Lumină prin lumini

Nimic nu se schimbă mai repede decât viaţa. Totdeauna, sunt toate legate de timp. Timpul există doar pentru forme, nu are, nicidecum esenţă pentru conţinuturi.

Când toate ajung să se înghesuie în unghere, retuşurile sunt imposibile. Doar adunând tot ceea ce s-a creat, spre a fi aruncat, poate să lase loc la ceea ce aşteaptă să vină. Noroiul care stă prea mult începe să devină plin de împotriviri ale vieţii, să ucidă prin mirosul a ceea ce în timp s-a adunat în el, să facă fără dorinţe orice privire. Nici gheaţa nu dă mai multă lumină dacă ţine prea mult încorsetată apa vieţii; ea o împietreşte.

Toate stau pe muchii tăietoare e cuţit, doar viaţa poată tăia muchia, doar ea poate să nu se lase tăiată. După modele care n-au fost niciodată însufleţite, oameni îndărătnici s-au pus să pună mâna pe cuţit şi să îl mişte, ca să devină tăietor a ceea ce nu se lăsa tăiat prin propria-i existenţă. Şi l-au mişcat mai prin faţă, la vedere, mai prin spate, nevăzut.

S-au tăiat multe vieţi care s-au vrut să se lase tăiate, căci ele cuţite tăietoare au mişcat pentru alţii. Dar când viaţa a mustit în cei de pe muchia străfulgerător de tăietoare, aripi nevăzute şi trimişi ce doar trecerea timpului i-au însufleţit, au întors cuţitul spre mişcătorii lui.

Nouă lumini pe ceruri se aprind când viaţa spală noroiul şi topeşte gheaţa. E una a începutului, e una a sfârşitului şi între ele sunt celelalte, cele care definesc întregul. Se-aprinde greu prima, se stinge la fel de greu ultima, dar celelalte rămân şi se tot aprind pe rând, să dea de ştire că nici un cuţit nu poate lumina mai tare decât candela ce la fiecare numărătoare se stinge ca să aprindă pe cea care vine să lumineze cu tot ceea ce poate să-i dea definitoriu, marea Lumină.

Aşa a venit, cum va veni mereu, Soarele Luminii, cel care topeşte gheaţa iar apa gheţii spălă noroiul. Strălucitoarea lamă a cuţitului şi-a aplecat muchia nevoind să mai facă să curgă sânge, căci Cerul a trimis sânge nou, plin de luminile ce se aprind... Iar lama tăietoare se va topi şi ea în apa ce se va scurge înspre neîntoarcere.

Luminarea dimineţii regăsirii

Când toţi credeau că se va întuneca, şi pentru unii chiar venea noaptea, noi luptam cu razele de întuneric ce încercau să ne străpungă speranţele. Din demulturi venite, căzuseră la învoială să dea de ştire că ne stau de pază la ceas de dimineaţă şi ne caută de trăiri la ceas de seară.

Lumi ale umbrelor trecuseră prin privirile noastre încercând să orbească pasul ce ni-l aştepta sufletul şi în ropotul trecerii lor pe drum s-au răzvrătit împotriva trimişilor lor. Le dăduseră crezare de fiecare dată când promiseseră final de epocă şi îi plătiseră cu dorinţe ca să facă să nu mai lase urme pe care să se poată regăsi întâmplarea împlinitoare. Iar, din teamă, ei, trimişii veniseră în grabă, folosindu-se de alte umbre călătoare prin lumea noastră.

Şi s-au lovit de tine, şi s-au lovit de mine şi loviturile arătau cât de puternice sunt. Simţiserăm cum căutau să se adâncească în noi spre a se adânci între noi ruptură fără fund. Cercetaseră privirea şi cercetaseră inima cu arsuri ca să lase fuga să nu mai dea şanse împreunării ce-i lumina cu puterea vieţii din noi.

Şi s-au lovit şi ne-au lovit, şi lacrimile s-au pornit. Aşa s-a milostivit privirea cerului şi plânsului i-a dat să vadă semnul coborârii lângă noi. S-au coborât fulgii răzleţi ce veneau din seninul înaltului, fulgii prin care îngerii nu se voiau decât de noi văzuţi şi ţie, doritoare a albului zăpezii, să-ţi dea motivul bucuriei vieţii ce nu ţi-o va mai putea nimeni alunga.

O candelă la căpătâiul sufletului s-a aprins ca să se facă lumină împrejurul tău. O candelă s-a aprins să poţi citi cartea pe care ai căutat să o citeşti. Ţi-a luminat literelele de aur şi lumina te-a înconjurat când luminile somnului au plecat să doarmă. Trimişii se perduseră pe ei şi se întorseseră cu ochii plecaţi în lumea lor, cuvântând neputinţa prin cuvinte grele ce recreionau întregul ce-l trudiseră să-l împlinească şi s-au ales cu faptele pierdute în pierderea-i definitivă.

Şi lumina a fost să stea şi să te îmbrăţişeze aşa cum îmbrăţişată în nopţile timpului şi-n zilele de teamă ale vremurilor ce azi se termină, te vei regăsi a fi ceea ce eşti şi trebuie să fii, aşa cum literele de aur te au în cartea lor scrisă.

Şi căldura ai simţit-o ca să te poţi învăţa cu căldura ce nu te va mai lăsa recele să-l simţi în privire, în gând, în palme ori în trăire. Candela e aprinsă şi de-a pururi lumina ei va face să se vadă strălucirea-ţi îngerească.

Pe prag de zodii

Mi se întâmplă uneori să privesc pe conturul calendarelor, ca să înţeleg de ce apar stele strălucitoare pe chenar. Văd însemne şi semne aşezate pe întregul anilor ce bat praguri. Văd pragurile aşa cum doar cei cărora le este dat să le vadă, căci doar pentru ei sunt definite, pot să le vadă.

Ştiam cândva să mă înşel când trebuia să înţeleg ce cauză au pragurile şi de ce stelele luminează străfulgerând prin noapte. De câtva timp încoace am uitat de toate cele ştiute, dintr-odată, de când îmi afundasem privirea pe luciul apei care îşi avea maluri munţii cei înalţi. Coborâseră pe mal, de pe înălţimi ascunse privirilor, jucându-se de-a venirea, chipurile viitorului, şi mi-au fost lăsate vederii cât să nu le uit şi cât să mă facă să uit că ştiam să mă înşel.

Va arăta totul aşa cum se va scrie cronica vieţii, şi acum ştiu că n-aş fi putut eu să o scriu, stând drept şi neclintit în faţa adevărului. Va fi scrisă cu literele existenţei care nu se se va putea contrazice pe ea însăşi în realitatea pe care o va trăi-o, care nu se va putea nega prin nici o dorinţă, a oricui, de întoarcere a timpurilor spre timpuri trecute.

Al cronicii, cu totul, sunt, parte şi întreg, şi aşa cum eu sunt definit prin nedeterminismul începutului, toate sunt făcute să dea început capitolelor pe prag de zodii, când totul se schimbă în fuga de neoprit a timpului. Din două părţi se face un întreg, şi tot din două părţi se defineşte. Iar definiţia prinde viaţă...

Prinde viaţă şi trăieşte o viaţă, înspre altă viaţă. Aşa va fi înscris, în cronica ce se va scrie, şi că nu are motiv decât viaţa cea fără mărginire, şi-n ea nu are loc ura ce striveşte, căci lacrimile au adus gândul libertăţii, gândul împlinirii, puterea iubirii. Şi totul se face prin adunare, nicicând prin scădere, de-a pururi prin înmulţire, nicicum prin împărţire. Căci pragul de zodii lasă paşii să cuprindă libertatea de a fi precum se vor, pe drumul unic care dat le e să nu se mai piardă, pentru ca timpul lor să lase toate urmele care nevoie sunt altora să le calce.

Cronicarii se vor înghesui să vadă cum orizonturi, închise sau deschise, când tunetul poruncitor al deschiderii a venit şi o mână diafană a rupt cortina ce se încăpăţâna să cadă mereu peste ea, se vor contura. Dar doar cronicarii hărăziţi să vadă dincolo de privirea pământeană vor putea să scrie despre adevărurile pogorâte din Înaltele Ceruri ca ipoteze ale concluziilor pe care ei le pot trage din demonstraţia ce lor li se arată ca să vadă că ceea ce era de demonstrat nu s-a pierdut în durerea răbdării ceasurilor de aşteptare.

Orologiile lumii stăteau în aşteptare şi încă acum aşteaptă să dea de veste vestea cea mare a faptelor pragului de zodii. Şi se lase să se audă paşii,apăsaţi,ai alergării spre revenirea jucăuşă, oglindită de luciul apelor de sub munţii cei înalţi. Şi orologiile numără, încă numără invers, lăsându-se să-şi suprapună cele două dimensiuni definitorii ale puterii viitorului. Şi se aud prin perete, prin pământul mustind a noutate, prin nelinişte şi prin linişte, prin odihnă şi neodihnă, prin răbdare şi nerăbdare. Se aud şi atunci când tunetul ruperii barierelor fac larmă mare de parcă ar vrea să darâme turlele catedralelor botezătoare şi însemnate cu semn de unire.

Din căutare pleznesc azi barajele ce secătuiau cîmpiile de rod. Pragului de zodii, care amprenta mare şi-a pus, i s-a sortit nevăzutele revărsări ale şuvoaielor de neoprit. Orologiile nu pot să stea pe loc, meşterii cei mai cu nume au lucrat să le facă de neoprit, oricâte catapulte le-ar lovi roţile care se învârt mânate de scurgerea timpului, ca să arate trecerea spre vreme de nou avânt. Şi cum suprapunerea dă scântei de aureolă, munţii îşi apleacă înălţimile ca să poată apoi zvâcni către înaltul promis.

Vor prinde chipurile formă, în modul cel mai pământesc al împlinirii lor. Se vor reîntregi cele ce nu-s întregi înainte de a se aprinde soarele, când malurile apelor încă vor fi departe de vad, şi atunci se vor rândui cronicarii la aflarea celor ce pentru cronici vor fi ştiute. Dar şi ştiute vor fi doar ca să arate însemnele pe care doar pragurile zodiilor le fac să fie semne şi le dau chip şi viaţă prin trăire.

Limpede, albastru...

Cântă Cerurile şi cântă Pământul amintindu-şi chipul tău ce va fi... Îţi aminteşti şi tu, cea care te vei privi în oglindă, că ţi-am spus cum vei arăta acum, când viitorul este deja împlinit? Îţi aminteşti?...

Ciudat mai vorbesc şi eu... Cuvintele mele strică logica celor ce caută logici... Dar ştiu că înţeleg acei care ştiu să înţeleagă prezentul privind către orizontul ce le este deschis, deschis aşa cum scena vieţii se poate să fie văzută când cortina se ridică şi luminile se aprind.

Dar cum să spun ceea ce nu am nici cum să-mi imaginez? Cum să pot eu să trag în jos o cortină pe care am ridicat-o amândoi, de care am tras cu atâta putere, dintr-odată că mecanismele ei s-au rupt şi acum nu mai poate să o repare nici cel mai iscusit meşter? Nici n-am cum să mă gândesc să caut pe cineva care să încerce să o repare, căci şi de spui, tot nu îţi doreşti să se mai închidă...

Primprejur e încă ceaţă. Nu mai e la fel de groasă aşa cum o ştiai, parcă ar vrea să facă unora în ciudă. Dacă stau bine şi o tai cu privirea, îi văd pe unii dintre ei împingând-o spre tine şi supăraţi nevoie-mare că ceva, nevăzut şi neştiut lor, o topeşte aşa cum soarele topeşte zăpezile.

Primprejur e încă ceaţă, dar nu poate să-mi rănească privirea ce o străpunge înspre orizontul de dincolo e ea. Şi e limpede, e clar, e imposibil să nu văd toate detaliile, toate adevărurile, toate neadevărurile. Atât de ce clară este orice imagine că, privindu-te, pot să-ţi văd până şi clipirea ochilor. Şi văd, fără să îmi fure ceva atenţia, ceea ce îţi spun despre ceea ce îmi va fi dată privirilor mele, în zori de zi, zi de zi, trezirea ta, mângâiată de razele soarelui.

E limpede orizontul, e plin de albastrul seninului care nu se teme de nori. E limpede, e albastru... Chipul tău, îl găsesc zâmbind, când privirea mi se coboară pe trupul tău îngeresc. Nici urmele trecutului n-au acum relevanţă căci le-am furat mângâindu-ţi bucuria remodelării, în forma ce ţi-ai dorit-o. Îţi prind mâna simţind zvâcnirea-i plăpândă şi te recunosc fiind cea de altădată, îngerească, cea de acum dorită, cea, din înseninarea-ţi, fericită.

De câte ori ai trăit bucuria cerului senin? De câte ori ai trecut prin ceaţa înălţimilor ca să te trezeşti brusc îmbrăţişată de cerul ce-ţi lasă privirilor o depărtare de necuprins? De câte ori ţi-ai mai amintit când priveai cerul, cu ochii de copil, şi cerul se însenina deasupra ta? Aminteşte-ţi ca să ştii cum se vor întâmpla toate, dintr-odată, aşa cum dintr-odată privirile noastre au străpuns timpurile...

Cântă Cerurile, cântă Pământul... Ascult Cerurile în fiecare miez de noapte, ascult Pământul zi de zi, când zorii se pregătesc să-l îmbrace în lumina zilei. Totdeauna sunt atent, pentru că uneori îmi povestesc, şoptit, câtă dorinţă au adunat şi abia aşteaptă să te vadă zâmbind în miez de noapte şi să te adoarmă în cântul susurat al apelor ce se coboară să-ţi spele drumurile şi să te vadă în miez de zi lecuind suferinţele celor ce-şi caută gândurile şi sufletul.

Încă vorbesc ciudat şi nu mă mir că nu mă pot înţelege mulţi dintre cei care vor să-mi descifreze vorbele. Chiar poate încep să creadă orice altceva şi nimic nu i-ar face să-şi schimbe părerea. Dar asta încă va dura şi mie mi se pare că este mai bine; cu cât ştiu mai puţini, cu atât este mai bine, cu cât înţeleg mai puţini este şi mai bine. E bine că mulţi nu vor şti căci mi se pare necesar să aibă şi ei surprize. E şi mai bine că înţeleg prea puţini pentru că au timp să-şi arate faţa adevărată, fiind cei care, când toate fi-vor descifrate de realitatea vieţii, ei vor pleca fruntea pentru totdeauna, înţelegând că pragul propriei mândrii a fost de netrecut tocmai pentru ei, căutători în praful drumurilor, ori în stele.

Se desceţoşează înspre orizontul ce nu mă mai pot opri să-l privesc. Îşi privesc chipul şi-ţi privesc trupul şi mă gândesc dacă pot găsi cuvintele să te descriu. Le caut întrebător, întrebându-mă dacă nu ai putea tu să vezi ceea ce văd eu şi tu să faci, căci tu cuvinte ai mult mai multe decât mine, tabloul în care apari tu, depăşind limitele închipuirii...

E limpede, e albastru, e clar, e frumos... Atât de limpede, atât de frumos, albastru şi clar. Şi nici o urmă a norului de ceaţă nu se va mai putea să apară. Acum o topesc eu. Atunci o vom topi-o!

Normal, firesc...

Sub zăpezi încă mai stau privirile care caută înspre firescul normal al înseninării. Sub zăpezi încă mai tremură floarea menită a fi zămislitoare a eternităţii, pe care-n drumurile alergate spre orizontul deschis al Cerurilor, neobositul Lup Alb o caută în dorinţa-i neoprită de a o privi mereu, mereu, înfloritoare.

Sub valurile ceţii ridicată peste frigul aruncat ca o perdea care lasă doar scânteietoarele raze să-i încălzească rădăcinile şi să-i binecuvânteze petalele, i se arată lui, ştiind-o promisă de înseşi dorinţele de împlinire ale lumii pe care sortiţi sunt să o completeze cu ale lor existenţe.

I-au rezumat, cei ce le vor ştiute gândurile la o efemeritate convenabilă lumii în care s-au aruncat, ştiindu-şi puterile eliberatoare şi vindecătoare. I-au înălţat Cerurile spre orizonturile nemuririi, ştiindu-le neîntinată dorinţa de a se privi în ochi pentru a arăta tuturor că ceea ce unii nu vor nicicui să se poată, ei, căutându-se şi regăsindu-se, în margine de lume, pot aduna lumea în jurul lor. Două lumini ivite încă din zorii zilelor, regăsite şi reunite spre luminare la ceas de seară.

Valurile ceţii, contopite într-o frică de alte friguri, ascunzătoare în nămeţii plini de geruri, într-o odihnitoare ascunzătoare, ar vrea să ţină florile tămăduirii ascunse tuturor. Prin gerurile ce vor să umple şi să îngheţe nămeţii, Lupul Alb aleargă şi sfâşie cu colţii neîndurători gheţuri pe care, cu suflarea-i înfierbântată de legâmânt străvechi, le face să se scurgă în ape ce se vor limpezi mai degrabă decât frigul le-ar putea reîngheţa. Lumina sa, căutătoare a luminii florii care somnoroasă îşi clădeşte dorinţa de reînflorire şi şoptit îi dă glas, aduce îngereşti lumini ce lumii dau de ştire, împrejurul normalului firesc al regăsirii.

Şi îngerii vorbesc şi dau de ştire ora trezirii ce ei o aud, căci ei, privind căutarea şi dezvelirea, aud ceasul ce se zbate a potrivi toate orlologiile catedralelor, spre a bate, oriunde ar fi, la fel, spre a lăsa armoniile lor să răsune toate odată. Să răsune atunci când legământul străvechi, rostit iarăşi la ivirea îngerilor, se va împlini.

Normal, firesc, luminile vor naşte iar lumini şi vor da lumii lumina ce şi-o va căuta spre mîntuire. Îngerii firesc vorbesc, luminile lor aprind candele ce veghează pe cerul lumii noi.

Şi soarele va boteza, împreunarea luminilor într-una singură, încoronându-le, când se va şti că Lupii Albi vor purta în ochii lor şi strălucirea Florilor de Înger ce nobleţe dau înălţimilor. Lupi Albi şi Flori de Înger, normal, firesc! Zile şi ore, doar rămase sunt în nefiresc!

Aş pleca, de-ar mai fi timp...

Aş pleca de-ar mai fi timp să plec. Nu mai e timp de a pleca, de timpul de a mă întoarce nici că mai pot să vorbesc. Nu de alergătură-mi este frică, pentru că asta mi-ar fi uşor să o fac. La cât timp a mai rămas până la cele ce urmează să se întâmple, doar până la un pârâu mai am timp să merg, să pot să beau tihnit câteva şuvoaie de apă. Căci după asta apa, căreia îi simţeam măreţia, va uita să mai fie dătătoare de viaţă.

Dădeam de ştire că e vremea zorilor de zi, strigând din depărtare. Se strâng depărtările, se strânge timpul, şi vine dimineaţa în care voi da de ştire în şoaptă. Şi nu voi mai bate singur depărtarea înspre apropiere ci doar voi scruta depărtările să văd mersul vremurilor şi al vremii.

Prin zăpezi mi-au alergat paşii, dar zăpezile fug acum de sub paşii mei. În fuga lor mi-apropie locul în care paşii mi-i număr uşor şi nu-mi mai sunt apăsaţi spre a nu trezi florile care, la trezirea lor, trebuie să fie mângâiate de soarele ce scrutează de ceasuri trecute pregătirea înverzirii cîmpurilor, uitând de înfrigurări..

Când veneam din alergarea mea dinspre departe, pe urmele mele au venit nămeţi viscoliţi să-mi dea de veste că mi-au pregătit locul ce îmi era promis spre împărăţirea vremurilor care dau semn că-i timpul de-a mă regăsi în Cel ce alături îmi va fi, spre a-l învăţa meşteşugul înţelegerii depărtărilor şi despicării în două a timpului, fără teama de a privi altfel trecutul şi altfel viitorul, fără teama de a crede că prezentul, după despicări, va fi altfel.

Aş pleca dar nu mai are rost plecarea căci rostul este de a priveghea locul în care dintr-un mugur se înfloresc florile pe care nici un om nu le-a văzut încă. N-am timp să plec pentru că trebuie să caut apele curate, pline de viaţă ce rădăcinilor florilor le sunt de trebuinţă, să le caut şi să le aduc din vâltoarea apelor fără viaţă.

Aş pleca de-ar fi să-mi dea poruncă Cerul, aşa cum tot plecat, căutător am fost scrutând zările, căutând să văd ce vânători se pregătesc a împuşca mersul lumii. Acum n-am timp să mai plec şi n-am cum să mai plec pentru că am timp doar pentru a veghea începutul de lume nouă, vestind de înflorirea florilor şi de venirea razelor ce pun pecete nemuritoare. Am doar timpul să îmi amintesc ce trebuie să-l învăţ pe cel ce-mi va fi alături, să-l învăţ paşii alergării pentru ca şi el să vegheze vremurile adevărului...

Atât mai am timp... Restul e ceea ce trebuie să fie.

În taină...

Credeam că lumea se sfârşise, nimic nu putea să mă mai convingă de mersul ei mai departe. Luptam împotriva a ceea ce trăiam şi credeam că lupta-mi este dreaptă, mânat de fadul gând al binelui de mine definit.

Luptam şi mă împotriveam oricărei raze de lumină ce trecea prin preajma mea, numeam stelele licurici şi căutam o rază care trebuia să vină dinspre trecut şi să ducă tot mai departe, să dea consistenţă drumului meu, înspre punctul pe care îl ştiam normalul final. Mă împotriveam uitând că mi s-a pus în faţă alternativa finalului pe care-l refuzasem atunci când l-am văzut creionat prin întunericul din noaptea primei Încercări.

Într-o singură rază, ce o căutam cu disperare se închisese tot orizontul meu. Nici nu mă îndoiam de gândul meu ce devenise simţire. Nici o altă trăire nu o puteam lăsa a se consuma în firescu-i mister dezlegat. Uitam, gândind, că sunt eu privitorul înspre orizontul viitorului pe care îl transcriam în cuvinte puse pe acordurile simfoniei vieţii. Eram foarte sigur că ştiam totul şi atât de meşter la a spune Nu, încât pentru a spune Da, atunci când normalul răspuns era Da, adunam un Nu lângă un alt Nu. Uitasem că doar un singur Da spus sigur când fusesem cercetat a doua oară de Îngerul care mă întrebase despre voinţa de viaţă, atunci când prelungitul meu Nu mă trimisese înspre cercetarea Cerului.

Şi a luat aminte Cerul de toată sfidătoarea mea împotrivire. Mi-a luat din mână condeiul, odihnindu-l lângă cerneala ce se usca în aşteptarea sa. Cuvintele stăteau agăţate şi voiau să se sinucidă. Între mine şi ele nu mai exista nici o punte şi pânze de păianjen se ţeseau pe calea dintre mine şi ele. Degeaba le chemam să mă ajute să-mi transcriu simţirile; se răzvrătiseră şi ele împotriva minciunii prin care îmi puneam gândurile raţiunii să se numească simţire.

Cerul punea Înaltul să plângă deasupră-mi şi să-mi trimită câte un înger care să îmi trezească simţirile, de mine şi prin mine, adormite, simţindu-mi marea cădere în nesiguranţa zilelor pe care le lăsam să treacă, cele cărora eu le spuneam a fi zilele de mâine, dându-le pradă crezului că ziua următoare se va face să se întâmple libertatea din gând.

Îl priveam pe Dumnezeu în faţă şi-l rugam să facă ceea ce îi ceream, căci ştiam că, ceea ce cerusem în copilărie ori, mai târziu, când mă colindaseră gândurile sau faptele potrivnice, El îmi dăduse fără să mă lase să aştept. Acum mă lăsa în aşteptare, ba poate îmi arăta El ceea ce trebuia să fac, însă eu căutam doar o singură rază. El vroia să mă conving de mine, dar eu nu mă lăsam convins nici de dezordinea ce dărâma tot ceea ce clădisem. Mă împotriveam oricărei schimbări, iar El schimba tot decorul din jurul meu. În noul decor nu-mi mai încăpea gândul care declara război adevărului.

A trebuit să mi se cutremure pământul sub picioare ca să-mi simt cutremurată întregii mele structuri, până în cea mai profundă, cea care doar mie, şi celor ce o puteau pătrunde, era perceptibilă. M-a adus în pragul de a recunoaşte că nu se mai poate. Iar adevărul ce-l tot ocoleam mi s-a pus în faţă, nimic nu mai putea să fie întors din drum. Atunci m-a întrebat un înger dacă acum dorinţa-mi e să stau în răscruci de drumuri, privind spre cele care duc doar înspre nicăieri.

Sângele începuse, fără motiv, să curgă. Atunci am înţeles că trebuie să mă las Lui! Armele mele erau cele care-mi deschiseseră răni ce sângerau fără să poată cineva să le oprească. Nu mai aveam nici măcar şansa de a pune armele în tecile lor, era doar timpul de a depune armele mele omeneşti şi a mă preda în faţa Cerurilor!

În taină, când de nimeni nu eram văzut, îmi pregătisem ultimul atac, spre a mă şti învingător. Gândul meu îl pregătise până în cel mai mic detaliu. Nu lăsasem nimic pe dinafară, pregătisem chiar şi stindardele victoriei. Eram atât de sigur că simţeam marea victorie că mi-am permis să dau un timp de răgaz destinului. Un timp suficient ca să-mi savurez simţita victorie.

Liniştea m-a cuprins însă brusc. M-am întors pe linia frontului şi am depus armele în faţa realităţii. Nu eram prizonier, aşa cum îmi era teamă când luptam. Devenisem liber. Libertatea îmi pansase rana sângerândă. Trăiam minunea pe care puţini o cred a fi posibilă. Trăiam brusca mea schimbare, regăsirea liniştii pe care mi-o pierdusem venise atât de brusc încât ameţisem. Ca să nu mă scurg, Cerul m-a luat în braţe.

Ore doar trecuseră şi cei din jurul meu au văzut că omul ce eu eram, simţitor prin gânduri, devenisem simţitor în toate! Toate razele ce treceau pe lângă mine, ce treceau prin faţa mea, îmi spuneau dintr-odată ceva ce putea fi iarăşi pusă în cuvinte. Acum cuvintele alergau spre mine şi nu se mai propteau în gânduri. Graniţa tăcerii şi nesiguranţei nu mai avea nici vamă nici Post-Control, trecerea era liberă. Aveam dreptul să aleg, aveam dreptul de a mă şti şi regăsi, pe mine, în toate.

De câte ori am ajuns în răscruce, m-am lăsat, în taină, îmbrăţişat de Cerul atotputernic care m-a binecuvântat cu iertarea faptelor recunoscute, cele ce, zi de zi, îmi ia din împotrivirile vieţii, pentru a putea să îmi dăruiască ceea ce îmi este pregătit. Căci doar aşa mi-a putut da bucuria trăirii ce m-a lăsat să mă contopesc, oricâte greutăţi mi-ar fi dat în jurul meu, cu cerul. Mi-a dăruit calea trăirii înălţătoare, trăire ce-mi este dăruită de îngerul, şi el, trăitor pe Pământ.

Credeam că lumea se sfârşise, acum ştiu că lumea poate să reînceapă. Nimic nu putea să mă convingă de mersul ei mai departe, acum ştiu chiar şi cum va merge mai departe. Firul vieţii şi puterea împlinitoare a faptelor şi celor ce vor fi urmare a trăi-rilor în fapte, îmi este acum văzut şi-i urmez calea pe care mi-o luminează spre a nu mai rătăci. E drumul meu, pe care sunt purtat de ştiinţa îngerului. Merg când merge el, mă opresc atunci când el se opreşte, mă odihnesc doar când el îmi spune să mă odihnesc. Şi pot să urc în Cer fără de frică pentru că ştiu că el mă păzeşte, pe mine, cel care rămân aici, spre binerevenirea cu cele trebuitoare mie şi lui.

Din taina ce mi-a dăruit-o Cerul când l-am acceptat în viaţa mea ca definitoriu, pot acum să-mi aduc în viaţa de zi cu zi cele ce-mi sunt necesare, chiar dacă îmi lipsesc multe. Şi omeneştile dureri, şi omeneştile boli mi-au fost alungate prin singura putere ce se face totdeauna simţită, dar niciodată văzută de cei care nu vor să creadă că ea există dincolo de ceea ce ne spun legile noastre, de ceea ce măsurătorile noastre vor a o evidenţia. Împotrivă când mă mai pun îmi scoate în faţă întâmplări şi amănunte ce mă mână pe drumuri sau mă ţintuiesc în aşteptarea necesităţilor care vor veni.

În taină vor veni să se arate toate aceste necesităţi cărora trebuie să le fiu de faţă, căci în urzeala destinului ne sunt cuprinse şi nu pot să ajungă niciodată altundeva decât la înfăptuire. Le ştiu taina, dar nu le ştiu clipa venirii, însă le ştiu venirea prin toate câte mi se aduc spre acceptare.

Un îndemn din urmă îmi aduce aminte că o taină, lăuntrică, ce desluşită este numai în Ceruri, îmi striveşte arma, arma cu care m-aş dori potrivnic vieţii. Îndemnul este ultimă şansă vieţii mele, care niciodată nu lasă şanse împotrivirii mele... Căci dacă încă la ceva mă mai împotrivesc, el îmi spune mereu că trebuie să uit împotrivirea... Singura cale-mi e destinul!