luni, 30 aprilie 2012

Împreună, pe drumul nostru

Mi-am adunat toate puterile să pot să cer, să pot să fac, ceea ce mi-am cerut mie însumi ca alt sens de reală întâmplare a vieţii. Mi-am cerut drum înspre apus ori înspre răsărit, ori înspre unde va fi să fie, altul şi altceva. Şi mie cerându-mi, am îndrăznit să cer, voind a mi se da, degrabă şi fără piedici.
Cerusem şi ştiam că cerând mi se poate da. Cerusem şi mi s-a dat, şi nici când mi s-a pus în faţa ochilor n-aş fi crezut că în oglinda timpului pot toate să fie văzute nu aşa cum le vrei, ci aşa cum sunt. Şi-am înţeles că acolo nu se alege cu mâna, nici cu provirea, ci cu sufletul. Regulile mele mi le-a încălcat ca să îmi arate că mă pierd pe mine. Principiile mele mi le-a călcat ca să-mi arate ceea ce trebuie să fiu. Şi, ca să mă convingă, mi-a dat şi atunci am văzut că ceea ce mi-a dat era ceea ce trebuia cu ceea ce îmi trebuia.
Voiam să-i spun să mă lase să uit ceea ce mă învăţase. I-am şi cerut să-mi dea o altă-nvăţătură. Şi apoi i-am cerut ceea ce îmi ceream. Şi-am rămas să văd cum şi când îmi răspunde. Ştiam că nu se trece miez de noapte şi semn de răspuns va da, ştiam că nu se trec zori de zi şi răspuns va da. Şi credeam că va fi aşa cum i-am cerut căci pe când îi cerusem, am văzut că a fost aşa cum i-am cerut. Îi cerusem atunci să fie destinul cum trebuie să fie şi cu cine trebuie să fie...
Pe-aici mă cert mai rar... Pe acolo însă m-am certat de mă cunosc până şi stelele. Cu oamenii nu mă cert, dar cu îngerii o mai fac, chiar o fac. O fac mai ales atunci când mi-arată mereu că drumul e drum şi nu cărare. De sfat omenesc nu ascult, poruncii din Ceruri nicicând nu mă împotrivesc. Dar acum am încercat ceea ce drumurile şi zilele ultimului timp mă zgândăreau să o cer...
Şi am cerut şi mie mi-am spus cuvinte multe şi vorbe care să mă facă să cred că cerutu-mi este prin mine şi de la mine pornit. Şi i-am dat gândului îndemn de nemaiacceptare şi, de e nevoie, de rece judecată, dinspre înapoi spre înainte şi dinspre înainte spre înapoi. Şi i-am dat îndemn să cheme şi întunecate porniri şi neînfrânate porniri, ca altfel să se adune zilele şi nopţile, dimineţile şi serile. Şi când toate au fost la un loc adunate, am cerut din nou. Şi am cerut ca fapte să pot să fac, fapte am vrut să fac...
Iar fapta mi-a schimbat-o întâmplarea. De unde o gândisem eu ca primul pas a ceea ce cerusem, a ajuns să fie ceea ce văzusem şi nu voisem să îi dau crezare. Din ultima întoarcere, de unul singur, s-a făcut, întâmplător o altă întoarcere... Şi mi s-a spulberat un îndemn! Dar ce cerusem nu am lăsat din gând!
Făceam drumul, nu-i vedeam rostul, orbit fiind de gândul ce altfel îl voise.
Se întâmplau câte se întâmplau, şi cu îngăduinţă le priveam, căci mai mult de nimic nu le mai vedeam. Semnul tot îl aşteptam.
Îl aşteptam pe mai târziu, când puteam să privesc spre cer şi să-i mulţumesc, că mi-a dat ceea ce îmi doream. Şi mă grăbeam crezând în ceea ce gândeam...
Îmi robisem, gândurilor, sufletul. Nu trebuia nimeni să îmi spună asta, o ştiam şi singur şi singur, eu, am făcut asta. Iar când semnul a venit, îmi era ciudă. Mi-era ciudă de două ori: că era altul decât l-am vrut şi că îmi pusesem singur pielea pe băţ. M-a ridicat prin albastrul ce duce spre tunelul de neîntors şi mi-a arătat nu înspre el, ci înspre înapoi, acolo unde mă lăsasem pe mine. Şi când am văzut ce-mi dă târcoale, am înţeles de ce nu-mi hărăzeşte doritu-mi salt în altă parte. Erau atât de aproape şi colcăiau bucuroase văzându-mi strânsul piept cu mâna pe deasupra. Se bucurau de prada prea uşoară ce de mult o pândeau. Aveau dintr-odată două trupuri cu care puteau face orice.
Nici dacă nebun, aşa cum aici se spune, aş fi fost, cu mâinile-n sân, să privesc n-aş fi stat. Auzindu-i pe ei, cei trei ce se ştiu, din goană mare ce aveam, am ajuns chiar atunci când în vârful capului mi se aşeza o lumină întunecată. Din vorbele auzite, gonind spre înapoi, din văzuta picurată ceară pe creştetul meu, am înţeles la câte biserici au scârţâit uşile şi s-au întrebat atunci îngerii mei, de ce stau şi aştept liniştea plocon.
M-am coborât şi m-am îmtors. Înţelegând ceea ce văzusem, ascultând povestea îngerilor ce n-au uitat că i-am dăruit sufletelor nevoiaşe, am înţeles că cerutul destin, adevărat şi nepecetluit de interese, nu poate fi luat înapoi de cel care-l dă şi redă, curăţit de ştirbituri. Am înţeles că sufletul nu are de dat nimic la schimb gândurilor şi că din atâtea gânduri nu pot să fac nici măcar o punte sau o parâmă care să mă ajute să trec oriunde aş vrea eu. Am înţeles că nu mai am ce să cer, că mi-a dat şi dat îmi va fi în veac şi în vecii.
Îmi revenise sufletul întreg acasă şi era mai mare decât îl mai puteam eu ţine. L-am ţinut doar privind la ceea ce văzusem. Trebuia să stea să aştepte, căci toate acele colcăitoare se vor topi încet-încet. De-aceea nu-i era acum dat să lase loc bucuriei lor. Căci temându-se se vor depărta şi se vor întoarce de acolo de unde au venit sau de acolo de unde au fost trimise, cu toată înfumurarea şi nesocotinţa şi minciuna ce o duceau cu ele.
Dinspre umbră întunecosă iarăşi vom pleca la fel ca altădată şi paşii spre lumină îi vom face. Şi tot împreună luminii ne vom da, nouă, pe noi, fiecăruia pe fiecare. Drumul l-au făcut mai întâi, acolo unde nu au fost văzute, sufletele ce s-au chemat din dorinţa prezentului şi neuitatul legământ al trecutului.
Dinspre umbra întunecoasă, în drumul nostru ne vom duce, şi vor rămâne din umbră să privească şi cei ce nu ne vor, şi cei ce împotrivă sunt azi. Adevărurile nu se clintesc din loc, oricâţi ar vrea să le împingă spre zidurile unde aşteaptă pietrele să fie aruncate sau spre stâlpii imfami ce s-ar putea lăuda cu ele, arătându-le cum sunt legate şi batjocorite. Adevărurile vor fi una cu paşii noştri spre lumină, şi vor fi şi ele împreună. Aşa cum vom fi şi noi, împreună, pe drumul nostru. Pe totdeauna!

Niciun comentariu:

Flag Counter