Când plec... când vin... [8]

-continuare din Când plec... când vin... [7]-

Nimic nu se poate întâmpla dacă nu este necesar să se întâmple. Şi toate se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple căci atunci este necesar să se întâmple.

Înspre clipa în care se răsuceau direcţiile cărărilor şi coteau spre drumul destinului, se arătau semnele pline de lumină ce făceau să se ardă piedicile întunericului.

-În poiana pădurii, lacrimile care au curs la despărţirea voastră s-au adunat în izvorul din care acvilele cerului îşi iau puterea de a zbura maestuos spre a veghea zborul şi mersul pe Pământuri. Este izvorul ce niciodată n-a secat, niciodată nu s-a tulburat şi când au vrut să-l acopere a ieşit singur la lumină, făcându-i pe toţi ce-i ce îi puseseră gând rău, să nu mai aibă vreodată curajul de a încerca ceva împotrivă-i. Stejarul falnic ce a răsărit atunci când izvorul a apărut, ca un simplu ochi de apă, stă mărturie vechimii plecării voastre în lume. Aşa cum izvorul stă limpede pentru că îl apără coroana stejarului, iar stejarul stă falnic pentru că rădăcinile-i îşi iau apa binecuvântată de la izvorul nemuririi, aşa şi vieţilor voastre le-a fost dat să fie una lângă alta adunate, de câte ori v-aţi ales plecarea pe Pământ în acelaşi timp.

Îi trecuse toată tristeţea şi hotărârea cuvintelor ce o simţisem mai înainte, trecuse în blândeţe şi bucurie. Era semn că vorbea acum de faptele ce le ştia că aduc bucurie şi în Cer şi pe Pământ. Se simţea asta şi se simţea apăsarea pe definitoriul “voastre”.

-V-au ştiut de fiecare dată cine sunteţi şi care este motivul venirii voastre în lumea lor plină de metehne şi gânduri de supunere. Într-atâtea vieţi v-au împins prin împilare să nu fiţi împreună, căci vă ştiau neînduplecaţi şi nesupuşi, şi aducători, înspre Lumea lor, a spiritelor prea înalte. Pe Pământ aţi fost de atâtea ori de câte ori trebuia, şi asta vă va fi dat să ştiţi, să vă amintiţi tot. V-am lăsat să nu vă amintiţi celelalte lumi, acolo unde tu le-ai învăţat pe cele ce nimeni nu are de unde să spună că le ştii. Iar ea acolo a învăţat să mângâie cu vindece cu vorba pe cei care erau în mare suferinţă, chiar dacă suferinţa le era lor dată din vinovăţia ce şi-o atrăseseră prin gândul lor răzbunător şi avar de cuceriri.

Mereu aţi ales drum de urcare şi chiar şi atunci când v-am dat să fiţi ceea ce erau cei ce făceau rău altora, cu nesupuşenie v-aţi întors faţa înspre lumină, şi cei care vă credeau că aţi trecut de partea lor, ştiind că aţi învăţat cum să opriţi răul ce-l puteau ei face, împotriva voastră au venit şi sunt şi acum împrejurul vostru. Tu ar trebui să-i ştii, că de atâtea ori ţi-ai căutat sabia să o ridici. Mi s-a dat de ştire că eşti pregătit să ridici sabia fără cruţare, de atâtea ori. Eu te-am oprit şi ţi-am dat mereu puterea de a te opri, căci doar oprindu-te ajungeaţi să învingeţi şi să fiţi împreună. Nu te puteam lăsa zbaterii încrâncenate şi bătăliei nesfârşite de unul singur.

Pe toate acestea le trăisem. Ceea ce sunt acum îmi lasă înţelesul că de atâtea ori mă oprisem din fapte şi din gând. Simţeam că ar trebui să-i cad la picioare pentru a-i aduce mulţumire ca spirit de om, dar nu-l puteam opri, căci vorba lui nu dădea semne să se curme.

-Cele prin care ţi-a fost dat să treci, te-au adus, clipă de clipă, să îţi aminteşti şi să-ţi reaminteşti legământul revenirii. Vremuri multe s-au tot scurs şi prin Ceruri şi prin Lumi! Ai ajuns, încet, încet, atât de aproape...

Atât de aproape... dor aceste trei cuvinte care începuseră să-mi vâjie prin trăiri... Cuvinte nu mai găseam...

-Când şi-a adus aminte cine este şi ea cu adevărat, trecea prin clipe grele, o apăsau greutăţi ale lumii şi neînţelese fapte din viaţa aceasta, în care şi-a ales drum luminos, dar în drumul ei au ieşit umbre mari, umbre din cele mai mari. În stânga ori în dreapta de privea, cale de ieşire şi scăpare nu îşi afla. Veneau spre ea mii de săgeţi ce-i vroiau străpuns trupul, fărămiţat şi împrăştiat fără de lumină.

Chiar din puţina-mi cunoaştere înţelegeam spusele şi înţelegeam că acel prag pe care ajunsese putea să fie pragul de neîntoarcere.

-I-am dat vise prin care să ştie că nimic din ceea ce a fost nu a fost altceva decât o învăţare a ceea ce este omul pe pământ, că dorinţele pot să fie neîmplinite dacă sufletul nu le vrea, şi nu pot să dureze mai mult decât o pală de vânt. Aşa cum pentru o casă, care făcută e să dureze, contează cât de bine e aşezată, aşa şi pentru viaţă, datul e fundaţia pe care se poate construi, ca să dureze, casa vieţii.

A mai încercat să creadă că ceea ce în vis îi aratăm e vis şi plăsmuire a sa, a dorului ei de gânduri bune şi oameni curaţi, şi a încercat să caute acei oameni ce doar în vis i se arătau. Şi a încercat să vadă lumea cu ochii visului, încercând să dea dreptul semenilor săi de a fi îngeri. Ea dădea, ei erau bucuroşi să primească, dar înapoi întorceau ceea ce aveau ei în suflet, şi răutăţi şi priviri hulpave şi gânduri potrivnice dăruirii ei.

Prăbuşirea când i-a fost aproape, când durerea şi suferinţa o cutremurau, despre tine, vraci alb, i-am dat să ştie, însă fără să te ştie altfel decât că îi era dat să ştie. Şi în lumina sabiei tale, pătrunzător albastră, alergătura-ţi de Lup Alb i-a fost dată să o vadă. În întunericul din jur o învăluia lumina de sabie ridicată spre tăierea legăturilor care vă ţineau în neştiinţă unul faţă de celălalt. Vă alerga timpul să vă veniţi aproape, împotriva cortinelor ce se aruncau între voi.

Un tremur mă trecea... Mi-amintesc frica ce-mi cuprindea trăirea, pe când aflam că un despre un om, neştind nimic de el, dar şi acea chemare din suflet...

-V-aţi căutat şi nu v-aţi găsit... Nimeni poate, în afară de Noi, nu ştiau când şi cum vă va aduce viaţa să vă fiţi alături ca să nu mai vreţi rătăcitoarele drumuri ce vi le putea deschide lumea năucă în care trăiţi. Pe tine te strânseseră chingile locului şi faptelor... Ne uitam şi vedeam viaţa voastră făcută franjuri... Atunci i-am pus voinţei ei aripi, i-am tăiat opreliştile şi de aici încolo aţi trăit... A ajuns încet, încet, atât de aproape...

Atât de aproape... dor trei cuvinte ce iarăşi îmi vâjiau prin trăiri...

Chiar era totul oglindit? De ce mă îndoisem că toate acestea sunt ştiute? Cu ce-mi greşisem mie de ajunsesem să mă îndoiesc?

-Te simţi în stare să recunoşti acum ceea ce atunci îţi ţinusei pentru tine? Ai curajul să te arăţi chiar şi cu slăbiciunile tale de atunci? Nu te grăbi să îmi răspunzi acum. Te-am întrebat doar ca să-ţi mai simt, încă o dată, zvâcnirea ce ai avut-o când ai simţit rafalele de vânt îngheţat ce veneau să vă risipească...

-Înainte de a ajunge la timpul ce punea amprenta începutului ultimului drum, ai început să vorbeşti de un înţeles ce l-ai dat tu unui desen mult vânturat dar puţin văzut în întregul lui. E un simbol pe care voi, în credinţa voastră l-aţi pierdut şi l-au condamnat; din necunoaştere şi din frica necunoscătorilor nu se recunosc multe. Dar are în el toată esenţa divină a existenţei ca oameni, ca femei şi ca bărbaţi. Tu ai avut curajul să-l rupi pe din două şi să priveşti cele două părţi, prin prisma vieţii pe care o trăiţi.

A desenat un cerc şi l-a luat în mână. Nu ştiam ce vrea să facă şi-i privema mâna care, ca un cuţit l-a tăiat în două părţi perfect egale. Cele două semicercuri le-a aşezat jos şi le-a rotit, până ce s-au aşezat pe tăietură fără să se mai mişte.

-Nu era nevoie să mergi atât de departe. Acum poţi să vezi acelaşi lucru pe care încercarea ta te făcea să vezi. Cercul se roteşte, cercul poate să fie mutat oriunde, oricât de repede. Cele două părţi, rupte din cerc, se mişcă uşor până nu ajung să cadă. Ca să le mişti e uşor? Vezi, poţi doar să le târăşti. Cât e de uşor să le ridici? Dacă le ridici eşti sigur că nu vor ajunge să cadă iarăşi? Dacă se mişcă nu ajung să cadă iarăşi?

De ne-ar fi văzut cineva de pe Pământ ar fi crezut că ne jucăm. De-ar fi ştiut ce discutam ar fi spus că e o discuţie la genunchiul broaştei...

-Dacă vrei să duci repede şi uşor cele două părţi ale cercului, fără să mai cadă, trebuie să faci un singur lucru: să le pui unul lângă altul în aşa fel încât să refacă întregul. Dacă una dintre părţi ar fi să cadă, cealaltă parte îi este sprijin. Dintr-o dată, amândouă, nu pot să cadă, căci şi atunci se sprijină una pe alta.

Eram năucit. Ştiam că ceva ce era aproape de ceea ce-mi spunea, mi se mai spusese. Mi se spusese, pe fugă, când am ajuns prima dată sus şi nu voiam să mă mai întorc.

-Da, ţi-am mai spus despre astea, dar nu ai ţinut seama. Sau, dacă ai ţinut, timpul abia trecut, cu întâmplările sale, te-au făcut să nu ţii seama. Te-ai trezit somnoros din toată adormirea ta, pe de-a-ntregul, atunci când a venit vremea de care ţi-am spus să recunoşti trăirile ce le-ai ţinut pentru tine...

Nu mă ierta, nu mă lăsa a-mi păstra pentru mine trăirile potrivnice gândurilor, trăiri ce m-au făcut să uit pentru totdeauna această împotrivire şi să mă las simţirilor, fără să le mai amestec, fără să le pun la un loc cu gândurile... Avea motivele lui să mă facă pe mine să spun, căci de ştiut era evident că ştia...

-Am ajuns în Cer. Mă simţeam zburând înspre Marile Înălţimi la care poate doar mă gândisem că aş vrea să ajung. Stătuse şi timpul în loc şi nimic nu îmi mai lipsea şi nimic din mine nu îmi lipsea. Nimic nu am la îndemână ca să spun că ar putea fi adus în faţa acelor trăiri ca să le compar. Ştiam ce e Raiul, ştiam şi ce e Iadul. Nici măcar Raiul nu era ceea simţeam eu. Nu, nu te vedeam, nu vedeam nimic altceva decât florile ce înfloreau împrejurul sfintei tale fiice. Pădurea în jur, florile în jurul ei, ea şi eu. Asta era lumea în care totul era altfel decât ştiam că poate exista. Lumina făcea totul viu şi fără de seamăn.

-De ce a fost greu să spui asta aşa cum spui acum? Tu, dacă vedeai de cine îţi era teamă să spui?

Mi se întipărise pe mine tristeţea de data aceasta. Avea dreptate, tăcusem...

-Atunci aţi apropiat apropierea. De atunci aţi început să vă îndreptaţi drumurile, să priviţi doar ca înspre amintiri spre meandrele ce vă dădeau târcoale. N-am să-ţi spun acum despre ceea ce a urmat. De acum încolo, doar dacă ai ceva neclar din ceea ce ştii, îţi mai spun. De atunci şi până acum ai ştiut tot ceea ce trebuia să ştii, ai înţeles ceea ce trebuia să înţelegi. Înţelesurile şi cunoşterea te-au ţinut în picioare şi când furtunile se îndreptau spre tine. Te-ai arătat a fi acel falnic stejar. Când ai încercat să acopere iarăşi izvorul, rădăcinile l-au căutat şi i-au făcut iarăşi drum spre lumină.

-De ce a fost acea vreme a depărtătii şi a împotrivirii? Şi urmările acelei vremi cum şi când nu vor mai fi?

-Stejarul fără apă, încet, încet moare. Izvorul neadăpostit de umbra stejarului nu mai poate fi limpede. Au aruncat maluri mari peste izvor ca să-l sece sau să-l acopere, că prea limpede începea să i se facă apa sa, apa nemuririi. Sub acoperişul malurilor l-au tulburat pentru că doar acoperit puteau să facă asta. Acoperit, umbra stejarului ştiind-o deasupră-i, i se lăsa să înţeleagă şi să creadă că stejarul este tulburătorul apelor sale. Şi reuşiseră malurile să-i oprească până şi curgerea, până când rădăcinile stejarului, căutându-l i-au făcut drumul spre lumină. Aceasta a fost vremea depărtării.

-Prea mari maluri au fost cele ce l-au vrut acoperit şi izvorul nu e limpezit. Adu-l mai aproape de tulpină şi limpezeşte-l. Nu vor mai fi dacă numai atunci când umbra stejarului îl va apăra de toate ce pot ajunge să-l tulbure, să-l facă să îşi ridice creştetul apei mai sus decât trebuie să fie, ca să fie şi să rămână liniştit şi netulburat. Iar când izvorul va fi curat şi liniştit stejarul se va arăta falnic. Adu-ţi mereu aminte asta!

-continuare în Când plec... când vin... [9]-