenări şi de timpul zilei scurs între picoteli.
Timp de pace trebuia să fie. L-ai făcut timp de război. Un război plin de nevoi, ai făcut iar între noi. Legea Cerului o vei cunoaşte, Legea Pământului mă va dezlega. Ţi i-ai legat pe-ai tăi de talpa casei, vei plăti pentru a fi dezlegaţi de talpa iadului. Pe Legea Cerurilor, prin Legea Pământului, numele meu nu-l mai desprinzi de neamul tău, dar tu ai vrut să se ştie cine a tăiat parâmele porţilor cele mari ce te-a dezvelit şi te-a arătat în toată goliciunea sufletului tău, tu le-ai vrut pe toate, le vei avea pe toate...
Aşa a fost datul să fie. Nu m-ai învins, nu m-ai neomenit. Plânsul cerurilor mi-a fost sfătuitor şi nici când auzeam cum şuierau pietre nu i-am oprit pe cei ce le aruncau înspre unde credeau că m-ar lovi pe mine. Şi le-am lăsat cuvintele de ocară să curgă. Au scuipat obraji sărutaţi, şi-au sărutat pe cei altădată scuipaţi, ca tu să fii văzută înger... Dar toată lumea ştie cine avea de-a face cu îngeri negri.
Din drum nimeni nu se mai întoarce. Doar că, vrei tu sau nu, spirală e drumul oamenilor. Ceea ce tu acum ai vrut să nu fie, va fi. De ceea ce tu ai fugit, alţii vor vrea să înfăptuias-că. Mai devreme sau mai târziu, totul va fi aşa cum a fost dat. Doar că se vor cutremura adâncurile de furia ce te va cuprin-de. Vor fi atunci mulţi care să-ţi spună că-nviforniţându-te nu te mai poţi decât să-ţi arăţi nesăbuinţa de acum. Te vor judeca fără milă şi cei cărora te-ai împotrivit şi cei pe care i-ai avut drept stăpâni.
Nimic de zis, doar de aşteptat mai este. Se pot număra zilele, chiar şi orele deloc nu-i greu. Ştii bine că ai lovit. Ştii bine că iarăşi m-ai lovit. Ai făcut-o în ziua în care trebuia să te chinuieşti, de-ţi venea să faci rău, dar nu trebuia să faci rău. Erai însă prea mândră. Războiul, chiar din acea clipă l-ai pierdut. Războiul doar tu l-ai vrut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu