Lacrimile când curg, dacă nu s-ar lăsa vederii, pe mulţi nepăsători i-ar lua valurile şi i-ar duce în pustiul însecetat şi lipsit de orice urmă de viaţă, fără trăiri. Acolo doar, poate, le-ar fi viaţa pe înţeles şi doar acolo şi-ar înţelege nemotivarea absurdului din care, printre oameni, fac balanţă şi bici.
Atât de multă singurătate s-a adăugat zilelor noastre! E de-ajuns să o cântărim pe ea ca să ştim câte zile au trecut între două întâmplări în care ne-am furişat şi ne-a scăpat din strânsoarea-i care, face ea ce face, şi e tot mai mare. Tocmai de-aceea mulţi, din aceia care vorbesc despre singurătăţi ca necesităţi absolute, cântărind-o, crezând că fiecare zi are aceeaşi măsură, ne-ar spune că umblăm pe nu ştiu unde şi fugim de oameni. Pentru ei, pentru cei care singurătatea altora e motiv de bucurie, ştiindu-ne astfel uşor de ajuns la mâna lor, există doar liniaritatea trecerii, pentru că timpul lor trece fad.
Unul, doar unul, aşa pare că s-a dat o nouă lege. Şi ca să nu fie cineva care să-i facă împotrivire, un potop de argumente cade în capul tuturor, şi al celor ce abia o aşteptau, pe faţă sau pe ascuns, şi al celor care se întreabă de ce, dintr-odată, ceea ce a fost dintotdeauna şi nu s-a dat bir cu fugiţii, spunându-se că acela este răul cel mai mare, este foarte rău şi binele este garnisit cu puterea mândriei şi pumnului pe piept, ca semn de jurământ, că nimeni şi nimic nu depăşeşte puterea lui unu. Ce rost are doi, dacă doi totul împarte?
Răspunzători ne suntem pentru ceea ce va urma, n-avem ce să mai privim în urmă. Am adunat un bagaj pe care trebuie să îl purtăm cu noi, doar inconştienţii cred că pot să se ascundă de ei înşişi. Dar, vezi, prin legea asta, scornită de minţile celor ce noaptea nu dorm din teamă că omul, dacă nu are de-a face cu răul, e prea liber şi ei rămân prea mici, se cere judecată şi pedeapsă pentru orice, nu este exclus să se dea pedeapsă şi celor care plâng îndureraţi sau de durere. Toată viaţa trebuie, după ei, întoarsă precum brazdele pământului, ca în lumina lor să se vadă ceea ce vor să vadă, ca să poată coborî, repede, ghilotina.
Amintirile noastre oare ar fi de-ajuns ca să fim exilaţi, pentru măcar o viaţă, în pustiul plin de singurătate? Vor veni vremuri în care va trebui să pierdem timpul fabricând minciuni despre noi înşine? Nu te ascunde, suntem doi oameni!
Un comentariu:
Multumesc pentru momentele de constientizare din urma citirii postarii tale. Traim vremuri in care, simt, tocmai din pricina REamintirii a ceea ce suntem imi pare ca a stricat fabrica de minciuni despre ceea ce am invatat ca suntem...Nu ma ascund, suntem doi oameni iar tocmai replica asta m-a apropiat de esenta mea si m-a induiosat. Multumesc!
Trimiteți un comentariu