vineri, 10 februarie 2012

Când plec... când vin... [6]

Fără grabă, căci timpul nu se trece, se judecă şi se hotărăsc toate. Nicicând nu judecă judecătorul de unul singur, tot timpul în trei. Tot timpul legea e lege cum a fost dintotdeauna, nicicând pe gânduri nu se stă. Despre judecata de aici bisericile nu vor a vorbi, căci mulţi dintr-ai bisericii trec, chiar şi totdeauna pe aici. Biserici mari au schimbat legile şi au înnobilat făpturi fără de merite, asta pentru că au spus şi au scris că în paza Cerurilor s-ar afla ai lor slujbaşi, ce slujbaşi sunt doar pentru că s-a dat lege cum şi când slujbaşi să fie, dacă învăţătura cărţii au căpătat, şi învăţând sunt văzuţi ca cei care şi cunosc. Aşadar aşa fiind legea, necunoscând, urechea şi-au plecat în nepricepere spre vorbe spuse amestecat cu lacrimi ale mamelor neîmpăcate cu destinul copiilor sau ale celor ce se cred năpăstuiţi de cei ce le-au vrut binefacerea, şi vorbele blestemelor judecătoare le-au aruncat asupra nevinovaţilor, dincolo de ceea ce ştiau, dincolo de credinţa în cererea de judecată a celui ce drept totdeauna judecă.
După legământ sunt toate rânduite şi în afara lor cad toate sub judecata de după viaţă, pentru cei toţi fără cunoaştere, de fiecare noapte pentru cei care sunt veniţi întru slava Luminii şi cea de aici pentru cei ce cumpătul şi-au pierdut spre măsluirea vieţilor şi dorinţa propriei neîmpliniri şi a orgoliului rănit de proprile lor neputinţe.
Ne-am mers drumul înspre loc de linişte spre a vorbi despre multele cele ce vin pentru noi şi pentru toţi. Şi să vorbim despre cele ce schimbate trebuie în noi pentru a ne continua drumul spre ceasul în care va bate revenirea la noi doi, cei vechi, cei de totdeauna.
-Tăcerea ta este dorită de cei ce stau aproape, prea aproape de tine. Cuvintele tale cerute sunt să spună, dar când spun despre ceea ce este adevărat, când degetul cuvântului arată chiar spre cei care trebuie lăsaţi deoparte, când cu mâna cuvântului vei ridica masca ce şi-au clădit-o cu stoicism, se vor arunca asupra ta chiar şi cei ce doresc cuvintele înainte de a le auzi. Oamenii lumii voastre şi-ar dori ca multe să se schimbe pentru a le fi mai bine, dar, în ceea ce îi priveşte pe ei, nimic să nu se schimbe. Când vei pune degetul deasupra rănii se vor bucura că va veni vindecarea dar, când degetul va căuta să scoată puroiul, vei fi tu găsit cel vinovat de puroiul ce nu se va recunoaşte că acolo e şi doare de când se ştiu. Şi către durere, suferinţă, îndurare, singurătate şi dezamăgire vor vrea să te împingă pentru a şti că tăcerea, ce tot îţi cer şi tot or să îţi ceară să o rupi, să ţi-o vrei. Puţini gândesc să plece dintr-un pat strâmb dar cald pentru a dormi într-un pat adevărat, curat, dar pe care va fi nececar să-l încălzească.
-De ceea ce eşti acum se vor lua toţi, priviri înspre tine greu vei găsi fără să spună şi ceva de ceea ce nu ai. Doar câţiva, acei care nu mai privesc prin ochii lumii, te vor ţine cât vor putea de mult aproapre şi se vor încrede în tine, deschizător de drum şi spărgător de munţi.
Aşa a început discuţia pe care mi-o promisese şi pe care o doream şi eu cu ardoare. Cuvintele acestea au fost tabloul pe care l-a făcut, arătându-mi cât de bine ştie ceea ce este viaţa aici, pe Pământ, ceea ce este viaţa mea, ceea ce este viaţa noastră, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, cine sunt cei de aproape, cine sunt cei care ne vor aproape, cine sunt prietenii şi cine sunt potrivnicii.
Mi-am permis să spun că “eu văd, eu ştiu”, dar când am înţeles câte le are el ştiute, m-a cuprins un sentiment de ruşine. Dreptul de a spune asta l-aş fi putut avea doar dacă aş putea cuprinde jumătate din ceea ce cuprinde El. S-ar spune că mi-e de ajuns să ştiu ce e în jurul meu, ce face să se întâmple una sau alta cu mine, cu cei dragi, cu cei din apropiere, dar dincolo de bariera nivelelor apropierii nu este cazul să ştiu mai cu deamănuntul? Suntem aici păienjeniş ce se cutremură la o mişcare cât de mică în oricare colţ al pânzei de legături. O vorbă de o clipă, o privire trecătoare, un amănunt aparent banal, dezacordează vioara ce cântă cântecul vieţii şi poate deveni dizarmonic.
-Am dus oamenilor tot ceea ce aveau nevoie să aibă ca să le fie plăcută şi fericită viaţa. Legea oamenilor este însă stricată pentru că şi-au făcut legile lor, ce se împotrivesc motivului pentru care vin sufletele pe Pământ. Şi-au făcut idoli, cioplind chipuri necunoscute, aşa cum au făcut legi fără să ştie de unde sunt pornite. Că întuneric este de nu este lumină, dar au inventat durerea de ochi la lumină şi pentru a o trata au făcut ochelarii de cal, nicidecum n-au căutat să vadă de ce lumina poate să dea dureri.
Ştiam că vorbeşte cu durere despre oameni, despre nesăbu-inţa lor de a se juca, de a juca jocuri împotriva lor. Îndurerat este, dar de multe ori spune că oamenilor le-ar trebui o lecţie mare ca să uite apucătura de a cotrobăi prin cotloanele întunecate, de a uitat tot ce au adunat şi tot ceea ce află din acea clipă încolo să le fie temelie pentru gânduri.
-I-aţi spune voi spălare de creieri şi o faceţi ca să puneţi omului în spate ceea ce nu poate să ducă. Noi vrem să-l curăţim de atâtea şi atâtea mizerii. Află omul multe lucruri de valoare şi care l-ar pune iar pe podiumul de Om, dar şi ceea ce e de valoare devine armă ucigaşă imediat după ce o are aflată. Nu mai cinsteşte nimic omul de acum, aruncă totul înspre banal şi mediocru, doar ceea ce vrea el, aproape totdeauna “al lui” ţine ca bun, ca regulă, ca împlinitor. Şi-ar mai trebui omu să uite pe cine are aproape, după legile-i de acum, ca să aleagă iarăşi, cu suflet curat, pe cine lasă aproape, pe cine îndepărtează. Limbi multe vorbiţi aşa cum mulţi ce stau lângă voi cu cuţitul scos vă arată o lume pestriţă, nicicând albă, niciodată înspre lumină. Mereu vreţi să trageţi cu ochiul spre întunecatele tenebre, mereu vă căutaţi culcuş cald.
- Omul se spală pe cap... De ce nu credeţi voi că ar avea nevoie să se spele şi în cap? Îşi purifică trupul, capul însă şi-l lasă de izbelişte... a venit firesc, o întrebare cu atâtea înţelesuri.
Ne-au dat sabia, ne-au dat iubirea. Noi am inventat frânghia şi ura. Tocim cuvintele de închinare şi slăvire a binelui, dar lăsăm loc în suflet de rău. Dăm libertate, dar legăm fedeleş pe cel dornic de libertate şi ne facem că nu se vede, dar ne ţinem scai în a blama ceea ce e rânduit şi rostuit ca legat sau nelegat, în ceruri. Dăm valori iubirii, pe scale de la 1 la 10 sau chiar mai fin, de la 1 la 100, când ar fi clar şi simplu că ea doar există, niciodată mică sau mare, dar ura o mascăm sub vorbe înşelătoare, bine ticluite. Ura nu are etalon, dar are mască, urii nu îi dăm valoare, nerecunoscând că e lângă noi, mai mereu.
-Acum eşti om, de-acolo vii! Tu poţi să vii. Te-ai arătat acum întâia oară să întrebi de tine. Mă întrebam de ce acum, când Poarta Luminii îţi este deschisă o faci, şi n-ai făcut-o când gerurile bolii fără leac veniseră peste tine. Aici, ştii, ai primit stelele voinţei şi hotărârii, şi nici să le primeşti n-ai venit. Ai pus mâna pe sabie, şi-ai lovit doar ca să poţi să evadezi din închisorile cu trei rânduri de ziduri. Şi n-ai lovit nici când pe urmă ai simţit gardienii zeloşi. Şi n-ai fugit... Te-am văzut şi când te-ai arătat neînfricoşat venirii potrivnicului mare deasupra ta, în câmpurile pustii, în pădurea întunecată sau în noaptea de încercare. Nu am vrut să vezi că oricum te-aş fi ajutat, dar am văzut că somnul ţi-ai stricat ca să-i spui că nu este mai puternic decât tine. În trei zile Poarta Luminii ţi s-a deschis şi azi e timpul să ştii: Eu ţi-am trimis deschizătorul de drum, eu ţi-am deschis poarta. Întâiul necerut legământ nu se pierduse şi îl ţinusei. De întuneric singur te-ai scuturat!
Viaţa de om mi-o ştiu. Am crezut totdeauna că eu şi doar eu o ştiu. Că despre ea doar eu trebuia să vorbesc şi de aceea am vorbit fără să mă mai ascund. Apoi am înţeles cu totul că nu doar eu o ştiu. Că şi unele fapte ce mi-erau mai puţin ştiute, Ei le ştiu. Şi atunci am înţeles că nici celor de lângă mine nu mai trebuie să le ascund nimic din faptele mele, din gândurile mele, din trăirile mele. Ascunzându-mă de mine fug, dar fug de ei, cei care veghează drumul să ne fie aşa cum nu l-am ales, aşa cum ne-a fost dat. Primeam, dacă mai era nevoie, acum, deplina confirmare.
-Împlinitor ţi-e gândul de acum şi plin de întrebări nu-ţi este. Dar ai venit aici să întrebi de tine. De fapt chiar doar de tine? Este multă nerăbdare şi aşteptare a răspunsurilor, şi cum multe altele avem de spus şi vorbit, le las pe-acelea la urmă. Ochii ţi-s scânteietori de adevărul ce-l spui, adevărul e datoria ce o ai totdeauna să o spui. Răspunsul la ceea ce vreţi să ştiţi e ceea ce aici nu are motiv de a se încălca: Legământul sacru în faţa clipei ce poate însemna moartea. Legământul sacru de a duce mai departe ceea ce aici, atunci s-a oprit. Ţii minte câmpul liniştit şi mersul vostru prin el? Ţineţi minte? Ţineţi minte ce legământ aţi rostit, vouă, mie, tuturor? Aşa e dat, aşa aţi ales acum, aşa e scris, acum e vremea, căci vremea de pe atunci aţi ales-o! Şi faptele alese sunt! Nimeni şi nimic n-a putut să rupă, să vă arunce pe fiecare în margine de lume, chiar dacă v-aţi regăsit venind din margini de lume!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: