Când plec... când vin... [4]

-continuare din Când plec... când vin... [3]-

Din îmbulzeala de la intrare şi forfota celor ce îi împărţeau pe cei veniţi, se lăsău uşor de înţeles vremurile pe care cei de aici le au de trecut. Sunt unii care pe sine se condamnă, neştiutori, abia aici ajung să se dezmeticească, şi-s convinşi să se întoarcă. Sunt alţii care ajung aici şi tot cred că sunt mai presus decât sfinţii, şi sunt întemniţaţi cu mare opunere din partea lor. Sunt mulţi amputaţi ce vin aici în rătăcire, victime ale celor mai neezitanţi în a lovi şi a fărămiţa suflete şi a face vieţile imposibil de trăit. Sunt tot aici cei ce cu totul rătăcesc, iar câţiva, rătăcitori întru totul nu mai au nici măcar unde se întoarce, căci ei şi-au aruncat existenţa fizică morţii. Da, aici, criteriile de sortare, ce au fost vremuri de-a rândul destul de simple, se tot completează. Lista aceasta, mereu crescândă, este oglinda vremurilor, vremuri care nu pot purta un alt nume decât cele de pe urmă.

-Când au început războaiele de cucerire ale celor ce vieţuiau în întuneric, atunci când v-au înconjurat şi pe voi şi v-au risipit, nu mi-am închipuit că se vor porni să înlăture pe toţi acei care nu li se supuneau, că-şi doreau să dispară măsura existenţei lor. De n-am mai fi noi, chiar ei ar pieri lovindu-se între ei. Li s-a dat şi lor dreptul de existenţă, s-a ales Pământul locul unde sufletelor li s-a dat dreptul de a pleca din lumină către adâncurile întunericului, dar aceste înţelegeri ei le-au vrut fără de învăţături către oameni, şi s-au pornit, prin cei ce li s-ai alăturat, să dea înţelesuri pe placul lor, pe placul celor necunoscători, oameni, ca cei de aici să devenim tot mai puţini. Azi lupta finală o vor şi asta se simte cel mai bine acolo, pe Pământ!

Ne-a cuprins tristeţea pe amândoi. Vorbind despre viaţa oamenilor, se simţea frigul goliciunii lor. Vorbele făceau ţurţuri şi ţurţurii vibrau, cântând o melodie ce nu aducea nimic bun. Era poate cel mai real semn că în scurtimea vremii ce a mai rămas, va fi greu, extrem de greu, va fi vreme cu pierderi multe şi înălţări mari, dar puţine. Va fi vreme de moarte şi de îngropare...

-Multe, multe vrei să le vezi. Multe dovezi vrei... Mă întrebam de când, de ce, te-au cuprins atâtea îndoieli? Abia acolo, când treceam puntea, te-am priceput, am priceput, de ce ai atâta nevoie. Mă întristează motivul pentru care tu arăţi că ai avea îndoieli. Drumul legământului, ce nu l-ai dat uitării, se vede că e greu, că spre împlinirea celor de voi, de noi, hotărâte, înoţi prin valuri de noroi, şi că mâinile-ţi obosesc tot curăţind rădăcinile celei care împinsă e să fugă, spre a ne fi mai greu, tot mai greu. Ce să faci? Unde să-ţi îndrepţi paşii? Ţi se lasă răgaz de a reveni, după trecerea viforniţei? Nu astea îţi sunt întrebările? Nu astea sunt gândurile ce-ţi fac viaţa de om întristată?

- Tu vrei acum de la mine un răspuns... Răspunsul îţi cade acum poate greu, dar eu nu ştiu să mă prefac: Faci ceea ce e de făcut, n-ai alt drum, cel mult să stai mereu ascuns şi să te târăşti, iar timp de răgaz pentru nimeni nu există. Dacă îţi este la îndemână plecarea spre ceilalţi, ai dreptul să o faci, aşteptat de ei ştii că eşti, dar eşti în stare tu să îţi încalci cuvântul ce fără să ţi se ceară, ţi l-ai dat? Stai drept şi luptă, căci Lupii Albi nu se lasă vânaţi nici când ţeava puştii îi este aşezată între ochi.

-Haide să vezi scrierea cărţii...

În sala mare, plină de cărţi se observa uşor că multe căutări făceai dregătorii. Erau multe deschise sau li se pusese semnul de citire. Aproape un sfert din rafturi erau goale, atâtea erau cele deschise citirii. Mă îndreptam spre raftul în care ştiam că este locul cărţii mele, însă m-a oprit şi mi-a arătat spre masa luminată. Acolo nu erau multe, şi nu toate deschise. Pe cotorul lor, căci erau aşezate câte două, mai rar trei sau patru, la un loc, legate, am citit şi numele. Celelalte, deschise, nu se lăsau citite de alţii. Însă cam toate unde erau deschise erau trecute cu mult de jumătate. Am văzut literele pe doar două dintre ele... doar acelea ne erau lăsate vederii şi citirii.

Nu oricine poate citi cărţile şi nici nu se poate citi orice. Doar un singur înger are acces nelimitat. Este un înger ce este de toţi cunoscut, dar unii nu vor să accepte că este un înger ce nu aduce răul. Nici înger nu vor să admită că este, ba, chiar mai mult, i-au ponegrit imaginea şi l-au trecut în lumea tenebrelor. E însă cel mai corect dintre toţi, este cel care cel mai rar greşeşte... Şi, să nu se uite că ştie pe toţi de pe Pământ... E îngerul morţii, însoţitorul plecării sufletului.

Ne-am apropiat de cărţile ce se puteau citi. Literele se vedeau bine, foarte bine, fiecare literă era parcă scrisă cu lumină. Semăna cu un calendar, citirea timpului nu avea însă o conotaţie directă, o translaţie directă. Aici vorbim de zile, luni, ani, acolo e vorba de vremuri, vieţi, curgeri. Un calcul deloc uşor e posibil pentru cei care nu le sunt date constantele, dar până reuşesc să-l facă dispare tot ceea ce este scris, unele se pot şi întâmpla vieţii de pe Pământ.

-Acum e prima şi ultima dată, ştii, când tu poţi citi. Îţi e pedeapsă asta pentru că ai cerut să o reciteşti înspre ceea ce va urma. Îndoială, aşa s-a spus când au auzit de cererea ta! De o mai faci încă o dată, tot ceea ce ştii, şi ştii tot, ţi se va şterge. Acum citeşte, de vrei, tot ceea ce mai vrei înspre ceea ce va fi! Când termini îmi spui...

Nu mai era deloc vocea blajină ce-mi cuvântase până acum. Era acum chiar dojenitor. Am parcurs tot ce era scris, până la ultimul rând, încet, pentru a nu scăpa nimic din ceea ce era scris. Îmi verificam pe cele ştiute. Se cuibărise un fel de teamă în mine, o teamă ce o simţisem aici, în viaţă, în câteva rânduri. Mă chinuia o întrebare: Citisem cumva greşit şi greşite îmi fuseseră faptele? Stătea în spatele meu şi tăcea, ştiam că întrebările ce mă chinuiau le ştia, dar faptul că nu vorbea mă ţinea şi mai rău în acea febră. Ştiam cât de mult ţine la noi şi dacă nu auzeam de la el vorbele de a ne opri, îmi era destul de clar că drumul era bun.

Am terminat de citit, m-am întors către el şi citindu-mi nemirarea coincidenţei a ceea ce ştiam cu ceea ce citisem, a început, altfel decât mai înainte, a-mi vorbi:

-Ai fost lăsat să ştii tot. Ai la îndemână toate ideile şi datele ce vă trebuie. Ştii şi câţi vă aşteaptă şi unde sunteţi aşteptaţi aici. Ştii şi minunile ce vi-s date să le trăiţi şi să le arătaţi în viaţa de acolo. Trăiţi, cum spuneţi voi, ivirea zorilor. Acum, că v-aţi aţintit ochii spre răsărit, şi în jurul vostru vi se pare că e mare întuneric. Nu eşti tu cel care aştepţi cel mai mult, şi la tine este speranţa noastră, ca şi a ei, că vine mai repede răsăritul. Întunericul precar din jurul vostru dă apă la moară celor din jur, nicidecum celor buni, să arunce gânduri şi cuvinte otrăvite. Nu-ţi este frică şi nu ţii cont de ele. Acolo unde dorinţa e mare, mare este şi teama, iar teama este urechea ce aude, orice şoaptă, şi orice şoaptă are efect. Lăsaţi-vă vouă încrederea în voi şi nimic nu va mai face nici pământul de sub picioare să se cutremure, nici vânturi să bată. Fiţi, ca oameni, prin fapte, prin vorbe, prin gânduri, ceea ce ştiţi şi aţi spus că trebuie să fiţi, şi vor veni zorii zilei de vară!

-continuare în Când plec... când vin... [5]-