duminică, 22 aprilie 2012

De demult, din Ceruri [5]

-continuare din De demult, din Ceruri [4]-

Nu doar că avea în mână Scutul de Lumină, dar, când Colţii de Piatră au început iarăşi să se mişte, un sunet cristalin s-a înşurubat în aer şi Lira s-a trezit în faţa Sfatului Bătrânilor. Trebuia deci să mai afle ceva. Şi de la cei 12 bătrâni a aflat despre libertatea adevărată, libertatea sufletului:
- Nu uita! E liber doar cel care face binele şi numai binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă, dar nu este uşor de scos la lumină. Binele nu trece prin gândurile omului, el este doar faptă. Ţi-a mai spus despre asta şi bătrânul înţelept. Trebuie să-l faci şi trebuie să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată. Binelui nu i se mulţumeşte, despre el se află doar în roade.
A aflat aici şi de la cea care îşi întorsese faţa de la întuneric, de la cea care i se spunea Baba Mare, căci avusese puterea cea mare de a se lupta cu întunericul căruia în tinereţe i se dăduse crezând că-i va fi mai bine, desfăcătoarea de farmece, Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă.
- În lumea în care te afli, Lira, în lumea oamenilor, umbrele însoţesc lumina, noaptea se plimbă în urma zilei vrând să o facă tot mai mică, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea, apele izvoarelor sunt pustiite de cuvinte întunecate. Lumea e o continuă schimbare şi decădere, de aceea tu trebuie să înveţi să laşi liber şi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsărilor înlănţuite şi jocul să-l redai copiilor. Descântecul, schimbă faţa lucrurilor aducând Binele. Dar să iei aminte că unii îi spun descântec şi la înveninatul cântec al legării, când folosesc forţa vicleană a Răului spre a face pe oameni de a întoarce spatele Binelui, prefăcând într-o clipă orice libertate într-o legătură întunecată. Să iei aminte şi să pleci de lângă măsluitorii de destine, prea mărinimoşi în a spune că le vor numai şi numai binele, în a da sfaturi şi a spune părerea lor doar ca să afle ceea ce îşi vrea omul, pentru ca pitrocind mintea omului să bage în el groaza ce îi fură libertatea. Descântecul Luminii doar, cel care Cerurilor cere libertatea sufletului, să-l spui, oricând zornăitul lanţurilor ferecătoare îţi va fi dat, pe oriunde ar fi, să-l auzi.
***
Dar o întâmplare a schimbat ordinea şi faptele zilelor.
În noaptea naşterii Noului An o nenorocire s-a abătut asupra Împărăţiei Lupului Alb: paznicii hotarelor au adormit iar Întunecatul năvăli, sperând să pună stăpânire pe toate. Lupul Alb, care ştia de mult că hotarele sunt cercetate de ochii ce luceau de dorinţa urii, se străduia din răsputeri să-i ţină departe ori, de era nevoie, să le ţină piept:
- Lira, am fost prinşi nepregătiţi… Mă aşteptam ca lupta să înceapă, căci ei au nevoie de sufletele oamenilor. Nu ştiu însă cum de au adormit sau cum au fost adormiţi paznicii. Acum nu ştiu care va fi soarta luptei. Nu vreau să te prindă şi să te ducă pe tărâmul umbrelor, vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să pleci în Ceruri... Dar să nu uiţi niciodată ce ai învăţat la noi! Pământul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla…
Spusele lui erau pline de durere. Nu se simţea frica, mai degrabă hotărârea-i de neclintit de a învinge, ori, dacă nu va putea învinge, să piară pentru totdeauna. O hotărâre şi o încrâncenare ce pornea din amintirea timpurilor mai vechi în care avusese de luptat cu aceiaşi nelegiuţi, puşi să lupte de cei care îi stăpâneau, cei mai întunecaţi dintre întunecaţi.
-E timpul să te grăbeşti, Lira! După ce vei trece tu voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de Lumină să nu poată urca în cer. Sufletele pământenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Ceruri.
Prima tresărire a Lirei a fost de bucurie. Clipa pe care o visase ani de-a rândul, clipa întoarcerii la Dio, sosise… Dar preţul i se părea prea mare, mult prea mare… Nu putea părăsi această Ţara în care o crescuseră toţi cu răbdare şi iubire, acum când Întunericul era gata să o supună şi să o înrobească pentru totdeauna:
- Opreşte-te! Opreşte-te Mare Lup Alb! Eu rămân şi lupt alături de tine, până vom birui sau până vom muri! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii ca să împlinesc destinul!
- S-ar putea să nu biruim şi atunci, aşa cum ai spus şi tu, vom muri, iar moartea înseamnă pentru tine că vei rămâne pentru totdeauna pe Pământ, sclavă a vieţii de aici.
- Dar s-ar putea, şi asta trebuie să fie, să învingem! Ce trebuie eu să fac pentru a-i învinge? Spune-mi!
- Tu ai Scutul de Lumină, dar nu avem Paloşul de Lumină al Străbunilor. Este o singură scăpare. Pe lângă Stânca Focului, acolo unde se adună salamandrele stropite cu smarald şi topaz, îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul de Lumină al Străbunilor. Pe cel care are Paloşul, greu îl poate învinge cineva în lupta dreaptă. Te du tu şi-l roagă pe păstor să ne ajute.
Ca vântul ce mână furtunile din urmă a alergat fata să-l cheme şi să-l aducă în ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei pe cel care putea schimba soarta luptei cele mari…
A ajuns în faţa Stâncii Focului ce îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stâncii, păşteau mioare albe, păzite de un câine. Un fir de melodie catifelată a atras-o spre intrarea unei peşteri, unde a zărit, lângă foc, un flăcău care cânta din fluier. Avea privirea adâncită înspre departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Lira s-a oprit ca fulgerată, inima începuse să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi voia să alerge în braţele celui care o privea încremenit.
Dio! Dio cioplitorul de stele!”striga sufletul ei.
Ani de-a rândul privise stelele, căutându-se pe sine, căutând pe aceea care o cioplise Dio, din inima lui, chemând-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperând că, într-o zi, Dio o va strânge la pieptul lui ca altă dată, regăsind-o. Simţea că se întâmplă minunea întâlnirii lor, pe acest Pământ al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum se învârte totul în jurul ei, în timp ce fericirea îi umplea sufletul. Ca să ajungă până la Dio învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul, să îl iubească mai presus de orice.
Dar oare era Dio? Ce să facă Dio în peştera aceasta, departe de lume? Şi de ce o priveşte de parcă acum, pentru prima dată o vede?
Mirat, într-adevăr, păstorul a grăit către ea:
- Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile? Ce mare urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimântă privirea de ai alergat până aici?
Ochii Lirei s-au înlăcrimat. “Să fie cu putinţă ca Dio să nu mă recunoască?
Dar nu avea timp. Şi-a amintit de Împărăţia Lupului Alb, de Marele Lup Alb care rămăsese singur să se lupte cu Întunericul, sus pe creste. Nici de întrebări nu mai era timp şi nici de a povesti cu de-amănuntul. În doar câteva cuvinte i-a spus păstorului despre groaznicul pericolul care ameninţa Împărăţia Lupului Alb, rugându-l să-i vină în ajutor.
Fără să stea pe gânduri, flăcăul a luat Paloşul de Lumină al Străbunilor şi alergat, urmat de Lira, către locul înfruntării. Acolo au găsit o lupta era aprigă. Marele Lup Alb abia se mai zărea de nălucile şi arătări nepământene care se iveau pretutindeni. A intrat direct în luptă şi Paloşul, mânuit cu arta pe care nu şi-o ştia nici el, s-a prăvălit ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele şase zări zări. Alături îi stătea Lira ce ridicase Scutul de Lumină, să-l apere de atacuri mişeleşti la care se pricepeau de minune slujitorii întunericului. Şi, ceea ce învăţase de la bătrînul înţelept, una din tainele sacre ale Pământului, de a transforma răul în bine, acum îi folosea: “Priveşte Lira şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pământului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… În adâncul lui binecuvântat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă!” Şi, ori de câte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb, iubitor de pace, şi-l trimitea în lume să o ducă spre oameni.

-continuare în De demult, din Ceruri [6]-

Niciun comentariu:

Flag Counter