Înaltul dinspre Ceruri îşi deschide, clipă de clipă, poarta trecerii... e poarta trecerii dinspre ieri înspre azi şi dinspre azi înspre mâine. Timpul îşi omoară abstractizarea în axa fără repere a infinitului. Rotirea sferei temporale contractă distanţele tridimensionale, schimbând optica unghiurilor obtuze. Toate unghiurile devin ascuţite, conturând acuitatea necesarei transformări. Dar ceva mai rămâne...
Minţile obtuze nu răzbat prea departe deşi acestea cred că dacă văd unghiul din faţa înspre spate, orizontul este atât de mare încât este propulsat fără piedici doar înainte, fără să ţină cont că nu pot învinge rezistenţa înaintării. Doar minţile ascuţite ajung totdeauna la ţintă pentru că esenţa propulsiei este concentraţia suportului de pe care îşi pot continua drumul. Doar unghiul ascuţit dă necesara acuitatea vizualizării ţintelor şi penetrării spaţiilor.
Prin fireasca orânduire a obsesivelor întrebări, viaţa mi-a intersectat plane şi planuri, definind răscruci. Iar mie mi-a conturat destinul de a urca Golgote. Şi am fost eu cruce în răscruce.
Prin timp...
M-au nins iernile ce mi-au deschis mereu drumul anilor noi. Repetabilitatea dictată de spirala evoluţiei m-a împins spre neoprire. Iernile mi-au trasat direcţii, iernile mi-au arătat cât de mari pot fi troienele, dar şi cât de repede se pot topi.
Primăverile mi-au adus mereu ofranda lor de lumină, la fel ca-n primele mele zile ale acestei actuale existenţe. Primăverile mi-au fost mereu încercari în a mă opri sau în a porni spre următoarea încercare. Din toate primăverile am învăţat cât de frumoase sunt florile ce înfloresc şi am învăţat să le ascult cântecul de înălţare.
Vara mi-a pus mereu în grijă trecerea de la mai puţin la mai mult, cerându-mi socoteală, în fiecare dimineaţă despre numărul treptelor scărilor ce mi-erau aşezate în drum spre a le ridica şi aşeza spre potrivitele înălţimi. Focurile le-am avut de aprins şi focuri am avut de stins. Am fost cenuşa ce trebuia să catalizeze flacăra plăpândă ce aprindea ierburile ce eram, şi apă am fost, pentru a stinge focul ce vroia să se agaţe de coroana copacului singuratic ce eram, în felul meu de a mă căţăra spre Cer.
Toamna a numărat, în contul meu, boabele de grâu ce încolţeau spre a fi rod bogat, purtat pe sub zăpezi în anul ce va fi trebuit să vină. Ploile ce purtau vântul prin ungherele tainice ale misterului ce încercam a-l desluşi, m-au lăsat să gust dulcele venin al eternităţii ce o ştiam hărăzită de florile care doar pe muchiile de lumi, ce întâiele se arătau soarelui, puteau înflori, şi doar acolo le puteam atinge spre a-mi fi însemn pe totdeauna.
Şi iarăşi intram în iarna ce punea pragul de trecere spre alte treceri...
De multe ori, mult timp neştiind, am făcut naveta între Cer şi Pământ. Nici măcar nu ştiam că eram aspirat de aspiraţia mea de a putea privi orizontul larg deschis. Privisem apele în trecere, dar căutam cuibul apelor, şi îmi agăţam privirile de zborul liniştit al vulturilor, dar şi de semnul cocorilor, în dusul şi întorsul lor spre liniştitele locuri ale vieţuirii.
Şi mi-a fost dat să urc, agăţându-mi viaţa de vîrful degetelor ce zdreleau stâncile, pe acoperişuri ale lumii. M-am vrut uitat acolo, dar am coborât de pe stânci pentru că nu le găsisem colţii plini de florile ce îmi priveau somnul când îmi aminteam viitorul.
Am trecut pragul de mileniu când multiplicam cu trei ceea ce astăzi multiplic, mai plin de speranţe decât oricând altcândva, cu patru. Atunci a venit la mine prima dorinţă de a pleca, acolo, acasă, unde focul nu există, căci în Lumină s-a topit. Nu mai priveam Cerul căci trecusem prin el, nu mai simţeam aerul căci nu treceam fără să-mi pese prin el, pe un drum al razelor ce nu se puteau impiedica de roua dimineţii, de norii furtunii ori de florile de gheaţă ce pluteau deasupra oamenilor în nopţile friguroase de iarnă.
M-au lovit avalanşele de gânduri ce mi-au fost de folos în dorinţa mea de a nu mă opri. Mi-am înfruntat, fără să mă plec, fără să mă aplec, fără să mă clatin, şi pe cele bune, şi pe cele rele. Când privirile mi se roteau în spirale ameninţătoare, am simţit bucuria de a şti că singur nu pot fi. Atunci am văzut că cerurile se pot deschide şi altfel decât prin tunelul luminii albastre sau cel al întunericului. Atunci am învăţat să zbor când aripile-mi se vroiau căzute, să mă înalţ când simţeam frigul întunericului, să-mi las pieptul gol spre săgeţile ce mă ţinteau, ca să se vadă că războiul nu-l pot pierde, chiar dacă, neştiutor, am mai pierdut şi câte o luptă.
Lupta cea din urmă a războiului redefinirii s-a încheiat! Acum pacea ia locul larmei luptelor. Acum vorbele se transformă în fapte, iar faptele sunt deja pline de corolarul împlinirilor... Acum privirea soarelui o pot întîlni privind înflorirea florilor...Şi florile înăţimilor înfloresc fără teama de a se ofili!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu