Cu tine, acum, despre mine...

La câte am adunat, nu ştiu dacă voi avea vreodată timp să ţi le povestesc pe toate. Nu îmi este de mirare că vrei să ştii, nici nu mă întreb de ce ţi le-aş spune pe toate. După judecata lumii ar fi absurd, ar fi nefiresc. Dar eu, tu, amândoi, ne-am pus această lume în cap nevoind să stăm în haine croite după tiparele lor. E greu să ne închipuim că putem şi ca toţi ceilalţi, şi e de-a dreptul imposibil să ne obligăm, pe noi şi între noi, să arătăm şi să fim altfel. Aşa că, măcar dintr-atât ştii de ce şi absurdul şi nefirescul nu mă poate face nici tăcut, nici să caut să fac o poveste cu adevăruri îndreptate după cum poate să-mi fie mai bine.

Opreşte-mi tăcerea înainte de a se înrădăcina în felul de a privi în jur! Tu poţi, nu pot să spun că mai sunt prea mulţi cei care ar putea să o facă. Am ajuns acum să lupt nu împotrivă-i, ci să lupt cu ea, să mă răzvrătesc împotriva ei. Şi-a luat dreptul, sau cine ştie cine o va fi împuternicit să îmi ceară să-mi fie alături, să-mi fie la toate părtaşă, de nedespărţit, într-un fel pe care acum, tu, de-acolo din depărtări, cauţi să îi dai, cât de cât, un înţeles. Alţii i-au căutat motive şi aşa s-au dat de partea ei. Tu, întrebându-mă, mi-ai întins o mână şi-ai mângâiat rana ce doar eu ştiu cât de tare doare, mai ales în zori de zi.

Răspunsuri la-ntrebări, dacă mi le pui, le vei avea. Şi tu trebuie să le pui, ca aşa să mă rup şi eu de tăcere. De prea multele ori în care am tot povestit, chiar şi cuvintele, în care faptele îşi lăsau nu doar formele şi conţinuturile, ci chiar şi motivele, chiar şi puterea cu care se încredinţau prezentului lor şi viitorului făptaşilor, au ajuns din ce în ce mai searbede, ca o înşiruire de semne care pot cumva fi auzite. Pentru că erau doar auzite, fiind deja, uneori înainte de a se ordona în gând, puse pe tipar şi condamnate şi ele la a fi răspuns la un simplu exerciţiu de rutină, bun simţ şi demonstrare a înţelegerii omului prin execuţie, fără drept de recurs.

Eu, despre mine... Cu ce oare ar trebui să încep, fără să aştept întrebările tale? Mai toţi mi-au cerut să încep cu începutul, încercând să de-a prezentului motive. Până mai ieri le-am povestit pe toate, deşi îi priveam curios, aşteptând să aud vorbele de dus şi întors prin viaţa mea, vorbe care dădeau prezentului toate culorile, chiar uneori era ca spuma laptelui alteori ca întunericul minelor de cărbuni, că de luam întregul spuselor lor nu încăpea în nici un fel în tiparul faptelor mele. Şi făceau din trecut puşca ce avea glonţul pe ţeavă. Tu însă ai întrebat despre prezent, singurul care spune ceea ce e adevărat. De-aceea-ţi pot vorbi, de-aceea cu tine, despre mine pot vorbi.

De-aceea, tocmai pentru că ai pus degetul pe rana timpului, cu tine vorbind, nu mai fac nici pe plac, nici temenele, tăcerii. Şi dacă până cândva am tot vorbit, fără să fiu învins, fără să o cred pe ea învingătoare în lupta cu mine, am lăsat-o să înalţe ziduri groase în jurul meu ca, măcar în felul acesta, cei care auzind ce le spun despre oameni răi, despre oameni care se arată blajini, nevinovaţi şi oropsiţi, doar pentru că frânturi de învăţătură şi adevăruri în mai toate părţile lumii le erau crez şi măsură de judecată a mea, fără să vrea să dea piept cu ceea ce eu dau zi de zi, ori m-au judecat, ori m-au luat în derâdere, ori au început să mă sfătuiască... să tac. Aşa m-au convins şi aşa m-am convins că toate întrebările lor sunt doar pentru a se arăta binevoitori şi înţelegători, fără a înţelege totuşi ceva.

Aici, lângă mine, una-două cad sufletele în întuneric, împinse şi trase chiar de cei ce se plâng de neputinţe şi de boli. Şi te tem, se tem de moarte, se teme om de om, se laudă şi se linguşesc pe faţă şi numai cuvinte urâte spun, pe la spate, unii despre alţii. Dar toţi sunt nevinovaţi şi cruci mari, întoarse, fac, ca nu cumva, cineva, să nu le creadă nevinovăţia. Când, pe unul sau pe altul îl întreb despre vorba pe care a spus-o, se dă de ceasul morţii să afle cine mi-a spus şi i-aud cum noaptea, în somn, îi ia pe toţi la întrebări. Crezi că pot să creadă că eu ştiu ce vorbesc ei despre mine, şi le spun aşa cum au spus ei, fără ca cineva să-mi fi spus? Nicidecum, aici toţi cred că ceilalţi sunt ca şi ei, aceleaşi fapte fac, aceleaşi vorbe spun şi aceleaşi putinţe şi neputinţe au.

Nici tu nu ai acum timp să ţi le spun pe toate, nici eu nu am puterea să adun la un loc prea multe şi să le trec prin sita gândurilor, ca să pot să rânduiesc slovele care pot să îţi povestească totul, pe de-a-ntregul. Am să mai scriu, dar ţi le voi povesti eu, într-un curând ce aleargă spre noi fără să respire.

Asta e lumea, acum, pentru mine. Mă simt, în ea, străin... nu-i lumea mea şi nici n-are gând de a-şi face alt orizont privirii altceva decât pasul imediat următor. E lumea în care viitorul se defineşte strict prin a doua zi, iar a trăi prin a da nimicurilor valoare şi plus-valoare. Acum asta-i vremea în care să-i aflu şi, de pot să îi înţeleg, legile atât de aproape de cele ale timpurilor de care nici eu nu-mi aduc aminte. Tu, îmbracă-te în roşu, şi câmpurilor cu maci file simbol. Îmbracă-te în roşu, toamna asta, pentru cei mai mulţi săracă, ţie îţi va fi semn de rod bogat!

În nopţile noastre

Multe sunt cele ce mi le amintesc din viitor... Îmi iau dreptul de a vorbi despre ele, fără frică de cei care nu s-ar da în nici un fel, la o parte, din calea adevărului altora, ţinând morţiş să-l neadeverească... Îmi iau acest drept, pentru că, în marea lor iubire de ceea ce văd, simt, aud sau pot avea, ei nu se lasă se-duşi de ideea viitorului... De aceea, ca despre nimic din lumea aceasta, despre tine vorbesc, fără să mai am teamă şi fără să îmi aplec urechea la cele ce mi le pot, în spate, auzi...

Şi îmi amintesc de toate vorbele ce în juru-ne vor veni, ca şi iataganele, din toate părţile. Se vor rostogoli pe toboganul zilei ca să ne scurteze nopţile, ca să fure ceea ce nu se poate spune că a fost furat, nefiind decât timp al faptelor trăite dincolo de ceea ce se ştie, dincolo de ceea ce se vede ori se aude, dacă ar putea sta cineva să asculte, ori să privească spre a şti. Mereu vor întoarce pe toate feţele viaţa mea, fericindu-se că vor găsi câte o amintire care să mă dea de gol ca nevoitor a îmbătrâni. Căci de toate celelalte, ştiitoare fiind, îi ştii şi pe toţi care vorbesc pe după colţurile ce le vor da de fiecare dată, întâlnindu-ne. Înspre tine, găsindu-ţi obiceiuri, motive şi dorinţe scornite de neîmplinitele lor aşteptări, obsesii şi fantezii, îşi vor ţinti, de câte ori vor putea, şoaptele şi zâmbetele îngropate în înţelesurile ce de toţi le-ar vrea ştiute.

Mi-amintesc însă şi începutul nopţilor pe care, dorindu-ţi-le, grabnic le vei face să devină timp de regăsire al drumului pe care înaintarea e dorinţă şi întoarcerea o amintire dorită a fi repede uitată. Nevenind cu nimic din trecut, nimic nu va fi repetat, toate vor fi început şi pornire a năzuinţelor ce au stat să aştepte un adevăr mai mare decât chiar existenţa noastră. Au stat să aştepte nu un om, nu o anume faptă, nu o răbufnire, nu o clipă de rătăcire, aşa cum vei auzi în spate spunându-se, ci zilele, nopţile, faptele şi urmările care destinului le erau, de dinainte de a exista noi, cunoscute. Cu tot acest întreg trecut, doar de visele, trăirile şi privirile-ţi spre continuare înţeles, vei pune piatra de temelie durabilităţii vieţii.

Cum se întâmplă în toată viaţa omului, s-ar fi putut crede întâiele nopţi ca fiind ale începutului, pline de căutări prinse în năvodul dorinţelor, dar nu doar crezutul, pe pragul anilor, şi-au lăsat, şi-au lăsat mândria, recunoscând un adevăr pe care mai nimeni nu-l mai credea fiind al oamenilor. Căci mereu, altfel, era să fie ca primul pas al încrederii şi speranţei în cei ce vor urma. Şi prin altfelul firesc, ceva ca o uitare, le făcea pe totdeauna ca mereu întâiaşi dată, la fel, şi mai mult decât la fel, de împlinitoare.

Pentru cele ce se pot spune, se găsesc destule cuvinte ca să poată fi spuse, pentru cele ce se trăiesc nu-i uşor, nici la îndemână, ba chiar e imposibil, cuvintelor să ai vad potrivit de a arăta cuiva, şi imposibil pentru a afla netrăitorii, adevărul care face ca nemurirea să nu fie doar un gând, o dorinţă, ci să fie trăită, adunând în ea vieţi care au fost dar şi din cele ce vor fi. Când şi tu vei lăsa povestea să fie auzită de cei ce vor veni în urma noastră, atunci vor şti cum, în nopţile noastre, prin fapte la fel ca ale altora, dar înaripate de speranţa înălţimilor din tine, amândoi, împreună, am privit, printr-o singură privire, lumea de la un capăt la altul, învăţând, unul prin celălalt, din toate, luând, pentru timpul faptelor în faţa tuturor, esenţele adevărului ce clocoteşte în tot ceea ce aici are viaţă. Şi se va şti atunci, cum, prin tine în acele nopţi, au fost dorinţă şi apoi adevăr al vieţii, tot ceea ce viaţă a urmat să aibă, mirând pe cei care voiau şi pe cei care nu voiau, pe cei care nu se îndoiau dar mai ales pe cei care puseseră pariu, îndoindu-se, pe nerodire.

Întâiele nopţi, ştiindu-se precum toate cele ce vor urma, se vor defini prin începuturile care, asemănându-se de fiecare dată cu ele însele doar prin puterea de a reda clipelor graba de a se voi faptă, te vor arăta frumoasă ca şi povestea din care te-ai coborât a fi reală, poveste de mulţi auzită, căutată în văzul tuturor dar chiar şi prin cotloanele care ar putea, e drept, să o ascundă. Semn de biruinţă asupra timpului pierdut de mine-n căutări eşti, şi, ivită din seninul întâmplărilor şi umbletului regăsirii, vii pe drumul de azi, pecete să pui orizontului care mi-e senin în visele care mi te arată de fiecare dată, după visele care îmi dau înţeles faptelor din trecutul care pune grea povară pe un prezent ce trece, încă încet, spre trecut, pentru a nu mai fi.

Nici o vorbă nu va voi, destul de mult timp să tacă. Cu tot veninul pus cu gând de a se şti adevărat motivul lor, de adevăr nu se vor putea nicicum atinge. Cu toată îngrămădirea lor, care te vor vrea pusă la zid, şi vor încerca să-mi pună în faţă întrebări care să te lovească precum pietrele, niciodată nu vor fi, nici serile, nici dimineţile şi nici nopţile noastre pleavă în ochi. Viaţa se bate cap în cap cu cei care vor să o pună la zid şi viaţa, nici în clin, nici în mânecă neavând cu lumea ce înzideşte adevărul, spre a se mândri cu ceea ce zi de zi construieşte din nisip, le va arăta obrazul. Noi, în zilele de după fiecare noapte, vom fi aceiaşi şi niciodată altfel decât povestea ce seamănă cu tine.

Firesc, luminată de-o stea

Locul în care eşti acum este, încă, departe de mine, chiar departe, dar cu fiecare clipă, nu avem de cine să ne ferim şi trebuie să ne găsim curajul de a ne spune, că ne suntem tot mai aproape, că o tainică, lăutrică şi, pe deasupra, necondiţionată, chemare ne întreabă, ne bate la cap cu o singură întrebare: De ce? Şi o auzi tu, în miez de noapte, şi o aud eu la ceas de seară, firesc fiind în firescul pe care lumea, plină de ifose, frustrări şi neputinţe, o neagă şi o vrea înlănţuiţă, fiindu-i tare teamă că o poate trezi din somnul în care se complace, dedându-se la comodităţile singurătăţii fără motive.

Amânări spre un mai târziu lăsat în aşteptarea hotărârii noastre, sau a fiecăruia dintre noi, aşa cum ne definim prin mergătorii drumului pe care şi timpul trece cu noi, timpul, cel căruia în clipa amânării i-am dat puterea de a face acel orice, la care se pricepe de minune, spre a rostogoli toate barierele pe care ce nu le vom putea nici ocoli, nici dărâma, spre a ne alege drumul care ne scoate unul în calea celuilalt, n-a vrut să ştie că pot fi. De-i cu mirare, cel ce se miră să se întrebe pe sine de câte ori a bătătorit marginile ori mijlocul drumurilor oprindu-se, când drumului a putut să-i dea şi nume, şi sens, şi motiv pentru care nu l-a putut privi peste umăr ci doar, câteodată, pierdut în orizontul pe care el, doar el, a putut să nu îl vadă, cum îi tot spuneau alţii care au încercat marea cu degetul mic şi vrând-nevrând, a trebuit să se lupte pentru a nu se îneca tocmai la mal?

Umblă vorbele, dintr-o margine într-alta a lumii, întrecându-se cu gândurile care, şi ele, prin toate caută comori, închipuindu-se mai presus de rosturile ce chiar pe ele le-au făcut să aibă puterea căutării şi recunoaşterii a ceea ce le era dat să găsească. Umblă vorbele, de multe ori doar pentru a găsi, cei ce le duc dintr-o parte în alta, treabă, ştiindu-se în neputinţa de a găsi în ei ceva ce poate fi spus şi înţeles. Verzi şi uscate, albe şi negre, toate, la un loc sunt puse şi spuse, întru găsire de rost sau pierdere de vreme, şi aşa adevăruri se strică ori se îmbracă în hainele altor adevăruri fără de trebuinţă. Şi tot aşa oameni se strică, învăţându-se cu ceea ce nu e de folosinţă şi lipsindu-se de altele ce le-au fost de folos. De-auzi vorbe, întreabă-te pe tine mai întâi, de îţi sunt adevărate şi doar atunci foloseşte-te de ele, ori te uită cu băga-re de seamă la cei ce le spun. Dacă nu le găseşti pe toate în faptele lor, nu te întreba “De ce?”, întreabă-te de ce ţi-ar fi ţie de folos?

Renegate sunt azi legile de început, şi chiar cele de mai apoi, ale lumii. Şi se neagă, se re-neagă şi se reneagă, tot şi tot mai multe, pe zi ce trece. Aşa am ajuns să avem pe buze întrebări nerostite, şi uităm să mai deschidem gura, neavând nici un răspuns de dat. Alte întrebări vin să ia locul unui îngăimat răspuns, iar faptele ne trec, peste noapte, dintr-o parte într-alta a unui adevăr, şi el prins între ciocan şi lame de cuţit. Aşa şi tu, aşa şi eu, ca şi mulţi alţii, care au putut, mai apoi, deosebi firescul de nefiresc, aşa şi mulţi, mai mulţi alţii, care s-au afundat, adânc, până când au orbit, în mlaştina unui firesc pe care niciodată nu au încercat săi dea înţeles. Îţi aud câteodată mirarea că nici cuvânt, nici spate drept, nici privirea înainte nu o mai au mulţi... Mai bine nu te-ai mira şi ţi-ai lăsa timp să mergi înainte, căci nu au cum să privească înainte. Orbii simt pe înainte, ei sunt doar fără de simţuri, doar orbiţi...

Ai, dintr-o dată, în faţa ta, un orizont care, de-ai să poţi să treci pragul, îţi dă, iarăşi dreptul de a alege drumuri şi cărări, de a trece prin porţi deschise ori de a bate la porţile ce pot rămâne, pe totdeauna zăvorâte. Ca să nu-ţi mai fie, orizontul, vis, drumul spre pragul înalt găseşte-l. Ca să poţi s-ajungi mai repede, mai repede şi chiar mai uşor, într-un fel, lasă-te să-ţi fii model şi motiv, lasă-te, firesc, luminată de-o stea, de steaua care de-atâtea ori ţi-a ieşit în cale, din întunericul nopţii, de sub norii grei, de sub vălul ceţilor ori prin copcile de gheaţă, când malurile nu ţi s-au arătat primitoare şi iarna te-a prins căutând ţărmul liniştirii viselor care, credeai tu, joacă la două capete. Şi-acum, în juru-ţi e totuşi lumină, şi dacă nu-ţi laşi capul în pământ şi privirile nu le afunzi în adâncuri, te vei putea privi în apa izvoarelor, firesc, luminată de-o stea.

Deloc altfel, despre noi

Ca niciodată până acum, altfel decât tot felul meu altfel de a spune despre unele sau despre altele, cuvintele-mi iau, fără să le pese de mine, înţelesurile pornirilor pe care abia le ţin în frâul gândurilor, şi pleacă spre tine lăsându-mă un privitor în lungul şi-n latul drumului din urma lor. Poate aşa vor să mă facă să înţeleg că multe se spun altfel, altele doar altfel trebuie spuse, dar mai sunt şi unele care nu pot sta sub umbrela înţelesurilor care ies, mai târziu, când este nevoie, la iveală, spre a fi de folosinţă. Poate aşa vor să mă facă să înţeleg, poate aşa vor să mă facă să văd viaţa, dacă mai era nevoie, cu ceea ce, scris fiind, în frunte se poate citi, dar şi cu ceea ce e scris, dar nu este încă uşor de citit. Poate... dar în mod sigur nu mă mai lasă pradă îndoielilor, fiind dovada că timpul care a rămas este tot mai puţin, că e deja ştiută, de cel care poate privi şi dinspre mâine spre azi, ca întâmplată în fapte, trăiri şi simţiri.

Acum, în tot jocul haosului, a legilor care sunt stăpânitoarele totului întreg, mărginirilor şi nemărginirilor, doar clipa a rămas definită şi de incertitudini, nu însă şi existenţa ei. Nici conjuncturi, nici idei năstruşnicie, nici gând de om potrivnic, nici focul, nici apa, nici pământul, nici furtuna, din Ceruri, ori de pe Pământ, ori din adâncurile întunericului, nici moartea, nu o poate opri, fiind viaţă şi dătătoare de viaţă, prin tot şi cu tot ceea ce, dintotdeauna a avut, are şi va avea, trăirea deodată, simţirea înălţătoare şi nemaiînfrînarea faptelor doritoare de adevăr izbăvitor.

Mă poţi simţi, te pot simţi, mă poţi atinge, te pot atinge, eu, ca tu să te înalţi, tu ca eu să nemuresc. Îi suntem datori Cerului, dar înainte de toate vieţilor noastre, cu zvâcnirile pierdute printre faptele lumilor care ne-au împins, atunci fără întoarcere, acum cu sens de prag, spre meazăzi, în plină zi, spre apus, în plină noapte. Atunci a fost, cum deja ştii şi tu, ştiu şi eu, că vom trăi pe acum, atunci s-a lăsat pe mâna lui altădată, acum e mână în mână cu totdeauna. Şi totul se apropie fără să ne întrebe, fără să stea să aştepte o altă zi, acea zi pe care gândul şi-o arată sieşi ca dorinţă, sperând şi crezând să se arate învingător, însă nu prin el, ci prin noi. Dar şi aşa, înălţător, se teme, ştiind de ce, de înfrângerea care l-ar face pe totdeauna supus şi i-ar tăia elanul de înainte-mergător la bine şi prevăzător la rău.

Erau cândva nopţi, erau cândva zile, erau câmpuri cu flori şi păduri ce creşteau spre a ocroti înariparea şi a da avânt speranţei care păstra cu sfinţenie îngemănarea simţirilor prin faptele ce repuneau în drepturi întregul, prin acel mereu dute-vino coborâtor de îngeri din Ceruri spre a duce Oameni în Ceruri, împuternicindu-i cu drepturile ancestrale de a primi coroana sau chiar sceptrul, care şi azi, ca întotdeauna, dar tot mai rar, doar cei ce dăruiesc dăruindu-se, fără condiţii şi aşteptări de măruntă plată omenească, îl primesc, având semnul nemuririi încrustat în privirea care taie munţi şi despică ape spre a găsi drumul drept. Erau atunci, aşa ni se vor reda nouă, spre a lega nodul vieţilor şi a pune pod peste timp, amintindu-ne pe noi.

La timpul lor, sensurile nedesluşite se lasă cunoaşterii celor care, de peste timpuri, şi-au lăsat-o moştenire pentru ziua în care trebuie să redevină realitate absolută, contradictorie, după înţelesurile mărginitoarea ale gândului, realităţii născătoare a întâmplării. Până atunci e mai rar ştiută, mai tot timpul neştiută de cei care pot vorbi, celui care azi doar din cuvinte îşi întregeşte cunoaşterea, omul. Însă e pe deplin ştiută tocmai de cele ce au fost şi cândva şi se vor găsi să fie tocmai la locul şi timpul faptelor. Necuvântând, dă gândului, ivit din neant, puterea de a se rosti, amintindu-le în dorinţe ce, uneori, chiar şi pe el, nu doar pe om îl fac să tresară ca şi cum toate ar fi o amintire.

Iată, deci, cuvintele sunt rostite. Şi le-ai rostit tu, fără să mai ai puterea de a te opri ca să le afli înţelesuri ori să le cauţi alte înţelesuri. Le-ai adus din trecut în prezent. Şi primei nopţi în care va fi lumină în juru-ne atât cât să-ţi văd zvâcnirile şi atât cât să-mi vezi bucuria, urma-vor şi nopţi, şi zile, şi va fi să înmugureşti şi să-nfloreşti, înnobilând puterea adevărului, lăsând viitorului pecetea ta nemuritoare.

Aşa va fi, cum a mai fost, să-mpreunăm puterile din noi, împreunaţi dintr-o dorinţă care s-a născut cândva, cu noi, şi-apoi în noi, prin noi, fără să o fi ştiut şi fără, lumeşte şi trăind, să ne fi ştiut. Ne-a adunat de prin rătăciri, ne-a adunat din margini de lume să ne putem iarăşi dărui bucuria zilelor, a nopţilor, a pădurilor, a câmpurilor cu flori, a întâmplării şi a rodirii, a înălţării şi nemuririi, a toate câte ne-am lăsat ca datorie acelui timp ce a fost, acelui timp ce şi-a dorit să-l trăim ştiind şi cunoscând împlinirea prin faptele de atunci, aceleaşi ce abia aşteaptă iarăşi să fie, nepăsătoare la vorbe sau priviri. Aşa va fi, nici nu încape îndoiala în socoteala timpului, ştiind că-şi are şi el, în tolbă, ca promisiune de onoare a viitorului, pe acel “a fost”...

Încorsetarea-n goliciune

Laitmotiv al vieţii este omul. Mă contrazic unii când spun asta, aşa cum unii nici nu vor să se gândească, măcar pe fugă, sau se fac a nu mă auzi, căutând să-mi arate, să mă contrazică evitând, că ideea corectă este invers. Dacă acum ţie îţi spun asta, ţie care ştiu că nu stai să iei înţelesul, aşa cum fac toţi cei care înţeleg orice cuvânt dar niciodată o spusă întreagă, mot-a-mot, îmi este mai clar ca niciodată că trebuie să îţi amintesc şi eu că soarele se vede altfel când poţi să urci deasupra norilor decât atunci când ploaia coboară norii la picioarele tale. Dacă aştepţi ploaia ca să vezi răsăritul senin, nu ai să te bucuri mai mult decât o fac alţii, decât trăiesc ceilalţi acea bucurie, n-ai să poţi avea decât bucuriile lor. Iar cum ei greu mai pot să vadă că cerul e senin, aproape sigur vei simţi în tine toată goliciunea lor.

Eu îmi amintesc, de un timp încoace, de când n-am mai vrut să pierd timpul numărând stelele care cad, ori cele care fug pe unde li se pare că pot fi mai uşor văzute, de multe fapte pe care, dacă nu aş fi ajuns să îmi amintesc, de unde mă ştiu ele şi de ce îşi doresc să fie ale mele. Au fost, cândva, câteva, pe care le-am întrebat, dar n-au vrut să-mi răspundă. M-au lăsat să găsesc singur răs-punsul, chiar dacă le era şi lor clar că sunt, şi pe ele, şi pe mine su-părat. Le-am iertat, pe ele mai întâi şi mai uşor, mai apoi şi pe mine, dar mi-am găsit vinovăţia de a nu le fi înţeles şi tot nu m-am iertat pe de-a-ntregul. Abia acum ştiu că pot să nu îmi mai pun povara neîncrederii în spate, primind ca pe orice dar, ceea ce mi se dă. E greu ca omul să vadă că bogăţia lucrurilor sărăceşte sufletul. Când lucrurile iau locul faptelor, omul trăieşte într-o sărăcie lucie. Şi, încet, încet, nici lucrurile nu-i mai stau prin preajmă.

Negustorii de idei vând, când la preţ de nimic, când, de le este cu putinţă, la supra-preţ, tot felul tot felul de spuse, aproape toate contra-făcute. Sunt mulţi care nici n-au deprins meşteşugul de a lega cuvintele ca să nu se deşire lucrătura sau să nu se vadă nodurile care sar, ca puricii, în ochii celor ce nu şi-i vor, nu şi-i mai vor, închişi, dar se dau drept negustori de viţă veche şi, ca şi căpuşele, se bagă pe sub mintea oamenilor. Când te-ai pus a le arăta obrazul, nu ai ţinut cont că te-au ameninţat cu exilul, şi cum nu eşti uşor de împins în prăpastie, simţi cu câtă încrâncenare aruncă bolovani şi pietre. Se face şi lângă tine grămada mare, aşa cum s-a făcut şi pe lângă mine când sperau să-mi fie frică şi să tac... Eu încă vorbesc, ei vând la alte tarabe.

Umbre, trecătoare, stau la pândă, tocmindu-se cu norii deasupra cărora ai găsit treptele pe care să te poţi urca, fără să fie nevoie să dai socoteală cuiva, oricând. N-ai de nimic nevoie, doar trebuie să te doreşti bogată în cele de care chiar şi spusele negustorilor ţin seama, oricât de mare sau mic le este preţul. Dar, cei ce îmbogăţesc pe cei care negustoresc idei nu caută bogăţia cuvintelor, ci încoronarea. Şi, aşa, cuvintele de ei rostite, îi încorsetează-n goliciunea prăpastiei ce o caută să o aibă ca oglindă. Noi ştim asta, trebuie doar să ne dăruim bogăţii!

Călătorind eu, aşteptând tu...

Călătoresc, departe, dincolo de orice limite ale văzutului, căutând liman împlinitor, gândurile tale. Le găsesc scrutând depărtările şi aşteptând, parcă încremenite de teama zădărniciei, cam în fiecare zi, când dau să se trezească zorii pentru a putea da oamenilor de ştire că vine peste ei timpul şi-i ia la întrebări despre faptele ce stau degeaba, uitate prea cu multă dorinţă de a se aciui pe la cei ce sunt mai repede făptuitori. Călătoresc şi eu, în căutările mele spre a găsi motivele relelor unora sau altora, ale mele, şi drumuri bat în sus şi în jos, dar nu am puterea pe care o ai tu în a încremeni timpul, pentru ca să te poţi afla, dacă tu de-a pururi, măcar pentru o clipă, în calea împlinirii grabnice.

Legată de stâlpul timpului te-ai lăsat şi chiar şi sufletul ţi s-a prins de nodurile parâmelor pe care abia acum vrei să le vezi căzute la picioarele tale. Până mai ieri doar căutai să-ţi slăbească strânsoarea, crezând că de ţi-ai voit statornice faptele, firească e şi prinsoarea şi stânsoarea. Poate doar vântul, risipind copacilor frunzele, ţi-a arătat că oricât se vrea frunza privitoare a lumii, de sus, când vine vântul şi aduce adierea schimbării, multe sunt cele care aleg libertatea ultimelor clipe. Cele încăpăţânate, ştiindu-se de nimeni văzute, numite mai mult pete ruginite, dau fuga să mai împiedice câte un trecător spre a le lua în seamă. Rămân deasupra tuturor, de nedezlipit, doar acelea care, trăind, au toate motivele să încoroneze copacul ce le dă drept la viaţă prin propria-i viaţă.

Aproape că îţi văd tresăririle când foşnetul apelor care şiroiesc malurile te îndeamnă să porneşti oriîncotro, chiar înspre meazănoapte, chiar şi spre nord, de ceva te împiedică înspre răsărit sau meazăzi, aşa cum chemarea-ţi, de care n-ai vrut să ştii, îţi vorbeşte şi ţi se-arată aidoma oricărui chip de om care a venit spre tine să îţi dea puţinele veşti bune, din toate câte au fost şi n-ai vrut să le auzi, ale atâtor ani în care le-ai tot aşteptat. Şi-ţi aud plânsul amintirilor gândurilor ce le-ai vrut făptuite în sens de trăiri şi nicicând, nicicum, de sforţări.

Ultimul crâmpei de somn s-a desprins de tine pe nesimţite, dar încă mai crezi că poţi fura, zilei abia începute, o clipă de răgaz în care să se arate minunea pe care o voiai cândva şi la care, din frica de a te trezi căutând o insulă, pe care să-ţi odihneşti visul dar găsind un întreg continent, înconjurat de un ocean pustiit până în depărtări, prea plin de adevăruri în care rosturile lasă oamenilor dreptul de a regăsi începutul pierdut.

Drumuri noi şi drumuri vechi bat, deşi niciodată nu aş putea să bag mâna în foc pentru a susţine că ceea ce este nou chiar este nou, sau pentru ceea ce este vechi, ca fiind vechi. Pe unele găsesc fapte noi care stau împreună cu gânduri vechi, pe altele stau gândurile noi lângă faptele vechi, aşa că fie drum nou, fie drum vechi, aceleaşi urme trebuie să caut şi aceleaşi urmări găsesc. La capăt de drum al faptelor vechi, unde se tot bat gândurile vechi cu cele noi, unde tu te rogi de cele vechi şi le iei la întrebări pe cele noi, ne-am întâlnit. Era ca şi cum am fi vrut să ne întâlnim de-am fi ştiut dar, neştiind, ştim doar că ne-a fost dat să ne întâlnim.

Intrigi în juru-ţi, vorbe în juru-mi, asta e vremea ce o trăim, poate de-aceea, ţi-ai regăsit, marea chemare ce te îndeamnă să stai de veghe, în aşteptare, zilei care vine, plină de rosturi, plină de sensuri, plină de fapte. Ce-a fost e-n urmă, fuge de tine, aşa cum tu, încrezându-te în cele câteva vorbe, bine urzite, ai pus la cale fuga spre ceea ce azi este doar un amestec de obişnuinţe şi datorii înrobitoare. Mai încerci, din când în când, sperând să nu te trezeşti faţă în faţă cu aceleaşi dezamăgiri, să visezi amintiri în care niciodată nu ai fost, în viaţa asta, făptuitoare ci doar, pe la alte case, pe la alţii, trecători mai cu seamă, privitoare. Îţi aminteşti doar câmpurile înflorite, umbra pădurii şi zborul fluturilor, de pe-atunci, de cândva, când toată lumea credeai că va fi a ta şi înflorirea va fi pe totdeauna. De pe-atunci ţi-a rămas obiceiul de a privi acele mici făpturi ce zboară din floare în floare cu gândul la albinele ce nu-şi uită drumul spre stup.

Apropie-te! De fiecare dată când căutările noaste se întâlnesc, teama de a şti că îţi sunt aproape te cuprinde. Eu poate nu ştiu de ce, dar nici tu nu ştii de este ruşinea trecutului, prezentului sau a realităţii pe care cauţi să o schimbi, într-un altceva, într-o alta, mai aproape de ceea ce eşti. Apropie-te, îţi spun înţelegându-ţi neliniştea! Apropie-te ca să poţi să uiţi nişte tiparele care, faţă de alţii, singură ţi le-ai făcut! Doar faptele îţi sunt de ajutor în toată lupta ce o duci cu amintirile. Doar aşa te vei întoarce din trecut ca să poţi să stai faţă în faţă cu viitorul. Clipele furate unui prezent, ce prinde culoare doar cât ţine strălucirea unei stele căzătoare, te vor face mereu să îţi dai dreptate tiparelor ce doar gândul şi dorinţe pământeşti le ţine legate de tine. Ele le-au creat şi se ambiţionează, şi se luptă cu tine să nu vadă nimeni că au căzut de mult în dizgraţie. Hai, apropie-te, aşa cum eşti, cu tot ce ai fost şi eşti, eşti tu. Nu, nu ai nici motive de ruşine, nici de teamă... Apropie-te, păşeşte...

Departe, spre mai departe

Libertatea, e singura dorinţă ce rupe aparenţele, pe care şi tu, ca şi mulţi alţii, ţi le-ai luat ca scut. Vorbeam noi despre asta, şi-n noaptea primelor tale ore de libertate ce le-ai furat vieţii, când te-ai trezit trăind, ţi-a fost să afli că viaţa nu îţi ia dreptul de a dori, de a voi, de a vorbi, de a râde, de a te bucura, de a plânge, de a face orice... Şi, încă altceva ai aflat... ceea ce uitasei că era adevărul în care credeai: uşoară poate fi împlinirea, dacă gândul şi trăirea sunt libere.

Ieri, parcă ieri a bătut la uşa ta gândul că se poate să fie şi altfel, gândul că nu te-au schimbat zilele aşteptării şi nopţile îndurării şi că aşa cum te-ai lăsat la mâna prejudecăţilor speranţei, poţi să-ţi arăţi că îţi eşti, singură, şi speranţă şi motiv al faptelor care să-ţi dezmorţească, măcar o clipă, la început, privirile, auzul şi simţirile, mai ales simţirile, fără de care n-ai putea să ai nici numele ce-l ai, nici să păşeşti aşa cum păşeşti, nici să faci ceea ce ai de făcut, nici să dai ceea ce ai de dat.

Lasă-ţi adevărul să curgă prin tine şi lasă-te ieşită în calea lui. Şi nu-ţi mai certa privirea care caută depărtările. Acolo am fost, acolo sunt şi tot acolo e libertatea pe care acum o ştii, îi ştii, chiar dacă nu cu totul, chiar dacă n-ai ascultat decât câteva refrene ale cântecelor ei, puterea de a te face să te laşi privită ca dar, de a da fără a aştepta şi a primi fără să ţi se spună că viaţa e un târg în care totul se cumpără, totul se vinde, totul se schimbă. Poţi să treci iarăşi pragul casei în care începi să nu te mai recunoşti, nici chiar pe tine să te mai ştii, ca să redescoperi că poţi fi tu, pe totdeauna.

Iubirii nu-i da nume, las-o să îţi poarte numele de cumva aşa se întâmplă să îi fie alegerea. Şi nu te mai întreba de ce ţi-a ales o cale fără să te întrebe. Tu alege libertatea şi redă-te libertăţii. E singura condiţie a ei, stare în care tu eşti una cu tine şi asemenea ei. Nu căuta acum noianul de fapte şi întâmplări ale timpului, punându-i condiţia „dacă da” ori „dacă nu”, pentru că, aşa cum ai văzut, el nu stă să te întrebe dacă vrei ori nu vrei. Lasă-te luminii depărtării ca să poţi uita de condiţii şi ca să poţi să faci din timpul întrebărilor un timp al dorinţelor împlinite şi al bucuriilor neprihănite de obişnuinţele, judecăţile şi prejudecăţile altora sau chiar ale tale, cea care încă eşti.