joi, 4 aprilie 2013

Încorsetarea-n goliciune

Laitmotiv al vieţii este omul. Mă contrazic unii când spun asta, aşa cum unii nici nu vor să se gândească, măcar pe fugă, sau se fac a nu mă auzi, căutând să-mi arate, să mă contrazică evitând, că ideea corectă este invers. Dacă acum ţie îţi spun asta, ţie care ştiu că nu stai să iei înţelesul, aşa cum fac toţi cei care înţeleg orice cuvânt dar niciodată o spusă întreagă, mot-a-mot, îmi este mai clar ca niciodată că trebuie să îţi amintesc şi eu că soarele se vede altfel când poţi să urci deasupra norilor decât atunci când ploaia coboară norii la picioarele tale. Dacă aştepţi ploaia ca să vezi răsăritul senin, nu ai să te bucuri mai mult decât o fac alţii, decât trăiesc ceilalţi acea bucurie, n-ai să poţi avea decât bucuriile lor. Iar cum ei greu mai pot să vadă că cerul e senin, aproape sigur vei simţi în tine toată goliciunea lor.
Eu îmi amintesc, de un timp încoace, de când n-am mai vrut să pierd timpul numărând stelele care cad, ori cele care fug pe unde li se pare că pot fi mai uşor văzute, de multe fapte pe care, dacă nu aş fi ajuns să îmi amintesc, de unde mă ştiu ele şi de ce îşi doresc să fie ale mele. Au fost, cândva, câteva, pe care le-am întrebat, dar n-au vrut să-mi răspundă. M-au lăsat să găsesc singur răs-punsul, chiar dacă le era şi lor clar că sunt, şi pe ele, şi pe mine su-părat. Le-am iertat, pe ele mai întâi şi mai uşor, mai apoi şi pe mine, dar mi-am găsit vinovăţia de a nu le fi înţeles şi tot nu m-am iertat pe de-a-ntregul. Abia acum ştiu că pot să nu îmi mai pun povara neîncrederii în spate, primind ca pe orice dar, ceea ce mi se dă. E greu ca omul să vadă că bogăţia lucrurilor sărăceşte sufletul. Când lucrurile iau locul faptelor, omul trăieşte într-o sărăcie lucie. Şi, încet, încet, nici lucrurile nu-i mai stau prin preajmă.
Negustorii de idei vând, când la preţ de nimic, când, de le este cu putinţă, la supra-preţ, tot felul tot felul de spuse, aproape toate contra-făcute. Sunt mulţi care nici n-au deprins meşteşugul de a lega cuvintele ca să nu se deşire lucrătura sau să nu se vadă nodurile care sar, ca puricii, în ochii celor ce nu şi-i vor, nu şi-i mai vor, închişi, dar se dau drept negustori de viţă veche şi, ca şi căpuşele, se bagă pe sub mintea oamenilor. Când te-ai pus a le arăta obrazul, nu ai ţinut cont că te-au ameninţat cu exilul, şi cum nu eşti uşor de împins în prăpastie, simţi cu câtă încrâncenare aruncă bolovani şi pietre. Se face şi lângă tine grămada mare, aşa cum s-a făcut şi pe lângă mine când sperau să-mi fie frică şi să tac... Eu încă vorbesc, ei vând la alte tarabe.
Umbre, trecătoare, stau la pândă, tocmindu-se cu norii deasupra cărora ai găsit treptele pe care să te poţi urca, fără să fie nevoie să dai socoteală cuiva, oricând. N-ai de nimic nevoie, doar trebuie să te doreşti bogată în cele de care chiar şi spusele negustorilor ţin seama, oricât de mare sau mic le este preţul. Dar, cei ce îmbogăţesc pe cei care negustoresc idei nu caută bogăţia cuvintelor, ci încoronarea. Şi, aşa, cuvintele de ei rostite, îi încorsetează-n goliciunea prăpastiei ce o caută să o aibă ca oglindă. Noi ştim asta, trebuie doar să ne dăruim bogăţii!

Niciun comentariu:

Flag Counter