De demult, din Ceruri [4]

-continuare din De demult, din Ceruri [3]-

Bolnav fiind de un timp, timp în care n-a putut să cioplească fără să-i spună nimic, bătrânul s-a apucat să trebăluiască. Dio a trebuit să aştepte şi să-l privească atunci când s-a apucat să cioplească alte icoane. Nu l-a mai pus pe el, dar, privindu-l, Dio se întreba de ce munca cioplitorului de icoane i se părea că ar fi făcut-o şi el dintotdeauna. Chiar nu avea şi nu-şi găsea nici un răspuns. Când cioplitorul punea mâna pe un alt lemn, simţea furnicăturile în palme, simţea prin asta că palmele sale îi spuneau ceva. Şi i se încăl-zeau... Şi, până seara, tot la asta s-a gândit.

Era pe sfârşite ziua când bătrânul s-a oprit din lucru. Câteva icoane noi, ieşite din mâna sa, arătau chipuri care duceau cu gândul la adevărata fericire. După ce le-a privit, i-a spus lui Dio:

-Haide, flăcău, este timpul la care poţi întâlni Cerbii. Acum îl poţi întâlni pe Marele Cerb.

Flăcăul a luat în mâini icoana şi s-a lăsat purtat de de cel pe care îl ajutase spre grabnică însănătoşire înspre locul unde urmau să vină Cerbii. Drumul lor prin pădure nu arăta la început altfel decât cel pe care venise pe urmele ursului, după ce acesta lăsase mioara şi îl dusese la peştera cioplitorului. Dar deodată, aerul şi-a schimbat culoarea. Ceva viu şi luminos l-a umplut, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinsese totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme au apărut şi Cerbii. Era aidoma cum îi povestiseră bătrânii păstori: mândri, cu coarne înstelate. Stelele din coarnele lor erau la fel. Doar la unul singur înstelarea era dătătoare de lumină jur-împrejur.El era Marele Cerb... Când Marele Cerb l-a cercetat cu ochii, a simţit că o putere fără margini l-a cuprinse şi parcă îi turna tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvânt, Dio a aşezat la picioarele Marelui Cerbul icoana.

- Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru acest dar al mâinilor tale…

- Cu drag îţi dăruiesc această icoană care e singura şi prima pe care am cioplit-o în viaţa mea. Dar, Mare Cerb, mă cunoşti?

- Te cunosc... Te ştiu de când ciopleai Stelele din Lumină şi chiar de mai de demult. Îţi ştiu ziua de mâine şi cele care vor urma. Şi pentru că ai ajuns la mine, după Legea Cerului, ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău…

- Ai vrea să-mi dai Paloşul de Lumină al Străbunilor?

Marele Cerb parcă se aştepta la a i se cere Paloşul. Şi n-a stat pe gânduri să răspundă:

- Bine ai ales, al tău să fie! Dar nu uita: harul de preţ al Paloşului, puterea sa ce face pe cel care îl are să fie de neînvins, nu în tăiş stă ci în Iubire… El taie ceea ce este de tăiat şi leagă ceea ce au rupt alţii, nu în nod ci aşa cum n-ar fi fost niciodată rupt. E mai mult decât un Paloş...

Cerbii ş-au ridicat capetele iar s-a făcut în jur o Lumină ce dădea un înţeles aparte. Mai ales că Marele Cerb a dispărut într-o clipă. Nu mai era nimeni în faţa lor. Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul cerut, Dio ar fi putut spune că totul nu a fost decât un vis frumos. Şi icoana care i-o dăruise dispăruse şi ea!

Au plecat de acolo şi când au ajuns la Stânca Dorului s-au îmbrăţişat. Cioplitorul a rămas acolo iar Dio şi-a mers drumul de întoarcere la turma de mioare.

Viaţa şi-a urmat cursul ştiut, dar pe lângă trebuirile ce le făcea la fel ca mai înainte, era o deosebire. Îi plăcea, mult, să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, dar, de la o vreme, cioplind, simţea că timpul trece înspre altceva, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu mai e departe.

Şi tot de la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile pe la Stânca Focului, acolo unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandre stropite cu smaralde şi topaz, pe care stătea cu mare plăcere să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zâne şi spiriduşi. Din poveştile lor, din cele care nu le aflase de la bătrânii păstori, a aflat că, undeva, dincolo de Împărăţia Cerbilor Înstelaţi, trecând de valea pe care mersese spre a-l întâlni pe Marele Cerb s-ar afla o altă lume, Împărăţia Lupului Alb, o împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvârşirea. Doar acolo se poate găsi poarta către Ceruri ce se deschide doar cui trebuie să se deschidă.

Când tocmai se gândea că ar fi timpul să meargă şi el acolo, căci poate acolo dorului îi poate găsi alinarea, o salamandră aurie i-a spus că în acea lume ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cântec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care îi face pe oameni liberi şi nemuritori.

Auzind cele ce i le spunea salamandra aurie, auzind despre fată, inima îi tresărise tulburată. De atunci, ziua, noaptea avea dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata. Dorinţa i-a răpit liniştea nopţilor.

* * *

Stânca pe care se afla Lira domina toate piscurile din jur. Ţara Marii Regine era altfel. Aici totul era deosebit, locurile erau deosebite! Împrejur doar munţi, munţi nesupuşi decât depărtărilor. Se simţea, respirând aerul lor, cum se devine o parte a măreţiei lor, că acolo se poate regăsi esenţa vieţii şi se poate sorbi liber din izvorul vieţii.

Lira privea cu nesaţ umplându-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. De undeva, păşind peste golurile dintre piscuri, în faţa ei a venit şi s-a aşezat, privind-o cu blândeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare:

- Ai ajuns, Lira! Bine-ai venit la noi! Vulturii, cei care primii te-au întâlnit, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine, despre dorul tău. Marea Regină ţi-a împlinit dorinţa. Şi ea a ştiut de ce...

S-a aşezat lângă ea şi privind înspre zările neînnourate i-a spus:

- Ascultă-mă, Lira! Îţi voi spune povestea acestei împărăţii... Tărâmul acesta, Împărăţia aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pământul. Păstrătorii tainelor lumii sunt oamenii. Ei sunt ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi pot şti să poarte sufletele însetate către Fântâna cu Apă Vie; pot şti să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum ar merge pe oricare potecă de munte. Pe acest tărâm se găseşte Izvorul alb şi luminos al Iubirii, care este dăruit întreg neamul omenesc, să nu mai fie însetat… Tărâmul acesta este Leagănul Pământului pentru că este de-a pururi născător de pace… de frumuseţe… de bucurie.

-Nu degeaba ai venit aici. N-ai venit să te întorci. Dar va trebui să înveţi tainele acestui Pământ, să te poţi juca apoi cu tainele lui iar în cele din urmă trebuie să-l convingi pe Marele Cerb să îţi dea Cheile Curcubeului… Abia apoi, când va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele.

- Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor Şapte Împărăţii?

- Da, Lira. Ştiai despre ele? De unde ştiai?

- De la Dio, de la cel care m-a cioplit din cântecul şi dorul inimii sale…

- Îl vei regăsi pe cioplitorul de stele căci, aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruieşte lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care s-au iubit… Cei care şi-au făcut legământ de totdeauna în iubire, întru împlinire prin ea. Dar, pentru început vei să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grâu, acolo unde vei înţelege importanţa timpului pentru oameni.

Şi a dus-o pe fată la Bătrânul Morar pentru a-şi face ucenicia, învăţând cum să folosească sămânţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune clipele şi să ţese din ele veşmintele eternităţii; să încremenească clipa ori să lase timpul să zvâcnească, schimbând lumea, dar şi să nu lase pe nimeni ca lucrând asupra timpului să schimbe armonia lumii şi destinul oamenilor.

Legea Cerurilor, legea unicei dorinţe, era şi aici legea care răsplătea pe cel sârguincios prin îndeplinirea sa. Când a sosit clipa să plece de la moară, Lupul a învăţat-o pe Lira să ceară Scutul de Lumină, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute, de tot întunericul ce poate cineva să-l scornească…

Învăţase Lira ceea ce trebuia să înveţe şi peste toate mai mult decât atât. Când a venit vremea împlinirii dorinţei, Bătrânul Morar s-a bucurat de alegerea fetei. Era alegerea pe care nimeni nu o mai făcuse şi nu era una pe care o putea împlini el direct. Lira trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijineau Cerul din faţa Morii şi care se mişcau tot timpul, ei fiind sita timpului. Niciodată nu s-au oprit. O singură secundă îi era îngăduit cuiva ca să-şi poată strecura mâna şi să-şi ia darul făgăduit. Doar o mână dibace, a unui om ales o putea face... Mâna Lirei a decupat aerul fulgerând spre nemişcare colţii de piatră. Ca într-o minune, cei doi colţi de piatră s-au oprit încă o secundă şi Lira a ridicat şi a luat fără teamă Scutul de Lumină.

-continuare în De demult, din Ceruri [5]-