Când plec... când vin... [5]

-continuare din Când plec... când vin... [4]-

De-ar fi fost să stau să spun de mi-a fost îndeajuns ceea ce văzusem şi aflasem până acum, era destul de uşor să spun că a fost şi bine şi cu mare învăţătură. E adevărat că pentru toate acestea am fost nevoit să renunţ la orice posibilitate de a mai veni pe aici pentru mine, însă, la fel ca în viaţa de pe Pământ, a şti că nu s-a cuibărit greşeala în fapte, era tot ceea ce îmi trebuia mie, spre a nu fi nicicând încercat de căderea în morişca neiertătoare a gândurilor. Nu aveam dovezi, dar feţe multe mi se arătaresă, pot însă oricând să le recunosc, să le stăvilesc elanul distructiv sau ademenitor. Mi se arătaseră viitoare fapte ce le vor face păşitorii pe drumuri greşite, auzisem deja vorbe ce le voi auzi. Existenţe prezenţe au fost date să le pot identifica întru totul: cu trecut, cu prezent, cu viitor. Şi acum ştiu destul de bine ordinea şi motivele plecărilor, a venirilor şi a întârzierilor. Pot să pară multe, dar mai am loc de mult mai multe ce le voi afla, din trebuinţă, despre şi pentru alţii.

Nici n-am avut intenţia să ştiu altceva decât avusesem ca motiv pentru a veni aici, dar, aşa cum pe o pajişte se văd şi florile, se vede şi iarba, se văd şi mărăcinii, se văd şi urmele paşilor prea mult bătuţi, aşa şi eu, aici, am avut liberă vedere să văd despre cei câţiva ce, acum cunoscuţi sau încă doar ştiuţi, sunt cei ce vor fi în preajmă, ca ajutor sau ca cei ce vor avea nevoie de ajutor. N-aş fi vrut să le ştiu ideile ori gândurile, ori existenţa, dar vreau, nu vreau, trebuie să accept că deloc întâmplător mi-au fost date să fie cunoscute.

De vorbit despre astea, nu ar fi greu să vorbesc, dar cea mai bună faptă ce o pot face în acest moment este aşteptarea acelui moment în care a vorbi este o necesitate.

Vremea de schimbare şi de întâmplare a celor ce spuse au fost, mai mereu fără ideea de realitate, mai degrabă ca o poveste, este aproape, ba chiar se poate spune că pasul ce acum este ridicat, se va aşeza direct în acel spaţiu. Ceea ce este acum nu va mai fi, ceea ce se întâmplă acum nu se va mai întâmpla. Chiar noi, cei de acum, vom fi altfel, aşa cum vrem, aşa cum poate acum nu am vrea. Ne vom fi tot noi, nouă, şi abia fiind vom înţelege de ce aşa trebuie să fim. Teama şi frica, de orice şi de oricine va rămâne un coşmar al somnului ce dat ne-a fost fiecăruia dintre noi. Şi, când eliberaţi de toate aruncăturile altora, vom respira în fiecare dimineaţă aerul binefăcător al existenţei în concordanţă deplină a triadei ce suntem, vom putea construi casa vieţii şi a trăirii reale.

Stăteam şi priveam altarul, priveam luminile ce dansau vesel. Pe măsură ce îmi adânceam privirea în adâncuri, alte şi alte imagini ale viitorului îmi deveneau clare, tot mai clare. M-am auzit strigat dinspre intrare de aceeaşi voce armoniosă, însă plină de hotărâre:

-Nu e vremea să stai să vezi şi să revezi! Să mergem, multe avem de spus!

Am plecat de acolo trecând peste acelaşi câmp al sufletelor rătăcite. Mergeam amândoi, încet, de parcă în mod intenţionat mă lăsa să mai văd, odată şi înc-odată haoticele rătăciri ale celor de aici. Nimeni n-ar fi putut să-şi găsească o clipă de linişte, căci în rătăcirea lor nu ştiau nici de unde vin, nici încotro se duc. Cel mai greu era cu sufletele mici, cu bucăţile de suflet, care dădeau din colţ în colţ pentru a-şi găsi întregirea. Rupte cu forţa, păstrau doar mici urme din chipul ce-l aveau trupurile în care fuseseră şi erau lăsate aici tocmai pentru a-şi afla rădăcinile. Erau chiar bucăţi rupte din acelaşi întreg, ce se căutau a se regăsi bucată cu bucată aici şi a aştepta să vină cineva după el.

Ideea de a mă arăta celor ce nu-şi vor sta locului nu mă părăsise. Acolo mi se tot îndreptau gândurile, acolo mi se îndreptau privirile, acolo mi se voiau îndreptaţi paşii. În firea mea a stat, dintotdeauna, lipsa de teamă în a da ochii, în a mă confrunta, cu cel ce aruncă mănuşa şi ridică, în semn de luptă, sabia războiului. Aşa am câştigat lupte ce voiau să înceapă, aşa am încheiat războaie ce păreau fără de sfârşit. Prin firea mea stă şi acum neînchinarea, neatârnarea şi libertatea de a fi stăpân al drumului, concordant cu hotărârile luate de dinainte de venire. Şi aşa am câştigat şi războaiele în care pierdusem luptele de început.

Când mă legam totdeauna în lupta împotriva legătorilor, mă ştiam că nu pot să fiu din cei ce nu cred în sufletul neprihănit, în omul ce nu îşi vrea sieşi lumea tenebrelor. Aşa a fost începutul meu, început ce m-a făcut să fiu, ca şi acum, lângă El, slujitor al cauzei Luminii, cu respect pentru lupta de dintotdeauna a Lui. Nu i-am fost nicicând un supus, căci nu puteam să fiu un supus, dar în fiecare luptă am fost nelipsit, de multe ori fiind singurul venit din lumea focului, din lumea celor care pe sine se ard pentru a dărui drum luminat celor ce drum greu, drum de înălţare îşi aleg.

M-am simţit iubit de El de când prima dată L-am întânim şi m-a iubit tot de pe atunci. Mi-a cerut, când cei din adâncuri au hotărât să supună sufletele, să fiu cel ce o are în pază pe fiica Lui cea mare, pe fiica Lui cea care trebuia să vină să dea semn şi însemn al Lui către lumea Pământului. Şi Lui şi Ei le-am venit alături când războiul devenise urmărire de capturare a Lor, şi de atunci ne-a văzut mereu alături, de mână mergând peste tot, îmbrăţişaţi când vânturile reci făceau să tremure câmpurile înflorite, nedespărţiti totdeauna. Şi cu blândeţea-i ce toţi i-o simt când se apropie de el, ne-a dat binecuvântare pe totdeauna. Cu raza Lui de Lumină a pecetluit legământul nos-tru de dinainte de a reuşi să ne rupă îmbrăţişarea şi, fiind pri-mul venit din haos să arate Lumii noi a Pământului calea spre Lumină, ne-a vegheat drumul spre împreună de tot atâtea ori de câte ori amândoi eram pământeni trecători spre învăţare.

La vremea cumpenelor am fost împreună, iar El împrejurul nostru a fost, străjuindu-ne trecerea. Şi mi-a vegheat mie umbletul singuratic pe câmpurile pline de vânători şi mi-a fost singurul care a ştiut totdeauna ce îmi sălăşluia în suflet, durerea întâlnirii călcătorilor propriului cuvânt, înlăcrimarea la suferinţa celor loviţi de semeni, plânsul plânsului copiilor lăsaţi de izbelişte şi a mamelor rupte de copii, dar şi încrâncenarea împotriva celor împotriviţi firii şi existenţialităţii omului, om cu bunele şi relele lui.

Azi, El, Marele Mai Marilor Preoţi, singurul călător prin vieţile lumilor, hotărâtor al venirii celor de minune făcători, celor zămisliţi în lupte pentru înnobilarea victoriilor drepţilor învingători, împreunărilor împotriva dorinţei şi mofturilor celor împotrivitori destinului, ne-a dat îmbrăţişarea recunoaşterii, nu doar s-a arătat precum se arată tuturor celor ce sinceri s-au dăruit în lupta revenirii la fireasca şi divina trăire a vieţii, arătându-şi părinteasca şi prieteneasca veghe asupră-ne. Din grija-i ce răstălmăcită, de aşa-zişii mesianici apostoli, ori de noi, în clipele de tristeţe, disperare şi durere, a fost de multe ori, ne-a dus şi ne-a adus pe praguri ca să ne facă să înţelegem că drumul n-are alte sensuri decât pentru totdeauna înainte, alături lui, ori pentru totdeauna înapoi, împotrivă-i, dar niciodată ca pedeapsă.

Mie mi-a fost îndrumător revenirii din decădere fără să ştiu că pe drumul meu mă adusese, în urcarea-mi singuratică, prin zăpadă, asemeni Lupului Alb, în zi de sărbătoare a înfloririi Pământului, spre vârful ce-l trecusem împreună, purtători ai Sceptrului Luminii, în drumul spre întâia viaţă de oameni. Şi mi-a fost apoi neştiutul dătător de putere în lupta de a arăta că nu omul e muritor, ci doar voinţa murindu-i, plecarea se arată moarte chinuitoare. Şi-mi este îndrumător în alăturarea ţie spre prezenta eliberare de chingile strânsorii pe care o simţi şi simţind-o ţi-ai vrut răspunsurile pentru care am venit la El. Şi mie, şi ţie ne este aducător de zâmbet şi căldură în lumea, din ce în ce mai tristă şi mai rece a Pământului.

-Aici unde văzut este totul, aici unde ne sunt aduse sufletele ucigaşe, am primit multe jurăminte de nefacere de rău din partea celor ce s-au dedat făcutului de rău... i-am auzit spusele mâhnite, când am păşit, fără să ştiu, fără să simt în marea sală a cercetării dintâi. Şi i-am crezut că înţelese ni-s promisele neiertări ale faptelor ce vor mai fi la fel ca cele greşite. Nu mulţi au fost însă cei care n-au uitat de jurăminte şi n-au stat pe gânduri să facă răul să fie şi mai mare. Către tine îi bine ştii, către alţii ai aflat şi vei tot afla, iar întrebărilor tale, acum puse mie, răspunsuri le-ai găsit. Le vei găsi chipuri şi trupuri, goale de orice, întunecate până la inexistenţă, cercetează mereu în jurul tău. Eşti vorbitor dintotdeauna, acum învaţă să taci când este nevoie şi, cum spusele au fost spuse, fă să strălucească sabia. Lasă capete netăiate, dar taie-le mâinile ce fac legături de nedezlegat, sau otrăvesc până şi nevinovate suflete, ce ucid fără să ştie că ucigătoare li-s vorbele, legătoare li-s faptele, potrivnice li-s gândurile. Şi picioarele ce merg în locurile necurate fă-le să nu mai meargă, taiele paşii. Fă să strălucească şi sabia Luminii albe cu care să tai toate legăturile. Şi să spuneţi că împreunarea de oameni vă este legătura timpurilor din care împreună am fost cei nesupuşi şi neînvinşi.

-continuare în Când plec... când vin... [6]-