luni, 20 februarie 2012

Când plec... când vin... [9]


-Puterea toată, dintotdeauna, o aveţi împreună. Ceea ce trebuie să faci stă în puterea ta şi hotărârea ei. Aşa aţi hotărât să fiţi, când v-am binecuvântat legământul şi în veacul vecilor, când pe Pământ aţi ajuns împreună, numai şi numai împreună aţi reuşit. Atunci când tu erai într-o parte iar ea în altă parte, v-a fost viaţa zbatere şi neîmplinire. Vei putea să împlineşti tot ce îţi era gând de înălţare, atât în Cer cât şi pe Pământ, doar când în spatele tău vei simţi avântul gândului ei. Nu poţi să fugi, nu poate să fugă, de legământ.
Viaţa voastră nu este un blestem, este doar consecinţa neamintirii şi neînţelegerii. Nu aveţi vină acum, căci viaţa ce o aveţi acum nu este decât o infimitate din ceea ce vă este adevărata viaţă. Voi pentru acea mare viaţă aţi făcut legământul şi de aceea trebuie să o trăiţi pe aceea şi în timpul cât sunteţi pe Pământ. Întotdeauna aţi înţeles, acum mă tot întreb când vă va fi dată înţelepciunea vechimii şi mărimii spiritelor voastre.
Nu-mi era deloc, dar deloc pe plac ceea ce îmi spunea. Mă lăsa dezarmat şi mă obliga să îmi reconsider tot ceea ce spuneam că realizasem până acum. Oricum, realizasem că din noianul de bucurii ce le spuneam ca avute, nu fuseseră decât frânturi din bucuria adevărată, ce o întâlnisem, după ani şi ani, doar atunci. Să mai conteze dacă acum şi acele realizări erau tot nişte frânturi?
-Ai venit aici, odată, să iei înapoi două suflete ce se tot chinuiau pentru că îşi doreau copii şi, fără motiv, nu au putut să aibă. Îmbătrâniseră aproape, aşteptând, încercând şi tot dorindu-şi. Când se apropiau de clipa în care niciodată nu se mai putea să aibă gândul de a avea copii lor, din mare deznădejde, au început să-şi facă rele din cele mai mare, cu vorba şi cu gândul. Cel mai mare rău îl făcea el şi a trebuit să cauţi mult după el. Ţi-au ieşit în cale şi răul cel mai mare nu şi l-au făcut. Şi, cu ultimile puteri ţi-au cerut să-i reîntregeşti cu sufletul ce şi-l goniseră.
Ai venit să-i cauţi. Cu al ei a fost mai uşor, pentru a-l convinge pe al lui să se întoarcă a fost mai greu şi atunci, cum des nu o făceai, mi-ai cerut să te ajut. Era vinovat de începutul răului dar era vinovat şi de motivul pentru care ajunsese omul să facă rău. Căci motivul pentru care ceea ce îşi doreau nu se putea împlini era una din trecutele lui vieţi pe Pământ, când, la supărare, jurase să nu mai aibă copii, trei vieţi de-ar mai trăi. Şi aşa cum şi-a jurat în acea viaţă aşa i s-a dat în vieţile ce au urmat. În prima n-a simţit căci, fiind vremuri tulburi a hoinărit fără casă şi a intrat în viaţa mănăstirească, unde, ajungând preot, a crezut că aşa era dat să fie. Dar într-a doua viaţă s-a întâmplat altceva, ceea ce trăia atunci. Însă era din Cerurile de mai jos şi nu avea cum să înţeleagă vinovăţia vieţilor trecute. Nu ea era cea care nu putea, nu ea era cea care n-ar fi vrut, aşa cum el credea şi crezând o acuza pe ea. Totul era la el şi doar el trebuia vindecat de legătura ce şi-o făcuse el prin jurământul său.
Împreună am încercat să-l dezlegăm de jurământ, dar atât de tari erau legăturile că n-am putut să facem să fie cum îşi doreau. Dar ei doi trebuiau să facă asta şi le-am făgăduit că vor ajunge degrabă să se întâlnească pe Pământ ca să împlinească voia Cerurilor. Şi când s-au întâlnit iar, nu cred că ştii, a trebuit să trimitem doi îngeri pentru ca el să uite să se mai gândească rău înspre ea. Plecaseră frumos în viaţă, dar un an întreg i-a trebuit lui să schimbe gândul. Semnele i se arătau, dar el era orbit de dorinţă şi frica de neputinţă. Când îngerii l-au convins să îşi dorească din suflet ca ea să împlinească dorinţa amândurora, fapta s-a împlinit.
N-aveam cum să uit, chiar dacă mai avusesem şi un alt suflet ce jurase, ca preot, castitate veşnică...
-Nu degeaba ţi-am amintit asta, dar neplăcerea vorbelor mele am vrut să ţi-o înlături, căci prea bine ştii că e greu sau nu se poate să se rupă legăturile unui jurământ făcut la supărare, dar cum să vă doriţi să rupeţi un legământ, care e mult mai puternic, fiind spus de amandoi, un legământ făcut fără ca cineva, chiar şi supărarea, să vă ceară să îl faceţi. Ceea ce v-aţi dorit mereu se va întâmpla, pînă ce se va împlini motivul legământului. V-aţi promis viitorul îl lumină şi urmaşi în lumină.
Toate acestea trebuia să le spun. Acum înţelegeam de ce mă întrebase de curajul de a spune adevărul, de adevărul care putea declanşa împotrivirea, despre efectele sale şi de a nu căuta explicaţii la adevărul ce trebuia să îl spun. Ocolise destul până să ajungă acolo unde veneau cele grele...
N-aş putea să mă aleg pe mine în locul vorbelor sale. Ar trebui să mă neg în faţa Lui, în faţa singurului loc în care nu mă simt privit ca un ciudat. Mi se spune aici, pe Pământ, “aş fi picat din Cer” sau “Tu pe ce lume trăieşti?” şi nu am cum să-mi doresc să ajung şi aici să fiu privit altfel decât sunt. Am hotărât instantaneu să-mi asum tot ceea ce se poate întâmpla aici. Căci aici orice s-ar întâmpla, îndreptat va fi, iar răul poate fi mai mare dacă nu aş spune.
Acum , aici, în această trecere a mea pe Pământ, la nivelul de jos al existenţei am ajuns. Nici să am unde să stau să-mi îndrept gândurile către Dumnezeu nu am unde. Şi uneori nici nu sunt lăsat să fac asta. Altădată sunt nevoit să mă adun repede la un loc, trup şi suflet, pentru că cineva se găseşte să-mi întrerupă şi această comuniune a mea cu El. Parcă s-ar vrea să-mi interzică până şi credinţa, asemănător, dar individual, cu epoca în care cei ce aveau altă credinţă erau trecuţi prin tăişul săbiei. Atunci o făceau soldaţii, mie îmi fac asta oameni pe care nu i-aş fi bănuit vreodată de necredinţă.
Pentru toate acestea am ales să vorbesc, să spun ceea ce vreau să spun. Am să spun oricare ar fi greutatea ce ar fi să o mai port pe umeri şi oricât ar fi să o mai port pe umeri. Căci va veni vremea tuturor îndreptărilor.
-Mulţi şi-au construit case pe Pământ şi au ajuns să rătăcească în Cer tremurând. Averile adunate, când au urcat aici, nu au fost decât sărăcia pe care au trebuit să o învingă. Ţi-ai pierdut ceea ce ai avut, ai început să contruieşti o nouă casă aici. Acum întoarce-te să-ţi primeşti răspalata şi pe Pământ!
Cât aş mai putea să spun că am destinul unui om ce-şi caută aici, pe Pământ omeneasca împlinire? Măreţia vieţii de apoi o plătesc acum, cu vârf şi indesat, prin tot felul de necesare, dar greu de înţeles pentru ceilalţi, cedări. Puterea poruncii de a spune mi-este dată, dar aici o plătesc cu zile şi nopţi de zbateri. Destinul omenesc îl ştiu, dar oricât l-aş spune acelora care îmi este permis să îl spun, este privit ca pe o otravă pe care eu o beau zilnic. Dacă vorbesc despre destinul altcuiva, ce în aceste zile ar trebui să-l facă să-i fie drum, căci este singura cale, mă lovesc de zidul fricii ce şi-l ridică în cale. El ştie de câte ori, către Ceruri, ridic rugămintea de a mă dezlega de acest destin, căruia îi simt cruzimea, şi de tot atâtea ori trebuie să simt urmarea cererii mele. Cere şi ţi se va da este bun pentru cei mai mulţi. Sunt însă şi câţiva care, cu poruncă mare fiind aici veniţi, orice ar cere, altceva decât le este îngăduit prin acea poruncă, le este dată o pedeapsă. Sunt prizonierii destinului pe Pământ, ei, aceia care acolo, în Ceruri, când sunt acolo, au libertatea pe care mulţi o invidiază.
Munţii de frică ne fac să ne îndoim de noi. Ne stâlcesc simţurile şi ne arată culorile altfel decât sunt în realitate. Ne fac să tot greşim şi să ne învârtim mereu în cerc. Şi asta o facem de tot atâtea ori până când ne luăm inima în dinţi şi ne confruntăm cu realitatea. Ajungem să cunoaştem realitatea, care este cu totul alta decât în închipuirea noastră şi atunci ne pedepsim noi, prin gândul nostru care se umple de regrete pentru faptele noastre, pentru timpul trecut, pentru neîmplinirile noastre, care se puteau împlini în acel timp. Căci atât timp cât ne învârtim în cercul fricii, păcate din cele mari putem face, putem să ducem oameni de lângă noi să moară, putem distruge valori ale altora, putem să ne amputăm viaţa noastră, dar, înainte de toate, ne împotrivim divinităţii.
În acea nestăvilită frică a noastră, punem mare preţ pe valori care nici nu ne înnobilează, nici nu ne fac cinste. Şi totdeauna găsim vinovaţi pe ceilalţi, sau chiar pe noi, însă nu pentru frică ci pentru orice altceva, chiar şi pentru cel mai nobil sentiment divin: iubirea. Pervertim iubirea în fel şi chip ca să ne dezvinovăţim pentru că nu o putem arăta aşa cum este dat să o arătăm în clipa în care suntem, şi cu acea formă de iubire ne căutăm scuze în faţa noastră, căci o fluturam din plic pe cealaltă, ori aruncăm toată iubirea pe o latură, fără să ţinem cont că în viaţă omului îi este dat să arate toate formele ei, în echilibrul pe care Universul întreg îl are, aici, pe Pământ şi oriunde în cuprinsul său.
-Din iubire ţi-ai irosit această unică posibilitate de a veni aici, când ceri tu, pentru ceea ce ceri tu pentru tine. Ai tot întrebat şi tot mai multe ai vrea să întrebi. Vei primi la toate răspusuri, doar să le pui. Căci, repet, e utima dată. Dar trebuie să ştii un fapt: dacă aţi fi fost orice altceva, chiar suflete pereche, chiar suflete gemene, uşor v-ar fi fost, pe Pământ, să faceţi orice, să alegeţi. Voi v-aţi legat însă atunci. Să fiţi trup şi suflet, împreună, unul lângă altul, şi cu faptă omenească să aduceţi un stegar al luminii pe Pământ. Alegerea de-atunci, rostită de voi, pecetluită de noi, vă este acum cale de neîntors! Legaţi sunteţi prin firele ce nici voi, nici alţii, nici noi, nu putem să le tăiem. Însă, ai o cale. Ţi-o spun, deşi de pe acum ştiu că eşti cel care i te opui aşa cum şi noi ne opunem, căci ştii unde ajungi: mergi tu, prin fapta ta, către moarte. Opreşte tu singur calea pe care ai plecat, pune-te tu stavilă luminii. Dacă asta îţi este cea mai plăcută formă, fă-o. Însă de acolo, nu te mai poţi întoarce să opreşti răul în nici o parte, mai ales al sufletului ce va rămâne să îndure şi tot ceea ce tu ai avea de îndurat. Vrei asta sau vrei ca soarele pe care-l vedeţi răsărind în fiecare dimineaţă a zilei pe care o irosiţi acum să lumineze, dintr-o anumită zi, de-a pururi?
-Alegeri au oamenii, multe. Nu aleg a le fi rău, niciodată. Aşa spun ei şi nimeni nu ar putea spune că nu le este asta şi intenţia. Dar necunoaştera îi ţine prizonieri şi de la vorbă la faptă se întâmplă să fie altfel. Dacă n-ar fi aşa, nu ne-ar fi dat să avem aici tot ceea ce avem. Acum aici vin, ai văzut şi tu, tot mai multe suflete de tineri. Prea multe fete de pe Pământ trec prin pragul Iadului şi parcă le spală creierul. Dintre puţinele ce nu le uită omul la venire este motivul pentru care sunt fete şi băieţi. Copii cei mici, în jocul lor, spun şi ştiu asta. Dar când dispare jocul, încep să fie făcuţi să uite!

Niciun comentariu:

Flag Counter