luni, 8 aprilie 2013

Firesc, luminată de-o stea

Locul în care eşti acum este, încă, departe de mine, chiar departe, dar cu fiecare clipă, nu avem de cine să ne ferim şi trebuie să ne găsim curajul de a ne spune, că ne suntem tot mai aproape, că o tainică, lăutrică şi, pe deasupra, necondiţionată, chemare ne întreabă, ne bate la cap cu o singură întrebare: De ce? Şi o auzi tu, în miez de noapte, şi o aud eu la ceas de seară, firesc fiind în firescul pe care lumea, plină de ifose, frustrări şi neputinţe, o neagă şi o vrea înlănţuiţă, fiindu-i tare teamă că o poate trezi din somnul în care se complace, dedându-se la comodităţile singurătăţii fără motive.
Amânări spre un mai târziu lăsat în aşteptarea hotărârii noastre, sau a fiecăruia dintre noi, aşa cum ne definim prin mergătorii drumului pe care şi timpul trece cu noi, timpul, cel căruia în clipa amânării i-am dat puterea de a face acel orice, la care se pricepe de minune, spre a rostogoli toate barierele pe care ce nu le vom putea nici ocoli, nici dărâma, spre a ne alege drumul care ne scoate unul în calea celuilalt, n-a vrut să ştie că pot fi. De-i cu mirare, cel ce se miră să se întrebe pe sine de câte ori a bătătorit marginile ori mijlocul drumurilor oprindu-se, când drumului a putut să-i dea şi nume, şi sens, şi motiv pentru care nu l-a putut privi peste umăr ci doar, câteodată, pierdut în orizontul pe care el, doar el, a putut să nu îl vadă, cum îi tot spuneau alţii care au încercat marea cu degetul mic şi vrând-nevrând, a trebuit să se lupte pentru a nu se îneca tocmai la mal?
Umblă vorbele, dintr-o margine într-alta a lumii, întrecându-se cu gândurile care, şi ele, prin toate caută comori, închipuindu-se mai presus de rosturile ce chiar pe ele le-au făcut să aibă puterea căutării şi recunoaşterii a ceea ce le era dat să găsească. Umblă vorbele, de multe ori doar pentru a găsi, cei ce le duc dintr-o parte în alta, treabă, ştiindu-se în neputinţa de a găsi în ei ceva ce poate fi spus şi înţeles. Verzi şi uscate, albe şi negre, toate, la un loc sunt puse şi spuse, întru găsire de rost sau pierdere de vreme, şi aşa adevăruri se strică ori se îmbracă în hainele altor adevăruri fără de trebuinţă. Şi tot aşa oameni se strică, învăţându-se cu ceea ce nu e de folosinţă şi lipsindu-se de altele ce le-au fost de folos. De-auzi vorbe, întreabă-te pe tine mai întâi, de îţi sunt adevărate şi doar atunci foloseşte-te de ele, ori te uită cu băga-re de seamă la cei ce le spun. Dacă nu le găseşti pe toate în faptele lor, nu te întreba “De ce?”, întreabă-te de ce ţi-ar fi ţie de folos?
Renegate sunt azi legile de început, şi chiar cele de mai apoi, ale lumii. Şi se neagă, se re-neagă şi se reneagă, tot şi tot mai multe, pe zi ce trece. Aşa am ajuns să avem pe buze întrebări nerostite, şi uităm să mai deschidem gura, neavând nici un răspuns de dat. Alte întrebări vin să ia locul unui îngăimat răspuns, iar faptele ne trec, peste noapte, dintr-o parte într-alta a unui adevăr, şi el prins între ciocan şi lame de cuţit. Aşa şi tu, aşa şi eu, ca şi mulţi alţii, care au putut, mai apoi, deosebi firescul de nefiresc, aşa şi mulţi, mai mulţi alţii, care s-au afundat, adânc, până când au orbit, în mlaştina unui firesc pe care niciodată nu au încercat săi dea înţeles. Îţi aud câteodată mirarea că nici cuvânt, nici spate drept, nici privirea înainte nu o mai au mulţi... Mai bine nu te-ai mira şi ţi-ai lăsa timp să mergi înainte, căci nu au cum să privească înainte. Orbii simt pe înainte, ei sunt doar fără de simţuri, doar orbiţi...
Ai, dintr-o dată, în faţa ta, un orizont care, de-ai să poţi să treci pragul, îţi dă, iarăşi dreptul de a alege drumuri şi cărări, de a trece prin porţi deschise ori de a bate la porţile ce pot rămâne, pe totdeauna zăvorâte. Ca să nu-ţi mai fie, orizontul, vis, drumul spre pragul înalt găseşte-l. Ca să poţi s-ajungi mai repede, mai repede şi chiar mai uşor, într-un fel, lasă-te să-ţi fii model şi motiv, lasă-te, firesc, luminată de-o stea, de steaua care de-atâtea ori ţi-a ieşit în cale, din întunericul nopţii, de sub norii grei, de sub vălul ceţilor ori prin copcile de gheaţă, când malurile nu ţi s-au arătat primitoare şi iarna te-a prins căutând ţărmul liniştirii viselor care, credeai tu, joacă la două capete. Şi-acum, în juru-ţi e totuşi lumină, şi dacă nu-ţi laşi capul în pământ şi privirile nu le afunzi în adâncuri, te vei putea privi în apa izvoarelor, firesc, luminată de-o stea.

Niciun comentariu:

Flag Counter